Umor: B. FONTENELLE

Fontenelle*, octogenar, fu rugat de o doamnă să facă un dans cu ea:
- Hai, prietene, încearcă. Cum preferi valsul: în doi timpi sau în trei timpi?
- Vai, doamnă, valsul nu are decît un timp.. și el a trecut de mult pentru mine.

SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.

NOTĂ M.T.
* Bernard Le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)

Istoria localității englezești Marlow de pe fluviul Tamisa (JEROME 1889)

< Marlow este unul din cele mai plăcute centre riverane pe care le cunosc. E un orășel plin de viață - nu din cale afară de pitoresc în general, e adevărat, totuși nu lipsit de cîteva unghere răpitoare - arcade vînjoase din podul zdruncinat al Timpului, pe care fantezia noastră rătăcește îndărăt, spre zilele cînd Marlow era proprietatea saxonului* Algar** înainte ca Wilhelm Cuceritorul*** să-l fi înhățat pentru a-l dărui reginei Matilda****, înainte de a trece în stăpînirea earl*****-ilor din Warwick****** sau a multîncercatului lord Paget*******, sfetnicul a patru suverani succesivi. (...) >

Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, ed. Tineretului, București, 1966, p. 214.

Note M. T.
* saxoni = Trib din ramura vestică a popoarelor germanice. care au cucerit Britania după 410, când armata și administrația romană s-au retras din provincie. (www.historia.ro)
** Algar (?-1059) = earl de Mercia. (www.prathergenealogy
com)
*** Wilhelm / Guillaume (1028-1087) = Fiu nelegitim al lui Robert II, ducele Normandiei, vasal al regelui Franței. Duce al Normandiei ca Wilhelm II Bastardul (1035-1087). În 1066, în urma victoriei de la Hastings împotriva ultimului rege saxon Harold II, a cucerit Anglia, al cărei rege a devenit cu numele William I Cuceritorul (1066-1087). (www.historia.ro)
**** Matilda = Fiica contelui de Flandra (azi în Belgia). În 1051 s-a căsătorit cu Wilhelm II, ducele Normandiei. (www.historia.ro)
***** earl = Rang nobiliar britanic, cu origine saxonă, mai mare decît vicontele și mai mic decât marchizul. (eng.oxforddictionaries.com)
****** earl de Warwick (vestul Angliei) = Unul din cele mai prestigioase titluri nobiliare britanice, a fost creat în 1088 de regele William II al Angliei. (eng.wikipedia.org)
******* William Paget (1506-1563) = Primul baron Paget în 1549. Demnitar al regilor Henric VIII Tudor (1509-1547) și a urmașilor săi Eduard VI 1547-1553) și Maria I (1553-1558). (eng.wikipedia.org)

 Alina Mitran, Localnicii din Scorniceşti, bucuroşi de singura sărbătoare care le-a mai rămas: „După ’90 ni s-a spus că noi am avut pe timpul ălălalt, acum să mai aşteptăm“, Adevărul, 26 august 2017

Principalele evenimente din istoria Marii Britanii de la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
”Nu! își spuse tînărul Croom. Mănînc undeva un cotlet și mă duc la chestia aia din Drury Lane (1)!”
Își cumpără un loc bun, la balcon, în fund, dar cum avea ochi foarte buni, văzu bine. În curînd fu cu totul absorbit. Lipsise destul de mult timp din Anglia pentru a nutri unele sentimente față de patrie.
Pitoreasca suită de tablouri din istoria ultimelor treizeci de ani ai Angliei îl impresionă mai puternic decît i-ar fi plăcut să mărturisească oricui i-ar fi fost vecin de scaun. Războiul bur*, moartea reginei (2)**, scufundarea Titanicului***, războiul mondial****, armistițiul*****, vivat 1931*****, dacă cineva, după spectacol, i-ar fi cerut părerea, ar fi răspuns probabil: ”Minunat, dar m-a cam agasat”. (...) Cînd ieși în stradă, îi răsunau în urechi cuvintele de încheiere: „Măreție, demnitate și pace!” Emoționante, dar afurisit de ironice. (...) „Măreție, demnitate și pace!”
(...)
Rămîi cu bine Piccadilly! La revedere, Leicester Square! (2) Minunată scena aceea în care soldații mărșăluiau în spirală, fluierînd prin ceața întunecoasă; în timp ce în prim-planul iluminat, trei fete fardate repetau: ”Nu vrem să vă pierdem; dar socotim că trebuie să plecați!” Și din balcoanele aflate pe scenă, de-o parte și de alta, lumea privea în jos la ei și-i aplauda. Întregul tablou! Veselia de pe fețele celor trei fete fardate stingîndu-se treptat și devenind pînă la urmă sfîșietoare.

(1) Vechi teatru londonez, situat pe strada cu același nume.
(2) Moartea reginei Victoria, în 1901.
(1) Versuri dintr-un cîntec ostășesc, foarte popular în anii primului război mondial.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*******, trad. I. Aramă, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 136-137.

NOTE
* Burii erau coloniști olandezi stabiliți în sudul Africii în secolul XVII. Războiul dintre Marea Britanie și republicile bure Orange și Transvaal din 1899-1902 s-a încheiat cu victoria Marii Britanii și transformarea acestora în colonia Africa de Sud. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/13/razboiul-anglo-bur/)
** Victoria de Hanovra (1819-1901) = Regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei în perioada 1837-1901, rămasă în istoria britanică ca epoca victoriană. (http://istorie-si-destin.blogspot.ro/2012/01/victoria-regina-angliei-si-imparateasa.html)
*** Pachebotul Titanic, care efectua prima sa cursă Southampton-New York,  s-a lovit de un aisberg și s-a scufundat în Atlanticul de Nord în noaptea 14-15 aprilie 1912. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scufundarea-titanicului-drama-melodrama)
**** Marea Britanie a participat la Primul Război Mondial (1914-1918) în coaliția învingătoare a Antantei împotriva alianței Puterilor Centrale. (http://www.agerpres.ro/economie/2015/03/09/cnbc-marea-britanie-a-terminat-de-platit-datoriile-din-primul-razboi-mondial-18-09-09)
***** La 11 noiembrie 1918 Antanta a încheiat armistițiul cu Germania, ultima dintre puterile Centrale rămase în Primul Război Mondial. (http://www.antena3.ro/externe/in-marea-britanie-traieste-un-veteran-din-primul-razboi-mondial-41648.html)
****** În timpul marii crize economice mondiale din 1929-1933 au avut loc alegeri parlamentare în Marea Britanie la 27 octombrie 1931. În urma scrutinului a fost format un guvern național din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
******* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Clubul englez în centrul universului în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Se întoarseră în St. James`s Street*.
- Strada aceasta, reluă el, este Mecca** bărbatului occidental, așa cum Rue de la Paix*** este Mecca femeii occidentale.
Își privi amuzat companionii. Ce perfecte specimene ale unui produs care stîrnea invidia și în același timp hazul tuturor celorlalte țări!
Peste toată întinderea Imperiului Britanic, oameni croiți mai mult sau mai puțin după această imagine execută treburile și joacă jocurile lumii britanice. Soarele nu apune niciodată asupra acestui tip; istoria a privit asupra acestui tip și a hotărît că va supraviețui. satira îl împunge la încheieturi și ricoșează dînd de o armură invizibilă. „Se plimbă liniștit de-a lungul zilelor Timpului, gîndi Sir Lawrence, prin toate locurile și străzile din lume, fără să exhibeze cine știe ce maniere, fără paradă de erudiție, de vigoare, sau de orice altceva, dar înzestrat cu convingerea irezistibilă că este ceea ce este”.
- Da, rosti el cu glas tare, în pragul ușii de la The Coffee House. Consider acest loc drept centrul geometric al universului. Alții pot să pretindă că centrul e Polul Nord, Roma, Montmartre - eu susțin că e Coffee House, cel mai vechi club din lume și, presupun, cel mai prost, dacă e să judecăm după standardurile geometrice.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 128-129.

