Renașterea perpetuă a civilizației pe Pământ (VERNE 1910)

<
(...)
- Totuși - spuse președintele Mendoza* cu vocea sa subțire și melodioasă - mi s-a spus că popoare astăzi dispărute fără să lase nici o urmă ajunseseră la o civilizație egală sau analogă cu a noastră.
- Care anume? întrebară toți, în același timp.
- Babilonienii**, de pildă.
Fu o explozie de ilaritate. Să-i compari pe babilonieni cu oamenii moderni!
- Egiptenii***, continuă liniștit don Mendoza.
Se rîse cu și mai multă poftă.
- Mai sînt și atlanții****, pe care numai ignoranța noastră îi socotește legendari, urmă președintele. Și să nu uităm că o infinitate de alte omeniri, anterioare chiar atlanților, au putut să se nască, să prospere și să se stingă fără să știm nimic de ele!
(...)
- Scumpul meu președinte, spuse Moreno*****, pe tonul folosit pentru a convinge un copil, îmi închipui că nu vrei să pretinzi că vreunul din aceste popoare vechi ar putea fi comparat cu noi!... Pe plan moral, admit că s-au ridicat la același grad de cultură, dar pe plan material...
- De ce nu? ripostă don Mendoza.
- Pentru că, se grăbi Bathurst****** să explice, invențiile noastre se caracterizează printr-o răspîndire instantanee pe toată suprafața Pămîntului. Dispariția unui popor, sau chiar a unui număr de popoare, ar lăsa neatinsă suma progreselor înfăptuite. Pentru ca roadele efortului uman să se piardă în întregime, ar trebui ca întreaga omenire să dispară dintr-odată. este aceasta o ipoteză admisibilă?...
(...)
- Mai întîi, răspunse președintele fără să se emoționeze, e de crezut că Pămîntul avea odinioară mai puțini  locuitor decît astăzi, așa încît un popor putea foarte bine să posede în exclusivitate știința universală.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Eternul Adam******* - Ion Hobana (editor), Odiseea marțiană. Maeștrii anticipației clasice********, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 863, București, 1975, pp. 137-138.

NOTE M. T.
* Mendoza = Președintele unui tribunal orășenesc mexican.
** Babilon = Oraș apărut în mileniul III î. H. pe malul fluviului Eufrat, pe teritoriul actualului Irak. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/05/21/imperiul-babilonian/)
*** Egiptul antic = Regatul egiptean  antic unitar a apărut în mileniul IV î. H. și a fost cucerit de regatul Persiei în sec. VI î. H.(https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ce-am-mostenit-de-la-egipteni)
**** Atlantida = Distrugerea Atlantidei de către zei cu 9000 de ani înainte a fost menționată de marele filozof grec antic Platon (427 -347 î. H.) în dialogurile Timaeus și Critias. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9678/20/)
***** Moreno = Doctor în științe mexican.
****** Bathurst = Doctor în științe anglo-saxon.
******* (https://ro.wikipedia.org/wiki/Eternul_Adam)
******** (https://ro.wikipedia.org/wiki/Odiseea_mar%C8%9Bian%C4%83)

PERSONAJE ISTORICE DIN VECHIUL TESTAMENT

Carte sacră a poporului evreu, Vechiul Testament este în acelaşi timp şi un izvor scris pentru istoria antică a acestuia. De asemenea, într-o mai mică măsură este şi un izvor  pentru istoria altor popoare din Orientul Apropiat. Informaţiile referitoare la acestea privesc biografia unor suverani egipteni, tirieni, asirieni, babilonieni, persani, macedoneni, spartani, elenistici şi parţi, precum şi un consul roman. Reciproc, aceste date, menţionate şi în alte izvoare scrise ale istoriei acestor popoare, verifică cronologia istoriei antice a poporului evreu.

Faraoni egipteni

Egiptul  precreştin şi preislamic este probabil cea mai citată ţară străină din Orientul antic în Vechiul Testament. Prima sa menţiune este legată de călătoria lui Avram acolo pentru a scăpa de foametea din Canaan (Palestina). Cu această ocazie este amintit şi monarhul egiptean, în calitate de rege, titlul său de Faraon apărând, practic, ca un nume propriu (Facerea 12).

Conform tradiţiei, primul conducător al Egiptului a fost Menes sau Narmer, care în jurul anului 3100 î. H. uneşte Egiptul de Jos (Delta Nilului) cu Egiptul de Sus (cursul mijlociu al fluviului), inaugurând prima dinastie şi epoca Regatului Timpuriu. Cuvântul ’’faraon’’, preluat apoi de europeni în greaca veche a Vechiului Testament, este pronunţia evreiască a egipteanului ’’Per-aa’’, care iniţial însemna ’’Marea casă’’, cu referire la palatul regal. Cuvântul a început să fie folosit pentru  a-l desemna pe monarh începând aproximativ cu anul 1450 î.H., la sfârşitul domniei lui Tutmosis (1504/1479-1450 î. H.) din dinastia XVIII (1570-1320 î.H.), considerat cel mai important faraon al Regatului Nou (1570-1085 î.H.), epocă de apogeu a Egiptului faraonic. Dar pentru că acesta era doar unul dintre termenii folosiţi pentru titulatura monarhului egiptean, el va intra în uzajul comun, în mod paradoxal, doar cu câteva secole mai târziu, când a fost preluat de străini. De asemenea, în mod surprinzător, numele Ramses, purtat de nu mai puţin de 11 faraoni din dinastiile XIX (1320-1200 î.H) şi XX (1200-1085 î. H.), este menţionat doar ca fiind numele celui mai bun ţinut din Egipt, unde vor fi colonizaţi evreii (Facerea 47). Izvoarele scrise pentru numele faraonilor sunt aşa numitele liste ale regilor şi o istorie a Egiptului scrisă de preotul Manetho, ambele din timpul Regatului Nou, amendate însă de descoperirile arheologice moderne.

Tot un faraon neprecizat îl numeşte pe Iosif ca prim demnitar al statului (Facerea 41).

De asemenea, un altul este tatăl soţiei regelui evreu Solomon (III Regi 7;8). Tot în timpul lui Solomon (965-928 î. H.) este menţionat un Faraon care îi acordă azil politic unui prinţ din familia Idumeilor din Edom (la sud de Marea Moartă) (III Regi 11). Aceşti faraoni sunt probabil din dinastia XXI (Tanită: 1085-947/945 î. H.), pentru care nu există o cronologie precisă, ultimii, contemporani cu Solomon, fiind Psusennes II.(959-945 î. H.) în nord şi Psusennes III (969-945 î. H.) în sud. Despre Psusennes II inscripţiile de pe monumente menţionează doar faptul că a domnit.

Cercetători americani ai Bibliei presupun că faraonul (’’Noul Rege’’) din epoca sclaviei evreilor în Egipt (Ieşirea 1) este Seti I (1318-1304 î. H. /1294-1279 î. H.), al doilea faraon a celei de a XIX a dinastii (1320-1200 î. H./1295-1285 î.H.). Fiu şi urmaş al lui Ramses I, el restaurează dominaţia egipteană în Asia, ameninţată de hitiţi (Turcia), şi respinge invazia libienilor în Delta Nilului.În domeniul artei, impune relieful la Teba şi Karnak. Un obelisc (Flaminius) realizat pentru templul din Heliopolis se află azi în Piazza del Popolo din Roma. Îi succede fiul său Ramses II.

Aceiaşi cercetători avansează numele lui Ramses II (1304-1236 î.H/1279-1213 î. H.).ca fiind faraonul care a încercat să-i oprească la Marea Roşie pe evreii care se salvau din Egipt (Ieşirea 1-14). În timpul domniei acestui faraon, la începutul căreia va domni alături de tatăl său, Egiptul atinge apogeul expansiunii şi dezvoltării sale. Consolidează frontierele vestice prin campanii în Libia şi sudice prin campanii în Nubia (Sudan). Se confruntă cu politica expansionistă a hitiţilor în Asia, pe care, în anul 5 al domniei, îi va înfrunta în marea bătălie de la Kadeş, de pe fluviul Oronte. Rezultatul va fi nedecis, dar propaganda egipteană o va prezenta ca pe o mare victorie, aşa cum va proceda cu întrega sa domnie, fapt ce-i determină pe istorici să fie mai rezervaţi cu bilanţul militar al domniei sale.Apoi, în anul 21 al domniei va încheia un tratat de pace cu hitiţii, prin care stabilea zonele de influenţă în Siria. Păstrat în limbile egipteană şi akkadiană (Mesopotamia/Irak), textul acestui tratat este primul cunoscut din istoria diplomaţiei. Îngrijorat de ascensiunea Asiriei, va întări relaţiile cu hitiţii printr-o căsătorie cu o prinţesă din acest neam, în anul 34  al domniei. În plan cultural-propagandistic se remarcă prin construcţii grandioase, dar cu minusuri în rafinament, precum templele de la Abu Simbel, al lui Amon de la Luxor şi cel funerar din Teba, marea colonadă de la Karnak, Ramaseumul.Îi succede Merneptah.

Un faraon nenominalizat îşi mărită fata, Bitia, cu Mered, un descendent al lui Iuda, unul din cei 12 fii ai lui Iacov (IV Regi 4).

În sfârşit, regele asirian Senacherib (705-681 î. H) îl avertizează pe regele Iezechia al Iudeii (727-698 î. H.) că sprijinul faraonului este ca o trestie frântă (IV Regi 18). În acest context, faraonul respectiv poate fi Bochoris (718-702 î. H.) sau Nechao I (702-663 î. H.) din dinastia XXIV (Memfită), care au domnit în nordul Egiptului, încercând să se opună expansiunii etiopiene din sud.

