Istoricul Ligii Națiunilor (TUDORACHE 2019)

 Maria Tudorache, Istoricul Ligii Națiunilor, Școala Gimnazială Bucovăț (Grup Facebook „Profesorii de Istorie și Educație Socială”, 19 mai 2019)

Conceptul unei comunități pașnice a națiunilor datează încă din 1795, când, în eseul Perpetual Peace: A Philosophical Sketch scris de Immanuel Kant, filosoful a subliniat crearea unei societăți a națiunilor care să controleze conflictele și să promoveze pacea între state. În acesta, Kant susținea crearea unei comunități globale pașnice, nu în sensul să existe un guvern mondial, dar în speranța că fiecare stat s-ar declara stat liber care să-și respecte cetățenii și să-și întâmpine vizitatorii străini ca pe semeni. O uniune a statelor libere va promova o societate mondială pașnică datorită acestei raționalizări, prin urmare poate exista o pace perpetuă legată de comunitatea internațională.

Precursoarea Societății Națiunilor, Uniunea Interparlamentară (UIP), a fost formată de către activiștii pentru pace William Randal Cremen și Frederic Passy ​​în 1889. Organizația activa la nivel internațional cu o treime din membrii parlamentului, în cele 24 de state care aveau parlamente și erau membre UIP până în 1914. Obiectivele sale au fost de a încuraja guvernele să își soluționeze diferendele internaționale prin mijloace pașnice și de arbitraj iar conferințele anuale au fost organizate pentru a ajuta guvernele să îmbunătățească procesul de arbitraj internațional. Organizarea UIP a constat într-un consiliu condus de un președinte care va fi ulterior preluată în organizarea Societății.

        Liga Națiunilor a constituit prima încercare de a făuri o organizație de state cu vocație de universalitate și cu caracter general și permanent. Aceasta a existat pe o perioadă relativ scurtă, limitându-se între Primul și al Doilea Război Mondial.

        Liga Națiunilor și-a stabilit bazele la Geneva, în Elveția. Această alegere a fost una firească, deoarece Elveția era o țară neutră și nu luptase în Primul Război Mondial. Limbile vorbite  erau franceza, spaniola și engleza.

 În vreme ce Primul Război Mondial era în plină desfășurare, mai multe guverne și grupuri începuse inițierea unor planuri de a schimba modul în care relațiile internaționale se desfășurau cu scopul de a preveni repetarea războiului. Președintele Statelor Unite Woodrow Wilson și consilierul său, colonelul Edward M. House, au promovat cu entuziasm ideea unei Societăți ca un mijloc de a evita orice repetare a vărsării de sânge văzute în Primul Război Mondial, iar înființarea unei Societăți a fost un punct principal al celor paisprezece puncte pentru pace. Mai exact, punctul final stipula că „se va forma o asociație generală de națiuni în vederea creării de garanții mutuale de independență politică și de integritate teritorială a statelor mari și mici.
         Liga Națiunilor a fost o organizație internaționala fondată în urma  Conferinței de Pace din 25 ianuarie 1919. Acordul Ligii Națiunilor a fost întocmit de o comisie specială si Liga a fost înființată prin Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat la 28 iunie 1919. Este vorba de tratatele semnate la Versailles cu Germania, la Saint-Germain cu Austria, la Neuilly cu Bulgaria, la Trianon cu Ungaria, la Sevres cu Turcia. Inițial, înțelegerea a fost semnată de 44 de state (dintre care 31 de state care au luat parte la Primul Război Mondial de partea Triplei Alianțe). În ciuda eforturilor lui Wilson de a înființa și promova Liga, Statele Unite ale Americii nu au ratificat înțelegerea și au refuzat să se alăture Ligii Națiunilor datorită opoziției Senatului american. Scopurile Ligii Națiunilor au fost dezarmarea, prevenirea războiului printr-o securitate colectiva, rezolvarea disputelor dintre națiuni prin negociere, diplomația si îmbunătățirea prosperității mondiale. Filozofia diplomatică a Ligii a reprezentat un schimb fundamental al direcției urmate timp de 100 de ani.