NOTE M.T.
* St. James`s Street = Veche stradă centrală în Londra, renumită pentru cluburile de gentlemani.
** Mecca = Oraș în SV Arabiei Saudite. Locul de naștere al Profetului Muhammad. Unul din cele trei Locuri Sfinte ale Islamului, alături de orașul saudit Medina și Ierusalim. Pelerinajul la Mecca este una din cele cinci obligații ale credinciosului musulman. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6733/30/)
*** Rue de la Paix = Renumită stradă comercilă din Paris, construită în 1806, la ordinul împăratului Napoleon I.
**** Montmartre = Cartier al Parisului din 1860, reședință a multor pictori din secolele XIX și XX. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9008/7/)

Ținutul Zungomero din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„Ce ținut trist acest Zungomero, unde tot timpul anului ploua, afară doar de 15 zile, în ianuarie!”

(XIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

UMOR - trenul în Japonia, România, Ucraina și Zimbabwe

Japonia: „Nu pot să cred! Trenul a ajuns cu 10 secunde mai târziu!”
România: „NU pot să cred! Trenul a ajuns la timp!”
Ucraina: „Nu pot să cred! Trenul a ajuns!”
Zimbabwe: „Nu pot să cred! Un tren!”

SURSA
***, Bancuri, CUGET LIBER, Constanța, 14 martie 2013   

Umor

O doamnă insista pe lângă filosoful şi dramaturgul francez Fontenelle (1657-1757), ajuns la vârsta de optzeci de ani, să facă un vals cu ea.
- Haide, prietene, încearcă! Cum preferi valsul? În doi timpi sau în trei timpi?
- Vai, doamnă! Valsul nu are decât un timp... şi el a trecut de mult pentru mine!

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, „Rebus”, București.

De ce ziua are 24 de ore, iar minutul 60 de secunde? Ce nu știai despre timp

ȘTIRILE PROTV, București, 18 iulie 2012

Daruri reciproce ale orașelor înfrățite Constanța și Yokohama în 1982 („Tomis” 1982)

<
La jumătatea lunii octombrie, Mutsuo Ariyama, președintele Comitetului japonez de prietenie Yokohama - Constanța, care a vizitat municipiul nostru în fruntea unei delegații a municipalității orașului a oferit locuitorilor Constanței o frumoasă statuie reprezentînd o lampă tradițională niponă, care a fost amplasată în parcul Tomis Nord.
La rîndul său, primăria municipiului Constanța a oferit locuitorilor Yokohamei, cu prilejul împlinirii a cinci ani de la semnarea actului de înfrățire dintre cele două orașe, macheta compoziției sculpturale „Gemenii”, realizată de plasticianul Traian Marinescu.
Pornind de la motivul brâncușian al Coloanei Infinitului pe care o „rupe” în două pe verticală în încercarea de a-i adăuga cea de a patra dimensiune, timpul, sugerînd împlinirea prin ascendență în infinitul timpului și al spațiului a „rîurilor” ce împodobesc iile românești, „Gemenii” prezintă totodată surprinzătoare analogii cu arta sculpturală niponă ale cărei simboluri, triunghiuri suprapuse, reprezintă stema orașului Yokohama și te duc cu gîndul la splendidul suiș către cer al muntelui Fuji suprapus pe imaginea-i oglindită în albastrul lacului Ashi.
>

SURSA
***, „Gemenii” - la Yokohama, „Tomis”, Constanța, ?.10.1982

„Moartea cărții?” („TOMIS” 1999)

 T., Moartea cărții?, „Tomis”, Constanța, iul. 1999, p. 1

Tot ce știm este că nu știm, spunea Platon, dar tot el credea că am cunoaște mai mult decât din cele aflate de la dascăli, prin anamnezis. Din acest amestec de cunoaștere și necunoaștere oamenii trebuie să brodească adevărul. Mereu, deducerea viitorului din semnele timpului prezent a dat naștere la întrebări, în timp ce „lumea” și-a continuat mișcarea, indiferentă la ce s-a gândit despre ea. Am auzit ades o întrebare: va fi să dispară cartea, cartea pe suport de hârtie?... Și dacă da, de ce ne îngrijorează surparea unei împărății, cea a Galaxiei Gutemberg, cum i s-a spus și cu care eram atât de obișnuiți? Există pur și simplu în noi o doză de neliniște în fața schimbărilor ce ne par radicale sau neliniștea vine dintr-o întrezărire a unui viitor în care generațiilor care vor urma nu vor mai putea să participe la aproape nici una dintre valorile de care noi, părinții lor, am fost legați și pe care le-am creat? Neliniște, pentru că simțim că firele prin care credeam că vom pătrunde în viitor, se subțiază și se scămoșază, gata să fie rupte, adică noi nu vom mai putea face parte din acest viitor, pentru că lumea noastră de gânduri, de simțire, trăiri și credințe, va deveni neinteresantă și fără căutare. În moartea cărții pe suport de hârtie, scriitorii par că ar desluși semnele prevestitoare ale morții Cărții, adică a unei forme de creativitate ce ne-a însoțit de la scrierea lui Ghilgameș ori a Sakuntalei până astăzi. Va fi să dispară atunci cartea fiecărui scriitor de acum, ce e drept, odată cu Shakespeare, Homer, Vergiliu și Dante - măruntă sclavă în mausoleul regilor ei morți. Și, firește, dincolo de aceste întrebări ce ne vizează pe noi, stă altă întrebare: vor di copiii noștri fericiți în viitorul pe care îl vedem cum se naște din lumea de astăzi? Nu știm și trebuie să ne închipuim fericirea unor copii perfect înstrăinați de părinți.

