Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

„Relațiile internaționale în perioada 1925-1933” (GHIORGHIȚĂ)

 Claudia Ghiorghiță (prof. Lic. Teor. Amărăștii de Jos), Relațiile internaționale în perioada 1925-1933


La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanție vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franța, Italia, Belgia, Cehoslovacia și Polonia s-au desfășurat la Locarno (5-16 octombrie 1925).

Tratatele de la Locarno completau planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferința a fost Pactul de garanție renan, parafat la 16 noiembrie și semnat la Londra, în      1 decembrie 1925. Părțile contractante garantau fiecare pentru sine și toate împreună menținerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania și Belgia, și între Germania și Franța. Germania și Franța se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problemă acordării de ajutor acelei părți care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanții pactului erau Anglia și Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferința lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia și Cehoslovacia. Tratatele de garanție încheiate de Franța cu Polonia și Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană și dezvăluiau încercările diplomației franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o neliniște în România, legată prin obligații ferme atât de Cehoslovacia, cât și de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scenă politică ca mare putere, dar și împărțirea Europei în țări cu granițe garantate și țări cu granițe negarantate. Franța depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garanta a pactului renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaționale și a cerut renunțarea la război că instrument de politică națională și în relațiile mutuale. Aderarea majorității statelor la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezervă păstrării dreptului la legitimă  apărare. Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situația Franței în lume. Că urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franței, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie vesnica”, interzicând „recurgerea la razboi” în relațiile dintre cele două țări. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, șeful Departamentului de Stat, adresă guvernului francez o notă în care menționa că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuză. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franța și SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia și Cehoslovacia. Germania, Japonia și Italia au manifestat rezerve. Mică Înțelegere a aderat în iunie 1928, sub rezervă menținerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar și-a exprimat acordul.  La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se înțelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipație a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internațional, interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenția Franței de a-și găsi un aliat puternic și a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.

Problemă dezarmării

Contradicțiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie neliniște în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Națiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire a Conferinței de dezarmare care și-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală și completă, care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinței de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situație, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parțială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanții celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care  viza aceeași chestiune, însă și acesta a împărtășit soarta celor precedente.

Problema reparațiilor și a datoriilor de război

Problemă reparațiilor din 1929 a revenit în atenția opiniei publice internaționale. Sprijinite substanțial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunțau împotriva Tratatului de la Versailles și pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparațiilor.  Îngrijorate de posibilitățile apropierii americano-germane, Londra și Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparațiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la un nou plan Young (după numele președintelui Comisiei financiare, Owen Young). Diplomația occidentală se preocupa numai de reparațiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau implicate țările mici și mijlocii, ca și țara noastră. Și reprezentanții micilor state au fost total nesatisfăcuți de conferința, ei determinând ținerea unei a două conferințe. Planul Young a facilitat refacerea potențialului militar al Germaniei fiind, în același timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piață germană. Prin acest plan, reparațiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, față de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia reparațiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desființarea Comisiei Reparațiilor și a controlului străin asupra căilor ferate și a unor întreprinderi germane.

Datorită crizei economice, existența planului a fost extrem de scurtă, președintele Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Președintele american Herbert Hoover a anunțat, în 1931, suspendarea pe un an a plătii tuturor reparațiilor de război, fapt care a stârnit indispoziția unor țări (Franța, Belgia, Iugoslavia).

În  2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect  de rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.

 În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.

a)  Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor de uscat - a fost respinsă.

c)  Delegaţia Germaniei  a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de pace  şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

 

BIBLIOGRAFIE

 

E. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă (1918- 1940). Din istoria relaţiilor internaţionale Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2001

Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Volumul I. 1900-1945 Sfârşitul „lumii europene”, Bucureşti, Editura All, 1998