?, În
culisele unei decizii „controversate", 19**?20**?
Gheorghe I. Brătianu identifica
printre cele două “poziții-cheie" - respectiv
poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu
în calculele ei strategice - şi Crimeea, care, prin “porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile
cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea
Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de
aici". Referindu-se la deciziile luate în vara
anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în
august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor partidelor
politice: „În Transnistria, la Odessa și în Crimeea se găseau
bazele marinei şi aviației ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor,
în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu
bombardate, iar coastele amenințate de o debarcare. (...) Transnistria şi
Crimeea au reprezentat și reprezintă zona noastră de securitate militară
dinspre “est şi gajul nostru politic". În memorandumul
înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria:,,Aşezată
pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre
Orientul Apropiat, iar prin prezența sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi
prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicație cu
Europa Centrală și Baltică, dar și un punct strategic, de dominare a libertății
Dunării, a strâmtorilor și a Balcanilor. (...) Printr-o colaborare militară
statornică cu Germania, România devine un centru strategic și un pas de
siguranță atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră și Asia
Mică. Portul român Constanța poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de
mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori și o bază aeriană pentru Orientul
Apropiat. România aspiră la acest rol".
Scrisoarea
Conducătorului Statului român reflectă nu numai noua politică externă a
României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al
III-lea Reich, ci și o realitate geopolitică și geostrategică întărită de
evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu
a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a
fi “mult mai periculoasă decât Rusia”*. Conducătorul Statului român accepta
existenţa unui stat al Galiției care “să facă trăsătura de unire între noi şi germani” pentru a se „trage o linie de despărțire de la
Marea Baltică până la Marea Neagră între noi și masa slavă".
Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, la 22 iunie 1941, liderului
național-țărănist luliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu
pericolul expansiunii panslaviste, dublat de amenințarea comunistă, constituie
duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniți pe țara care are
permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi.” Campania
din Basarabia şi Bucovina de Nord a durat 35 de zile** şi a reprezentat “o
probă de maturitate şi profesionalism pentru armata română”***.
Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roşii,
exigențele războiului de coaliție şi schimbarea direcției de înaintare a
Grupului de Armate „Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus
luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Mareşalul Ion Antonescu scria, într-o
scrisoare adresată, în august 1943, liderului liberal Dinu Brătianu, cu
referire la decizia de înaintare a trupelor române dincolo de Nistru,
următoarele: „L-am trecut din proprie voință, fiindcă aşa îmi impuneau
atât teama de consecințele politice care ar fi putut decurge din oprirea la
Nistru, cât şi interesele de ordin economic şi militar.”
La 5 septembrie 1941, în ședința Consiliului de
Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare: „Și în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se bateau
germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (...)
Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea
să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român
de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Și
după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru?
Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (...) Ar însemna
să dezonorez şi Armata, și poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare
pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemților apoi: la
revedere! (...) Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi
Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”
Evoluţia operaţiilor militare în
Basarabia şi după trecerea Nistrului au confirmat faptul că Armata Roșie era
pregătită pentru un război ofensiv „contra Germaniei şi Europei”, după cum observa Mareşalul în aceeași ședință. Schimbarea de direcție a atacului german
crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: „Dacă
Germania era victorioasă în Rusia - mărturisea Conducătorul Statului român,
la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului și la acceptarea
administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră
de state etnice germane un brat către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în
cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două brațe germane (cel
care pleacă din Sudeți prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la
Salonic - n. n.), ceea ce ar fi (...) dus la înghițirea
poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul
eventualităţii (...) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să
nu poată să puie mâna pe Odessa și deci să ne prindă aceste două brațe despre
care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau
Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte
german".*
*Procesul
Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediția Marcel-Dumitru Ciucă,
Bucureşti, Editura Saeculum 10&Europa Nova, 1995, p. 210. Marele
pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui
stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului
Cernăuți, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu și expertul
german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmă temerile
Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş
legea administrativă românească, prin ordonanțe afişate, Pflaumer s-a
împotrivit pe motiv că “pentru Bucovina de nord s-ar putea să existe mai mulți optanţi".
La 16 iulie 1941, Hitler declara:,,Relațiile noastre
cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie
să luăm în considerare acest fapt și să ne facă, în consecință, să determinăm
frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunavointa altor popoare.
Relațiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest
principiu" (Apud Eugen Preda, Miza petrolului..., p. 85). O hartă a planului lui Alfred Rosenberg privind crearea
unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti
din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herța). Transnistria şi Volânia
Orientală, se găsește în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton
şi a fost publicată în cotidianul Izvestia din 4 mai 1990. Într- un raport al
Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, din 20 octombrie 1939,
privind problema ucraineană și Pactul Molotov - Ribbentrop, se menționa faptul
că „Germania nu a înţeles să abandoneze
vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema
ucraineană joacă un rol de frunte deși „una dintre clauzele secrete ale
Acordului germano-sovietic prevede renunțarea din partea Reichului la agitarea
sub orice formă a problemei ucrainene și recunoașterea Ucrainei Sovietice drept
singurul stat legal al poporului ucrainean" (Apud Academia
Română/Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI
privind spațiul sovietic..., p. 75-76). Ofiţerii de informații români
avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg,
directorul Oficiului de Politică Externă a NSDAP, avea sub ordinele sale un
corp de 300 de experți care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile
ucrainene. Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze și datorită
pretențiilor absurde și exorbitante ale naționaliştilor ucrainieni grupați in
UPA. La 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea
insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu spijinire
încercuirea României de către o Ucraină Mare. Referindu-se la
importanța geopolitică a Transnistriei pentru România, Mareşalul Ion Antonescu
scria în memoriul depus, la 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: „Se
ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile
asiatice germane. Una pe dåra de populații germane care din Boemia până în
Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dără de populații germanice care
se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un
clește germanic care ar fi subjugat-o economicește și politicește. Pentru a
înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special
Odessa" (Apud loan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu,
Editura Tempus, Bucureşti, 1993. p. 257). La
începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele
ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în
zona de sub ocupația germană, elementele ucrainene sunt protejate iar toate
organizațiile ucrainene paramilitare „Sici" din Ucraina Carpatică, care au
trecut din Ungaria şi Galiția Orientală în Galiția Occidentală, au fost
încorporate in jandarmerie şi poliție. „De asemenea - scria Kurt Welkisch,
numerosi naționaliști ucraineni din Galiția Orientală, refugiati in zona
germană, au fost numiți primari și funcționari administrativi în Galiția
Occidentală". (Apud Vitalie Väratec, Preliminarii..., p. 222).
Informații extrem de importante despre raporturile dintre minoritatea
ucraineană și autoritățile statului român se pot citi în Pavel Moraru, Bucovina
sub regimul Antonescu (1941-1944), vol. I, Editura Prut Internațional,
Chişinău, 2004, p. 106-108 şi Idem, vol. II, Editura Prut Internaţional,
Chişinău, 2007, p. 93–103 și p. 118-125.
Mihai Antonescu, vicepreşedintele
Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la
9 august 1941, în fața lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la
Bucureşti, poziția Guvernului român privind trecerea Nistrului și problema
teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acțiunea sa
militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească,
distrugând fortificațiile sovietice făcute la granița noastră nistriană; al
doilea, pentru a proteja populația noastră românească aflată peste Nistru; al
treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru rațiuni
politice, pentru ca prin această prezență să garanteze mai bine soluțiile păcii
la graniţele de mâine ale Țării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic,
acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la
ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova și până la ultimele
distrugeri.” Şeful diplomației româneşti a insistat asupra faptului că România
nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la “soluționarea problemei ruse, exercitând un rol direct în
soluțiunile ce se vor da fie la împărțirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influență”. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu
ministrul german, că “târguiri internaționale pe
drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face" iar
acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a
fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa
ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate
- afirma ministrul de externe român - să existe nici o compensație între
drepturile de la Răsărit și între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate
considera nici o ipoteză de discuție măcar în această privință, drepturile
noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe".
Întregul efort politico-diplomatic şi militar
al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la
viitoarea “masă a păcii", unde spera că vor fi reconsiderate
interesele și aspirațiile poporului român iar teritoriile pierdute în vara
anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde
însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile
unei viitoare reglementări (...) Am obținut cât se poate obține în
circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi
satisfăcute şi că «eforturile și loialitatea noastrăvor fi răsplătite». (...)
Experiența catastrofală a lugoslaviei și Greciei demonstrează îndeajuns că
politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai
importante: conservarea patriei. Credem că aceeași politică va realiza și
mărirea ei", afirma Mareşalul Ion
Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului
national-țărănist Iuliu Maniu.