Primul faraon nominalizat este Şişac, cu ocazia expediţiei sale de cucerire a Ierusalimului, când a şi jefuit Templul construit de regele Solomon şi visteria regală (III Regi 14). Şişac (denumirea ebraică) sau Şeşonc I (947-925/924 î.H.) este primul faraon din cei 10 ai celei de a XXII a dinastii (Bubastă sau Libiană: 947-920 î. H.), care face parte din epoca Regatului Tîrziu (1085-343 î.H.), de decădere a Egiptului faraonic. Şeşonc I era şeful tribului libian Mesueş, cu baza în colonia militară de la Bubastis din Delta Nilului, libieni care trăiau de mai  multe generaţii în Egipt, unde deţineau poziţii influente în stat. El l-a înlăturat de la putere pe faraonul Psusennes II, socrul său şi ultimul din dinastia XXI (Tanită:1085-945 î. H.). El s-a bazat în conducerea statului egiptean pe războinici libieni, îndeosebi pe numeroşii săi fii. Profită de moartea lui Solomon în 928 î.H şi împărţirea în două a statului evreiesc pentru a ataca în 926/925 î. H. Iudeea (sud), ce avea capitala la Ierusalim şi era condusă de Rehoboam. Apoi atacă şi celălalt regat evreiesc, Israelul din nord, capturându-l pe regele Jeroboam. S-a oprit la Meggido, punct terminus şi pentru marele său înaintaş, Tutmosis III, unde a ridicat un monument în cinstea victoriei, în stilul predecesorilor săi. De asemenea, îşi inscripţionează victoria pe zidurile templului lui Amon de la Teba (azi Luxor). Se remarcă ca şi constructor la Teba şi în noua capitală de la Bubastis. Fiul său Iuput, în calitate de mare preot al lui Amon, ridică Portalul Babastit în faţa celei de a doua coloane de la Karnak. Pe peretele sudic al acestia există un relief cu Şeşonk victorios prin graţia zeului Amon şi o listă de oraşe cucerite în Palestina. Unii egiptologi consideră că a fost înmormântat cu strămoşii săi în grupul de morminte regale de la Tanis (nord), alţii că a fost îngropat în oraşul natal Bubastis. Îi succede fiul său Osorkon I.

Următorul faraon nominalizat este So, căruia regele Osea al Israelului (733-724 î.H.) îi trimite robi, evitând să-i plătească birul regelui asirian Şalmanasar V (727-722 î. H.) (IV Regi 17). Istorici americani îl identifică cu Osorkon IV (750-720 î. H./735-712 î. H.), ultimul din dinastia XXII (Bubastă sau Libiană:947-720 î.H.). Şalmanaşar ocupă Samaria şi deportează evrei în Asiria. De asemenea, regele asirian Sargon II îl va ameninţa pe Osea, dar darul bogat trimis acestuia va conduce la renunţarea întreprinderii unei expediţii.

Faraonul Neco este amintit în legătură cu o luptă cu asirienii la Eufrat şi cu uciderea la Meggido a regelui Iosia (639-609 î. H.) al Iudeii, detronarea lui Ioahaz (609 î. H.), întronarea lui Ioiachim (608-598 î. H.) şi impunerea plăţii unei sume în argint şi aur de către acesta din urmă (IV Regi 23, II Paralipomena 35). Neco sau Nechao  sau Niku (609-593 î.H.) este al doilea faraon cu acest nume şi este al doilea faraon al dinastiei XXVI (Saită: 663-525 î. H.). Este fiul lui Psametic I (663-609 î. H.), fondatorul dinastiei XXVI, şi nepot al lui Neco I (702-663 î. H.), ultimul din dinastia XXIV. Încearcă să profite de decăderea imperiului Asiriei şi învinge şi ucide la Meggido în 609 î. H. pe Iosia, urmărind să cucerească Palestina şi Siria. Dar înfrângerea suferită în 605 î. H., în faţa regelui Nabucodonosor II al Babilonului la Karkemiş pe fluviul Eufrat, îl obligă să renunţe la expansiune. El stimulează comerţul cu oraşele greceşti, construieşte o flotă de trireme, trimite pe la 600 î. H. o expediţie maritimă fenciană să înconjoare Africa şi începe un canal între Nil şi Marea Roşie, terminat de regele persan Darius I (522-486 î.H.). Îi succede la tron fiul său Psametic II (593-588 î. H.).

Ultimul faron nominalizat este Hofra, a cărui înfrângere este profeţită de proorocul Ieremia când îi mustră pe evreii din Egipt (Ieremia 44). Unii savanţi consideră că Hofra este Apries (nume grecesc) sau Uahibre sau Uapfris (588-566 î. H./589-570 î.H.), fiul şi succesorul lui Psametic II din dinastia XXVI (Saită). Numele său de naştere era Wah-ib-re (Inima lui Ra este mereu aceeaşi), iar cel de monarh Haa-ib-re (Bucuroasă este mereu inima lui Ra). Herodot pretinde că soţia sa se numea Nitetis. Ca toţi faraonii construieşte mult: templele de la Tell Atrib, în oaza Baharia, Memfis şi Sais. El continuă politica antibabiloniană a tatălui său, încurajându-l pe regele Sedechia al Iudeii (595-586 î.H.) să se răscoale împotriva acestuia.Câştigă o bătălie navală împotriva oraşului port fenician Tir şi ocupă oraşul port fenician Sidon, supunând pentru puţin timp Fenicia (Liban). Vestigii materiale descoperite la Arvad, Tir şi Sidon dezvăluie influenţa sa pe coasta siriano-libaneză. Încearcă să distragă atenţia armatei babiloniene care asedia Ierusalimul, dar nu va putea împiedica cucerirea oraşului.În acest context o scrisoare a regelui din Aschelon, scrisă în limba aramaică şi descoperită în Egipt, îl informa despre înaintarea babilonienilor de-a lungul coastei şi-i cerea ajutor. În final, comandantul armatei sale, Ahmosis sau Amasis, se revoltă împotriva sa şi după ce îl învinge îl obligă să accepte o monarhie dualistă. Dar după numai doi ani Ahmosis (569-526 î. H) îl înfrânge definitiv şi îl ucide.

Rege al Tirului

Hiram, rege al Tirului, este menţionat ca prieten al regelui evreu David şi apoi al fiului şi succesorului acestuia, Solomon. El îi trimite lui Solomon lemn de cedru şi de chiparos pentru ca acesta să construiască Templul din Ierusalim,primind în schimb grâu şi ulei de măsline (III Regi 5). De asemenea, cei doi regi trimit o expediţie comună în ţara Orfir pentru a aduce aur (III Regi 9). În timpul domniei lui Hiram (969-936 î.H.), Tirul, port la Marea Mediterană întemeiat la începutul mileniului II î. H., devine cel mai important oraş al Feniciei (’’Ţara purpurei’’)(Liban). El a devansat astfel politic şi economic Sidonul, care era metropola sa, şi Biblos, autoproclamându-se ’’rege al Tirului şi al Feniciei’’, dar acest statut va căpăta consistenţă de-abia în timpul domniei fiului său. Această ascensiune s-a realizat pe fondul slăbirii Egiptului, a înfrângerii filistinilor de către regele evreu David şi a apariţiei statului evreu, cu care a întreţinut bune relaţii. A promovat atât comerţul pe uscat, cît şi cel maritim, realizat cu o puternică flotă. Istoricul evreu romanizat Flavius Josephus (sec.I d. H.) subliniază în lucrările sale Arheologia evreiască şi Împotriva lui Apion că expediţiile maritime tiriano-ebraice s-au încheiat cu succes. În timpul domniei sale Tirul devine un centru regional de tranzacţie a metalelor, cupru şi aur. După domnia sa, în timpul căreia comerţul a fost controlat de stat, comerţul tirian va cunoaşte un proces de implicare a particularilor.

Hiram i-a succedat la putere tatălui său Abi Baal şi a fost urmat de fiul său Baal User şi de fiul acestuia, fiind singura familie care s-a menţinut la putere în oraşul-stat.

S-a remarcat ca un constructor, realizând cisterne pentru captarea şi reţinerea apei de ploaie, un dig pentru a uni cele două insule cu continentul, un şantier naval, palatul regal. Templele închinate zeilor Melkart (masculin) şi Astarte (feminin) vor fi subiecte pentru istoricul grec Herodot (sec. V î. H.) şi obiect de adoraţie pentru cuceritorul Alexandru Macedon (sec. IV î. H). De asemenea, tradiţia îl creditează tot pe Hiram ca artizan al Eurychorosului (’’Marea Piaţă’’).

La Hanawayh, în sudul Libanului, ministerul turismului a marcat un loc, încare potrivit tradiţiei, s-ar afla mormântul lui Hiram.

Hiram este subiect implicit a două lucrări ştiinţifice: Maria Eugenia Aubet, The Phoenicians and the West, Cambridge University Press, 1997, 348 pp; Martha Sharp Joukowsky, Kendall/Hunt Publishing Co, 1992, 188 pp.

Tot în III Regi este menţionat un Hiram, meşter înlucratul aramei, care lucrează la construcţia Templuliu lui Solomon şi la care face referire masoneria.

Rege al Edomului

Edomul era o regiune antică situată între regatul evreiesc al Iudeii şi Marea Roşie, fiind locuită de descendenţii lui Esau, primul fiu al lui Isaac. Hadad Idumeul, de neam regesc din Edom, se confruntă cu regele evreu David şi se refugiază în Egipt. După moartea lui David, el încearcă să-i răscoale pe compatrioţii săi împotriva lui Solomon, dar este învins şi fuge în Siria (III Regi 11). El este menţionat şi de istoricul evreu romanizat Flavius Josephus (sec. I d. H.) în Arheologia evreiască (VIII, 7,6). A fost fiul lui Bedad şi a avut capitala la Avith, fiind urmat la tron de Samlah din Masrekah. A domnit într-o perioadă în care succesiunea nu era ereditară.

Regi asirieni

Asiria este menţionată prima dată ca fiind delimitată de fluviul Tigru (Irak) (Facerea 2, 14). Primul rege asirian menţionat, din punct de vedere cronologic, este Tiglatfalasar, care duce în robie pe Beera din tribul evreiesc al lui Ruben şi-i strămută pe aceştia(I Paralipomena 5). Beera este menţionat înainte de Saul, primul rege al evreilor (1020-1004 î. H.), ca urmare acest Tiglatfalasar este foarte probabil Tiglat-palasar I (1115-1076 î.H.). În timpul domniei sale, din epoca Regatului Ssirian Mijlociu (1392-911 î. H), statul asirian se întinde la Golful Persic  la Marea Mediterană, devenind principala putere din Orientul Apropiat. Acest statut îl avusese regatul asirian în timpul domniei lui Tikulti-Ninurta I ( 1244-1207 î. H.) şi va fi pierdut din nou pentru două secole după moartea lui Tiglat-palasar I.În plan intern, el reformează administraţia şi dezvoltă agricultura şi pomicultura. Pasiunea sa pentru vânătoare este sugerată de numeroase basoreliefuri.