Puteau a deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, statele invitate să adere la Pact și orice stat dominion sau colonie cu deplină autoguvernare admise pa baza aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanții că vor respecta obligațiile internaționale și regulamentele Ligii privind forțele armate și armamentele. Calitatea de membru înceta prin retragerea voluntară, prin excluderea pentru încălcarea pactului și prin neacceptarea amendamentelor la pact, cu un  preaviz de doi ani. Au fost membre ale Ligii circa 60 de state de pe toate continentele, însă acest număr de membri nu a putut realiza universalitatea acestei organizații.

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată ci izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Liga Națiunilor nu a dovedit capacitatea de a influența substanțial desfășurarea evenimentelor internaționale și de a deveni un instrument adecvat apărării păcii și securității internaționale.

Liga Națiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele și crizele grave ce au caracterizat viața internațională în anii 1930-1940 ai secolului al XX-lea.

Astfel, în cazul agresiunii japoneze împotriva Chinei, în 1931 și 1937, Liga Națiunilor nu a luat nici o măsură împotriva agresorului. Liga nu a reacționat față de violările tratatului de pace de la Versailles de către Germania, în 1936 și în 1938, și intervenția Germaniei și Italiei în războiul civil spaniol. Dezmembrarea și anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939 ) și Anschluss-ul impus de aceasta Austriei (1939) au marcat pierderea definitivă a autorității și prestigiului Ligii Națiunilor.

În perioada 1937-1938 situația politică a Europei se afla într-o criză și într-un impas destul de mare, acestea fiind provocate de contradicțiile și disputele dintre statele totalitar-revizioniste cu cele democratice, dar și de crizele politice interne care au condus la o ,,absență externă” a statului respectiv. Franța se confrunta cu o gravă criză politică, în trei ani schimbase patru guverne, foarte mulți demnitari de stat, și lucrul cel mai important este că aceștia se aflau într-o permanentă divergență de idei. Situația în cauză a făcu ca prestigiul extern al Franței să scadă enorm, și în unele cazuri nici să nu fie luată în seamă. Anglia, de departe cea mai activă dintre democrații, era statul care căta alianțe și colaborări cu toată lumea, dar era, practic, blocată din moment ce nu avea partener comun  de acțiune (Spania era în război civil, Franța era paralizată politic, iar U.R.S.S., pentru moment, era exclusă din calcul). Cele două state cu regim totalitar (Italia și Germania) aveau relații de cooperare și prietenie din ce în ce mai bune, lucru evidențiat de viitoarele alianțe și înțelegeri. U.R.S.S., prin regimul comunist și prin practicile extreme ale lui Stalin, reușea să atragă antipatia tuturor statelor, practic, fiind exclusă de la vreo alianță.

Punctele slabe ale Ligii au fost următoarele:

1. Țara al cărei președinte, Woodrow Wilson a visat la ideea Ligii -- America -- a refuzat să se alăture datorită opoziției Senatului. W. Wilson a primit premiul Nobel pentru pace pentru eforturile sale de a promova Liga. Cum era cea mai puternică națiune din lume, aceasta a fost o lovitură serioasă pentru prestigiul Ligii. Totuși refuzul Americii de a adera la Ligă se potrivea cu dorința sa de a promova o politică de izolare față de întreaga lume.

2. Germaniei ni i s-a permis să se alăture Ligii în 1919. Pentru că ea a început războiul în conformitate cu Tratatul de la Versailles, una din pedepse era refuzul de a fi membru al comunității internaționale și, prin urmare, ea nu a fost invitată să adere. A fost o lovitură grea pentru Germania, dar însemna, de asemenea, că Liga nu putea folosi orice forță a Germaniei pentru a-și susține campania împotriva națiunilor agresoare.

3. Nici Rusiei nu i s-a permis să se alăture în 1917, din cauza faptului că avea un guvern comunist care genera teamă în Europa de Vest, iar în 1918, familia regală -- Romanov -- a fost ucisă. Unei astfel de țări nu i se putea permite să facă parte din Ligă.

      Prin urmare, trei dintre cele mai puternice națiuni din lume n-au jucat nici un rol în sprijinirea Ligii. Cei mai puternici membri ai ei erau Marea Britanie și Franța -- ambele având de suferit pe plan financiar și militar în timpul războiului -- și niciuna nu era prea entuziasmată să se implice în disputele care nu priveau Europa de Vest.  