Se poate întrezări că ne aflăm într-un moment de cotitură, în care are loc o schimbare profundă: se produce metamorfoza identității unei civilizații, odată cu metamorfoza identității oamenilor ei, după care valorilor de astăzi nu vor mai avea înțeles. Sperăm totuși într-un viitor capabil să comunice cu timpul nostru, cel al civilizației Gutemberg. Căci altfel, o prefigurare dusă la extrem, e cea a dizolvării oamenilor într-un ciberspațiu. Atunci nu va mai exista relație între om și real, deci nu va mai exista trăire așa cum o concepem azi, rezultat al unui contact aproape epidermic cu realul, cu timpul prezent. Și cum gândirea e urmarea sumelor de trăiri, în ciberspațiu nu va mai exista gândire, așa cum o cunoaștem noi. Abstractizarea se va duce până la limitele ei posibile? Vor mai exista prietenii sau doar legături în „rețea”? Va mai exista imbold creator sau, într-o realitate virtuală, satisfacerea unei dorințe, ce aneantizează aspirația, făcând ca dorința să-și ajungă sieși? Se vor mai naște valori spirituale ori hrană va fi doar aparența? Întrebări al căror răspuns nu îl putem da noi, ci doar ni-l putem închipui și putem accepta ce-ar putea să însemne moartea cărții...

„O viață pentru știință” (MARCUS 1998)

 Solomon Marcus, O viață pentru știință, „Tomis”, Constanța, 1998

La 11 noiembrie 1998 a încetat din viață doctorul în matematică Vasile Ene, profesor la Universitatea „Ovidius” din Constanța. O aparentă răceală urmată de gripă și complicații care au dus la encefalită. Două zile de tratament la Spitalul Județean din Constanța nu l-au putut salva. Abia împlinise 41 de ani. Despre felul în care Vasile Ene și-a organizat viața, despre modul în care el i-a dat un sens, dedicându-se cu pasiune cercetării științifice și devenind, în scurta sa viață, autorul unei opere remarcabile într-un domeniu de mare finețe al analizei matematice, mă simt dator să fac publice unele gânduri. 

L-am cunoscut pe când era student. Era deja robul unei pasiuni care devenise o obsesie. Căuta cu înfrigurare în Biblioteca Facultății de Matematică a Universității din București, căuta raft după raft, aproape carte cu carte. Nu era dintre acei tineri care deprind în familie obișnuința muncii intelectuale și care se inițiază, sub îndrumarea părinților, în modul de consultare a unei biblioteci. Atenția sa fusese reținută, pe vremea când era încă elev de liceu, de cartea „Itinerar de analiză matematică” de Gh. Gussi. Dorea să afle continuarea acelui itinerar cu aceeași ardoare cu care cititorul unui roman polițist nu poate lăsa cartea din mână până nu află deznodământul.  Numai că, așa cum avea să (...).

Clasicii analizei matematice, Newton și Leibniz, au pus primele jaloane într-o problemă care rămâne vie și astăzi: care este relația dintre aspectul local (diferențial) și aspectul global (integral) al unui proces care se desfășoară în timp? Operațiile de diferențiere și de integrare au fost de la început intuite ca fiind una inversă celeilalte, cum sunt adunarea și scăderea sau înmulțirea și împărțirea; și totuși, diferitele noțiune de derivare și integrare care s-au succedat au rămas mereu într-un anumit decalaj, fapt care a făcut necesar ca fiecare noțiune de integrală să ceară o alta, mai avantajoasă. Vasile Ene s-a angajat în această probă maratonică, investind în ea întreaga sa energie intelectuală, devenind literalmente sclavul ei. Ori de câte ori mă întâlneam cu el, discuția aluneca repede peste evenimentele exterioare, pentru a cantona în lumea de ficțiuni matematice care-i ocupau existența. Ca student, a cam neglijat pregătirea la celelalte materii predate în Facultate și, de aceea, nu s-a aflat în plutonul fruntaș al promoției sale. Numai că ambițiile și capacitățile sale intelectuale nu se lăsau prinse în note de examen (și acest lucru ar trebui să ne dea de gândit în ce privește sistemul de evaluare din învățământ). Repartizat, în 1982, ca profesor la o școală din comuna 23 August, județul Constanța, împreună cu soția sa, Gabriela Ene, colegă de facultate, în condițiile privațiunilor de tot soiul, inclusiv în ce privește comunicarea cu lumea și documentarea științifică, Vasile Ene părea destinat ratării. A fost un moment cheie în viața sa, o punere decisivă la încercare a interesului său real pentru cercetarea științifică. În condiții similare, foarte mulți tineri cedează și se lasă târâți într-o activitate rutinară, de supraviețuire. Pe Vasile Ene aceste condiții vitrege l-au ambiționat și mai mult. Primind un ajutor puternic și constant din partea soției sale, care l-a înțeles în întreaga lui candoare și pasiune pentru creație și a acceptat să i se dedice cu abnegație, Vasile Ene și-a intensificat eforturile. Mă întâlneam cu el periodic la București, unde petrecea ore în șir la bibliotecă. Așa zisul timp liber al său era dedicat în întregime matematicii. Nu pot uita momentul în care i-am pus în mână lui Vasile revista americană „Real Analysis Exhange”, dedicată domeniului său de preocupări. A descoperit în această revistă întreaga lume a frământărilor sale și ținta pe care dorea să o atingă. S-a supus disciplinat înaltei exigențe a acestei reviste și a făcut față cu succes referatelor critice prin care revista reacționa la manuscrisele pe car ele trimitea acolo în vederea publicării. Răsplata a fost pe măsura efortului și inteligenței sale: a acumulat aproximativ 50 de articole publicate în această revistă, care devenise o a doua sa casă. Întreaga lume a specialiștilor în analiza reală, cum se numește domeniul său de cercetare, îl cunoștea și aprecia.

După decembrie 1989, Vasile nu s-a grăbit să-și caute un loc mai avantajos de lucru, la o universitate, așa cum i s-ar fi cuvenit de la început. Preocuparea sa principală era aceea a multiplicării contactelor cu lumea științifică. Nu i-a fost ușor, deoarece, pe cât de talentat era în cercetarea matematică (parcă se născuse pentru ea), pe atât de stângaci era în asimilarea limbii engleze și în deprinderea „uzului lumii”. Nici în folosirea calculatorului pentru procesarea textelor sale nu a manifestat multă pricepere. Și în această privință, ajutorul primit de la soția sa a fost esențial: ea a devenit profesorul lui de engleză și de informatică practică.

