Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta comunist. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta comunist. Afișați toate postările

miercuri, 12 martie 2025

„Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja,....” (MARIUS TEJA)

Că tot se face vorbire la greu în Anul Domnului 2025 de reîmpărțirea sferelor de influență și se amintește cu obstinație de „acordul procentajelor” dintre Churchill și Satana bolșevică, să ne aducem aminte și de contextul în care a fost scris „documentul” istoric cu pricina. Cu alte cuvinte: de ce a bătut Churchill cale lungă până la Moscova tocmai la 9 octombrie 1944?

 

Debarcările aliate reușite din Normandia (6 iunie 1944) și Provence (15 august 1944) au avut o fericită consecință joncțiunea celor două forțe la Dijon, în estul Franței, la 12 septembrie 1944, linia frontului vestic stabilindu-se la circa 100 km de marele fluviu Rin.   

 

Ca urmare, la 17 septembrie 1944, forțele aliate au lansat în Olanda operația Market (aeropurtată) – Garden (terestră). Scopul acestei operații combinate era de a captura marele pod de pe Rin de la Arnhem și a înainta rapid prin câmpia Germaniei de Nord pentru a ajunge la Berlin înaintea Armatei Roșii. Armata sovietică se oprise la sfârșitul lui iulie lângă fluviul polonez Vistula, în fața Varșoviei, pentru a aștepta ca SS să distrugă în august-septembrie insurecția Rezistenței Poloneze anticomuniste din capitala țării, după ce sovieticii instalaseră la 22 iulie 1944, la Lublin, primul oraș polonez ocupat, un Comitet Național Provizoriu, controlat de comuniștii exilați de la Moscova. Deși parașutiștii americani au capturat intacte podurile de la Eindhoven și Nijmegen, camarazii lor britanici și polonezi nu au reușit să facă față contraatacurilor germane și au fost nevoiți să se retragă peste fluviu la 25 septembrie. 

 

Până în decembrie forțele aliate vor împinge linia frontului spre Rin, dar la 16 decembrie o surprinzătoare contraofensivă germană în podișul belgian Ardeni a încercat să reediteze succesul din mai 1940. Și a fost destul de aproape, deoarece SUA și Marea Britanie au fost nevoite chiar să solicite URSSS declanșarea unei ofensive pe Vistula pentru a detensiona frontul de vest, ceea ce s-a și întâmplat. De abia la 7 martie 1945, americanii vor reuși să captureze intact podul de pe Rin de la Remagen, declanșând dezintegrarea definitivă a frontului german.

 

În altă ordine de idei, la 9 octombrie Armata Roșie ocupase România și Bulgaria, țări care au fost nevoite imediat să-i accepte pe comuniști în guverne provizorii de coaliție, care se vor dovedi apoi prima etapă a comunizării acestor țări („tovarăși de drum”).  Armata sovietică se afla la granițele Ungariei, Greciei și Iugoslaviei. În Albania, Grecia și Iugoslavia partizanii comuniști controlau deja vaste teritorii rurale, forța lor militară urmând să reprezinte apoi baza legitimității puterii lor politice (la summit-ul tripartit de la sfârșitul lui 1943 de la Teheran, s-a stabilit chiar ca aliații occidentali să-l recunoască pe comunistul Tito ca lider al rezistenței antigermane, în locul colonelului regalist D. Mihailovici, care uneori coopera cu germanii împotriva comuniștilor).

 

În această situație militară, conform memoriilor sale, nu e de mirare că Churchill a început discuția cu propoziția asumată prin care se recunoștea situația militară din Europa de Sud-Est: „Armatele dv. sunt în România și Bulgaria”. Dictatorul bolșevic știa foarte bine că nu „acordul procentajelor”  îi asigura dominația în Balcani, ci ocuparea acestor teritorii de către Armata Roșie și forța militară a partizanilor comuniști locali. Ca urmare, nu a fost o surpriză faptul că bolșevicul s-a arătat nepăsător față de soarta  „documentului”.

 

Când Churchill a venit la Moscova, Kremlinul știa că Mediterana în ansamblu și Grecia în particular reprezentau interese vitale pentru continuitatea Imperiului Britanic. Premierul britanic reușise să-l influențeze pe Roosevelt în sensul efectuării unor debarcări aliate în Africa de Nord franceză (8 noiembrie 1942), Sicilia (10 iulie 1943) și sudul Italiei (3 septembrie 1943), dar n-a mai reușit să-l determine să accepte și o debarcare în Balcani, deoarece președintele american preconiza o utopică conducere a lumii postbelice în cooperare cu „unchiul Joe”. Ca urmare, bolșevicul știa pe de o parte că îi face o favoare lui Churchill și, pe de alta, că evita astfel o ciocnire deschisă cu aliații occidentali înainte de sfârșitul războiului, ceea ce s-a și întâmplat după terminarea conflictului mondial prin declanșarea de către comuniști greci, sprijiniți de tovarășii albanezi, bulgari și iugoslavi, a războiului civil pierdut împotriva armatei regaliste susținută de britanici și americani (1946-1949).

 

Sau, în exprimarea plastică a lui Sorin Breazu din Giurgiu, din promoția 1996 a Facultății de Istorie a Universității București, „Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja, adică România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania și Ungaria, iar Stalin i-a vândut lui Churchill ceea ce Churchill nu avea, adică Grecia”.

 

vineri, 14 decembrie 2012

Un comunist britanic în perioada interbelică (LAWRENCE 1928)


În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

Deoarece nobilul soț al tinerei eroine a fost rănit grav în primul război mondial (1914-1918) și a rămas paralizat la picioare, Constance Chatterley s-a îndrăgostit de virilul și modestul paznic de vânătoare al domeniului lor, Parkin. Ea însăși fiică de nobil, lady Chatterley îi împărtășește idila secretă lui Duncan Forbes, un vechi amic din copilărie, care deschide o discuție pe această temă cu Parkin la un restaurant. Pentru a fi independent din punct de vedere material, acesta își găsise de lucru în oraș.