Liga Națiunilor nu a reușit îndeplinirea obiectivului pentru care a fost creată, asigurarea păcii în lume. Nici măcar în materie de prevenire nu a avut mai mult succes. Politicile de dezarmare au fost modeste. Ea însă a revoluționat felul în care au fost privite relațiile internaționale. Pentru prima dată în istorie s-a încercat impunerea unor reguli din afară, care să fie respectate de către state. În domeniul dreptului internațional, drepturilor omului, al culturii și al îmbunătății condițiilor de trai, au existat progrese reale. 

BIBLIOGRAFIE 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor

https://www.rfi.ro/politica-100424-pagina-de-istorie-liga-natiunilor-mare-speranta-esec

https://ro.historylapse.org/liga-natiunilor

Propaganda în Armata Roșie în Al Doilea Război Mondial (KAZAKIEVICI 1952)

<
(...)
- Prin urmare, dragii mei, iată ce ne învață istoria despre războaiele drepte și nedrepte. Iată care este atitudinea partidului nostru față de război, în general, și față de Marele Război pentru Apărarea Patriei, în special. Desigur, ne e greu. Desigur, am lăsat acasă familiile, am lăsat munca noastră, căreia i-am închinat întreaga viața. Dar noi, oameni pașnici, luptăm fără cruțare, ne batem cu înverșunare, pentru că este în joc libertatea și neatîrnarea Patriei noastre și, în ultimă instanță, viitorul întregii omeniri, e în joc fericirea popoarelor robite - ale Poloniei, Cehoslovaciei, Franței, Belgiei, Danemarcei și Norvegiei.
Aceste cuvinte ce răsunau în bezna nopții ploioase erau destul de obișnuite, ca multe altele folosite de activiști politici din armată, însă tonul, tonul cu care erau rostite, calmul suveran al acestui glas stăpînit tulburau pe ascultător.
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu & V. Rădulescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, pp. 192-193.

Banca Angliei, complice cu naziştii în furtul aurului din Cehoslovacia
Adevărul 31 iulie 2013

Recordurile lui Ilie Floroiu, în picioare de 35 de ani

Cuget Liber, Constanța, 4 iulie 2013

„Relațiile internaționale în perioada 1925-1933” (GHIORGHIȚĂ)

 Claudia Ghiorghiță (prof. Lic. Teor. Amărăștii de Jos), Relațiile internaționale în perioada 1925-1933

La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanție vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franța, Italia, Belgia, Cehoslovacia și Polonia s-au desfășurat la Locarno (5-16 octombrie 1925).

Tratatele de la Locarno completau planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferința a fost Pactul de garanție renan, parafat la 16 noiembrie și semnat la Londra, în      1 decembrie 1925. Părțile contractante garantau fiecare pentru sine și toate împreună menținerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania și Belgia, și între Germania și Franța. Germania și Franța se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problemă acordării de ajutor acelei părți care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanții pactului erau Anglia și Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferința lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia și Cehoslovacia. Tratatele de garanție încheiate de Franța cu Polonia și Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană și dezvăluiau încercările diplomației franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o neliniște în România, legată prin obligații ferme atât de Cehoslovacia, cât și de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scenă politică ca mare putere, dar și împărțirea Europei în țări cu granițe garantate și țări cu granițe negarantate. Franța depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garanta a pactului renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaționale și a cerut renunțarea la război că instrument de politică națională și în relațiile mutuale. Aderarea majorității statelor la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezervă păstrării dreptului la legitimă  apărare. Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situația Franței în lume. Că urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franței, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie vesnica”, interzicând „recurgerea la razboi” în relațiile dintre cele două țări. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, șeful Departamentului de Stat, adresă guvernului francez o notă în care menționa că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuză. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franța și SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia și Cehoslovacia. Germania, Japonia și Italia au manifestat rezerve. Mică Înțelegere a aderat în iunie 1928, sub rezervă menținerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar și-a exprimat acordul.  La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se înțelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipație a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internațional, interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenția Franței de a-și găsi un aliat puternic și a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.