O primă ieșire a sa în lume se produsese înainte de decembrie 1989, când participase la o întâlnire de specialitate în Ungaria. Marele matematician Paul Erdos l-a remarcat și i-a acordat un premiu personal. În 1990 a fost admis la doctorat și a fost o delectare pentru mine să-i urmăresc evoluția spre teza pe care a prezentat-o trei ani mai târziu. Între timp, a beneficiat de o bursă la Universitatea din Michigan (septembrie 1991- iunie 1992), unde lucrările sale fuseseră deosebit de apreciate. La întoarcere, primește oferta Universității „Ovidius” pentru un post de lector universitar. 

(...)

„Jurnalul lui Argon” (NICOLAE 1998)

 R. Nicolae, Jurnalul lui Argon, „Tomis”, Constanța, iul. 1998

Cartea universitarului Anton Dumitru Iacobaș, Deseară nu veni la gară (Tilia Press International, Constanța, 1998), este, pe planul literaturii, un debut. Subintitulată Jurnalul lui Argon, lectorul își pune reflex întrebarea ce experimentări se mai pot face într-un domeniu atât de frecvent în  ultimele decenii. Specia aceasta, ca să vorbim tradițional, e abordată în ideea de a conferi autenticitate faptelor - puțini sunt cei care aspiră la autenticitatea scriiturii - adică de a transforma iluzia în realitate sau, mă rog, în ceva credibil. Rămâne, așadar, problema fundamentală, aceea a modalităților de realizare a scopului. Nefiind îngrădit de teoretizările despre jurnal, pe care le ignoră ori, poate, nu le cunoaște, nu îl interesează, naratorul devine un tip „credibil”, așa că participarea cititorului la evenimente, atâtea câte sunt, este una pasivă. El înregistrează doar nuanțele. Structura cărții este una previzibilă. Nici simbolurile grafice pentru personaje nu miră prea mult. Este un gest ludic, care ar putea atrage atenția că nu trebuie să ne așteptăm la niscaiva grozăvii strânse între niște coperți. Plăcerea lecturii vine din prospețimea nealterată a amintirilor și aici se vede intuiția sigură a autorului.

De altfel, „jurnalul” este povestea banală a dragostei unor adolescenți, cum se și arată pe ultima copertă: „Un șir nesfârșit de esențe feminine și masculine se contopesc prin noi, explorând forme încă necunoscute, dar de atâtea ori cercetate...”. Confesiunile își păstrează intacte frumusețea, naivitatea, melancolia anilor de tinerețe. Câteodată planează pericolul unor dulcegării, repede înlăturat printr-un umor terifiant, ce reinstaurează atmosfera solară. Cele câteva zile ale „jurnalului” marchează date importante din evoluția relațiilor de dragoste ale viitorului cuplu. Dar nu se reduce numai la aceasta. Trimiteri la existența socială și politică a anilor șaptezeci, glumele savuroase ale vârstei, folclorul vremii, o autoironie ușor mascată de bravură, schițe de portrete făcute cu mâna sigură feresc căderea în tern, oricât de înălțător ar fi sentimentul. Simțul pictural este evident, marcat în special de acela al panoramicului. Descrierea ocupă un spațiu restrâns, atât cât să nu poată lipsi. Ansamblul e alcătuit din detalii pigmentate de mici malițiozități: „Marele campus studențesc este completat, vis-a-vis de Termocentrală, dar lângă depozitul de lemne, de Complexul Grozăvești al Universității, cu fetele (!!!) de la litere. O mulțime de politehniști învață abecedarul de la ele...” Se trece cu ușurință de la un moment la altul, reflecțiile mai profunde alternează cu cancanurile, timpurile se amestecă, personajele vin să coloreze spațiul, apoi sunt părăsite, decorul se schimbă, lumea se reduce la „Argon” și „Ciripica”, pentru ca apoi totul să se ia de la capăt, în aceeași mișcare de plină de inventivitate a situațiilor. Escaladarea timpului modifică oarecum registrul stilistic, la nivel formal. Această primă parte reînvie perioada de liceu. Cea de a doua se va plasa cu siguranță în timpul studenției. Nu știu dacă a autorul a procedat bine împărțind astfel „amintirile” sau, cine știe, poate se gândește la o continuare pe mai multe capitole, cu alte date existențiale. Sigur, aceasta ca suport ori ca pretext, altfel totul rămâne ficțiune. Oricum, va interveni o varietate a modurilor de expunere, poate incompatibile cu cele de acum. Dar acestea sunt supoziții. Adevărate rămân bucuria redescoperirii vârstei de bronz, cu altă retină, dar cu aceeași prospețime. Debutul lui A. Iacobaș rămâne unul meritoriu.

Viața în Evul Mediu (D HARCOURT 1998)

Genevieve d Harcourt, Viața în Evul Mediu, trad., cuv. înainte și note M. Dobre (ed. XIV, Paris), Corint / Istorie universală - Microsinteze - 9, București, 2000, 143 p.

5 Cuvânt înainte - Manuela Dobre

7 Introducere

19 Capitolul I Viața materială
I. Condițiile
II. Locuirea
III. Mobilierul
IV. Îmbrăcămintea
V. Hrana

51 Capitolul II Ritmul timpului
I. Ziua
II. Anul

79 Capitolul III Ritmul vieții
I. Nașterea
II. Educația
III. Căsătoria
IV. Boala și moartea

141 Concluzii

coperta IV

Am prezentat succint câteva aspecte ale vieții medievale, în special din secolele XIII-XIV. Mai apropiată decât ne imaginăm în general de unele aspecte ale vieții noastre de astăzi, ea impresionează prin vitalitatea sa, prin echilibrul său, prin magnifica civilizație pe care a produs-o, materializată în capodopere, și prin calitatea umană deosebită a personalităților cărora le-a dat naștere și în care își venera modelele, figuri încă seducătoare.

Această viață se caracterizează printr-o puternică dependență față de condițiile de mediu și printr-o amprentă religioasă, care nu este în mod necesar asociată clericalismului și care conferă o libertate extraordinară în raport cu o lume trecătoare, pe care misiunea de a o domina.

„Sorin Adam” (DELEANU 1997?)

 Geta Deleanu, Sorin Adam, „Tomis”, 1997?, pagina 11, 15

„Balcicul se confundă astăzi cu pictura românească” scria Alexandru Busuioceanu în 1936 cu referire la pictura interbelică. Și continua: „Orășelul mărunt, răsfirat între falezele albe și unduiri dulci trandafirii este, de mai bine de două decenii, locul de întâlnire al pictorilor noștri, chip familiar în pânzele lor de fiecare vară, model și maestru în care arta noastră își găsește încă inspirația cea mai fecundă”.