<-Am să vă spun ceva. Parkin își înmuie glasul. La  uzina noastră, eu sînt secretarul ligii comuniste. Ăsta-i încă un lucru de care n-aș vrea să se știe.
-Nu mai spune! Ea știe?
-Nu i–am spus.
-De  ce?
-Noi nu prea trăncănim despre treaba asta. Și ea e Lady Chatterley, știți bine, indiferent de ce altceva ar mai fi.
-Deci ești un communist.
Parkin aruncă o privire de jur împrejurul holului.
-Da, dar noi nu trîmbițăm lucrul ăsta în dreapta și-n stînga.
-Zău? Și-ai vrea să instalezi și aici soviete ca în Rusia?
-Da. Muncitorii nu trebuie să-și vîndă munca, că pînă la urmă ajung să-și vîndă și sufletu’. O să ne îndeplinim partea noastră de muncă, pentru ca țara să poată trăi. Dar n-o să ne mai vindem munca pentru ca alții să realizeze profituri pe spinarea noastră.
-Deci vrei ca să fie ca în Rusia? De pildă vrei să-i căsăpești pe toți cei din clasa conducătoare?
-Nu, nu-i nevoie să fie căsăpiți – poate numai cîțiva. Dar pot și ei să mai coboare un pic și să trăiască așa cum trăiesc și alți oameni. Nu s-ar putea?
-Nu știu. O maimuță poate să coboare din pom. Dar după ce-a coborît, nu devine nici cîine, nici făptură omenească. Rămîne tot maimuță.
-Maimuță sau nemaimuță, va trebui să coboare, răspunse Parkin încruntat.
-Și crezi că-i vei putea face să coboare?
Cei doi bărbați se scrutară unul pe celălalt.
-Da, zise Parkin. Am să-i fac!
-Foarte bine. Asta-i ideea. Și crezi că doamna în cauză ar consimți să trăiască cu dumneata dacă ar afla?
-Nu știu.
-De ce nu i-ai spus?
-Nu m-a întrebat. Nu-mi vorbea decît de planurile ei. Niciodată nu se gîndea la ale mele. Dumneavostră credeți că m-ar mai vrea?>
-Dacă ar ști că ești secretarul ligii comuniste? Mă îndoiesc. Ar însemna să  se convertească și ea la comunism, să  devină comunistă. Ceea ce nu e, sub nici un chip.
-Dar nici prea departe nu e.
Tonul lui avea o rezonanță tristă.
-Așa crezi? Mă rog, n-am sondat-o.
-Pot să vă întreb ce păreri politice aveți dumneavoastră?
-Eu? De nici un fel. Dacă aș fu muncitor, aș fi comunist. Dar cum fac parte din clasele privilegiate sau, măcar, mă bucur de unele privilegii, nu sînt nimic.
Parkin îl urmărea cu ochii strălucitori.
-Nu sînteți.
-Așaa-i! Dar presupunînd că ar simpatiza cu comunismul dumitale - dacă într-adevăr ar simpatiza - și ar primi să vină să se mute cu dumneata undeva pe lîngă Sheffield - cu o femeie nu știi niciodată cum o să reacționeze - ți-ar părea bine?
Ochii lui Parkin scînteiară cu o strălucire alarmantă.
-Credeți că se poa' să primească?
-Nici o secundă n-aș răspunde pentru ea. S-ar putea să accepte și, la fel de ușor,să nu accepte. Dar dacă ar accepta te-ai bucura?
-Da, m-aș bucura tare, răspunse Parkin dîndu-și la o parte mustața de peste buze, cu un gest curios. De-aș mai putea trăi cu ea ceasuri ca în căsuța din pădure! Și dac-aș ști că mă susține și-n chestia ailaltă... ehei băiete!
Pe față îi licări un zîmbet inconștient și din ochi începură să-i țîșnească micile jeturi de lumină pe care numai Constance le văzuse pînă atunci.
-Credeți că s-ar putea? întrebă cu subtilă gravitate.
-Să trăiască cu dumneata... și să-ți susțină părerile  comuniste? Pentru moment, nu. Dar în viitor, s-ar putea.
-Poa' că omu, oricît noroc ar avea, nu capătă în viață decît jumătate din ce vrea. Și eu mi-am avut jumătatea mea - astă primăvară.
(...)
-Și totuși n-ai accepta să trăiești cu ea în condițiile pe care ți le pune.
-Eh! Nu mi s-ar deschide niciodată toată - niciodată pînă la ultimu' por. Dacă cedez în fața voinței ei, o să-și închidă toți porii. Nu poate altfel.
(...)
-Las-o în pace un timp - pînă îți dă ea un semn de viață - sau pînă simți dumneata nevoia s-o vezi. Și atunci, spune-i despre chestia asta cu comunismul. E important pentru dumneata, bănuiesc.
-Ce? Clubul nostru comunist? Da. E ceva ce mi-am însușit, și la caren-aș putea să renunț. E un curent electric. Da, e un lucru sigur.
-Atunci spune-i și ei ... cîndva în viitor. Și spune-i și despre casa din apropiere de Sheffield... și pe urmă vezi cum reacționează.
-Da. Asta trebuie să fac. (...)

SURSA
D.H. LawrenceAmantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 251-255.

vineri, 19 octombrie 2012

Bucureștiul istoric (M. D. R. T. 2011)

Bucureștiul, situat în sud-estul țării, este de departe cel mai mare oraș românesc (cu aproape două milioane de oameni) și este centrul cultural, industrial și financiar al țării. Conform legendei locale, orașul a fost întemeiat de un cioban numit Bucur, care își păștea turmele pe malul râului Dâmbovița. Deși a fost menționat pentru prima dată în documente oficiale din secolul XV, Bucureștiul a devenit capitală a României doar la mijlocul secolului XIX.
Străzile Bucureștiului reflectă adesea supranumele "Micul Paris al Estului" dat capitalei în perioada interbelică pentru arhitectura ei elegantă și înfloritoarea viață culturală. Bucureștiul poartă, de asemenea, cicatricile celor patru decenii de regim comunist, care a ordonat demolarea unor întregi cartiere rezidențiale pentru a face loc unor largi bulevarde și a unor masive clădiri monumentale și a rapidei și uneori haoticei dezvoltări după 1989.

Primul palat voievodal  din București a fost construit din ordinul lui Vlad Țepeș, personaj istoric care a inspirat personajul Dracula din romanul lui Bram Stoker cu același nume. Palatul, reședință a domnitorilor Valahiei în secolul XV, a fost înlocuit cu o nouă curte după un cutremur devastator și un incendiu care l-au distrus parțial în prima jumătate a secolului XVIII. Rămășițele vechii curți rămas neacoperite între 1967 și 1972 ca urmare a cercetării arheologice. Fragmente din sistemul de alimentare cu apă, baia turcească a palatului, geometria internă originală împreună cu câteva elemente arhitecturale decorative și zidurile alcătuiesc acum muzeul în aer liber Curtea Veche în centrul Bucureștiului.

Cartierul istoric al Bucureștiului a cunoscut o renaștere în ultimii câțiva ani și a devenit unul din cele mai populare zone de distracții ale capitalei. În timpul verii, străzile sale - Smârdan, Franceză, Șelari, Sf. Dumitru, Gabroveni și Covaci - sunt aglomerate cu mese unde puteți savura o cafea, o bere rece sau o salată sau o friptură. (...)

Palatul CEC, una din cele mai impresionante clădiri din București, găzduiește Casa de Economii și Consemnațiuni (fosta Casă de Depozite, Consemnațiuni și Economii, pe scurt CEC, o bancă de economii de stat înființată în 1854). Acesta se află pe faimoasa Cale a Victoriei, cea mai elegantă magistrală a capitalei, și a fost terminat în 1900 într-un stil eclectic cu elemente arhitecturale franțuzești distinctive.

Palatul Ministerului Agriculturii este considerat una din cele mai frumoase clădiri din București. Acesta se află lângă Piața Universității și a fost proiectat în stilul Renașterii de un arhitect francez. A fost sediul aceleeași instituții de la terminarea sa în 1896. Clădirea în formă de U cuprinde două aripi simetrice care închid o curte elegantă. Este remarcabilă pentru basoreliefurile de pe fațada sa, ceas și cupolă.

Considerat de unii o dovadă a măiestriei constructorilor români și de alții o monstruozitate arhitecturală, Palatul Parlamentului (cunoscut, de asemenea, ca "Casa Poporului") este cu toate acestea principalul reper al peisajului urban al Bucureștiului. Subiect a trei înregistrări în Cartea Recordurilor, este cea mai mare și costisitoare clădire administrație publică din lume, cu 270 metri lungime, 245 metri lățime și 86 metri înălțime. De asemenea, se extinde cu circa 82 metri sub nivelul solul și acoperă 66.000 metri pătrați. Un milion metri cubi de marmură,  1.000 tone de bazalt, 900.000 metri cubi de lemn, 3.500 tone de cristal, 2.800 de candelabre, 220.000. metri pătrați de covor și 3.500 mp de piele au fost folosite la construcția sa printre alte materiale. 200 de arhitecți și aproximativ 20.000 de muncitori au lucrat la clădire și cele aproximativ 1.000 de camere ale sale. Construirea a început în 1980 după demolarea a șapte kilometri pătrați din vechiul centru al orașului. Cartiere întregi au fost dărâmate, în timp ce multe clădiri cu valoare istorică au fost printre acelea distruse pentru a elibera locul.
Proiectul a fost vârful de lance al dezvoltării unui nou centru al orașului, care include clădiri ce găzduiesc un număr de instituții de stat. Din fața Palatului începe bulevardul Unirii lung de 4 km și lat de 120 m, care este decorat cu un număr de mari și mici fântâni arteziene, cu sculpturi ornamentale din piatră.


