Militari sovietici versus civili în Norvegia eliberată de germani (KAZAKIEVICI 1952)

<
(...) Loghinov dădu și el să plece, dar în clipa aceea apăru un bătrîn localnic, ce venea întins spre bordei. (...) Începu să vorbească fără grabă, monoton și foarte abătut, privind, cu ochii spălăciți, fără a clipi, în golul dintre Akimov și Loghinov.
- Băieții noștri i-au luat o barcă cu motor, traduse Loghinov, făcîndu-se stacojiu la față. E pescar și se numește Kaare Pedersen. „De nemți, zice el, am putut-o ascunde, am scăpat, dar rușii au fost mai dibaci, au dibuit-o.” Nu-i frumos. Asta-i curată neobrăzare! Mai mare rușinea, pe cuvîntul meu!
Akimov se înfurie deodată:
- Ian auzi „mai mare rușinea”! Dar ce, e război, ard orașe, iar dumneata roșești ca o fată - pentru ce, mă rog? Pentru o pîrlită de barcă... Ai crede că s-a întîmplat cine știe ce catastrofă îngrozitoare, că e sfîrșitul lumii, că ne-am făcut de rîs în fața omenirii întregii... Se uită la bătrînul pescar, care aștepta tăcut și nemișcat cu pălăria în mînă, se stăpîni și încheie posomorît: Spune-i că vom cerceta.
(...)
Îi făcu semn fetei să-i urmeze și o călăuzi pînă la stîncile acelea unde fuse priponită barca. La început fetei îi era cam frică, dar cînd văzu barca, scoase o exclamație de bucurie.
- Așa zise satisfăcut Akimov, apoi întorcîndu-e Tuleakov: Altă dată cînd o să mai vrei să iei ceva, cere voie stăpînului. Și să-i dai înapoi în mînă. Ai înțeles?
- Am înțeles.
- Ia seama, mai spuse Akimov și porni înapoi. Într-un tîrziu reluă: Te pomenești că ne mai faci și complicații internaționale, ca ministrul nostru de externe să fie nevoit să de a note explicative. Și din cauza cui? Din cauza plutonierului-major Ilia Tuleakov, băscut în anul una mie nouă sute douăzeci, membru al U.T.C.L*. al U.R.S.S. Nu-i frumos, Tuleakov. Acum, du-te.
Akimov nu-l dojenise cu convingere deplină pe Tuleakov. la drept vorbind, nu-l socotea vinovat. E drept că Tuleakov luase barca, dar în definitiv o înapoiase în perfectă stare; ce, era musai să i-o moșului în colibă? O lăsase pe apă, aproape de casă.
(...)
Parcă pentru a-i confirma bănuiala, bătrînul întrebă dacă este adevărat că rușii or să rămînă acolo pentru totdeauna, că or să ocupe întreaga Norvegie și or să confiște toate bărcile, pămîntul, pădurile, vitele și, pe deasupra, și nevestele. „Cred că numai pe cele tinere”, zise el, mijindu-și șiret ochii spălăciți.
- Asta înseamnă că oamenii lui Quisling**, alde Vikkaala, chiaburii, tot nu se astîmpără, mormăi posomorît Leteaghin, după ce dădu îndelung și irita explicații bătrînului. Se uită la Martînov, care începuse să se agite, și îl preveni: Asta nu ne privește pe noi, tovarășe căpitan-locotnent. De asta trebuie să se ocupe administrația norvegiană. Avem instrucțiuni în acest sens de la Moscova.
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici***, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu și V. Rădulescu, Editura pentru Literatura Universală, București, p. 302.

NOTE M.T.
* UTCL = Uniunea Tineretului Comunist Leninist. (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/vladimir-putin-aduce-un-omagiu-uniunii-tineretului-comunist-din-urss-anii-de-studii-romantismul-noilor-drumuri-sentimentul-de-a-fi-legat-de-destinul-patriei/)
** Vidkun Quisling (1887-1945) = Politician norvegian naționalist. Prim-ministru al guvernului colaboraționist cu ocupantul german în cel de-Al Doilea Război Mondial. Executat pentru trădare după război. (http://www.britannica.com/biography/Vidkun-Abraham-Lauritz-Jonsson-Quisling)
*** E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef  de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.

Politica externă şi presa britanică în secolul XIX (THACKERAY 1862)

(...)
După şase luni, cei de la ''Uper ten Thousand'' din New York aflseră cu oarecare uimire că editorul acestui ziar monden s-a retras din oraş, luînd cu el şi micul conţinut al casei de bani, încît contribuţiile lui Philip nu i-au adus bietului nostru prieten nici măcar un dolar. Dar dacă un peşte e prins şi mîncat, n-au rămas încă mulţi alţii în mare? În acel moment critic, cînd, în mod firesc, eram descurajat în privinţa situaţiei lui Philip, Tregarvan, membru în Parlament din partea comitatului Cornawall - Tregarvan, cel bogat - îşi dădu seama că guvernul şi Camera Comunelor au desconsiderat discursurile şi vederile lui asupra politicii externe, că soţia secretarului de la Externe n-a băgat-o în seamă pe lady Trevergan, că proiectele unei mari puteri** se dovediră foarte ameninţătoare şi periculoase şi trebuiau date în vileag şi că trebuiau contracarate şi că titlul de pair*, pe care şi-l dorea de mult, ar cam fi trebuit să i se acorde. Sir John Trevergan se adresă unui gentleman, politician cu preocupări literare, pe care-l cunoştea. Acesta va edita revista ''European Review''. Va expune planurile acelei mare puteri care ameninţa Europa. Va demasca un ministru, arătînd în ce ape se scaldă, un ministru care a neglijat onoarea ţării sale şi propria sa cinste, un ministru a cărui aroganţă nu mai trebuie să fie tolerată de nobilimea de ţară a Angliei. Sir John, un om mărunţel, cu nasturi de alamă la haină şi un cap prelung, un om căruia îi plăcea să se audă vorbind, sosi la autorul prezentei biografii şi ţinu un discurs pe temele mai sus menţionate; soţia scriitorului se afla în birou, cînd sir John îşi expuse pe larg vederile. Ea îl urmări cu cea mai mare atenţie şi cu cel mai mare respect. Se revoltă cînd află despre ingratitudinea guvernului; proiectele acelei mari puteri erau atît de ameninţătoare pentru pacea Europei, o uluiră şi o înspăimîntară. Dar ideea înfiinţării acelei ''Review'' o interesa îndeaproape. Desigur, el va fi editorul; şi... şi (aici femeia îşi privi soţul, peste masă, cu o stranie licărire de triumf în ochi) şi ea îl cunoştea, amîndoi îl cunoşteau, pe singurul om de lume cu experienţă, care era cel mai potrivit să lucreze sub îndrumarea lui sir John - un gentleman, unul din cei mai loiali din cîţi se întîlnesc - un om cu studii universitare; un bun cunoscător, cu totul remarcabil, al limbilor europene, mai ales limbii franceze.
(...)