Balcicul a devenit peste ani locul imaginar de întâlnire al artiștilor cu spiritul picturii interbelice și cu ei înșiși pe coordonatele spațiului și timpului absolut al artei.

Pentru a reface un traseu întrerupt în timp, pe linia tradiției picturii noastre interbelice, atât de puțin cunoscută dincolo de granițele țării, Sorin Adam pleacă la Balcic în căutarea luminii și culorii ce au inspirat în mod exotic și romantic pe marii noștri pictori. Asemeni lui Ștefan Dimitrescu și Lucian Grigorescu, lui Dumitru Ghiață și Yorgulescu Yor, acest artist tânăr reușește să-și modeleze paleta cromatică conform cu spațiul întâlnit aici. Pentru colegii săi de breaslă, demersul lui este până acum singular. (...) Simți în pictura lui unică și pasionantă de a picta și trăi sentimentul de plenitudine al sufletului în fața naturii transpuse ideal în arta sa. Peisajul, natura statică, nudul transmit lumină, culoare, vibrație, trăire, bucurie de a exista. Fire pozitivă, plină de temperament și vitalitate, S. A. trăiește plenar experiența cestei vieți cărei îi imprimă forța de creație și forța de dăruire a talentului său. Nu cred că S. A. meditează prea mult în fața motivului pictural. Sufletul său de artist debordează de inspirație și vibrează de tensiuni mult prea înalte ca să nu se reverse în șuvoaie de forme și culori ce fascinează privitorul. Artistul este însă conștient că nimic durabil nu se poate ivi în sfera creației artistice fără disciplină și rigoare, fără înțelegerea libertății de creație ca desfătare a spiritului între tensiunea creatoare și emoția estetică. Motiv pentru care artistul adaugă talentului nativ instrucția disciplinată prin lectură și cultivarea prieteniei marilor artiști contemporani, dintre care Vasile Grigore este maestru și model de dăruire în creație. Deși student al lui Teodor Moraru la Academia de Artă „Luceafărul”, pe care a absolvit-o în 1996, S. A. s-a apropiat de profesorul Vasile Grigore simțind acea înrudire spirituală și vibrație sufletească cu marele nostru colorist. Expoziția personală a lui S. A. deschisă la Muzeul de Artă Constanța este un pas important în evoluția artistică a tânărului aflat cu certitudine pe un drum al afirmării depline.

Insula Șerpilor (CUCU & VLĂSCEANU 1991)

 Vasile Cucu & Gheorghe Vlăsceanu, Insula Șerpilor, Viața Românească/„Pământ românesc”, București, 1991, 64 p. 

3 Cuvânt înainte

5 În loc de prefață

7 1. „Un bulgăre de humă”
7 1.1. Așezare geografică
9 1.2. Dimensiuni
9 1.3. Cum s-a născut insula 
14 1.4. Aspecte fizico-geografice
16 1.5. Condiții climaterice
18 1.6. Solurile
19 1.7. Vegetația
21 1.8. Fauna

23 2. Pământ și ape, legendă și adevăr
23 2.1. Nume de legendă
27 2.2. Din nesecatele izvoare
30 2.3. Cercetători și cercetări
34 2.4. Primii pași

36 3. În urzeala istoriei
36 3.1. Timpul care trece
41 3.2. Insula șerpilor intră în derivă
48 3.3. Insula lui Ahile își așteaptă eroul 

60 Bibliografie
Brătescu C., Delta Dunării. Geneza și evoluția sa morfologică și cronologică, „Bul. Soc. Rom. Reg. Geogr.”, tom XLI, 1922, București.
Brătescu C., Oscilațiile de nivel ale apelor și bazinului Mării Negre în cuaternar,  „Bul. Soc. Rom. Reg. Geogr.”, tom LXI, 1943, București.
Brătianu Gh., Marea Neagră de la origini la cucerirea otomană, vol. I și II, Meridiane, București, 1988.
Borza A., Contribuțiuni la cunoașterea vegetației și florei Insulei Șerpilor, „Bul. Soc. St.”, Cluj, II, 1924.
Călinescu I. R., Insula șerpilor, schiță monografică, „Analele Dobrogei”, an XII, fasc. 1-12, București, 1931.
Enculescu P., Contribuțiuni la vegetația fanerogamică a Insulei Șerpilor, „Bul, Inf. Grăd. Muz. Bot., Univ. Cluj, IV, 1924 
Lăzărescu C. & Brătescu C., Două periple ale Mării Negre, „Arhivele Dobrogei”, II, 1919, București.
Meruțiu V., O excursie în Delta Dunării, „Lucr. Inst. Geogr. Univ. Cluj”, II, 1924-1925, Cluj
Murgoci G., Cercetări geologice în Dobrogea nordică cu privire specială la rocile paleozoice rupestre eruptive, „Anuarul Inst. Geol,. Rom.”, V, 1911, București.  
Popa G., Insula Șerpilor, „Rev. Ist. Arh. Filol.”, vol. VII, Socec, București.
***, Geografia României, I. Geografia fizică, 1983, Univ. Buc., Inst. Geogr., Ed. Academiei, București.

61 Lista figurilor 
Fig. 1 - Insula Șerpilor (după N. Celac, 1931). Cifrele reprezintă valoarea curbelor de nivel
Lista fotografiilor
Foto 1 - Vedere de ansamblu a Insulei Șerpilor (foto: Institutul de Geografie Cluj)
Foto 2, 3, 4 - Aspecte luate pe țărmul de nord al insulei (foto: Institutul de Geografie Cluj)
Foto 5, 6 , 7, 8 - Imagini ale țărmului și platoului din sudul insulei (foto: R. Călinescu; foto 7: R. Drost)   

coperta IV În fața unor forțe tenebroase, care au râvnit adesea nu numai străvechile pământuri românești, ci și înstrăinarea sufletului nostru, prin deznaționalizare, se impune mai mult decât oricând o temeinică cunoaștere și apărare a avuției noastre naționale și în primul rând a populației și a fiecărei palme de pământ românesc.  
Asemenea datorie de suflet ne-a îndemnat să deschidem colecția intitulată „Pământ românesc” cu un studiu monografic despre străvechiul cap de pod de la gurile Dunării - Insula Șerpilor, „Un bulgăre de humă” aruncat în apele Mării Negre.
Editura 

„O istorie a comunicării moderne” (FLICHY 1991)

Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne. Spațiul public și viață privată, trad. M. Lazăr (fr. 1991), Polirom/Media (M. Coman), Iași, 1999, 254 p.