Grădina Cișmigiu, cel mai vechi parc public al capitalei, este situată vizavi de Primăria Bucureștiului, pe bulevardul Regina Elisabeta. Parcul este o oază verde de 17 hectare în inima orașului, cu un lac în centrul său. A fost amenajat la mijlocul secolului XIX de un peisagist anterior responsabil al Grădinii Imperiale din Viena. Atracțiile includ o galerie circulară în aer liber cu busturile marilor scriitori români, un monument din marmură în onoarea eroilor francezi care au murit în Primul Război Mondial în România și, pe locul numit "La Cetate", ruinele unei mănăstiri construite în secolul XVIII.

Cel mai mare parc din București ocupă o suprafață de 187 de hectare și a fost inaugurat în 1936. Amenajat în nordul orașului în jurul Herăstrăului, unul din lacurile formate de râul Colentina, parcul este perfect pentru o plimbare pe jos, o plimbare cu bicicleta, o plimbare cu rolele, skateboarding sau pentru o plimbare cu prietenii la una din terasele locale. În timpul verii, puteți face o plimbare cu barca pe lac, care are o suprafață de 70 hectare. În parc se află, de asemenea, fascinantul Muzeu Național al Satului "Dimitrie Gusti", unul din cele mai mari și mai vechi muzee din Europa, cu 70 de case din întreaga țară, biserici din lemn, o moară de apă, o moară de vânt și multe unelte tradiționale.

Căldărușani este situat pe o peninsulă în lacul cu același nume, la 40 km nord-est de București, o zonă acoperită odinioară de desul Codru al Vlăsiei. Mănăstirea a fost ridicată în 1638-1639 din cărămizi și pietre de râu. Construcția de azi păstrează încă urme ale elementelor arhitecturale originale - turla, arcadele pivniței și vechea sală a tronului a domnitorului valah Matei Basarab. Mănăstirea are o bogată colecție de artă medievală, cărți vechi, câteva tablouri de început ale faimosului pictor român Nicolae Grigorescu și o expoziție de icoane vechi.

Mănăstirea Cernica, situată la doar 14 km de București, a fost construită la începutul secolului XVII în mijlocul unui lac înconjurat de păduri. Cernica este loc de pelerinaj pentru români din întreaga țară. Ei vin aici atrași de Sfântul Calinic, starețul mănăstirii între 1818 și 1850, una din cele mai importante personalități religioase din secolul XIX. Conform legendei, starețul avea darul de a citi sufletele oamenilor și era cunoscut ca exorcist, slujbă religioasă care este oficiată și în ziua de azi la Cernica. Muzeul Mănăstirii Cernica găzduiește o importantă colecție de obiecte valoroase, manuscrise, acte medievale, icoane vechi, bijuterii și tablouri. Este posibilă cazarea la cerere la un preț modic.

Splendidul Palat Mogoșoaia din cărămidă roșie se află la 14 km de București. Construit la începutul secolului XVIII de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, este considerat o capodoperă a stilului care a combinat elemente venețiene și otomane și a devenit cunoscut ca "brâncovenesc". Palatul, care este așezat în mijlocul unei curți impresionante, are o minunată pivniță boltită și camerele fostei reședințe domnești amplasate pe fiecare parte a coridorului de la etajul superior. Are, de asemenea, o verandă cu vederea spre lac. Mogoșoaia găzduiește Centrul Cultural al Palatelor Brâncovenești, o instituție care organizează expoziții de artă etnografică și contemporană, concerte și alte evenimente culturale.

(...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 4-8. (Bucharest - "Little Paris of the East")

vineri, 13 iulie 2012

TERORISMUL DE EXTREMĂ STÂNGĂ ÎN ITALIA ANILOR ”70

În 1985 scriitorul olandez  Oek de Jong (1952 - ) publica romanul Un cerc în iarbă. Eroina, o jurnalistă olandeză, este trimisă la Roma în 1976, în calitate de corespondent al ziarului la care lucra. Ziarista ia imediat contact cu problemele societății italiene, marcată de impactul terorismului de extremă stângă.

