<
Arta medicală apare sub forma a numeroase aluzii în textele vedice. Vedele sunt scrieri religioase concepute cu aprox. 1000 de ani înaintea erei noastre, la momentul contopirii vechilor concepții religioase indiene cu credințele arienilor. Cuvântul veda înseamnă cunoaștere și se știe astăzi de existența a patru vede: Rig-veda, destinată imnurilor religioase, liturgice, Sama-veda sau știința melodiilor, Yajur-veda în care se detalia modul de face sacrificiile și Atharva-veda care se ocupa cu formulele magice.
Informațiile medicale, mai ales de anatomie și fiziologie, sunt mai frecvente în Rig-veda și în Atharva-veda. În Atharva-veda, în special, sunt o serie de imnuri indicate ca vrăji curative. De exemplu, Kaucicasutra este un imn care indică și ritualul corespunzător, ambele conținând un mare număr de boli și de plante cu proprietăți medicinale. Bogăția vocabularului anatomic al sanscritei vedice demonstrează stadiul destul de avansat la care ajunsese observația asupra structurii corpului uman și al unor animale, în special al calului, victima uneia din principalele sacrificii vedice. În textele vedice sunt menționate și părți inaparente ale corpului, cum ar fi sângele și măduva osoasă. Despre altele aveau o imagine destul de fantezistă cum ar fi rasa, un fel de suc, o umoare care reprezenta materia de bază a diverselor lichide organice din corp sau ojas, sucul vital. Există în vede o corespondență permanență între corp, care reprezintă microcosmosul, și natură, macrocosmosul. astfel în Yajur-veda despre bilă se spune că ea reprezintă în organism, ceea ce focul este pentru apă în natură. Elementul cel mai important ca agent al motricității vitale este suflul („prana”) care împreună cu vântul alcătuiesc motorul universal. Iată deci, în medicina indiană, încă din epoca vedică, elaborat în detaliu, pneumatismul. Suflurile interioare, în număr de cinci, dintre ele cel mai important fiind cel respirator, au apărut în corp, conform concepției vedice, ca urmare acțiunii unui zeu, Tvaștvăr, care după ce a făcut corpul omului și al celorlalte viețuitoare, le-a găurit pentru a crea orificiile (nas, gură, ochi, urechi, anus) prin care au pătruns apoi suflurile divine („prănele”). Există o prana centrală cu sediul în inimă din care iradiază spre periferia corpurlui suflurile secundare, așa cum din soare, un fel de prana centrală a cosmosului, iradiază razele pentru tot universul. De această prana centrală depind toate fenomenele din corp, somatice sau spirituale, pe ea o mobilizează yoghinii, către ea încearcă să se concentreze toate energiile periferice, pentru a realiza autonomia ființei în totalitatea ei.
În privința nosologiei, medicina vedică distinge boli generale sau locale, individualizate după simptomele lor majore, respectiv durere, slăbire, febră etc, fără a le corela în sindroame sau entități morbide complexe. Asociațiile de simptome le defineau ca „frați” sau „veri”. Etiologia bolilor era foarte puțin dezvoltată, cauzele îmbolnăvirilor erau considerat de ordin magic sau mitic, un rol deosebit de important fiind atribuit demonilor, grahî. Infracțiunile, voluntare sau nu, determinau diferite boli, în special hidropizia. Terapeutica se baza în special pe plante, incantații și magie mimetică.
>
SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până la prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 43-44 / Medicina vedică.
Se afișează postările cu eticheta plantă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta plantă. Afișați toate postările
miercuri, 27 iunie 2012
marți, 1 mai 2012
Medicina în Persia antică („Enciclopedia...” 2009)
<
Istoriografi avizați asupra migrației civilizațiilor primitive recunosc două perioade semnificative: între anii 3000 și 1000 înainte de Hristos în bazinul mediteranean și o alta după anul 1000, datorită expedițiilor navigatorilor fenicieni spre India și de acolo spre Malaezia și Polinezia în drum spre litoralul american. Câteva elemente distinctive ale acestei culturi: cultură heliolitică în care elementul esențial era adorarea soarelui și simbolurilor sale, monumente megalitice, mumificarea și îmbălsămarea cadavrelor, tatuajele, circumcizia. În această ipoteză, cea mai veche civilizație persană și indiană au fost în relație directă cu civilizația babiloniană.