2 P. F. (n. 1945) este cercetător la Centrul național de studii ale telecomunicațiilor și conduce grupul de cercetare privind comunicarea la CNRS și la revista „Reseaux”. De același autor: Les Radios locales en Europe (cu M. Sauvage și R. Chaniac), La Documentation Francaise, 1978; Comunication et pouvoir (cu J. Barbier-Bovet și P. Beaud), Anthropos, 1979; Les industreris de l imaginaire, PUG, 1980; Images pour la cable (coord.), La Documentation Francaise, 1983

13 Introducere

Prima parte: De la comunicarea publică la comunicarea de piață (1790-1870)

19 Savantul și inginerul

21 1.Comunicarea publică: telegraful optic
22 Comunicarea în secolul luminilor

Convenția trebuie convinsă
Un spațiu nou
Un timp nou
Măsuri noi
O limbă universală
Inovatori multipli

34 Comunicarea publică
Difuzarea inovației
Utilizările telegrafului
Celelalte rețele europene

38 Imposibila comunicare comercială
De la monopolul de fapt la monopolul de drept
Telegraful liberal

45 2. Rețelele și electricitatea
45 Invenția rețelelor
49 Începuturile electricității
Electricitatea de salon
Acțiune electrică și acțiune magnetică
Circulația invenției
Un sistem universal

59 3. Comunicarea de piață: telegraful electric
61 Telegraful electric de stat
Telegraful electric aerian
Deschiderea către comunicarea privată
66 Operatorul de la bursă
70 Economiștii și circulația informației
71 Statul liberal, operatorul telegrafului
Naționalizarea telegrafului britanic

Partea a doua: Comunicarea familială (1870-1930)

79 Tehnician și antreprenor

83 4. Colecții și amintiri: fotografia și fonograful
83 Imaginea revelată
Fotografie unică sau multiplă
Statul promotor al fotografiei
Apăsați pe buton, restul îl facem noi
88 Sunetul conservat
Aparat de birou sau aparat în casă
93 Un nou spațiu familial
Muzica în familie
Fonograful casnic
Suporturi pentru aducere aminte: colecția și fotografia
104 Imaginea prinde viață

109 5. De la comerțul cu bunuri la comerțul cu suflete: telefonul
109 Comunicarea vorbei prin electricitate
114 Apelurile prin telefon
Telefonul de afaceri
Telefonul particular
119 Vizitele prin telefon
Telefonul rural
Telefonul urban
Telefonul în Europa
124 O rețea universală

128 6. Semăn în coama vântului: radioul
129 De la Maxwell la Marconi
133 Comunicarea maritimă
Monopolul natural al radiocomunicației
De la radiotelegrafie la radiotelefonie
140 Un nou mijloc de comunicare în masă
Propag în toate direcțiile
Crearea utilizării comerciale

Partea a treia: Comunicarea globală (1930-1970)

151 Cercetarea și dezvoltarea

153 7. Alegerile tehnice ale inginerilor din telefonie
153 Schimbul
Spre automatizare
O centrală telefonică aproape centenară
Inevitabila ascensiune a tehnicilor numerice
167 Transmisia 
Ghid de undă contra fascicul luminos
Fibra optică

176 8. Triumful electronicii: televiziunea și informatica
176 Tehnicile de bază
178 „Integral electronic” în televiziune și informatică
Televiziunea între două baleiaje
Lenta dezvoltare a paradigmei informatice
187 Telecomunicațiile, informatica, audiovizualul - pe calea unificării
Telecomunicații și informatică
Satelitul
„Integral numeric”

193 9. Comunicarea intimă
193 De la spațiul public la spațiul privat
Individualizarea spațiului public
Cinematograful: ultimul spectacol colectiv
202 „Trăind împreună separat...”
Muzica adolescenților
Adolescență de negăsit
210 Sfera comunicațională
Televiziunea personală
Comunicarea nomadă

217 Reflecții finale

221 Note de referințe bibliografice

244 Bibliografie generală

249 Index

coperta 4: Destinată specialiștilor în Științele comunicării, jurnaliștilor, studenților și profesorilor de la facultățile de jurnalism, cartea lui P. F. este o sinteză utilă a dinamicii profunde a universului comunicațional în care trăim. Parcursul pe care îl propune autorul pleacă de la inventarea telegrafului, a primelor aparate de fotografiat, trece prin istoria fonografului, radioului și cinematografului și ajunge la marile companii de mass-media, transmisia prin satelit și comunicarea interactivă. În epoca videotex-ului, a poștei electronice și internet-ului, cartea ne readuce la momentele cheie ale relațiilor interumane și la cele dintre oameni și guverne: inventarea unor noi forme de comunicare și a mijloacelor prin care aceasta devine posibilă și de neocolit.

„Icebergul” (POPESCU 1990)

 Dan Popescu, „Icebergul”. Secvențe din epopeea dezvoltării, Albatros, București, 1990

5 Introducere

Partea I: Repere în timp și spațiu
10 Cuceritori și eroi
24 Anzii în flăcări
60 „Vine trenul!” - începutul unei lumi
91 Reacție la șoc: „Gheață sau foc sub zăpadă?”

Partea II: Idealul de nestins al libertății
98 Însemnele eternității
103 „Uniți în cuget și simțiri”
113 Gând și fapt lângă inima țării
120 Pe urmele unor fotografii

Partea III: În culisele dezvoltării
125 Epopeea diamantelor
160 „Imperiul clandestin”
174 Un play-boy fără succes în afaceri

Partea IV: Sfârșit agitat de secol
204 Preambul
206 Crizele sunt explozii cu rădăcini în timp
212 Prefață la un posibil scenariu
220 „Icebergul”
245 „Cifrul” căilor salutare

257 Încheiere

„TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde” („TOMIS” 199?)

 Nicolae Rotund, TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde. „Mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect modalitatea prezenței operei în timp” (I), „Tomis!”, Constanța, 199?

- Stimate Eugen Todoran , v-ați dedicat în special celor două mari opere valorice ale literaturii noastre din secolele XIX și XX. Sunteți, prin urmare, în accepția obișnuită, în primul rând istoric literar, nu-i așa?

+ Sunt istoric literar, dacă vreți, într-un sens mai lard decât sensul tradițional al termenului, pentru că am avut impresia că sociologismul își face loc în critică sau chiar înlocuiește critica prin istoria literară. Perspectiva sociologică, implicată de istoria literară, este fundamentală și obligatorie în orice judecată critică motivată din perspectiva istorică, dar „drumul jumătate” o face inutilă în obiectivele ei adevărate, Perspectiva istoricului, inevitabil, trebuie să se mute de pe orizontala fenomenului cultural, istoric determinat, pe verticala „producerii” lui în structurile artistice care-i sunt proprii, cu o autonomie relativă față de condițiile care l-au determinat și, în acest fel, opera este recunoscută cu adevărat „istorică”.