<Toate aceste subiecte fură puse în umbră de teroarea exercitată de Brigăzile Roşii la Genova, Torino, Milano şi Roma. Numărul bombelor semnalate și al atacurilor cu bombe depășise limitele posibilității de a fi încadrate într-o evidență statistică, și aproape zilnic, numeroși judecători, avocaţi, industriaşi şi ziarişti erau împuşcați în genunchi,  - o practică ce amintea de metoda mafioţilor sicilieni de pe vremuri de a reteza tendoanele genunchilor vitelor. Politicienii cei mai de seamă se înconjurară cu gărzi personale, întreprinderile în stare să funzizeze autovehicule blindate făcură afaceri strălucite, iar în orașele mari, la ușile turnante de la intrarea clădirilor băncilor erau postați paznici înarmați. Fotografiile de pașaport ale teroriștilor căutați înfățișau în majoritatea cazurilor bărbaţi şi femei în vârstă de douăzeci și treizeci și cinci de ani,  având pe chip o expresie plină de cruzime. Ideile lor politice fură răspândite pe scară mare, datorită mijloacelor de informare în masă.
Intervenția poliției și armatei nu fusese deocamdată decât prea puțin eficientă. Diferitele servicii de securitate păreau că lucrează independent unul de altul și chiar că se concurează între ele. După baia de sînge din 1969 din piazza Fontana de la Bologna, au existat indicii că unii agenţi de securitate erau în stare nu numai să descopere bombe, dar să le și plaseze și să le facă să explodeze, ca să arunce bănuiala asupra altora şi să mobilizeze astfel opinia publică.
Ziariștii publicară interviuri cu unii terorişti, care pentru justiție rămâneau incapturabili. Intervievații puneau la stâlpul infamiei corupţia  creştin-democraților, veche de zeci de ani, vorbeau destul de vag despre o conspirație a întreprinderilor suprastatale, și cu atât mai clar despre lozincile și minciunile democrației burgheze, și erau de părere că nu va mai dura mult până ce proletariatul italian se va revolta împotriva asupririi și exploatării. Marxism-leninismul părea să fie sursa de inspirație a teoreticienilor lor politici, dintre care unii se adăpostiseră la Paris. Scopul teroriştilor era distrugerea unei societăţi împărţită în clase.
Unii sociologi și psihologi puseseră terorismul sub lupa unei cercetări științifice și constatară că există motive să se bănuiască la acești extremişti o stare de spirit schizoidă sau paranoidă. Teroriștii, însă, se declarară sănătoşi.
Deținătorii politici ai puterii fuseseră nevoiți să se retranșeze în viule păzite cu strășnicie, care erau cercetate în mod regulat cu privire la eventuala prezență a unei aparaturi de ascultare. Vizitatorii care se apropiau erau iscodiți cu ajutorul unor camere de luat vederi, iar razele soarelui de searăpăreau că aprind bucățelele de sticlă aplicate pe fațade. Deținătorii puterii osîndeau, bineînțeles, în termenii cei mai severi cu putință, violența Brigăzilor Roșii și a altor grupări similare, căutând să înfățișeze terorismul ca fiind răul absolut. Se făcea apel la regulile de joc ale democrației, dar din păcate, încrederea în cei ce făceau apel la aceste reguli nu era prea mare. Învinuirile Brigăzilor Roșii, sintetizate în expresia  ’’terorism de stat’’, fură respinse ca fiind ’’ridicole’’. Cuvîntul ”ridicol” deveni uzual, iar atunci când apăreau noi învinuiri, pe care unii doreau să le respingă, acestea erau numite pur și simplu ”ridicole”.
Între timp, lumea ajunse bineînțeles să fie pe deplin conștientă d elipsurile pe care le mai prezenta totuși organizarea statului. Fură anunțate reforme sociale, dar mai fuseseră anunțate foarte des și în trecut asemenea reforme, pentru a se potoli neliniștea socială. Birocrația fu comparată adesea de către zeflimiști cu un organism hidrocefal. Această comparație se generalizase, încât chiar și deținătorii puterii aveau grijă să vorbească din când în când despre hidrocefalia birocrației. Problema politică cea mai importantă rămăsese nerezolvată: comuniștii se aflau de ani de zile pe băncile opoziției, și erau excluși în mod sistematic la tratativele referitoare la o coaliție cu creștin-democrații, deși conducătorii comuniști lăsaseră să se înțeleagă că scopul lor de a se ajunge la o revoluție și la o societate comunistă aparține definitiv trecutului. Compromisul istoric rămase o indicație elegantă cu privire la un eveniment care urma abia să aibă loc în viitor. Cabinetele se succedau, miniștrii își schimbau locurile între ei, iar după cîteva luni, stilul, prezentat ca nou, al noilor veniți, nu se mai deosebea de stilul vechi. De altfel, prezența sau absența unui guvern era pentru ceai mai mulți aproape imperceptibilă: viața își urma cursul.
Scopul teroriştilor era pur și simplu distrugerea unei societăţi împărţită în clase. Simplitatea acestei năzuințe stîrni ssuspiciune, încît lumea fu înclinată să vadă în spatele Brigăzilor Roșii nălucile unor organizații cu obiective ceva mai puțin simple. Unii erau de părere că brigadierii, trăind în grupuri izolate şi dirijaţi de conducători necunoscuţi, erau manipulaţi de serviciul american de informaţii, care,cu ajutorul gogoriței radicalismului de stînga, voaiu să intensifice teama de comunism. Alții bănuiau existența unui complot al serviciului rus de informații, care avea bineînțeles tot interesul să strice echilibrul într-o democrație occidentală stabilă, la care americanii țineau atîta. Alții, intelectuali radicali şi neputincioşi, ajunseseră la convingerea că, în cursul anilor, Brigăzile Roșii fuseseră infiltrate de agenți ai autorităților. Extremiștii deveniseră unealta unor anumite grupuri de putere dinlăuntrul serviciilor de securitate și al ministerelor.  Atacurile cu bombe şi răpirile serveau pentru a semăna panică în rîndurile populaţiei și a o mâna în braţele ocrotitoare ale statului, astfel putîndu-se păstra actualul status-quo.
Fiecare găsea dovezile pe care le căuta, iar confuzia era mare. Autorii de caricaturi politice înfățișau terorismul ca un balaur cu multe capete sau cua pe o caracatiţă care îşi întindea tentaculele asupra peninsulei.  Pentru toate partidele angajate în această luptă, devenise actuală o maximă a lui Machiavelli:  ’’Cu cît mai puţin se ştie, cu atît mai mult se va bănui’’.>

SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, editura Univers, București, 1991, pp. 17-19

marți, 28 februarie 2012

PAUL DIACONESCU: „Cartea muierilor”, 1998

<
Adevărata miză a acestui roman împovărat de clișee erotice aproape consumistice, lăbărțate pe zeci și zeci de pagini, de altfel performate nu fără dibăcie, cu sprinteneala de condei a fostului gazetar de profesie, e diagnosticul sociopolitic extrem de dur pe care constănțeanul prin naștere, Paul Diaconescu, suedez prin adopțiune încă din 1976, îl stabilește anilor `60, cînd valorile de orice fel, marcînd reapariția conștiinței de sine și a responsabilității asumate, abia reîncepeau să-și croiască loc și cale spre lumină prin monstruoasa junglă ideologică a experimentului comunist. Observația pare mai mult decît evidentă din perspectiva cititorului de astăzi, care cu greu s-ar putea transpune în confuzia axiologică a perioadei în chestiune, cînd devalorizarea idealurilor revoluției (dinadins nu precizez care nume, sau ce anume instaurase ea, consecințele ei îmi amintesc teribil de un haos ceva mai actual, care, de nu cumva o fi existențial, bine-ar fi să nu mai fie de natură poetică!) condusese la reconvertirea lor în monedă ieftină, poate chiar calpă, a efemerului consumat cu lăcomie bestială, a satisfacerii concrete, aproape onaniste, în hic et nunc, a sexului de leprozerie (alt univers concentraționar!), a bețiilor penale, succedaneu caduc al unei libertăți totuși amușinate, temute, de a cărei putință obsesivă eroii se străduiesc cu greu să se dezbare, pentru a se reintegra cu succes sistemului, unul infantilist prin excelență. Iată cum definește ziaristul Barbu, a cărui revoltă se consumă exclusiv verbal, și asta între patu ochi, și care, după o tentativă de a eluda propria înregimentare în sistem - profitînd de o cură la munte, timp în care își lasă barbă! - revine calm la matca ideologică, se tunde și bărbierește, serbează nașterea unui copil și este chiar avansat în ierarhia redacțională, poziția individului într-un stat totalitar: „ Este atitudinea copilului lipsit de orice griji, într-un univers modelat și dominat de părinți. Un copil, tutelat, asistat, lipsit de orice răspundere, dar și de pretenții, fiindcă nu și-a descoperit încă ambițiile, identitatea, personalitatea. E dus de mînă, pricepi? Și, bineînțeles, e recompensat cînd e cuminte și pedepsit cînd e obraznic. Dar prost nu este. Și nici naiv. știe să lingușească pe cine trebuie, știe să mintă cînd si unde, știe, adică, să obțină favoruri, intrînd pe sub pielea celor mari, ca un mic ot ce este. În limbaj adult, asta s-ar numi lipsă de demnitate. În limbajul copilăriei, însă, e doar o șmecherie simpatică, ba chiar o dovadă de istețime.” (p. 292) „Mai putem trăi, cît vom mai putea trăi în această copilărie prelungită? Cînd vom ajunge la maturitate, la vîrsta rațiunii, a răspunderii?” (p. 301) O rupere de copilărie înscenează și eroul principal, autobiografic al cărții, chit că pe plan sexual, prin izbucnirea dintr-o relație de durată, care amenința să devină - psihanalitic vorbind - prea placentară, în hybris-ul numeric al milletre-ului donjuanesc: cartea e, de altfel, dedicată, femeilor care l-au făcut. Fuga, înnobilată de exemplaritatea fulgurată  pe care i-a conferit-o cîndva periplul inițiatic rimbaldian, e deja o luare în stăpînire a adolescentei, psihic și chiar politic. Fuga autorului în Suedia, de asemenea. Probabil că această apariție editorială (Albatros, 1998) încearcă se constituie, recuperînd timpul pierdut, în momentul dens al deplin asumatei maturități.
>