Suveranul asirian Ful este identificat de traducătorul român al Bibliei cu Tiglatfalasar III, care ia bir de la regele Israelului, Menahem, cucereşte cetăţi de la sucesorul acestuia Pecah şi strămută pe locuitorii acestora în Asiria (IV Regi 15). De asemenea, Tiglatfalasar III ucide pe regele Siriei, care îl ameninţa pe regele Ahaz al Israelului, faptă plătită de acesta din urmă cu aurul şi argintul din Templu (IV Regi 16).Tiglatfalasar III sau Tiglat-Palasar III (746-727 î. H.) este un rege al epocii Regatului Asirian Nou (911-605 î. H), care preia puterea în urma unei răscoale izbucnită în oraşul Kalah împotriva regelui Aşur-Nirari V. Sub domnia sa, statul asirian atinge maxima sa întindere teritorială şi reformele administrative, fiscale şi militare întăresc puterea centrală în interior. Expediţiile militare se încheie cu distrugerea totală a adversarilor, suveranii acestora fiind înlocuiţi cu guvernatori asirieni. Slăbind sistematic puterea militară a regatului Urartu, el recucereşte Fenicia, Siria şi Palestina şi împinge graniţele sudice ale imperiul său până la frontierele Egiptului. De asemenea, în 729 î.H. devine, sub numele de Pulu I, regele Babilonului.

Succesorul său este fiul său, Şalmanasar V (727-722 î.H.), care îl ia prizonier pe regele Osea al Israelului, cucereşte cetăţi evreieşti şi strămută pe locuitorii acestora în Asiria, deoarece Osea nu plătise tributul în fiecare an (IV Regi 17, Tobit 1). El continuă politica de expansiune a tatălui său şi se proclamă rege al Babilonului sub numele de Ululai.Este asasinat la asediul Samarei (capitala regatul evreiesc nordic Israel) de viitorul rege Sargon II.

Regele Sargon este contemporan cu proroocul Isaia(Isaia 20). Cum Sargon I a domnit undeva în perioada 1866-1830 î. H., acest Sargon este probabil Sargon II (722-705 î. H.). În plan intern anulează taxele impuse de Tiglat-palasar III pentru a-şi apropia clerul şi comercianţii, iar în 713 î. H. începe construirea unei noi capitale la Dar-Şarrukin. După un asediu de trei ani cucereşte Samaria, capitala Israelului, pe care-l transformă în provincie asiriană.Încercarea din 721 î. H. de a cuceri Babilonul, sprijinit de Elam, nu reuşeşte. Apoi în cursul reprimării unei revolte în Siria învinge o armată egipteană la Rafia, în 720 î. H. Ulterior supune pe hitiţi în Asia Mică şi pe mezi (Iran). Campania distrugătoare din 714 î. H. împotriva regatului Urartu se termină cu moartea regelui şi mari capturi de război. Babilonul este recucerit în 710 î. H, dar se limitează la titlul de guvernator al oraşului. Moare în timpul unei expediţii în Persia, succedându-i fiul său Senaherib.

Regele Senaherib al Asiriei cucereşte cetăţi ale regatului Iudeii, al cărui suveran, Iezechia, îl învinge prin rugăciune pe Senaherib (IV Regi 18, IV Regi 19, Isaia 36,37, Tobit 1). Senaherib sau Sennacherib(705-681 î. H.) este fiul şi succesorul lui Sargon II, fiind o personalitate extravagantă printre suveranii asirieni. Abandonează Dur Şarukkin (Horsabad,la 15 km de Ninive), capitala construită de tatăl său, pe care nu-l menţionează nicăieri în inscripţii, şi-şi stabileşte reşedinţa la Ninive, a cărei decădere este menţionată în profeţia lui Naum din Vechiul Testament (Naum 3). Se confruntă în 703 î. H cu o răscoală a Babilonului, susţinut de aramei şi elamiţi, şi cu cea a Feniciei şi Iudeii  în 701 î.H. Pentru campania împotriva Elamului va construi o flotă. În timpul recuceririi Babilonului în 689 î. H. va jefui şi distruge din temelii templele oraşului, fapt considerat un sacrilegiu chiar şi de către asirienii obişnuiţi cu astfel de brutalităţi. Moare asasinat în templul zeului Ninurta de către doi dintre fii săi, succedându-i fiul său Esarhaddon.

Regele asirian Asarhadon este amintit ca fiind cel care a colonizat străini în regatul cucerit al Iudeii (I Ezdra 4, Tobit 1). În timpul domniei lui Asarhadon sau Essarhaddon sau Aşarhaddon (681/680-669 î. H.) a avut loc cucerirea temporară a Egiptului faraonic, fapt ce a marcat maxima expansiune teritorială a imperiului asirian. În comparaţie cu tatăl său va duce o politică de apropiere faţă de aristocraţia laică şi religioasă a Babilonului, permiţând reconstrucţia templelor distruse din marele oraş mesopotamian. A reprimat o revoltă a oraşelor siriene aliate cu porturile feniciene Tir şi Sidon, apoi cucereşte în 671 î. H. Memfis, capitala Egiptului, alungându-l pe faronul Taharka. Se aliază cu regele scit Partatu pentru a respinge primele atacuri ale cimerienilor la graniţele nordice ale imperiului. Moare în timpul unei expediţii în Egipt..

Regele Asurbanipal a strămutat elamiţi şi alte popoare în Samaria şi alte cetăţi evreieşti (IEzdra 4). Asurbanipal sau Aşurbanipal (669-626 î. H.) este fiul şi succesorul lui Asarhadon.Este, probabil, singurul suveran asirian cu preocupări culturale. El este întemeietorul marii bilblioteci din Ninive, alcătuită din 20.000 de tăbliţe din lut cu texte literare, religioase şi ştiinţifice, descoperite în 1854. Expediţiile militare sunt conduse de generalii săi, el nepărăsind capitala Ninive în lunga sa domnie. Cu toate că reprimă revoltele din 668 şi 664 î.H. ale egiptenilor, faraonul Psametic I reuşeşte în 655 î. H. să elibereze ţara de sub ocupaţia asiriană. În 648 î. H., după 4 ani de lupte, este reprimată răscoala Babilonului, condusă de fratele său Samaş-sum-ukin. Mai multe expediţii duse împotriva Elamului au ca rezultat în 646 î. H. cucerirea capitalei sale, Susa, şi transformarea ţării în provincie asiriană. Asurbanipal este regele asirian de la care au rămas cele mai multe izvoare epigrafice, dar existenţa lor încetează după 640 î. H. Se presupune că un război civil declanşat de fii săi în 635 î. H., care are loc în paralel cu invazii ale sciţilor, cimerienilor, babilonienilor şi mezilor au dus la decăderea şi dispariţia imperiului asirian până în 605 î. H.

Rege al Babilonului

Oraşul Babilon a fost fondat în mileniul III î. H în centrul Mesopotamiei (’’Ţara dintre fluvii’’/Irak) şi a cărui putere a crescut la prăbuşirea imperiului asirian la sfârşitul sec. VII î. H. Regele Nabucodonosor II al Babilonului este menţionat ca fiind cuceritorul cel care a cucerit oraşul Ierusalim, capitala regatului evreiesc al Iudeii, a distrus Templul din oraş şi a dus în robie pe evrei în ţara sa (IV Regi 24, 25).

Nabucodonosor II (605-562 î. H.) este un suveran al perioadei Noului Regat babilonian (625-605 î. H), când acest stat a atins apogeul strălucirii sale şi a devenit marea putere a Orientului Apropiat. El a succedat tatălui său Nabopalasar (625-605), de origine chaldeană. Nabucodonosor cucereşte Siria şi Palestina, respingând tentativele Egiptului de a se impune în regiune prin victoria de la Karkemiş (605 î. H.) şi campaniile din 601 î. H. şi 568-567 î. H. Cucereşte Iudeea în 597 î. H. şi distruge Ierusalimul răsculat în 586 î. H., după un asediu de 18 luni. Apoi în 574 î. H., după un asediu de 13 ani, cucereşte şi oraşul port Tir, cel mai important oraş fenician (Liban). Este un mare constructor, ridicând ziguratul Entemenaki, prototip al legenadarului Turn Babel. În timpul domniei sale se dezvoltă şi oraşele mesopotamiene Sippar, Uruk şi Nippur, iar la graniţele orientale construieşte un lanţ de fortificaţii împotriva ameninţării mezilor (Iran). I-a succedat fiul său, Amel-Marduk (562-560 î. H.)

În Vechiul Testament este menţionat un fiu al său Belşaţar (Baruh 1), dar un personaj cu acest nume este cunoscut ca fiu al uzurpatorului Nabonid (556-539 î. H), ultimul suveran bailonian dinaintea cuceririi persane.

Regi persani

Puterea perşilor (vechi iranieni) de neam indoeuroepan se ridică pe fondul decăderii puterii regatului mezilor (tot Iran) şi al Noului Babilon.

Primul rege persan menţionat în Vechiul Testament este Cirus, care, după cucerirea Babilonului, acordă libertate evreilor strămutaţi aici după distrugerea Ierusalimului în 586 î. H. şi permite reconstruirea Templului din acest oraş (II Paralipomena 36, I Ezdra 1). Este vorba de Cirus II cel Mare (559-529 î. H.), fiul lui Cambise I (600-559 î. H.) din familia regală a Ahemenizilor, vasală începând cu 700 î. H. regatului mezilor. În alianţă cu regele babilonian Nabonid înfrânge pe ultimul rege med Astiage, cucerind capitala acestuia, Ectabana, în 550 î. H. El transformă Media în provincie persană, dar mezii vor păstra poziţii influente în noul imperiu persan. În 547 î. H. înfrânge şi ia prizonier pe Cresus, regele Lidiei (Asia Mică), transformând ulterior şi restul Asiei Mici în provincie persană. Prin intermediul cetăţilor gereceşti de pe litoralul Asiei Mici imperiul persan intră în contact cu civilizaţia greacă. Cucereşte între 545-539 î. H. vaste regiuni din Asia Centrală: Margiana, Bactriana, Sogdiana, Drangiana, Arachosia şi Gedrosia, statul persan ajungând să se învecineze cu India pe fluviul Indus. Prezentându-se ca apărător al preoţilor zeului Marduk, învinge pe prinţul Belşaţar, fiul lui Nabonid şi cucereşte fără luptă Babilonul în 539 î. H. În acest moment, Persia Ahemenidă devine cel mai puternic stat al Orientului, cu capitala la Pasargades. Este tolerant faţă de religiile popoarelor supuse şi permite evreilor deportaţi în Babilon să revină la Ierusualim, sursele greceşti târzii prezentându-l ca un suveran ideal. Moare într-o luptă cu masageţii la graniţele estice ale imperiului, succedându-i fiul său Cambise II (529-522 î. H.)