-Cât de strânsă este legătura între viața și opera scriitorului? Dv. susțineți, vă citez: „... opera oricărui scriitor se explică în primul rând prin condițiile vieții”. Ce trebuie să înțelegem prin „condițiile vieții”?  Intră aici și structura individului, psihologia lui?

+ Întrebarea nu este dacă opera unui scriitor se explică sau nu prin condițiile vieții pentru că metoda raportării la ele este obligatorie chiar și pentru cazul când este puțin sau deloc cunoscută viața scriitorului - noi o refacem din opera lui. Nu cunoaștem destul de bine „un” Homer din epopeile presupuse a fi fost scrise de el? În studiul istoric ne interesează integrarea scriitorului în epoca lui, în tendințele și ideologia literară a timpului său, dincolo de orice date personale ale vieții. Dar interesează și împrejurările particulare ale scriitorului, contactul lui cu anumite personalități, lectura anumitor cărți, adeziunea la o anumită grupare etc. Aceste date sunt importante, dar noi nu pe acestea trebuie să le descoperim în studiul nostru istoric, ci „semnele” lăsate de ele în operă. Adică nu trebuie să facem un subiect în sine din condițiile vieții, ci trebuie să plecăm de la ele, atât cât ne pot fi cunoscute, spre planul superior al integrării lor în produsul artistic al scriitorului.

Dar s-ar putea ca, astfel, principala calitate a istoricului literar să fie capacitatea lui de interpretare a operei, fără să identificăm aici numaidecât „interpretarea” cu critica literară, în sensul ei de act de cercetare” a operei. Există o judecată estetică proprie criticului literar, fără de care nu este posibil nici un alt „talent” al lui, indiferent dacă el sesizează sau nu sesizează, reconstituie sau recreează valoarea operei. Însă pentru dimensiunile fundamentale ale operei, ca sens al valorii ei artistice, cred că studiul critic trebuie să fie mai mult decât un act de receptare sau de imprimare a ei în momentul în care a fost creată. Când valorile sunt recunoscute în timp, critica lor devine una de interpretare sau de reinterpretare, într-un studiu mai anevoios, dar mai complex, care nu mai este o critică „de moment”.  Acesta cred ar trebui să fie obiectul istoriei literare, în sensul ei de disciplină întemeiată pe o anumită concepție și pe o anumită metodă, dincolo de „istorismul” de care poate fi acuzată prin pierderea „obiectului” ei adevărat, care rămâne același cu al criticii - opera literară. Căci, după o lungă și bună practică a criticii literare contemporane, se poate spera că a sosit timpul să ne revizuim și concepția despre istoria literară, considerată mai ales un fel de „arhivă” documentaristică înghesuită în subteranele ale evoluției istorice a fenomenului literar. Din păcate, direcția nepozitivistă, o formă de înnobilare a sociologismului vulgar, persistă în a întreține o atare concepție. Dar mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect, ca și critica literară, modalitatea „prezenței” operei în timp, definită numai din puncte de vedere diferite de cele două discipline. Istoria literară, forțată în mod obiectiv de critica literară să confrunte „contextualitatea” sensului operei cu „textul” ei, este astfel nu doar o „prezentare” istorică a operei într-un anume context cultural al producerii ei, ci o „prezentificare” a contextului într-o anumită dimensiune internă a alcătuirii ei, forțând la rândul ei, în mod obiectiv critica literară să pătrundă într-o zonă de profunzime a sensului, al cărui cadru exterior este istoria culturii.

- Ce ne puteți spune despre raportul dintre operă și metoda critică?

+ Răspundem mai bine cu metafora lui Gaetan Picon: conștiința critică însoțește opere așa cum umbra ne însoțește pașii, pentru că de îndată ce opera întâlnește o privire, adică este citită, cheamă irezistibil conștiința critică. Adăugăm  numai că apropierea criticii de operă, ca mod de judecare a ei, dacă este ca umbra care însoțește pașii, nu se înțelege fără o anumită concepție pentru stabilirea unei relații între obiect și reflectarea lui. Concepția clasică reduce opera la idee, prin analogia cu cunoașterea filosofică rațională la gânditorii antici, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea” ideilor din înțelegerea sensibilă a „figurilor” limbajului. Concepția romantică, în opoziție cu cea clasică, reabilitează sensibilul prin înlocuirea ideilor cu sentimentele, de unde și confundarea actului critic cu redescoperirea afectivității în expresia poetică. Concepția modernă reduce opera la sens, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea sensului” din imaginea sensibilă, ideea fiind ea însăși, în esența ei, imagine. Deci, după concepția clasică umbra criticii este mult prea mică în privirea care o însoțește; după concepția romantică, arta iese din umbra criticii, ea fiind prea mare în privirea care o însoțește; după concepția modernă, umbra criticii este mult prea mare în raport cu umbra care o însoțește, pentru că opera însăși, fiind deschisă, fără o dimensiune măsurabilă, lasă deschisă și posibilitatea de judecare a criticii. În mod paradoxal, aceasta din urmă este mai aproape de operă, pentru că sensul pe care îl sesizează actul critic, nu este nici idee, nici imagine, ci ideea-imagine sau simbolul, iar o critică simbolică are ca obiect o dimensiune de adâncime, pe care ea este în drept să o exploreze.

Adaug că amploarea metodologică a criticii moderne, într-un anumit „joc al umbrelor” care învăluie opera literară, cu toate că mai adesea uită de operă chiar în „aprofundarea” ei, nu împuținează axiologic literatura, ci dimpotrivă, în „experimentele” ei, o face prezentă, pe întreaga ei istorie, în conștiința ei de sine, care este critica literară; și astfel, „limbajul despre limbaj” se constituie el însuși într-o componentă a literaturii, îmbogățind-o. „Opera nu este istorie: ea este în lectura pe care i-o facem”, spune Gaetan Picon, dar adăugăm imediat: istoria e în operă, căci ea nu este în afara lecturii pe care i-o facem operei, ea situându-se în prezentul ei, și de aceea o face contemporană în actul lecturii din perspectiva în care o privește; astfel ea nu este istoria operei, iar dacă judecata face istorie, judecata este a istoriei. Numai așa are înțeles ideea de progres, ca dimensiune a unicității operelor literare. Critica literară, în acest caz, ca „joc al umbrelor” întreține fundalul în care opera este mereu aceeași pentru mereu alte unghiuri ale privirii ei.