SURSA
Mădălin Roșioru, Cartea muierilor, „Tomis”, Constanța

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

CONSILIERII SOVIETICI DIN STRUCTURILE MILITARE POLONEZE ÎN CRIZA DIN 1956


1.Contextul crizei poloneze
Criza politică din Polonia din octombrie 1956, a cărei evoluţie a fost aproape paralelă cu cea maghiară, a pus la încercare capacitatea conducerii sovietice de a controla situaţia din blocul comunist. Declanşarea crizei a fost influenţată atât de factori interni, cât şi externi. Pe termen lung, moartea lui Stalin în 1953 şi evoluţiile social-economice negative în cei zece ani de regim comunist au favorizat apariţia unei stări de spirit la nivelul întregii societăţi poloneze favorabile unei schimbări. Pe termen scurt, criticile aduse lui Stalin în raportul secret al liderului de partid sovietic Nikita Hruşciov la Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956 au reprezentat ‘’detonatorul’’ tensiunilor care au zguduit ulterior partidul comuniştilor polonezi.
            Întîmplarea a făcut ca Boleslaw Bierut, liderul stalinist polonez, să înceteze din viaţă în martie 1956. Prezent la plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez din 20 martie, Hruşciov s-a opus alegerii lui Roman Zambrowski ca prim-secretar al comuniştilor polonezi, ajungându-se la o formulă de compromis în persoana veteranului Edward Ochab, şeful educaţiei politice din armată.
Acesta îl va elibera în aprilie pe Wladislaw Gomulka, un lider al partidului şi un simpatizant al conducătorului comunist iugoslav Tito, care fusese arestat în 1950 la ordinul lui Stalin pentru ‘’deviere naţionalistă’’. Cursul politicii mai flexibile a lui Ochab va fi marcat însă de revolta muncitorilor din Poznan, din 28 iunie, represiunea soldîndu-se cu 53 de morţi, 300 de răniţi şi 323 de arestări. Cu toate acestea, în raportul prezentat la plenara din 18 iulie, Ochab va admite responsabilitatea partidului în situaţia socială de la Poznan şi va marca astfel trecerea sa în tabăra reformatorilor. Între timp, pe plan internaţional avuseseră loc alte două evenimente care vor influenţa evoluţiile din partidul comunist polonez: desfiinţarea Kominformului, organism de inspiraţie sovietică destinat coordonării activităţii partidelor comuniste, şi vizita lui Tito la Moscova, unde căzuse de acord cu Hruşciov că reforma poloneză va fi gestionată de Ochab într-o manieră lentă, chiar dacă Gomulka ar fi revenit în conducerea partidului. Gomulka şi aliatul său, generalul Marian Spychalski, vor fi reprimiţi în partid în august. În toată această perioadă, diverşi oficiali de partid şi de stat de orientare stalinistă demisionau sau erau înlocuiţi de cei cu orientare reformistă.
În cele din urmă, în timpul vizitei sale în China din septembrie, Ochab a fost chiar convins să cedeze conducerea lui Gomulka. Totuşi, în timpul escalei la Moscova, el a pus şi problema prezenţei consilierilor sovietici din structurile militare poloneze. După întoarcerea sa la Varşovia, Gomulka a fost invitat la şedinţele Biroului Politic pentru a se pregăti revenirea sa la conducerea partidului. Acum s-au înregistrat primele divergenţe directe cu mareşalul Konstantin Rokossovski, care era însă şi cetăţean sovietic. În consecinţă a fost stabilită o plenară decisivă a CC pentru 19 octombrie. Faptul că Ochab a acceptat ca raportul să fie citit de Gomulka i-a alertat pe stalinişti, care l-au anunţat pe Molotov, arhitect al politicii externe a lui Stalin, şi încă membru al Prezidiului CC sovietic.
În dimineaţa de 19 octombrie, Hruşciov, V. Molotov, A. Mikoian şi mareşalul I. Konev, comandantul şef al Forţelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, soseau în capitala poloneză pentru opri derapajul faţă de ceea ce fusese convenit cu Tito. Deşi au ordonat mişcări ale trupelor sovietice din Polonia către Varşovia, ei n-au reuşit însă să-l impresioneze pe Gomulka în negocierile tensionante desfăşurate în acea zi, fiind practic nevoiţi să accepte schimbarea de lider ce se pregătea pentru a doua zi. Impactul loviturii alegerii lui Gomulka ca prim secretar a fost dublată însă de ‘’debarcarea’’ mareşalului Rokossovski şi a altor stalinişti din Biroul Politic, organismul restrâns care conducea partidul între plenarele CC. Mareşalul va fi îndepărtat în noiembrie şi din funcţia de ministru al Apărării, odată cu el începînd să plece şi alţi ofiţeri sovietici din armata poloneză, conform unui aranjament bilateral din 18 noiembrie. Astfel, beneficiind şi de contextul favorabil al revoluţiei maghiare şi al susţinerii populare interne, liderii reformatori polonezi au rezolvat într-o manieră curajoasă criza din partid. Ei au reuşit să menţină echilibrul între două tendinţe ce păreau iniţial de neconciliat: pe de o parte, obţinerea retragerii din partid, armată şi securitate a unei mari părţi a personalului sovietic prin care Moscova exercita un control direct al situaţiei din Polonia, iar pe de altă parte respectarea intereselor strategice sovietice (apartenenţa la OTV şi prezenţa trupelor sovietice în Polonia) şi păstrarea controlului asupra situaţiei interne.