Problemă dezarmării

Contradicțiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie neliniște în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Națiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire a Conferinței de dezarmare care și-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală și completă, care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinței de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situație, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parțială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanții celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care  viza aceeași chestiune, însă și acesta a împărtășit soarta celor precedente.

Problema reparațiilor și a datoriilor de război

Problemă reparațiilor din 1929 a revenit în atenția opiniei publice internaționale. Sprijinite substanțial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunțau împotriva Tratatului de la Versailles și pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparațiilor.  Îngrijorate de posibilitățile apropierii americano-germane, Londra și Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparațiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la un nou plan Young (după numele președintelui Comisiei financiare, Owen Young). Diplomația occidentală se preocupa numai de reparațiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau implicate țările mici și mijlocii, ca și țara noastră. Și reprezentanții micilor state au fost total nesatisfăcuți de conferința, ei determinând ținerea unei a două conferințe. Planul Young a facilitat refacerea potențialului militar al Germaniei fiind, în același timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piață germană. Prin acest plan, reparațiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, față de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia reparațiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desființarea Comisiei Reparațiilor și a controlului străin asupra căilor ferate și a unor întreprinderi germane.

Datorită crizei economice, existența planului a fost extrem de scurtă, președintele Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Președintele american Herbert Hoover a anunțat, în 1931, suspendarea pe un an a plătii tuturor reparațiilor de război, fapt care a stârnit indispoziția unor țări (Franța, Belgia, Iugoslavia).

În  2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect  de rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.

 În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.

a)  Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor de uscat - a fost respinsă.

c)  Delegaţia Germaniei  a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de pace  şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

 

BIBLIOGRAFIE

 

E. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă (1918- 1940). Din istoria relaţiilor internaţionale Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2001

Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Volumul I. 1900-1945 Sfârşitul „lumii europene”, Bucureşti, Editura All, 1998

 

Liga Națiunilor și alianțele regionale (GHIȚULEASA)

 prof. Catalin Ghituleasa, Liga Natiunilor si aliantele regionale, Liceul Teoretic ,,C- tin Brancoveanu", Dabuleni