Apoi regii Ahaşveroş şi Artaxerxe sunt menţionaţi separat după Cirus şi înaintea lui Darius ca fiind cei cărora li se adresează plângeri de către străinii strămutaţi în Iudeea în scopul de a nu permite evreilor să reconstruiască Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4). Totuşi, aşa cum este redactat textul paragrafelor 6 şi 7, este posibil şi ca cei doi regi să fie unul şi acelaşi. Dar în succesiunea regilor perşi, între Cirus II şi Darius I (522-486 î. H.) sunt doar Cambises II şi uzurpatorul Bardia /Smerdis/Gaumata. Regi cu numele de Artaxerxe au domnit în perioadele (465-424 î. H.), (404-359 î.H) şi (359-338 î. H.)

Darius este prezentat în Vechiul Testament ca fiind regele în timpul căruia s-a reconstruit Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4-6). Fiul al guvernatorului Parţiei, Histaspe, Darius I (522-486 î. H) a fost comandant militar al regelui Cambises II (529-522 î. H). Îl înlătură cu ajutorul aristocraţiei pe uzurpatorul Bardia (522 î. H.) şi se căsătoreşte cu Atossa, fiica lui Cirus cel Mare. Reprimă răscoale în Susiana, Babilonia, Media, Armenia, Arachosia şi restabileşte astfel unitatea imperiului, conform inscripţiei pusă de el la Bihustun. În 517 î. H.cucereşte şi Punjabul (Pakistan). Reformează administraţia, împărţind imperiul în 20 de provincii numite satrapii (cu excepţia Persidei). Construieşte un sistem de drumuri între centru şi provincii, pe care instituie primul sistem poştal cu curieri. Emite o monedă de aur: dareicul, unificând sistemul financiar printr-un impozit anual. Respectarea specificului etno-religios al popoarelor supuse este concomitentă cu o dezvoltare a culturii. Organizarea imperiului realizată de el se va păstra până la cucerirea lui Alexandru Macedon (334-331î.H.), fiind dezvoltată de urmaşii elenistici ai acestuia pînă la cucerirea romană în sec. I î:H.Cu ocazia expediţiei sale împotriva sciţilor din stepele nord pontice în 514-513 î. H este amintită pentru prima dată în istorie existenţa geţilor în Dobrogea, conform lucrării istoricului grec Herodot, Istorii (sec. V î. H.). Răscoala cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici (500-495 î. H) este reprimată prin victoria de la Sardes şi distrugerea Miletului. Este inaugurată astfel epoca ’’războaielor medice’’ dintre oraşele-stat greceşti şi Persia, care va dura pe parcurusul sec. V. Î. H. În anul 492 î. H. comandantul Mardonius conduce o expediţie în Balcani, transformând Tracia în satrapie şi aducînd regatul Macedoniei în stare de dependenţă politică. O nouă expediţie are loc în 490 î. H. pentru a pedepsi Atena, care ajutase răscoala oraşelor greceşti din Asia Mică, şi a-l readuce la putere pe tiranul Hippias. Armata persană comandată de Datis şi Artafernes, debarcă la Maraton, la 40 km de Atena, unde este înfrântă de strategul Miltiades, în pofida inferiorităţii numerice a hopliţilor (infanterişti) atenieni. O răscoală în Egipt îl împiedică pe Darius I să trimită o nouă expediţie în Grecia. Îi succede fiul său, Xerxe. Epoca lui Darius I cel Mare a fost una de apogeu a imperiului persan.

Jewish Enciclopedy consideră că Ahaşveroş din Ester, I Ezdra 4 şi Daniel 9 sunt unul şi acelaşi rege, respectiv Xerxe I (486-465 î. H), născut pela 520 î. H. Reprimă răscoalele Egiptului (486 î. H) şi Babilonului (482 î. H). În 481 reia proiectul grecesc al tatălui său şi trece Helespontul (Bosforul) pe un pod de vase. După victoria navală de la Cap Artemison, cea terestră de la Termopile împotriva spartanilor regelui Leonida  şi cucerirea Atenei, suferă o gravă înfrângere navală la Salamina în faţa flotei ateniene a lui Temistocle (480 î.). Ca urmare se întoarce la Sardes (Asia Mică), iar în anul următor armata sa e învinsă de greci la Plateea pe uscat şi la Mikale pe mare. Aceste înfrângeri marchează sfârşitul planurilor persane de cucerire a Greciei, dar viziunile sale grandioase sunt simbolizate de construcţiile din capitala Persepolis.Sfârşitul domniei este marcat de intrigi de curte, fiind ucis de nobilul Artabanos într-o lovitură de palat.

În I Ezdra 7 este menţionat un nou rege Artaxerxe, după Darius, în timpul căruia evreii din Babilon conduşi de Ezdra s-au întors la Ierusalim. De asemenea un Artaxerxe este menţionat în evenimente legate de trimiterea demnitarului său evreu Neemia în Iudeea, ce au avu loc în anul douăzeci şi respectiv, treizeci şi doi de domnie a sa (Neemia 1-2 şi 13).Artaxerxe I Makrocheir (464-424 î. H.) este fiul şi succesorul lui Xerxe I şi al prineţesei Amestris. El preia puterea ca urmare a unei lovituri de palat, soldate cu moartea tatălui său. Reprimă în 463-462 î. H. o revoltă în Egipt. Încheie în 449 î. H. pacea cu oraşele greceşti (’’pacea lui Calias’’), prin care i se recunoaşte dominaţia asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici şi acordă azil politic atenianului Temistocle, învingătorul în bătălia navală de la Salamina (480 î. H). Domnia sa marchează începutul decăderii Persiei Ahemenide.

Un Darius Medul este menţionat ca fiind fiul lui Ahaşveroeş (Artaxerxe în traducere românească) şi care ajunge la domnie la 62 de ani, ca succesor al regelui babilonian Belşaţar şi predeccesor al lu Cirus (Daniel 6 şi9). Dar aceste confuzii se explică, potrivit Jewish Enciclopedia, prin faptul că autorul cărţii Daniel nu  are cunoştinţe solide despre istoria persană.

În sfârşit un rege Darius al perşilor şi mezilor este menţionat ca fiind înfrânt de Alexandru Macedon şia cărui domnie este preluată de acesta din urmă (I Macabei 1). Este vorba de ultimul rege Ahemenid, Darius III Codomanul (336-330 î. H.). Născut la 380 î. H. ca fiu al satrapului Arsames, unul din fraţii regelui Artaxerxe II Mnemon (404-358 î. H). Domnia i-a datorat-o influentului vizir (prim-ministru) Bagoas care îi înlăturase pe regii Artaxerxe III Ochos (359-338 î. H.) şi Arses (338-336 î.H.). Cu toate acestea, Darius îl va elimina la rândul său pe Bagoas. În pofida superiorităţii numerice pierde în faţa lui regelui Alexandru Macedon bătăliile de la Issos (333 î. H.) şi Gaugamela (331 î. H). Este ucis de satrapul Bessos, moartea lui marcând sfârşitul Persiei antice.

Regi macedoneni

Macedonia este numită în Vechiul Testament ca ’’ţara Chitim’’, primul rege menţionat fiind Filip ca tată al lui Alexandru (I Macabei 1). Este vorba de Filip II din dinastia Argeazilor (sec. VII î. H.-323 î. H.), care a trăit în perioada (382-336 î.) şi a domnit între 359-336 î.H..Fiul al regelui Amintas III (393-370 î. H.) a preluat puterea ca regent al nepotului minor Amintas în perioada 359-355 î. H. În 368-365 î. H. a fost ostatec în oraşul grecesc Teba, în perioada de hegemonie a acestui oraş în lumea greacă. El a reorganizat armata după modelul teban şi a consoliodat statul în plan intern. Impresionat de cultura greacă l-a numit pe celebrul filosof Aristotel ca profesor al fiului său Alexandru. Dar acest fapt nu l-a împiedicat să devină hegemonul lumii greceşti, după victoria de la Cheroneea (338 î.), în care s-a remarcat Alexandru. În calitatea sa de protector al oraşelor-stat din Grecia a pregătit o mare expediţie împotriva imperiului persan, pentru a răzbuna umilinţele din timpul ’’războaielor medice’’ din sec. V î. H. Dar Filip este asasinat la Aigai, la nunta fiicei sale Cleopatra cu Alexandru, regele Epirului (sudul Albaniei şi nordul Greciei). De această crimă este suspectată soţia sa repudiată Olimpia din Epir, mama lui Alexandru Macedon.

Alexandru Macedon este prezentat ca învingător al lui Darius şi ca prim împărat grec, cuceritor al multor ţări, pe care le-a împărţit pe patul de moarte demnitarilor săi (I Macabei 1). Alexandru III Megas (’’cel Mare’’ a trăit între 356-323 î. H.) şi a domnit între (336-323 î. H.). Tradiţia spune că s-a născut în noaptea în care a fost incendiat vestitul templu al zeiţei Artemisa din oraşul grec Efes din Asia Mică persană. A moştenit de la tatăl său peninsula balcanică ca bază de plecare în marea expediţie a de cucerire a Asiei, în care va parcurge 20.000 km fără să cunoască înfrângerea. Ca urmare va constitui cel mai mare imperiu de până atunci,întins pe trei continente şi mărginit de marea Adriatică, Dunărea, munţii Caucaz, munţii Hinducuş (Asia centrală), Oceanul Indian şi deşertul Nubiei (Sudan). Iată cum sintetizează istoricul român Horia C. Matei diversele încercări de descifrare a resorturilor acestui uluitor destin: ’’barbar aspru şi rezistent, dar în egală măsură grec rafinat, voinţă de fier neabătută, temperament vulcanic,pasionat, capabil de nebănuită tandreţe, minte visătoare, dar acţiune lucidă şi pragmatică, imaginaţie înflăcărată, dar decizii ghidate de cea mai rece raţiune de stat, inegalabil geniu strategic şi tactic înpregătirea confruntărilor,anihilat de angajarea iraţională în luptă prin care pierdea complet controlul asupra conducerii ulterioare a bătăliei, curaj nebun, generozitate extravagantă,prietenie copleşitoare şi izbucniri nestăpânite duse până la crimă,spirit enciclopedic şi raţionalist, capabil să urmeze drumurile dictate de raţiune, dar şi cele ale iluminărilor, viziunilor abisale şi mistice.’’ În cele dinurmă în 326 î. H. în India, revolta soldaţilor macedoneni, foarte loiali până atunci, îl obligă să renunţe la continuarea expediţeiei şi în 324 î. H. ajunge la Susa, capitala Persiei.Aici organizează nunta a 10.000 de macedoneni cu autohtone, marcând fuziunea celor două popoare în cadrul noului stat, el însuşi căsătorindu-se cu o fiică a lui Darius, Stateira. Ultimul an de domnie este marcat de probleme interne ale vastului imperiu. În iunie 323 î. H. moare bolnav la Babilon,oraş pe care dorea să-l transforme în noua sa capitală, dar fără a desemna un succesor. Îm scurt timp viaţa şi faptele sale au devenit subiect pentru scriitori din Orient şi Occident, unul dintre aceştia fiind romanul Quintus Curtius Rufus, care a redactat în sec. I d.H. Historiae Alexandri Magni.