2. Situaţia ofiţerilor sovietici din structurile militare poloneze în octombrie 1956

Prezenţa sovietică în aparatul militar comunist polonez data din timpul celui de al doilea război mondial, cînd aceste structuri au fost create pe teritoriul URSS de comunişti şi unii prizonieri capturaţi de Armata Roşie la invazia din septembrie 1939.
Securitatea poloneză a fost, practic, o creaţie a NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), primele structuri fiind constituite în iulie 1944, cînd Armata Roşie, urmărindu-i pe germani, a pătruns pe teritoriul polonez. În ianuarie 1945 Biroul Politic polonez aflat acum la Varşovia a cerut oficial trimiterea de consilieri sovietici în probleme de securitate, iar de la 1 martie 1945 generalul NKVD Ivan Serov (preşedintele KGB în 1956) a devenit şeful ‘’Aparatului consilierilor’’ al Ministerului Securităţii Publice din Polonia comunistă. În număr de aproximativ 300 de persoane, experţii sovietici vor îndruma munca de securitate la nivel central, provincial şi districtual. Consilierii districtuali au fost rechemaţi în 1950, iar în 1953 mai rămăseseră circa 60 de consilieri, dintre care jumătate la nivel central. În 1954, după modelul sovietic MSP a fost transformat în Comitetul Securităţii Publice, pentru ca în iunie 1956 să mai rămînă 6 consilieri în CSP şi Ministerul Afacerilor Interne. În această perioadă, şeful consilierilor era colonelul Evdokimenko.
În ceea ce priveşte armata, perioada în care numărul ofiţerilor sovietici a atins maximumul a fost iulie 1952 – martie 1953, cînd erau încadraţi 712 ofiţeri, din care 41 de generali. În anul crizei, mai rămăseseră 76, din care 28 de generali şi 32 de colonei, iar în iulie 1956 mai existau în armata poloneză 50 de consilieri sovietici.
Elementul simbol al influenţei politice şi militare sovietice în Polonia era mareşalul Rokossovski, ministru al apărării şi membru al Biroului Politic al partidului. Rokossovski s-a născut la Varşovia, în 1896, epocă în care Polonia era parte a imperiului ţarist. A luptat în războiul civil din Rusia (1918-1920) şi în al doilea război mondial, cînd a contribuit la marile victorii sovietice de la Moscova (1941), Stalingrad (1942) şi Kursk (1943). Din iulie 1944 pînă în mai 1945, la comanda Fronturilor 1 şi 2 bieloruse, a participat la eliberarea Poloniei de sub ocupaţia germană. Pentru meritele sale pe cîmpul de luptă a fost avansat la gradul de mareşal al Armatei Roşii (1944) şi al armatei poloneze (1949). În plan politic, tot în 1949 a devenit membru al Biroului Politic al PMUP, ministru al apărării şi vicepremier al R:P. Polone. Din 1955, anul semnării Tratatului de la Varşovia, era şi adjunctul comandantului şef al forţelor aliate, mareşalul Konev. În memoriile sale, Molotov menţionează şi momentul numirii lui Rokossovski ca ministrul al apărării în Polonia. În calitatea sa de ministru de externe al URSS, el a vizitat Polonia şi a anunţat gazdele că vor primi ca ministru pe ‘’cel mai bun’’ dintre generalii sovietici. Molotov l-a descris astfel pe mareşal: ‘’Avea caracter, origine poloneză, fiind un general talentat. Era adevărat că vorbea prost poloneza, accentuînd incorect silabele. Nu era bucuros că mergea acolo, dar era foarte important pentru noi că era acolo, pentru că ştia să facă ordine.’’
Generali sovietici existau în octombrie 1956 chiar şi în structurile politice poloneze, cum era CC al PMUP: Rokossovski (din noiembrie 1949), Poplawski (aprilie 1949), Jurij Bordzilovski, şeful statului major general (martie 1954) şi Bronislaw Pólturzycki, adjunct al preşedintelui Comisiei de planificare economică (martie 1954).
Un rol important în vor juca în timpul crizei şi forţele sovietice din Polonia. Acestea erau încadrate în Grupul de armate Nord-Vest, condus de generalul S. Galiţki, care servise şi el în armata comunistă poloneză în 1943 – 1946.

3. Cazul Rokossovski
Atît din punct de vedere politic, cît şi militar, evoluţia crizei poloneze din octombrie a fost focalizată pe balansul binomului Gomulka – Rokossovski. Ascensiunea primului şi căderea celui de-al doilea au condus la personalizarea unei dispute între partidul comunist polonez şi cel sovietic. A fost, pe undeva, revanşa pentru desfiinţarea partidului polonez în 1938 de către atotputernicul Stalin, suspicios faţă de tendinţele autonomiste ale acestuia.
Primele semne referitoare la schimbarea atitudinii publice faţă de Rokossovski au apărut încă din timpul plenarei din 20 martie. Hruşciov l-a prezentat pe ‘’minunatul dumneavoastră compatriot şi prietenul nostru’’ ca pe o victimă a terorii staliniste care a petrecut doi ani în închisoare, dar participanţii au reacţionat imediat, cerînd informaţii despre alte cazuri la care Hruşciov a trebuit să se refere pe larg. Membrii CC-ului polonez sugerau astfel că nu erau prea interesaţi de şlefuirea imaginii mareşalului sovietic trimis de Stalin.
În ceea ce priveşte ansamblul ofiţerilor din şi de pe lîngă structurile militare poloneze, unele schimbări au fost cerute de Ochab Comitetului Central al PCUS în timpul escalei la Moscova din 11 septembrie. Liderul comunist polonez a solicitat desfiinţarea instituţiei consilierilor sovietici de securitate şi a propus, în schimb, înfiinţarea unui birou de legătură al KGB pe lîngă CSP. De asemenea, el a considerat că nu mai este necesară prezenţa generalilor şi ofiţerilor sovietici în armata poloneză.
Aceste probleme au devenit prioritare în desfăşurarea şedinţelor pregătitoare Biroului Politic din prima jumătate a lui octombrie. Faptul că unii ofiţeri superiori din armata poloneză nu cunoşteau limba poloneză sau nu aveau cetăţenie poloneză a fost apreciat ca una dintre situaţiile neplăcute existente în relaţiile polono-sovietice. Ca urmare, liderii polonezi au decis să propună URSS şi respectivilor ofiţeri să accepte cetăţenia poloneză, iar ofiţerii care nu ştiau poloneză să fie trecuţi pe post de consilieri, în locul lor urmînd să fie promovaţi ofiţeri polonezi. Cel care a fost însărcinat cu rezolvarea problemei a fost chiar Rokossovski. Gomulka a cerut şi clarificarea problemei consilierilor din Securitatea poloneză, considerînd că acest control sovietic asupra aparatului militar polonez ‘’nu este un exemplu de relaţii fireşti’’ între cele două ţări.
În zilele premergătoare crizei, Rokossovski a devenit însă şi ţinta unui atac indirect din partea lui Gomulka, deşi acesta era doar invitat la şedinţa Biroului Politic din 12 octombrie. Atacul viza implicarea mareşalului în decizii de politică externă luate în epoca stalinistă şi considerate defavorabile Poloniei de către Gomulka, dar, de fapt, lui Roossovski i se dădea de înţeles că era văzut ca un stalinist şi ca urmare pasibil să fie înlăturat de la putere. Dar mareşalul nu a depus armele şi în şedinţa din 15 octombrie s-a opus tuturor propunerile comisiei însărcinată de B. P. cu pregătirea listelor de candidaţi pentru conducerea partidului, deoarece îl excludeau pe el ca şi pe ceilalţi stalinişti, aflaţi în minoritate. În consecinţă, el şi-a exprimat desconsiderarea faţă de viitorul scrutin de la plenara CC şi, în aceleaşi timp, a avertizat într-o formă voalată: ‘’Cred că desfăşurarea unor alegeri în această situaţie ar echivala cu o dezertare’’. Nu a fost probabil o întîmplare faptul că la întîlnirea Biroului Politic cu ambasadorul sovietic Ponomorenko la 18 octombrie, Rokossovski a fost singurul care a cerut ca delegaţia sovietică să sosească înainte de începerea plenarei şi să participe la aceasta. El spera în mod firesc că prezenţa înalţilor oficiali sovietici va diminua opoziţia faţă de persoana sa manifestată de majoritatea reformatoare. În plus, Rokossovski personal a informat Moscova în faza iniţială a crizei de faptul că unele unităţi poloneze ar putea opune rezistenţă în cazul unei intervenţii externe.
Pentru a-l încuraja, la sosirea pe aeroportul din Varşovia, la ora 7 a zilei de 19 octombrie, Hruşciov i-a salutat în primul rînd pe Rokossovski şi grupul de generali sovietici din armata poloneză. Mai mult, liderul sovietic, care era deja nervos, a indicat în chip de avertisment că generalii erau persoanele pe care se baza în situaţia dată. În plus, sugestia lui Rokossovski şi dorinţa delegaţiei de a participa la plenară nu au fost îndeplinite, sovieticii fiind conduşi la palatul Belvedere. Aici, deşi nu se desfăşurau discuţii oficiale, situaţia lui Rokossovski a fost abordată imediat de sovietici, care şi-au exprimat profunda nemulţumire faţă de încercarea de excludere din organul de conducere al partidului polonez a susţinătorilor alianţei polono-sovietice, nominalizîndu-l în primul rînd pe mareşal.
Într-o scurtă şedinţă a Biroului Politic consacrată analizării atitudinii sovieticilor, la ora 10 a  zilei de 19 octombrie, Rokossovski i-a luat apărarea lui Hruşciov, susţinînd că ieşirea sa era motivată de situaţia creată, şi a propus ca o delegaţie de patru persoane să se deplaseze la Belvedere unde să asculte argumentele sovieticilor cu calm, pentru a nu se agrava situaţia. El însuşi a fost sprijinit de la Hilary Chelcowski, care a încercat să redeschidă chestiunea prezenţei mareşalului pe lista de candidaturi, dar fără succes. Pe de altă parte, Rokossovki a fost pus într-o situaţie delicată de Ochab, care i-a cerut să explice care este situaţia în armată. Ministrul apărării, apreciind că este vizat de insinuări, a replicat că armata nu a fost alarmată şi că a fost adus în Varşovia doar un batalion. El a ţinut să precizeze că mişcarea a fost realizată cu acordul lui Ochab însuşi, în scopul protejării intempestivei delegaţii sovietice ‘’împotriva unei posibile provocări inamice’’.
În memoriile sale, Hruşciov îl prezintă pe Rokossovski ca cel mai obedient, dar şi cu cea mai puţină autoritate dintre liderii polonezi. El aminteşte că după sosirea la Varşovia delegaţia sovietică a perceput existenţa unei opoziţii şi faţă de calitatea de comandant al armatei poloneze a lui Rokossovski, ceea ce-l determina pe liderul sovietic să ia în considerare chiar şi varianta militară. Fostul şef al partidului sovietic susţine că s-a întîlnit în dimineaţa zilei de 19 la ambasadă cu Rokossovski, care ar fi sugerat că acensiunea naţionaliştilor, contrarevoluţionarilor şi antisovieticilor putea fi stopată numai cu forţa armelor. Dar contabilizarea numărului unităţilor loiale lui Rokossovski a fost dezamăgitoare pentru această variantă, deoarece potrivit lui Hruşciov, sovieticii doreau ca intervenţia ar fi trebuit să fie realizată de armata poloneză. Unii istorici, ca L. Goluchowski, apreciază însă ca inexacte informaţiile lui Hruşciov, în sensul că Rokossovski nu putea fi la ambasadă atunci. Acesta nu putea lipsi de la şedinţa plenarei, unde trebuia şi putea să-şi pledeze cauza, fiind şi sursa numărul unu de informaţii pentru sovietici. Pe de altă parte, sovieticii începuseră deja să-şi mişte propriile trupe de pe teritoriul polonez, iar peste cîteva zile nu vor ezita să se lipsească de armata ungară pentru a zdrobi insurecţia de la Budapesta.