Dacă despre religia Iranului antic se știe că era esențial dualistă, recunoscând existența a doi creatori și a două creații, despre medicina persană se știe foarte puțin deoarece lipsesc documentele edificatoare. De la un popor cu un trecut atât de glorios, cu un nivel de civilizație atât de înalt, cu șefi care și au lăsat numele gravat pe pietrele istoriei, nu au rămas informații despre pratica medicală. Zeul-Luminii, de fapt, o trinitate divină alcătuită din Ahura, Mazda și Ormuzd, împreună cu cei șase sfinți slujitori, reprezentau mila, bunătatea și dreptatea; cealaltă față a religiei persane era reprezentată de forțele răului, ignoranței și tenebrelor, întruchipate de doi zei, Angramayniu și Ahriman, însoțiți de șase spirite malefice și diabolice; în această constelație divină era plasată zeița Ameretap, zeița vieții lungi, care avea în grădină mii de plante vindecătoare, arborele miraculos Gaokarena care vindeca toate bolile și doi zei vindecători, Thrita și Ayriaman. Un cult deosebit, materializat printr-o bogată simbolistică, era pentru Mithra, zeul soarelui, cult derivat din miturile preistorice în care soarele era dătătorul de sănătate.
Referiri despre pratica medicală se găsesc în literatura cuprinsă în Avesta (ansamblul textelor mazdeene), cărți sacre ale vechilor perși, atribuite lui Zaratusthra sau Zoroastru, reformatorul al religiei iraniene antice, trăitor în sec. VIII sau sec. VII î. Hr.; el a instituit casta magilor și o doctrină care a influențat profund religia Persiei în timpul lui Achemenides (dinastie persană fondată de Cyrus în anul 550 î. Hr. căruia i se datorează unitatea Orientului și terminată prin Darius III) în timpul căruia arta va atinge un nivel a cărei splendoare va străbate mileniile, demonstrată de ruinele de la Persepolis și Susa.
>
SURSA
N. Ursea (coord.), ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol I, ed. universitară „Carol Davila”, București, 2009, p. 42.
Istoriografi avizați asupra migrației civilizațiilor primitive recunosc două perioade semnificative: între anii 3000 și 1000 înainte de Hristos în bazinul mediteranean și o alta după anul 1000, datorită expedițiilor navigatorilor fenicieni spre India și de acolo spre Malaezia și Polinezia în drum spre litoralul american. Câteva elemente distinctive ale acestei culturi: cultură heliolitică în care elementul esențial era adorarea soarelui și simbolurilor sale, monumente megalitice, mumificarea și îmbălsămarea cadavrelor, tatuajele, circumcizia. În această ipoteză, cea mai veche civilizație persană și indiană au fost în relație directă cu civilizația babiloniană.
Dacă despre religia Iranului antic se știe că era esențial dualistă, recunoscând existența a doi creatori și a două creații, despre medicina persană se știe foarte puțin deoarece lipsesc documentele edificatoare. De la un popor cu un trecut atât de glorios, cu un nivel de civilizație atât de înalt, cu șefi care și au lăsat numele gravat pe pietrele istoriei, nu au rămas informații despre pratica medicală. Zeul-Luminii, de fapt, o trinitate divină alcătuită din Ahura, Mazda și Ormuzd, împreună cu cei șase sfinți slujitori, reprezentau mila, bunătatea și dreptatea; cealaltă față a religiei persane era reprezentată de forțele răului, ignoranței și tenebrelor, întruchipate de doi zei, Angramayniu și Ahriman, însoțiți de șase spirite malefice și diabolice; în această constelație divină era plasată zeița Ameretap, zeița vieții lungi, care avea în grădină mii de plante vindecătoare, arborele miraculos Gaokarena care vindeca toate bolile și doi zei vindecători, Thrita și Ayriaman. Un cult deosebit, materializat printr-o bogată simbolistică, era pentru Mithra, zeul soarelui, cult derivat din miturile preistorice în care soarele era dătătorul de sănătate.
Referiri despre pratica medicală se găsesc în literatura cuprinsă în Avesta (ansamblul textelor mazdeene), cărți sacre ale vechilor perși, atribuite lui Zaratusthra sau Zoroastru, reformatorul al religiei iraniene antice, trăitor în sec. VIII sau sec. VII î. Hr.; el a instituit casta magilor și o doctrină care a influențat profund religia Persiei în timpul lui Achemenides (dinastie persană fondată de Cyrus în anul 550 î. Hr. căruia i se datorează unitatea Orientului și terminată prin Darius III) în timpul căruia arta va atinge un nivel a cărei splendoare va străbate mileniile, demonstrată de ruinele de la Persepolis și Susa.
>
SURSA
N. Ursea (coord.), ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol I, ed. universitară „Carol Davila”, București, 2009, p. 42.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)