Următorii regi macedoneni citaţi în Vechiul Testament sunt Filip şi Perseu, despre care se spune că au făcut parte dintre adversarii învinşi ai romanilor în ascensiune (I Macabei 8). Filip V a trăit între anii 229-179 î.H. şi a domnit în perioada 229-179 î.H, făcând parte din dinastia elenistică a Antigonizilor (276-168 î. H.). Fiu al lui Demetrios II (239-229 î. H.), la începutul domniei se află sub tutela lui Apelles şi Aratos din Sykon. Ia parte la ’’Războiul aliaţilor’’ (220-217 î. H.), de partea Ligii Elenice împotriva Ligii Etoliene, care erau structuri politice ale oraşelor-stat greceşti. Dinastul Demetrios din Faros (Illirya/Croaţia) este învins de romani şi se refugiază la curtea lui Filip din Pella, convingându-l pe acesta să încheie o alianţă cu generalul cartaginez Hannibal pentru a-i alunga pe romani din Illirya. Prin urmare are loc primul război macedonean (215-205 î. H.), în care diplomaţia romană va reuşi să atragă de partea sa Liga Etoliană, regatul Pergamului (Asia Mică), Sparta şi Messina. Astfel, Filip nu va mai putea să-l ajute pe Hannibal, care lupta în Italia din 218 î.H, încheind pacea de la Phoinike pe baza statu-quo-ului. Apoi va ameninţa Pergamul şi Rodosul, care vor cere ajutor Romei. Începe al doilea război macedonean (200-197 î. H.), în care Filip va fi învins la Kynoskephalai (Tesalia) în 197 î. H. de consulul roman T. Quintius Flaminius, eveniment considerat ’’jena monarhiei macedonene’’. Prin pacea care a încheiat acest război, Macedonia renunţa la cuceririle din Grecia, Tracia şi Asia Mică, la flota de război şi era obligată să plătească despăgubiri de război de 1000 de talanţi. În ultimii ani ai domniei Filip adoptă măsuri pentru consolidarea statului în vederea confruntării decisive cu Roma. Militar şi politician dinamic, el nu a reuşit totuşi apropierea oraşelor greceşti, ca urmare a cruzimii şi versatilităţii sale.

Îi succede fiul său Perseu, care a trăit între 212-165 î.H şia domnit între 179-168 î.H. Continuă politica antiromană a tatălui său, urmărind consolidarea puterii macedonene. Încercând să evite izolarea diplomatică, se căsătoreşte cu Laodice, fiica regelui Seleucos IV din Siria elenistică, iar sora sa soţia regelui Prusias al Bitiniei (Asia Mică). Dar Pergamul adversar al Macedoniei instigă Roma să declanşeze cel de-al treilea război macedonean (171-168 î.H.), în care Filip luptă pe trei fronturi: în Tracia (Bulgaria) împotriva Pergamului, în NV împotriva tribului dardanilor şi în V şi S contra Romei. După ce la început a repurtat victorii în Balcani (171-170 î.H.), Perseu este învins în lupta de la Pydna (168 î. H.) de romanii conduşi de Lucius Aemilius Paullus. Învingătorul îl duce în cortegiul său triumfal prin Roma, murind apoi la Alba Fucens, unde era ţinut prizonier. Regatul Macedoniei este împărţit în patru zone independente, iar după reprimarea revoltei antiromane a lui Andriskos (149 î. H), Macedonia este transformată în provincie romană.

Regi ai Egiptului elenistic

După moartea marelui cuceritor macedonean în 323 î. H., comandanţii săi (diadohii) eşuează în încercarea de a menţine unitatea imperiului şi îl împart în cele din urmă, fiecare promovând cultura greacă în regatul său. Egiptul revine lui Ptolemeu Lagos, a cărui dinastie va conduce statul egiptean elenistic pînă la cucerirea romană în 30 î. H.

Unul din urmaşii lui Ptolemeu I este menţionat ca făcând o campanie victorioasă în  nord, cucerind cetatea regelui de acolo şi luând idolii şi vasele din aur şi argint (Daniel 9, 7-9). Jewish Encyclopedia îl identifică cu Ptolemeu III Euergetes (Binefăcătorul), care a trăit între 284-221 î. H. şi a domnit între 246 î. H.-221 î. H. A fost fiul şi succesorul lui Ptolemeu II Philadelphos (Cel care îşi iubeşte fraţii/greacă). Se căsătoreşte în 246 î. H. cu Berenice II, readucând astfel Cirenaica (estul Libiei) sub stăpânire egipteană. Încheie victorios al treilea război sirian (246-241 î. H.) cu regatul elenistic al Seleucizilor, anexând teritorii în Siria şi Asia Mică. Se opune hegemoniei macedonene în Grecia, susţinând susţinând Liga Aheeană, Sparta şi Liga Etoliană. Domnia sa marchează apogeul expansiunii politico-teritoriale a Egiptului Lagid. În politica internă, promovează centralizarea statului şi susţine cultura, Alexandria fondată de Alexandru cel Mare devenind centrul cultural al lumii elenistice.

Un rege din miazăzi este menţionat ca fiind învingător al fiului celui din miazănoapte (Daniel 11, 10-12). Jewish Enciclopedia consideră că acest rege din miazăzi este Ptolemeu IV învingător în bătălia de la Rafia împotriva lui Antioh cel Mare Seleucidul (217 î.H.). Ptolemeu IV Philopator (Cel care îşi iubeşte tatăl) este nominalizat ca fiind protagonist al acetui eveniment în III Macabei 1, 1-7. El a fost fiul lui Ptolemeu III şi al Berenicei II şi a trăit între 244-205 î.H. A fost succesorul tatălui său şi a domnit între 221-205 î.H., fiind sub influenţa consilierilor Sosibios şi Agatocles. Lupta de la Rafia a încheiat cel de al patrulea război sirian (220-217 î.H.), succesul datorându-se importantelor contingente de autohtoni egipteni. Pe de altă parte populaţiile supuse se răscoală, revolta condusă de Harmachis şi Anclunachis fiind reprimată de-abia în 184 î. H.Domnia sa marchează începutul crizei Egiptului Lagid.

Tot despre confruntările dintre un rege de la miazăzi şi unul de la miazănoapte este vorba în Daniel 11: 14-17, International Standard Bible Encyclopedia identificându-l pe cel de la miazăzi cu Ptolemeu V Epiphanes (Vestitul). Este fiul lui Ptolemeu IV şi al Arsinoe III. A trăit între 210-180 î. H. Şi a succedat la tron tatălui său, domnind între 205-180 î. H. Fiind copil la preluarea puterii, a fost sub influenţa atotputernicilor sfetnici Sosibios, Agatocles, Tlepolemos şi Aristomenes. Înţelegerea dintre Seleucizii din miazănoapte şi Macedonia (205 î. H) a fost fatală pentru Egipt, care a pierdut în cursul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î. H) teritoriile din Siria, Fenicia (Liban) şi Asia Mică (Turcia). Întreţine relaţii strânse cu Roma republicană şi cu Ligile Aheeană şi Etoliană, coaliţii ale oraşelor din Grecia. Reprimă în 184 î. H. revolta lui Harmachis şi Anclunachis, începută în veremea tatălui său.

O altă dispută între regii din miazăzi şi miazănoapte este citată în Daniel 11: 25-30, precum şi  în I Macabei 1:18; 10:51 şi în II Macabei 1:10;4:21.International Standard Bible Encyclopedia apreciază că regele din miazăzi este Ptolemeu VI Philometor (Cel care îşi iubeşte mama). El a avut două domnii: 180-164 î. H. şi 163-145 î.H. În 164 î. H. este alungat de Ptolemeu VIII şi se refugiază la Roma. Diplomaţia romană va împărţi statul egiptean celor doi: Ptolemeu VI rămâne cu Egiptul şi Cipru, iar Ptolemeu VIII primeşte Cirenaica. Astfel, Roma devine arbitrul politic al lumii elenistice. În 155 î. H. evreii refugiaţi din regatul Seleucid sunt primiţi în capitala Alexandria, într-un cartier propriu. În 145-144 î.H. a domnit şi Ptolemeu VII. La moartea lui Ptolemeu VI în 145 î.H., Ptolemeu VIII reunifică statul.

Regi elenistici Seleucizi

Seleucos a fost unul dintre comandanţii militari ai Alexandru Macedon care la moartea marelui cuceritor (323 î. H) şi-au împărţit uriaşul imperiu al acestuia. Lui Seleucos i-a revenit un teritoriu mare ce includea Persia (Iranul), Mesopotamia (Irakul), Asia Mică (Turcia) şi Siria, aceasta din urmă fiind centrul puterii regatului. Proclamarea sa ca rege în 312 î.H. a fost desemnată în istorie ca începutul unei ere cronologice. Urmaşii săi, care apar în vechiul Testament şi ca regi din miazănoapte, se vor confrunta în şase ’’războaie siriene’’ cu urmaşii lui Ptolemeu Lagos, căruia i-a revenit Egiptul, pentru supremaţia în Orientul Apropiat.