La discuţiile de la Belvedere, care au început la 11 şi la care au participat o delegaţie de 14 comunişti polonezi, Mikoian a ridicat chestiunea înlocuirii ‘’neaşteptate’’ a prietenilor URSS în Biroul Politic şi, în particular, a calificat problema tovarăşului Rokossovski ca ‘’o problemă politică importantă’’. El lăsa să se înţeleagă că îndepărtarea lui Rokossovski ar fi văzută în ‘’străinătate’’ ca o lovitură dată alianţei polono-sovietice, prin ‘’străinătate’’ el înţelegînd evident Vestul. Schimbînd perspectiva, Mikoian menţiona că sloganul tinerilor polonezi ‘’Rokossovski afară’’ este o palmă la adresa armatei poloneze. În opinia lui Mikoian, consilierii sovietici făceau din armata poloneză o forţă de mare calibru şi considera că nu pot fi rechemaţi toţi odată. Mai mult, rechemarea lor ar fi pus sub semnul întrebării prietenia polono-sovietică, Mikoian întrebîndu-se dacă ei pun în pericol suveranitatea Poloniei şi întrebînd chiar dacă polonezii mai doresc să facă parte din Pactul de la Varşovia.
Pentru a fi mai convingători în argumentaţia lor, sovieticii începuseră să-şi îndrepte trupele de pe teritoriul polonez spre Varşovia. La rândul său generalul sovietic I. Turkiel, comandantul forţelor aeriene poloneze, interzisese zborurile avioanelor poloneze, în timp ce cele sovietice aveau libertate de acţiune. Mai tîrziu, în ianuarie 1957, la o întîlnire cu conducerea chineză, Gomulka susţinea că Rokossovski nu informa Biroul Politic despre mişcările militare, iar unele subunităţi ale armatei poloneze s-au deplasat spre Varşovia chiar şi după ce Hruşciov l-a autorizat în cursul şedinţei de la Belvedere să-i transmită lui Konev oprirea coloanelor sovietice. Retrospectiv vorbind, această decizie a conducătorului sovietic, luată la cererea insistentă a lui Gomulka, semnifica faptul că momentul critic trecuse pentru reformatorii. Într-adevăr, în cele din urmă, Hruşciov a acceptat cu părere de rău declarată solicitările poloneze în ceea ce priveşte consilierii militari sovietici, deoarece URSS considerase o datorie trimiterea de consilieri în Polonia. Pe de altă parte, în cazul lui Rokossovski prim-secretarul sovietic s-a arătat interesat de modul în care urma să cîştige Gomulka conducerea PMUP cu punctul său de vedere. Cu alte cuvinte, deşi lăsa lucrurile să curgă, Hruşciov accepta practic ca polonezii să decidă singuri asupra alegerii conducerii lor. Într-adevăr, la întoarcerea la Moscova, Prezidiul CC a ajuns la concluzia că există o singură cale de a se ieşi din această situaţie: ‘’să se pună capăt la ceea ce se întîmplă în Polonia’’. Totuşi exista o rezervă: dacă menţinerea în funcţii a lui Rokossovski ar fi fost posibilă, nu ar fi fost necesar să se exercite presiuni pentru o vreme’’. Între timp, la 21 octombrie, în ultima zi a plenarei CC al PMUP, cînd era cert că Rokossovski nu fusese ales în Biroul Politic, membrii Prezidiului au fost cu toţii de acord cu Hruşciov că ‘’în aceste circumstanţe trebui să ne abţinem de la o intervenţie militară’’.
Unul din motivele neintervenţiei fusese şi faptul că mareşalul rămăsese în continuare ministru al apărării. Dar în acele zile a izbucnit şi criza maghiară, care a început să acapereze treptat atenţia Kremlinului, situaţie de care au profitat reformatorii polonezi pentru a încheia conturile cu Rokossovski. Gomulka a creat la 26 octombrie o comisie pentru reformarea armatei condusă de el, dar din care făcea parte şi generalul sovietic Jerzy Bondzilovski, şeful Statului Major polonez. A doua zi, el va ţine un discurs în faţa activului de partid din armată în care va explica diplomatic că debarcarea lui Rokossovski nu s-a datorat unor divergenţe principiale, ci unor diferenţe de metodă privind ieşirea din criză. Mai mult, el îi spusese direct lui Rokossovski: ‘’Dumneavoastră sînteţi politician pe cît sînt eu militar’’. Dar importanta funcţie de stat pe care o deţinea Rokossovski îl menţinea în prim-planul vieţii politice poloneze, aspect sesizat şi de liderul comunist chinez Liu Shaoqi, care se afla în acea perioadă la Moscova pentru consultări în legătură cu situaţia din Polonia şi Ungaria. Discuţiile cu oaspeţii chinezi îl vor influenţa pe Hruşciov în decizia de abandonare a lui Rokossovski comunicată Varşoviei şi Prezidiului CC la 28 octombrie. Comunicatul guvernului polonez referitor la demisia lui Rokossovski a fost amÂnat, mai mult sau mai puţin voluntar, până la 30 octombrie, când a fost emisă ‘’Declaraţia guvernului URSS cu privire la principiile dezvoltării şi conolidării priteniei şi cooperării între URSS şi alte ţări socialiste’’. La 10 noiembrie, Biroul Politic a acceptat ‘’cu regret’’ demisia lui Rokossovski şi a decis transmisterea unei scrisori de mulţumire din partea partidului şi statului pentru activitate. I s-a garantat o pensie pe viaţă, situaţie de care au beneficiat şi generalii Poplawski, Strazewski, Rotkiewicz şi Pulturzycki.
Mareşalul a plecat din Polonia la 15 noiembrie, iar cinci zile mai tîrziu a fost numit adjunct al minitrului apărării al URSS, funcţie deţinută până în 1962. Cînd generalul Marian Spychalski, vechi aliat al lui Gomulka, care a devenit curînd ministru al apărării, a vizitat URSS, l-a invitat pe Rokossovski la o partidă de vînătoare, acesta a refuzat motivînd că aceşti oameni ‘’mi-au făcut rău’’. A încetat din viaţă în 1968, după o experienţă de viaţă în care servise simultan sub două steaguri.
Oficial, problema consilierilor militari sovietici a fost reglementată printr-o scrisoare a lui Hruşciov trimisă lui Gomulka imediat după încheierea plenarei, la 22 octombrie. Liderul sovietic îi confirma noului conducător polonez acceptul pentru solicitările lui Ochab din septembrie şi a propus o reuniune tehnică, care va avea loc la 18 noiembrie.  Pe de altă parte, după plenara din 19-21 octombrie consilierii sovietici vor primi titulatura de ‘’consultanţi militari’’. În 1957 vor rămîne în Polonia 12 consultanţi militari, 6 în 1958, iar în 1959 rămăseseră 4.  În ceea ce-i priveşte pe ofiţerii sovietici încadraţi în armata poloneză, în 1957 mai rămăseseră 23, în anul unrmător 9, ultimii doi retrăgînd-se în1968: generalul Jerzy Bondjilovski, şef al statului major şi adjunct al ministrului apărării din 1954, şi generalul Mihail Ovcinikov, şef al Academiei Militare. Între noiembrie 1956 şi noiembrie 1957 au părăsit armata poloneză 56 ofiţeri sovietici, dintre care 28 de generali.