Literatura română contemporană are în critica literară; și dacă sensul fundamental al cuvântului „critică” este acela de „negare”, în perspectiva istoriei literare el primește sensul de „afirmare”, dovedind că istoria literaturii române, prin operele scriitorilor ei de valoare, este un orizont de lumină pentru umbra ce vine în urma lor, ca act critic de valorificare a moștenirii literare, pierzându-se la rândul său în această lumină.

- Care sunt avantajele și dezavantajele istoricului literar față de cele ale criticului literar?

+ Dacă nu se pune în discuție profesionalitatea lor, criticul literar are avantajul „prezenței” lui, al publicității lui și al autorității imediate, fără de care el nici nu este nimic. Istoricul literar are avantajul „timpului” pentru care el lucrează. Numai că timpul este viclean și pentru unul și pentru altul: dă impresia criticului că „prezența” lui este totul, ca și cum toată construcția lui ar „rămâne” în timp; iar istoricului îi dă impresia că așteptarea lui este pe deplin motivată de ceea ce el „pune” în timp. Căci timpul schimbă baza oricărei valorificări și dac rămâne ceva sigur din lucrarea fiecăruia este felul cum fiecare a răspuns propriei cerințe a profesionalității lui, indiferent că a fost istoric sau critic literar.

- Pentru ce metodă a criticii literare optați?

+ Optez pentru o critică literară axiologică prin obiect și fenomenologică prin metodă. precizez că am formulat a ceastă opțiune într-un articol despre Tendințele literaturii cin „Revista Cercului Literar” nr. 4, dacă nu mă înșel din 1945, ca o integrare teoretică în disputa privind moștenirea „maiorescianismului” în etapele postmaioresciene ale criticii literare. În studiile pe care le-am făcut de atunci încoace am căutat să mă mențin pe aceeași direcție, deși drumul ales nu mi-a adus nici un avantaj publicistic, lucrările mele intrând mai puțin în atenția criticilor literari cu vocația profesională.

Pare necesar să mă opresc puțin asupra aspectului metodologic al criticii literare pe care am numit-o fenomenologică. Este o critică practicată în direcția „studiului” în general, mai puțin publicistic și mai mult filosofic, dacă ne gândim, evident, nu la filosofia teoretică, ci la filosofia literaturii. Căci este un demers acela al explorărilor sensului poetic în straturile fundamentale, considerate esențiale, ale operelor literare; aspecte precum: tragicul, comicul, sublimul etc și, implicit, „descrierea” structurilor de adâncime ale alcătuirii lor. Avantajul principal este că metoda, deși pare neschimbate, se adaptează la particularitatea fundamentală a operei studiate, urmează, așadar, „proiectul intențional” al gândirii poetului, reconstituit de „conștiința critică” într-o „coincidență” pe care fenomenologii o numesc „conștiința de sine și conștiința celuilalt”. Este o formă de a surprinde „punctul generator” al operei, într-o meditație al cărei obiect este „totul” formelor producătoare de sens în expresia poetică.

Adaug că această metodă nu este aplicabilă decât la operele mari ale literaturii, care au nivel de profunzime real ca el să fie construit în mod artificial, ca un „pretext” pentru demersul actului critic.

- Ce v-a oprit să faceți critică literară?

+ Răspunsul este dat în ceea ce spuneam înainte. Criticul este prin definiție cititorul care emite judecăți de valoare asupra unor opere care stau la pragul de unde el le alege pentru a le impune cititorului prezent fără mari griji dacă el a spus sau nu ceva pe deplin adevărat, pentru că adevărul este ceva ce ține de istorie, iar istoria numai din interes documentar ține seama de ce a spus criticul la apariția operei.

Important pentru critic este ca el să fie crezut în ceea ce spune, în baza unui sistem propriu de judecăți, valabile după cerințele contemporaneității. Un critic care nu scrie imediat ce gândește renunță la condițiile lui esențiale de interpret în relația operelor cu cititorul. Criticul este un actor care joacă pe o scenă pentru un  public real, chiar dacă scriitorul și-a creat opera gândindu-se la un public ideal. El este „omul zilei”, nu al viitorului, iar satisfacția lui imediată este de a fi aprobat și aplaudat. Pentru aceasta sunt necesare anumite calități de fond: intuiția judecății de valoare - orice critică de acest fel este inevitabil impresionistă - cât și un anumit talent în comunicarea impresiei, dar și calități de tactică și strategie în afirmarea sau respingerea valorilor, o pasiune în susținerea argumentelor și o disponibilitate de echivoc, pentru a spune indirect ceea ce de fapt el nu vrea să spună, sau invers, de a ocoli ceea ce el ar trebui să spună când autorul aștepta de la el, ca și cititorul, un verdict adevărat. N-am făcut deci critică literară pentru că nu am avut inclinație spre o lectură de acest fel.

„Munca intelectuală” de Gh. Bartoș (1971)

GH. BARTOȘ, V. VLAD, V. VLAD-BUDOIU, Munca intelectuală. Îndrumări pentru cei ce studiază și scriu, Dacia, Cluj, 1971

7 Prefață
9 Interesul pentru lectură
15 Principii de igienă pentru cei ce studiază:
Locul de muncă. Munca și pauza activă. Somnul. Programul de dimineață. Îmbrăcămintea. Alimentația.
22 Folosirea rațională a timpului:
Programul zilei.
26 Probleme de psihologia lecturii:
Dușmanii lecturii. Importanța muncii metodice. Cititul metodic. Cititul expresiv. Lectura periodicelor. Biblioteca personală.
43 Lectura în bibliotecile publice:
Informarea bibliografică. Notarea informației bibliografice. Alegerea bibliografiei. Munca în bibliotecă. Procurarea cărților și revistelor. Ordinea consultării materialelor.
53 Tehnica adnotării fișelor. Fișele și clasificarea lor:
Adnotarea cărților citite. Metoda fișelor. Ce trecem pe fișe. Clasificarea fișelor.
60 Învățatul cu cartea
74 Redactarea lucrărilor
Lucrarea în clasă. Lucrarea acasă. Etapa I: Să ne străduim să înțelegem bine tema dată. Etapa II: Să ne adunăm materialul (ideile) care intră în subiectul dat. Etapa III: Să grupăm ideile într-o ordine logică (Planul lucrării). Etapa IV: Redactarea lucrării pe ciornă. Sfaturi în privința vocabularului. Etapa V: Trecerea în curat a lucrării.
106 Pregătirea și redactarea unei lucrări la un nivel mai  înalt:
Informația bibliografică. Examinarea materialului. Coordonarea ideilor și notelor pe baza planului întocmit. Redactarea.