Primul rege Seleucid menţionat în Biblie este Antioh III, ca tată al lui Antioh Epiphanes (I Macabei 1) şi ca învins de puterea în creştere a Romei (I Macabei 8). Supranumit Megas (cel Mare), Antioh III a trăit între 242-187 î. H.şi a domnit între 223-187 î. H., fiind fiul lui Seleucos II (246-226 î. H.). La începutul domniei reprimă revoltele viceregilor Mediei (Iran) şi Asiei Mici. În cel de al patrulea război macedonean debutează cu victorii, dar înfrângerea de la Rafia (217 î. H) încheie nefavorabil acest conflict (220-217 î. H). Între 212 şi 205 efectuează o mare campanie în est, cunoscută sub numele de ’’Anabasis’’, în urma căreia şi-a căpătat supranumele şi teritoriile Armeniei, partiei, Bactriei, Gandarei şi arabilor din Gerrha. După încheierea unui acord cu Filip V al Macedoniei de împărţire a posesiunilor egiptene, Antioh III ocupă la sfârşitul victorios al celui cincilea război sirian (201-195 î.H.) Siria S, Fenicia (Liban) şi S Asiei Mici. Astfel regatul Seleucid devine cel mai puternic regat elenistic şi încearcă supunerea Traciei (Balcani), fapt ce provoacă reacţia Pergamului (Asia Mică), Rodosului (insulă în Marea Egee) şi a Ligii Aheene (alianţă a unor oraşe din Grecia). Acestea cer ajutor Romei şi refuzul lui Antioh III de a accepta solicitarea romană de a acorda libertatea oraşelor greceşti de pe coasta Asiei Mici declanşează războiul cu Roma. Liga Etoliană (coaliţie de oraşe din Grecia) îl desemnează strateg autocrator pe Antioh, care debarcă în Grecia, având ca şi consilier pe Hannibal, refugiat la curtea sa după înfrângerea Cartaginei de către Roma. Înfrânt însă la Termopile (191 î. H), Antioh se retrage în Asia Mică, unde va fi înfrânt în bătăliile navale de la Corycos (191 î.) şi Side (190 î.H). În aceste condiţii, romanii conduşi de L. Cornelius Scipios Asiaticus şi fratele acestuia Publius, învingătorul lui Hannibal, reuşesc să debarce în Asia Mică. Victoria romanilor la Myonesos, lângă Efes, duce la încheirea păcii de la Apameia (188 î.h), prin care Antioh pierde teritorii în Asia Mică şi plăteşte despăgubiri de război de 15.000 talanţi. Antioh III cel Mare a fost cel mai important membru al dinastiei Seleucide, după fondatorul acesteia.

Următorul rege Seleucid prezent în Vechiul Testament este Antioh IV Epiphanes, care învinge pe egipteni şi le invadează ţara, apoi a jefuit Templul din Ierusalim (I Macabei 1). Ca urmare, evreii conduşi de Iuda Macabeul, fiul preotului Matatia, se revoltă împotriva stăpânirii seleucide, obţinând succese (I Macabei 2-4). La moartea sa îi succede fiul său, Antioh Eupator (I Macabei 6). Antioh IV a trăit între 215-163 î. H. şi a domnit între 175-163 î.H.. În 189 î. H., după înfrângerea tatălui său în faţa roamnilor, a fost trimis ostatec la Roma.La moartea regelui Seleucos în 175 î. H. revine în Asia Mică şi cucereşte puterea cu ajutorul lui Eumene II, regele Pergamului. În cursul celui de-al şaselea răboi sirian (170-168 î.H) cucereşte capitala Egiptului, Memfis, unde se proclamă regent al nepotului său minor, Ptolemeu VI. Ultimatumul dur al senatului roman prezentat de C. Popilius Laenas îl forţează să se retragă umilit din această ţară. Este iniţiatorul unei energice politici de elenizare, construind multe oraşe.În acest context interzice în 167 î.H. cultul lui Iahve şi ridică un altar în cinstea lui Zeus la Ierusalim, eveniment care va conduce la izbucnirea în anul următor a revoltei evreieşti.

Antioh Eupator, fiul lui Antioh IV, este nominalizat ca murind de o boală gravă (I Macabei 6). Antioh V Eupator (Născut dintr-un tată ilustru) a trăit între 173-162 î.H. şi a deţinut puterea între 164-162 î.H. Domnia sa a marcat începutul crizei regatului Seleucid, de care a profitat regatul parţiei (Iran). S-a aflat sub regenţa lui Lisias, care momentan a reuşit pacificarea evreilor răsculaţi, dar au fost asasinaţi de succesorul Demetrios I.

Demetrios I, fiul lui Seleucos IV, este protagonistul conflictelor cu minorul său predecesor Antioh IV, cu evreii şi cu succesorul său Alexandru (I Macabei 7 şi următoarele, II Macabei 14,1). A fost supranumit Soter (Salvatorul) pentru că i-a eliberat pe babilonieni de sub tirania lui Timarchus, susţinut de Roma. El a domnit între 162-150 î.H, murind în bătălia decisivă cu Alexandru.Este menţionat în lucrările istoricilor antici Polybius, Appian, Diodor Sicilianul şi Flavius Josephus.

Alexandru, fiul lui Antioh Epiphanes, apare în I Macabei 10-11 şi despre el vorbeşte istoricul evreu romanizat Flavius Josephus. Data sa de naştere nu este cunoscută, domnia sa fiind înregistrată între 150-145 î.H. Flavius Josephus îl prezintă şi sub numele de Balas, care poate fi forma grecizată a unui nume aramaic. S-a căsătorit în 150 î.H. cu fiica lui Ptolemeu VI Philometor al Egiptului. Moare în luptă cu succesorul său Demetrios II

Demetrios, fiul lui Demetrios I Soter, a fost trimis ostatec la Roma de tatăl său. Fiind ajutat chiar de socrul lui Alexandru Balas,  îl învinge şi ucide pe acesta din urmă (I Macabei 10 şi următoarele). După această luptă ia numele de Nikator (Învingătorul), domnind între 145-140 î.H. şi 129-125 î.H. Înfrânt în 140 î.H. de regele part Mitridate I, pierde Mesopotamia în favoarea acestuia şi domnia în favoarea lui Antioh VI Epiphanes şi apoi Antioh VII Eurgetes. Pentru momentul reluării puterii istoricii au două variante: o victorie a fratelui său mai tînăr Alexandru Sidetes împotriva parţilor sau sprijinul part. În a doua domnie luptă cu Ptolemeu Eurgetes al Egiptului, fiind forţat să se retragă din Egipt şi apoi învins la Damasc. Pentru moartea sunt de asemenea două variante: asasinat la instigarea primei soţii, Cleopatra, ca răzbunare pentru faptul că în timpul captivităţii din Parţia se căsătorise cu o fiică a lui Mitridate, sau moare în lupta cu egiptenii care îl sprijineau pe uzurpatorul Alexandru Zabinas.După domnia sa regatul Seleucid se limitează la Siria. Este citat în lucrările istoricilor antici Flavius Josephus, Justinus şi Diodor din Sicilia.

Antioh cel Tânăr, fiul lui Alexandru, este adus la putere de Trifon, comandant al lui Alexandru, şi-l învinge Demetrios II (I Macabei 11), iar apoi este ucis de Trifon (I Macabei 13). Antioh VI Epifanes domneşte simultan cu Demetrios II între 146/145-142 î. H., în regiunea capitalei Antiohia. Ca şi predecesorul său, domneşte nominal, fiind tutelat de Trifon.

Rege part

Un Arsacis rege al perşilor este amintit ca find cel care îl învinge şi-l ia prizonier pe Demetrios II Seleucidul (I Macabei 14). De asemenea, el este unul dintre regii cărora Roma le trimite scrisori prin care îi avertiza în privinţa persecuţiei evreilor (I Macabei 15). Istoricul evreu Flavius Josephus spune că Demetrios s-a căsătorit cu o fiică a sa şi a murit în captivitate. Este evident că nu este vorba de un rege al perşilor, ci al parţilor tot de neam iranian, care şi-au constituit un stat pe la 250 î. H. în Persia prin Arsacis I, pe fondul decăderii Seleucizilor. Jewish Encyclopedia îl identifică pe acest Arsacis din Vechiul Testament ca fiind Mitridate I (171-138 î.H.). Succesor al lui Phraates I, el cucereşte Media (Iran) în 160 î. H. şi Mesopotamia (Irak) cu cetatea Seleucia de pe fluviul Tigru în 141 î. H. Ca urmare îşi ia titlul de ’’Mare rege’’ (basileos magas), fiind primul rege part care bate monedă cu chipul său. Astfel el transformă Parţia în mare putere a Orientului Mijlociu, stat care va intra în dispută cu Roma în secolul următor.

Regi ai Pergamului

Regele Eumene primeşte teritorii ale Regatului Seleucid ca urmare a înfrângerii lui Antioh III cel Mare de către romani (I Macabei). Este vorba de Eumenes II Soter al Pergamului (NV Asiei Mici), stat care se desprinsese din Regatul Seleucid în 283 î.H. A trăit între 221-159 î. H., fiind fiul lui Attalos I.I-a succedat tatălui său, în timpul domniei sale (197-159 î.H.), Pergamul atinge apogeul puterii.Alianţa cu Roma este elementul de bază al politicii sale externe. Participă la victoria romanilor în cel de-al treilea război macedonean (171-168 î.). În plan intern, construieşte altarul lui Zeus din Pergam, oraş care devine un centru al lumii elenistice. Îi succede Attalos II.

Un Atalus este citat printre cei care au primit de la romani scrisori în care îi preveneau asupra tratamentului aplicat evreilor, fiind contemporan cu Seleucidul Demetrios II (I Macabei). Este vorba de regele Attalos II al Pergamului, care a domnit între 159 -138 î.H. Supranumit Philadelphos (Cel care îşi iubeşte fratele) a susţinut domnia fratelui său Eumene II, căruia i-a succedat. A continuat alianţa cu romanii, pe care i-a susţinut în conflictul cu Seleucizii.

Rege al Spartei

Un Arie rege al Spartei este amintit ca având relaţii diplomatice cu marele preot evreu Onia (I Macabei 12). Sparta era condusă de un tandem de doi regi din familiile Ageazilor şi Europontizilor. Din familia Ageazilor au făcut parte doi rege cu numele Areos: primul a domnit între 309-265 î. H., iar al doilea între 262-254 î.H. Cum Onias I a deţinut funcţia de mare preot la sfârşitul sec. IV î.H. şi înc. sec. III î.H.,iar următorul cu acest nume a deţinut funcţia la începutul sec. II î.H., este foarte probabil ca cei doi lideri care au încheiat presupusul tratat să fie Areos I şi Onias I. Areos I a trăit între 312 î.H. şi 265 î.H. Bun comandant, duce o politică împotriva tendinţelor de restabilire a hegemoniei macedonene în Grecia, luptând cu succes împotriva regelui Antigonos Gonatas în 281-280 î.H. Respinge invazia lui Pyrrus, regele Epirului, în peninsula Pelopones şi conduce forţele peloponesiace în Războiul Cremonediac (267-261 î.H.). Moare într-o luptă din cursul acestui război, când a încercat să susţină Atena împotriva lui Antigonos. În plan intern, duce o politică de întărire a puterii regale, introducând ceremonialul monarhilor elenistici şi bate monedă de argint cu propriul chip.