 


Bibliografie

Cold War International History Project
Digital Archive (http://www.wilsoncenter.org/digital-archive):
1.Speech by Comrade Krushchev at the 6th PUWP CC Plenum (Excerpt), 20 March 1956, Warsaw
2.Gomulka's Notes
3.Zawadzki's Notes
4.Meeting of the Politburo on 19, 20, and 21 October 1956
5.Letter Khrushchev to Gomulka, 22 October 1956
6.The "Malin Notes" on the Crises in Hungary and Poland, 1956 Translated and Annotated by Mark Kramer
7.Discussions between the delegates of the Chinese People's Republic and Poland, 11 and 12 January 1957
Gluchowski Leszek & Nalepa Edward, The Soviet-Polish Confrontation of October, 1956: The Situation in the Polish Internal Security Corps, Working Paper #17: (http://www.wilsoncenter.org/publication/the-soviet-polish-confrontation-october-1956-the-situation-the-polish-internal-security)
Gluchowski L.W., Khrushchev, Gomulka, and the ''Polish October'' (http://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/CWIHPBulletin5_p1.pdf)
Milton Leitenberg & Gluchowski L. W., Response: More on the 1956 Polish Crisis, (http://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/CWIHPBulletin6-7_p6.pdf)
Hungary and Poland, 1956: Khrushchev's CPSU CC Presidium Meeting on East European Crises, 24 October 1956, Introduction, translation, and annotation by Mark Kramer (http://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/CWIHPBulletin5_p1.pdf)
Căzănişteanu C., Zodian V. şi Pandea A., Comandanţi militari. Dicţionar, Editura Ştiinţifică şi Encilopedică, Bucureşti, 1983, pp. 272-273
Fontaine Andre, Istoria războiului rece, volumul III, Editura Militară, Bucureşti, 1992, pp. 265-301








vineri, 1 ianuarie 2010

Deținutul politic G. Sarry (SARRY 2010)

Gelu Culicea, Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate, „Ex Ponto”, Constanța, 2-3 (58-59), 2018, 172-173
George Sarry, Amintiri din închisoare și din libertate, Bibliotheque et Archives Nationales du Quebec, 2010

Volumul se integrează în suita lucrărilor de memorialistică din închisorile comuniste ale anilor 50.
Mărturisesc că am citit cu aviditate acest lucrări apărute după evenimentele din decembrie 1989, care au dus la prăbușirea regimului comunist. Parcurgând paginile acestor cărți, treci prin diverse stări sufletești (uimire, groază, mânie) și rămâi nedumerit cum au putut acești oameni, de diverse categorii sociale și profesii, să îndure mizeria, pedepsele sălbatice, frigul, foamea și umilințele la care erau supuși în permanență, alături de munca istovitoare, de ocnaș. În ciuda acestora, majoritatea și-au păstrat convingerile politice sau religioase, crezând cu ardoare că acel regim nenorocit impus de ocupanții sovietici se va prăbuși într-o zi.
Unii dintre cei care au pătimit chinurile enumerate mai sus a fost și autorul cărții de față, George Sarry, nepot al unui ilustru publicist constănțean, întemeietorul longevivului periodic „Dobrogea Jună”, Constantin Sarry. De altfel, din cei opt frați ai autorului, șase au trecut prin închisorile comuniste.
Amintirile, sunt de fapt, mărturii cutremurătoare, despre viața trăită în închisorile de la Aiud, Baia Sprie, Cavnic și Pitești. Fiind cel mai tânăr, a luat apărarea celor mai în vârstă, i-a ajutat cum a putut, depista „turnătorii” pe care îi pedepsea, răspândea informații printre deținuți prin alfabetul Morse. Pentru toate acestea, a suportat bătăi și a pătimit mult timp în carceră, nemâncat și cu lanțuri la picioare.
Autorul recunoaște că a scris aceste memorii fără intenția de a face literatură, ci pur și simplu a de a lăsa mărturie urmașilor despre o perioadă grea de din viață (unsprezece ani de temniță) și din istoria noastră.
Interesante sunt și paginile despre Constanța dinainte de război, despre privațiunile și pericolele din perioada respectivă, apoi din viața orașului de după ieșirea lui din închisoare.
La scurt timp după aceasta, reușește să părăsească țara, ajutat de mama și frații săi care se aflau în Anglia, unde pleacă inițial, stabilindu-se apoi în Canada, unde își întemeiază o familie frumoasă, având două fiice și trei nepoate. A împlinit de curând vârsta de 90 de ani. În discuțiile telefonice purtate, l-am întrebat la un moment dat cum au reușit să suporte și el și ceilalți regimul înfiorător și să ajungă, în ciuda acestuia, la aceste vârste venerabile. Răspunsul a fost pe măsură: „Dar și câți au pierit, dragă domnule!”
În încheiere, menționăm că volumul beneficiază de o prefață pertinentă a Doinei Jela, precum și de câteva pagini cu fotografii de familie și ale unor foști colegi de închisoare și de o hartă pușcăriilor comuniste.