Trecerea Nistrului și
prelungirea războiului aveau să genereze o puternică fractură în sânul
societatea românească și să constituie motive de permanentă divergență între
Conducătorul Statului și liderii partidelor „istorice". Impresionantul număr de memorii (16 după 22
iunie 1941)* pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru
a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă
neînțelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Schimbul de opinii și răspunsurile
extrem de dure ale Mareşalului Antonescu reflectă faptul că cele două părți se
aflau, după evenimentele din vara și toamna anului 1940, pe poziții și viziuni
ireconciliabile. Nimic, dar absolut nimic nu avea să modifice raporturile celor
două părţi, iar evenimentele petrecute la 23 august 1944 sunt o consecință a
acestei imposibile înțelegeri. Partidul Național Țărănesc şi cel
Național Liberal, dar mai ales Iuliu Maniu, aveau să facă obiectul unei atenții
speciale din partea Special Operations Executive al Marii Britanii. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna
faptul că principalul obiectiv în România era ridicarea românilor la o
rezistență pasivă și chiar la sabotaj activ. Iuliu
Maniu avea să fie, pentru Special Operations Executive, “omul tuturor speranțelor" iar mai apoi „al marilor deziluzii"
* Valoarea protestatară prin acţiunea celor două
partide se reducea la acțiunea unor fițuici-manifeste pe care la trimeteau la Preşedenția Consiliului de
Miniştri spre a le putea specula mai târziu ca «acte istorice... Dar care era
atunci importanța ce o dădeau acestor «scrisorele»? Dacă am căuta să facem un
tablou al victemelor celor două partide în raport cu măsurile represive de
razboi, nu am avea cu ce să-l completăm. În schimb însă, putem scrie registre
întregi cu numele organizațiilor bancare şi industriale care au profitat de pe
urma «Românizării», camuflajul întreprinderilor evreieşti, afacerile cu
germanii şi îmbogățiții de război din cele două partide...",
mărturisea Eugen Cristescu la procesul din mai 1946 (Apud Horia Brestoiu, O
istorie mai puțin obişnuită, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 141).
În vara şi toamna anului 1940, când poziția Marii Britanii, în
Sud-Estul Europei, era puternic subminată, Iuliu Maniu era văzut ca omul
providențial (“Maniu sau nimic!"), astfel încât se
şi întocmise un plan pentru scoaterea acestuia din țară. Deşi
ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, avea să
telegrafieze Cabinetului britanic, că Maniu era complet lipsit de inspirație
și prea obsedat de problemele constituționale şi legale şi de tipul de negocieri-cerşeală
practicate în imperiul austro-ungar, SOE dorea să-l evacueze în
Orientul Mijlociu. Activitatea subversivă pe
care ar fi putut-o organiza în interiorul țării, cu o mai mare eficiență de
acolo, era principalul obiectiv al serviciului secret britanic. În
depoziția pe care a făcut-o în fața anchetatorilor sovietici, între 1 şi 6
august 1946, fostul adjunct al şefului Secției Contraspionaj a Abwehr-ului din
România, căpitanul Alfred Petermann, mărturisea, cu referire la relațiile
dintre liderul național- țărănist şi Intelligence Service, următoarele: „După
informațiile noastre detaliate, pe care le-am înaintat la Berlin, privind
rezultatele anchetei în cazul De Chastelain şi al acoliților lui, şeful Secției
3 a Abwehrului, colonelul Bentivegny, a propus să se ceară autorităților române arestarea imediată a lui
Maniu, ca agent dovedit al serviciilor britanice.”
Răspunsul autorităților române a fost
stupefiant pentru partea germană:,, (...) nu ne îndoim că Maniu este agent al Intelligence
Service-ului, dar nu poate fi arestat, pentru că se bucură de o mare
popularitate în rândul poporului român şi arestarea sa poate avea consecințe
nedorite pentru guvernul român”. Rămâne extrem de
interesant faptul că britanicii nu l-au considerat niciodată pe Iuliu Maniu ca
fiind mai mult decât un conducător al unei organizații de rezistență, şi nu
conducător al unui guvern român în exil. După ruperea relațiilor
diplomatice româno-britanice, la 15 februarie 1941, ca urmare a folosirii
României ca bază militară germană fără nici un cuvânt de dezacord din partea
Guvernului român, rezidenții SOE s-au refugiat la Istanbul. Vechea capitală a Imperiului Otoman avea să devină
cartierul general al Secției a III-a a SOE pentru România, care coordona
acțiunile de spionaj și război psihologic din spațiul românesc. Locotenent-colonelul
de rezervă A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) a fost rezidentul
britanic care a coordonat activitatea agenților secreti britanici din rândul
cetăţenilor români*. În ciuda loviturii pe care Serviciul Special de Informații
a administrat-o Special Operations Executive, respectiv arestarea grupului de
spionaj Rică Georgescu - Ion Popovici, Opoziția din România se va afla într-un
contact permanent cu spionajul britanic, sub discreta supraveghere a
autorităților statului. Această strânsă
legătură cu serviciul secret britanic avea să-i influenţeze pe liderii celor
două partide în relația cu conducătorul Statului şi în perceperea politicii
acestuia.
Marea dezbatere asupra
trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a
fost „discret" alimentate de serviciul de spionaj şi propagandă britanic,
cu efecte asupra interesului național major. Protecția celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării
regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat ce au impus o astfel
de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea
unui interes național major, respectiv ieșirea din război în condiții onorabile
şi reîntregirea țării. Evoluția operaţiunilor militare, marile jocuri"
inițiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînțelegere a cursului
evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eșecul unui
asemenea efort.