Rege al Cappadociei

Un Arriarathes este nominalizat printre suveranii elenistici care primesc o scrisoare de la romani în privinţa atitudinii faţă de evrei (I Macabei 15). Este vorba probabil de regele Arriarathes V al Cappadociei. Regiune din centrul Asiei Mici, Cappadocia îşi cîştigă independenţa faţă de regatul elenistic al Seleucizilor la mijlocul sec. III î.H. Încă din timpul domniei tatălui şi predecesorului său Arriarates IV ţara devenise regat clientelar al Romei, în urma înfrângerii militare. Arriarathes V, numit şi Mithridates şi supranumit Eusebes Philopator, a avut două domnii: 162-158 î.H. şi 156-130 î.H., fiind  întrerupt de presupusul său frate şi pretendent Orofernes (158-157 î.H). El continuă promovarea elenismului în ţară şi politica filoromană. La solicitarea romanilor, participă la reprimarea revoltei din Pergam (vestul Asiei Mici) condusă de Aristonicos şi moare în luptă. Îi succede fiul său, Arriarathes VI Epiphanes Philopator.

Consul roman

Consulul roman Lucius trimite o scrisoare mai multor suverani elenistici (Cappadocia, Pergam, Egipt) pentru a susţine cauza evreilor (I Macabei 15). Cei doi consuli aleşi anual, ca prim consul şi al doilea consul, reprezentau puterea executivă a republicii romane. Este dificil de identificat având la dispoziţie doar prenumele, care era comun la Roma. Richard R. Losch, autor al cărţii All the people in the Bible (2008), avansează ca unul din cei doi candidaţi probabili pe Lucius Caecilius Mettelus Calvus, care a deţinut funcţia în 142 î.H..Problema care se ridică este că scrisoarea este inclusă în capitolul 15 din cartea întâi a Macabeilor, fapt ce ar data-o în 139, adică dacă documentul ar fi fost scris de Mettelus ar fi trebuit să se afle în capitiolul 14. Calvus a fost membru al familieie Caecilia, fiind fiul lui Quintus Caecilius Metellus şi fratele lui Quintus Caecilius Metellus Macedonicus. A ocupat succesiv funcţiile de pretor, consul, guvernator al Hispaniei în 142 î.H. (unde a luptat fără succes împotriva rebelului Viriathus), proconsul al Galiei Cisalpine în 141 î.H., legat în 140-139 î.H., în această perioadă făcând parte din ambasada trimisă în ţări din Orientul Apropiat. Copii săi au fost Lucius Caecilius Metellus Dalmaticus, Quintus Caecilius Metellus Numidicus şi Caecilia Metella, soţia lui Lucius Licinius Lucullus. Referinţe despre Calvus găsim la Iustin (XXXVIII 8, 8), istoric roman din perioada imperiului,deci cel puţin un secol după Calvus.

Al doilea candidat este Cnaeus Calpurnius Piso, care a deţinut funcţia în 139 î.H. şi care, în alte izvoare, apare şi ca Lucius Calpurnius Piso. Membru al marii familii Calpurnia care a început să se remarce în politica şi societatea romană în sec. III î.H. Despre el găsim referinţe în Factorum ac Dictorum Memorabilium (libri IX, i. 3. § 2), lucrarea lui Valerius Maximus (sf. Sec. I î.H.-înc. Sec. I d.H.), care a strâns în ea circa 1000 de povestiri despre viaţa vechilor romani.

SURSE

Biblia, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prefericitului Părinte Teoctist,  Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999

Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Horia C. Matei, Civilizaţia lumii antice. Mic dicţionar biografic, Editura Eminescu, Colecţia Clepsidra, Bucureşti, 1983.

Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

Jimmy Dunn, The Kings (Pharaohs) of Ancient Egypt, http://www.touregypt.net/featurestories/pharaohs.htm

Marie Parsons, Royal Titles for Kings of Egypt, http://www.touregypt.net/featurestories/titles.htm

Jimmy Dunn, Sheshonq I, Founder of Egypt's 22nd Dynasty, http://www.touregypt.net/featurestories/sheshonq1.htm

King of Egypt (Pharaoh) http://bibleresources.americanbible.org/bible-resources/bible-resource-center/people-and-nations/king-egypt-pharaoh

Jimmy Dunn, Apries, the 4th Ruler of Egypt's 26th Dynasty http://www.touregypt.net/featurestories/apries.htm

Apiladey ApilSin, King Hiram of Tyre, November 11 , 2007, http://www.ancientsites.com/aw/Article/422256

Richard Gottheil ,  M. Seligsohn , EDOX, IDUMEA  http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=45&letter=E 

List of rulers of Edom, http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_rulers_of_Edom

Richard Gottheil,   Eduard Meye, ARTAXERXES I.,   http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1827&letter=A

Richard Gottheil   Eduard Meyer   http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=62&letter=D

Richard Gottheil   Samuel Krauss,  PTOLEMY III, http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=587&letter=P

Richard Gottheil   Samuel Krauss,   PTOLEMY IV, http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=588&letter=P

PTOLEMY http://www.bible-history.com/isbe/P/PTOLEMY/

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983

Louis Ginzberg , ANTIOCHUS V., EUPATOR, http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1590&letter=A

Louis Ginzberg, ALEXANDER BALAS, King of Syria

http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1136&letter=A

Louis Ginzberg ,  ANTIOCHUS VI. http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1591&letter=A

Richard Gottheil   Samuel Krauss  , ONIAS , http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=73&letter=O

Richard R. Losch, All the people in the Bible: an a-z guide , http://books.google.ro/books?id=j9db9kGwG3MC&pg=PA262&lpg=PA262&dq=Lucius+consul+roman+Maccabees&source=bl&ots=it7hJV08FL&sig=_l9ef3cB0d9rKMGmxPdlSmniilI&hl=ro&ei=OuWdTc2tDIXusgbZxd2sBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBYQ6AEwAA#v=onepage&q=Lucius%20consul%20roman%20Maccabees&f=false

Lucius Caecilius Metellus Calvus, http://en.wikipedia.org/wiki/Lucius_Caecilius_Metellus_Calvus

LEGENDĂ VERSUS ȘTIINȚĂ

De a lungul epocii vechi a omenirii, popoarele si-au faurit legende privind eroi, fapte si locuri din trecutul indepartat, povestiri care plecau de la evenimente reale, deformate si amplificate de-a lungul secolelor. Asupra lor s-a aplecat in ultimii ani ai vietii patriarhul arheologiei romanesti, prof. dr.doc. Vladimir Dumitrescu (1902-1991). Elev de marca al lui Vasile Parvan, V. Dumitrescu a sintetizat analiza stiintifica a catorva cunoscute legende biblice si ale antichitatii si anume: Potopul, Turnul Babel, Atlantida, Razboiul Troian si Aurul Micenei(1).

Ne vom opri asupra legendei biblice a Turnului Babel, o pilda asupra vanitatii omenesti: ”In vremea aceea era in tot pamantul o singura limba si un singur grai la toti. Purcezand de la rasarit, oamenii au gasit in tara Senaar un ses si au descalecat acolo. Apoi au zis unul catre altul: <Haidem sa facem caramizi si sa le ardem cu foc!>Si au folosit caramida in loc de piatra , iar smoala in loc de var. Si au zis iarasi:<Haidem sa ne facem un oras si un turn, al carui varf sa ajunga la cer si sa ne facem faima inainte de a ne imprastia pe fata a tot pamantul!> Atunci s-a pogorat Domnul sa vada cetatea si turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Si a zis Domnul: <Iata toti sunt un neam si o limba cu toti, si iata ce s-au apucat sa faca, si nu se vor opri de la ceea ce si-au pus in gand sa faca. Haidem dar sa ne pogoram si sa amestecam limbile lor, ca sa nu se mai inteleaga unul cu altul>. Si i-a imprastiat Domnul de acolo in tot pamantul si au incetat de a mai zidi cetatea si turnul. De acea s-a numit cetetea aceea Babilon, pentru ca acolo a amestecat Domnul limbile a tot pamantul si de acolo i-a imprastiat Domnul pe toata fata pamantului.” (2)

Legatura dintre legenda Vechiului Testament si ziguratul din Babilon (Mesopotamia, azi Irak) este data de captivitatea evreilor in Babilon, al carui rege Nabucodonosor II (605-562 i.H.) a distrus Ierusalimul in 587 i.H. Regele, un mare constructor, s-a remarcat si prin refacerea celebrului sanctuar si zigurat al zeului Marduk din Babilon. Pentru aceasta a folosit prizonieri de razboi din tarile cucerite, printre care si evrei. Numele ziguratului, in opinia unor istorici, este chiar numele Babilonului, numit de evrei Babel de la cuvantul semit Bab-ilu sau Bab-ilani (Poarta zeului sau Poarta zeilor) si transcris de greci Babilon.

Inca din 1921, cand a vazut primele reproduceri ale ziguratelor mesopotamiene, Dumitrescu s-a gandit ca legenda biblica se va fi inspirat din construirea acestor mari piramide terasate. Trebuie spus ca forma corecta ar fi ‘’ziqqurata’’ sau ‘’siqquratu’’, derivate din radacina “sqr” (a fi inalt), iar primul zigurat descoperit a fost cel de la Nimrud, in anii 1845 - 1851. Ipoteza lui Dumitrescu a fost confirmata ulterior de cercetatorii care s-au ocupat de subiect, pe care-i citeaza in lucrarea sa. Printre acestia se numara arheologul francez Andre Parrot (1901-1980), autor al unor studii despre Turnul Babel: La tour de Babel, Tour Babel et ziqqurats (1949)si Bible et Archeologie (Deluge et arche de Noe. La tour de Babel). In opinia lui Parrot, povestirea Turnului Babel a fost scrisa in secolele IX-VIII i.H., inspiratia sa babiloniana fiind evidenta.