            Dupa Primul Razboi Mondial, Marile Puteri invingatoare intrunite in cadrul Conferintei de Pace de la Paris au decis, printre altele, infiintarea unei Societati (Ligi) a Natiunilor, in vederea crearii unui climat de pace si securitate in Europa si in lume.
            Initiatorul acestui proiect cu radacini mai vechi a fost presedintele american Woodrow Wilson, acesta punand in practica ideile altor doi presedinti americani, intre care se remarca cele ale lui Theodore Roosevelt.
            Constituit in mod oficial la Geneva, la 20 noiembrie 1919, acest organism international - la care au aderat in prima instanta 42 de state - avea ca principal obiectiv mentinerea statu- quo-ului teritorial in Europa si in lume, asa cum fusese el stabilit prin Tratatele de Pace de la Paris- Versailles din 1919- 1920. Mijloacele propuse in vederea actionarii in acest sens erau exclusiv cele diplomatice( cele coercitive nefiind accepate, acesta reprezentand de altfel si punctul slab al Ligii , a carei ineficienta se va regasi in izbucnirea celui de- Al Doilea Razboi Mondial)avand la baza cooperarea si incheierea intre natiuni a unor tratate sub egida Societatii Natiunilor.
             Din multitudinea de tratate inregistrate in cadrul Secretariatului Ligii Natiunilor - toate incheiate in spiritul dreptului international - mi- am oprit atentia asupra aliantelor regionale initiate de Romania in deceniile trei si patru ale secolului XX, tara noastra fiind timp de un deceniu si jumatate o voce auzita si respectata la Liga Natiunilor, gratie unor personalitati diplomatice de exceptie precum Nicolae Titulescu sau Take Ionescu.
             Recunoasterea in cadrul Sistemului Versailles a statului national unitar  a determinat Romania sa actioneze permanent in perioada interbelica - indiferent de guvernele sau de regimul politic - pentru respectarea Tratatelor de Pace incheiate in 1919- 1920. Combaterea revizionismului si revansismului - manifestate in special de catre Ungaria - s-a concretizat prin infiintarea, in 1921, a primei aliante regionale cu caracter defensiv din Europa - Mica Intelegere (sau Mica Antanta, cum a mai fost denumita).
               Un rol major in constituirea acestui pact regional i- a revenit stralucitului diplomat, orator si om politic - Take Ionescu. Ministru de Externe al Romaniei intre 1920- 1921 si prim - ministru intre 1921- 1922, Take Ionescu a militat si a reusit sa puna bazele unui sistem de aliante mutuale intre cei trei membri( Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia) care va combate pana la destramarea sa in 1938 orice tendinta de revizuire a Tratatelor de la Paris in centrul si sud- estul Europei.
               A doua alianta regionala incheiata in spiritul Ligii Natiunilor a luat fiinta la mijlocul deceniului al patrulea, pe fondul ascensiunii regimurilor revizioniste si revansarde, in special Germaniei naziste ( la 30 ianuarie 1933 Hitler devine cancelar al Germaniei). In urma demersurilor intreprinse in mod stralucit de catre Nicolae Titulescu, titanul diplomatiei internationale, se constituia la Atena, la 9 februarie 1934, Intelegerea Balcanica. Forul balcanic, cuprinzand Romania, Grecia, Cehoslovacia si Iugoslavia (invitand si Bulgaria sa adere, conditionand insa renuntarea din partea acesteia a oricarei amenintari revizioniste in regiune, fapt ce a facut imposibila cooptarea acesteia in alianta) a reprezentat una din ultimele tentative de combatere a presiunilor si amenintarilor statelor ce doreau revizuirea Tratatelor de la Paris- Versailles.
             Indepartat de catre Carol al II- lea  la 29 august 1936 din functia de Ministru de Externe al Romaniei (la presiunile lui Hitler), Nicolae Titulescu isi va vedea naruite eforturile depuse in cadrul Ligii Natiunilor - al carei Presedinte a fost ales de doua ori consecutiv (1930 si 1931), fapt unic in istoria Ligii! - in crearea unei lumi a pacii, cooperarii si triumfului dreptului international.
             Desi s- au destramat la sfarsitul deceniului al patrulea, in zorii declansarii celui de- Al Doilea Razboi Mondial - interesele contradictorii ale Marilor Puteri triumfand inca o data-  cele doua aliante au meritul de a fi actionat pana la sfarsit in total acord cu prevederile forului sub a carei egida se infiintasera.
            Mai mult, concluzia care se desprinde rezida in faptul ca statele mici si mijlocii (printre care si Romania)- DACA ACTIONEAZA CONCERTAT- pot sa determine Marile Puteri sa tina cont de interesele lor. 
            Invatamintele sunt multiple, situatia internationala de la inceputul secolului al XXI- lea facand trimitere la rolul diplomatiei si colaborarii regionale, continentale si mondiale in crearea unei lumi a pacii si a securitatii .
       

Bibliografie
   
     BACON, Walter, M., Jr, ,, Nicolae Titulescu si politica  externa a Romaniei ( 1933- 1934)", Institutul European, Iasi, 1999
      IDEM, ,,Nicolae Titulescu", Institutul European, Iasi, 1999
      BUZATU, Gheorghe, CIRSTEA, Marusia, ,, Europa in balanta fortelor( 1919- 1939)", vol I, Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2007
      NANU C. , Frederic, ,, Politica externa a Romaniei(1918 -1933)", Iasi, Institutul European, 1993
      VLAD, Constantin, ,, Diplomatia secolului XX", Fundatia Europeana Titulescu, Bucuresti, 2006
   
                                          

Săptămâna teatrelor de păpuși din România în 1971

 Săptămâna teatrelor de păpuși - Constanța 1971

Între 19-25 iunie a avut loc la Constanța „Săptămâna teatrelor de păpuși”, manifestare de amploare inițiată de Comitetul Județean pentru Cultură și Artă. Spre deosebire de edițiile precedente, în acest veritabil festival al păpușarilor au participat acum, pe lângă colectivele unor teatre din țară (Botoșani, Bacău, Brăila, Iași, Cluj, Ploiești, Târgu Mureș, Craiova, București) și trei de peste hotare (Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia). Ca și în anii trecuți, a fost organizat un simpozion la care s-au prezentat câteva foarte interesante referate și comunicări având ca temă „Teatrul de păpuși și spectatorul copil”.