Exista la Luvru o inscriptie cuneiforma datand din anul 229 i.H si redactata la Uruk (Mesopotamia), in care este descris ziguratul de la Babilon, cu o inaltime de 90 m, egala cu laturile bazei patrate. Toate ziguratele din Mesopotamia si Persia aveau baza si etajele platforma dreptunghiulare sau patrate, asemanandu-se mai mult cu piramidele sacre din America Centrala decat cu piramidele funerare din Egipt. Dar Dumitrescu neaga vreo legatura intre zigurate si America Centrala, avand in vedere distanta in timp dintre ele.

O alta descriere a unui zigurat o gasim la J. Deshayes, in Les Civilisations de L’Orient Ancien. Ziguratele existau in fiecare oras mesopotamian incepand cu a treia dinastie din Ur (2111-2103 i.H). In unele orase, un zigurat era comun mai multor temple, in altele mai multe temple erau alaturate unui zigurat.. Ziguratul din Ur, care avea numai trei etaje, avea un plan dreptunghiular care in mileniul II i.H s-a transformat in plan patrat, orientat de obicei spre cele patru puncte cardinale. Caile de acces erau diferite: la Asur (azi langa Mosul, Irak), era folosita o pasarela pentru a se ajunge de la templu la primul etaj al ziguratului, la Khorsabad (langa Mosul, Irak) exista o rampa ce urca in spirala pana la terasa superioara, iar langa Susa (Persia, Iran) scarile erau perpendiculare pe laturi , fiind taiate in flancul cladirii.La fel era variabil si numarul etajelor, numai cele de la Khorsabad, Borsippa (langa Babilon) si Babilon avand sapte etaje. Nici dimensiunile nu erau aceleasi, la Babilon inaltimea fiind egala cu latura bazei, in timp ce la alte zigurate inaltimea era doar jumatate din lungimea unei laturi.

La randul sau, prof. american S.N. Kramer (1897-1990), in volumul Cradle of Civilisations, considera Turnul Babel cea mai mare minune arhitectonica a lumii vechi. O vedea ca o piramida inalta de 300 de picioare (1 picior=,0,33 m) cu multe etaje, avand la ultimul etaj un templu al zeului Marduk. Laturile bazei de 300 de picioare se aflau intr-o incinta de un sfert de mila patrata (1mila =1609 m),inchisa de imobile cu etaje locuite de preoti. In opinia lui Kramer, Turnul Babel a fost distrus si construit de mai multe ori, originalul din Geneza fiind construit cu sute de ani inainte de Nabocodonosor II, care le –a cerut arhitectilor sa-l inalte atat de sus incat sa poata rivaliza cu cerul. Distrus de regele Xerxes al persilor (486-465i.H), turnul a intrat in atentia lui Alexandru cel Mare (336-323i.H), dar acesta a renuntat sa-l reconstruiasca dupa ce a aflat ca ii vor fi necesari 10.000 de lucratori timp de doua luni numai pentru a indeparta ruinele.

Cu toate acestea, Dumitrescu remarca faptul ca Turnul Babel a ramas in memoria colectiva a umanitatii, fiind reprezentat in evul mediu crestin in diverse picturi, ca: frescele Domului din Salerno (Italia, sec.XI) si din Monreale (Sicilia, sec. XII), mozaicurile bisericii San Marco din Venetia (sec. XIII), fresca lui Gozoli din Pisa (sec. XV), precum si in tablourile lui Pieter Breugel si Leonardo Bassano (sec. XVI si XVII). Intr-un tablou al celui dintai, aflat la Kunsthistoriches Museum din Viena, Turnul Babel este reprezentat relativ conic si retezat la varf, cu 7-8 etaje si cu rampa de acces sub forma unei spirale care se infasoara pe trunchiul de con.

(1) Vladimir Dumitrescu, Legende celebre in fata stiintei, Editura. Sport Turism, Bucuresti, 1988.

(2) Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1999, ‘’Facerea”, Cap.11, .p.20-21.

De ce ziua are 24 de ore, iar minutul 60 de secunde? Ce nu știai despre timp

ȘTIRILE PROTV, București, 18 iulie 2012

Medicina în Persia antică („Enciclopedia...” 2009)

<
Istoriografi avizați asupra migrației civilizațiilor primitive recunosc două perioade semnificative: între anii 3000 și 1000 înainte de Hristos în bazinul mediteranean și o alta după anul 1000, datorită expedițiilor navigatorilor fenicieni spre India și de acolo spre Malaezia și Polinezia  în drum spre litoralul american. Câteva elemente distinctive ale acestei culturi: cultură heliolitică în care elementul esențial era adorarea soarelui și simbolurilor sale, monumente megalitice, mumificarea și îmbălsămarea cadavrelor, tatuajele, circumcizia. În această ipoteză, cea mai veche civilizație persană și indiană au fost în relație directă cu civilizația babiloniană.
Dacă despre religia Iranului antic se știe că era esențial dualistă, recunoscând existența a doi creatori și a două creații, despre medicina persană se știe foarte puțin deoarece lipsesc documentele edificatoare. De la un popor cu un trecut atât de glorios, cu un nivel de civilizație atât de înalt, cu șefi care și au lăsat numele gravat pe pietrele istoriei, nu au rămas informații despre pratica medicală. Zeul-Luminii, de fapt, o trinitate divină alcătuită din Ahura, Mazda și Ormuzd, împreună cu cei șase sfinți slujitori, reprezentau mila, bunătatea și dreptatea; cealaltă față a religiei persane era reprezentată de forțele răului, ignoranței și tenebrelor, întruchipate de doi zei, Angramayniu și Ahriman, însoțiți de șase spirite malefice și diabolice; în această constelație divină era plasată zeița Ameretap, zeița vieții lungi, care avea în grădină mii de plante vindecătoare, arborele miraculos Gaokarena care vindeca toate bolile și doi zei vindecători, Thrita și Ayriaman. Un cult deosebit, materializat printr-o bogată simbolistică, era pentru Mithra, zeul soarelui, cult derivat din miturile preistorice în care soarele  era dătătorul de sănătate.
Referiri despre pratica medicală se găsesc în literatura cuprinsă în Avesta (ansamblul textelor mazdeene), cărți sacre ale vechilor perși, atribuite lui Zaratusthra sau Zoroastru, reformatorul al religiei iraniene antice, trăitor în sec. VIII sau sec. VII î. Hr.; el a instituit casta magilor și o doctrină care a influențat profund religia Persiei în timpul lui Achemenides (dinastie persană fondată de Cyrus în anul 550 î. Hr. căruia i se datorează unitatea Orientului și terminată prin Darius III) în timpul căruia arta va atinge un nivel a cărei splendoare va străbate mileniile, demonstrată de ruinele de la Persepolis și Susa.
>

SURSA
N. Ursea (coord.), ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol I, ed. universitară „Carol Davila”, București, 2009, p. 42.

Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. (...) („într-un interviu, de cele mai multe ori, întrebatul răspunde cu vorbele celui care ia interviul, or asta mi se pare o limitare.”). (...) Nu-i place să scrie confesiuni. („hotărât, nu am vocație de memorialist”), (...).
(...), Totuși, într-o zi de martie m-a primit în cabinetul de lucru de la Academie, împreună cu criticii Adriana Mitescu și George Muntean. (...)
Alexandru A. Philippide s-a născut în casa unui mare cărturar, lingvist și filolog Alexandru Philippide.
A. P. - (...): Pentru iubitorul de literatură cea dintîi carte citită în copilărie se așază în rafturile amintirilor alături de întîia dragoste. (...) ea înfățișează cea dintîi mare bucurie a închipuirii, prima noastră aventură intelectuală, cea dintîi călătorie dincolo de realitate și, fără îndoială, cel dintîi prilej de a ne adînci în noi înșine.
G. A. - (...), astfel încît omagiul lui G. Călinescu din Istoria literaturii române este îndreptățit: „Cultura literară a lui P. este remarcabilă și se poate spune că în timpul clasic poetul știe tot”.
(...) și totuși, oricît de nou în exprimare a fost, a refuzat să se apropie de curentele moderne ale epocii, nu a aderat la mișcarea avangardei chiar dacă a cunoscut bine cîțiva suprarealiști: 

A. P  - Suprarealiștii au fost ca niște fanatici religioși. Chiar dacă suprarealismul românesc a fost mult mai tolerant decît cel francez. Mi-a displăcut dintotdeauna sectarismul, dorința de a impune cu orice preț celorlalți arta poetică proprie. 

G. A. - Nu a fost membru nici unui cenaclu, nici măcar al cenaclului Sburătorul, condus de E. Lovinescu, care polariza multe talente ale vremii. (...) 

A. P. : „(...) Unii citesc din plăcere, să-și treacă vremea. Dar este și un altfel de  lectură, care înseamnă a pătrunde în adîncurile cunoașterii.” 

G. A. - De aceea exclamă atunci cînd vine vorba despre G. C.:

A. P. - „Iată un om care știa să citească. Avea o putere de lectură colosală”.
A.P. - (...) Criticii au spus că scriu o proză fantastică. (...) Mai potrivit ar fi fost term. de literatură enigmatică. (...)
- (...) Pentru mine traducerea reprezintă încă o modalitate de cunoaștere. (...) În anii 50 ajunsesem să fiu socotit traducătorul nr. 1. (...) În anii aceia am ținut la Școala de literatură și o conferință  intitulată „Arta traducerii. (...)”
G. A. - Unul din evenimentele literare ale anilor de după 23 August 1944 îl constituie apariția volumului „Monolog în Babilon”. 

A. P - (...) Cartea este o meditație asupra istoriei, cu grandoarea și fărădelegile ei, de o netăgăduită modernitate. (...) 

G. A. - Dealtfel, încă din 1929, A. P. denunța primejdia iscată de influența scrisului:

A. P. : „O caracteristică a vremurilor noastre este, fără îndoială, și epidemia scrisului. (...) Se scrie fără osteneală, fără zăbavă, fără reculegere. (...) Omul contemporan este apucat de furia scrisului și a publicisticii.” 

G. A. - Cele 4 volume de poezie pe care le-a scris în 75 de ani de exist. îi dau dreptul să afirme răspicat: 

A. P.: „scrisul mult este o primejdie”. (...) „Dacă Arghezi ar fi creat o școală, opera lui ar fi suferit de popularizarea imitațiilor, bune sau proaste; pentru că o astfel de popularizare prin imitație este întotdeauna o banalizare.”
(...): „Ion Barbu a fost un om foarte cinstit față de sine însuși și față de cititori. În clipa în care și-a dat seama că a secat, nu a mai scris și a revenit în lumea matematicii”