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 504-505.

NOTA M.T.
* Pair (``par``= egal in latina) = Titlu pentru marea nobilime ereditara engleza si franceza.
** Probabil Rusia, supranumita ``jamdarmul Europei`` dupa reprimarea revolutiei europene din 1848, si care a fost infranta in Razboiul Crimeii (1853-1856) de alianta formata din Marea Britanie, Franta, Imperiul Otoman si Piemont (Sardinia).

O adresă a lui C. Rădulescu-Motru către ministerul de externe din 1931 referitoare la M. Eliade (HANDOCA 2005)

<
(...)
La 20 noiembrie 1928, într-o recomandare către Ministerul de Finanţe, tot Rădulescu-Motru e cel care îl [M. E.] va recomanda cu căldură pentru obţinerea unei burse în India.
În 1931 doctorandul  [M. E.] lui Dasgrupta îi va trimite Profesorului [C. R. M.] său din Bucureşti studiile sale de filozofie indiană, spre a fi publicate în revista condusă de el.
(...)

P. S.
În arhiva din ţară a lui Mircea Eliade - aflată în posesia mea [M. H.] - se află şi adresa lui C. Rădulescu-Motru către Ministerul de Externe - copiată de tatăl lui Mircea Eliade (propria manu).

Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Filozofie şi Litere
No 81, iunie 1931
Laboratorul de Psihologie
Excelenţă,
Bursierul Facultăţii noastre de litere se bucură de burse foarte reduse şi acelea date după foarte multe tărăgănări. Fostul nostru licenţiat în filozofie, Mircea Eliade este într-un caz şi mai greu, fiindcă se găseşte la o mare depărtare şi dânsul studiază filozofia în India (Calcutta).
Timp de trei ani, după stăruinţele în parte şi ale subsemnatului, dânsul şi-a păstrat bursa.
Acum vrea să se înapoieze. Din bursă nu poate să scoată cheltuielile de transport. De aceea fac un apel călduros la D-voastră să-i acordaţi din fondurile speciale ale Ministerului de Externe un ajutor pentru repatriere, pentru a nu sili să cerşească acest ajutor de la guvernul imperial britanic.
Cu tot devotamentul
Prof. C. Rădulescu Motru

(...)
>

SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-59.

Lavinia Betea, Ceauşescu – mediator în Orientul Mijlociu, 

„Adevărul“, 19 decembrie 2011

Liga Națiunilor și alianțele regionale (GHIȚULEASA)

 prof. Catalin Ghituleasa, Liga Natiunilor si aliantele regionale, Liceul Teoretic ,,C- tin Brancoveanu", Dabuleni

            Dupa Primul Razboi Mondial, Marile Puteri invingatoare intrunite in cadrul Conferintei de Pace de la Paris au decis, printre altele, infiintarea unei Societati (Ligi) a Natiunilor, in vederea crearii unui climat de pace si securitate in Europa si in lume.
            Initiatorul acestui proiect cu radacini mai vechi a fost presedintele american Woodrow Wilson, acesta punand in practica ideile altor doi presedinti americani, intre care se remarca cele ale lui Theodore Roosevelt.
            Constituit in mod oficial la Geneva, la 20 noiembrie 1919, acest organism international - la care au aderat in prima instanta 42 de state - avea ca principal obiectiv mentinerea statu- quo-ului teritorial in Europa si in lume, asa cum fusese el stabilit prin Tratatele de Pace de la Paris- Versailles din 1919- 1920. Mijloacele propuse in vederea actionarii in acest sens erau exclusiv cele diplomatice( cele coercitive nefiind accepate, acesta reprezentand de altfel si punctul slab al Ligii , a carei ineficienta se va regasi in izbucnirea celui de- Al Doilea Razboi Mondial)avand la baza cooperarea si incheierea intre natiuni a unor tratate sub egida Societatii Natiunilor.
             Din multitudinea de tratate inregistrate in cadrul Secretariatului Ligii Natiunilor - toate incheiate in spiritul dreptului international - mi- am oprit atentia asupra aliantelor regionale initiate de Romania in deceniile trei si patru ale secolului XX, tara noastra fiind timp de un deceniu si jumatate o voce auzita si respectata la Liga Natiunilor, gratie unor personalitati diplomatice de exceptie precum Nicolae Titulescu sau Take Ionescu.
             Recunoasterea in cadrul Sistemului Versailles a statului national unitar  a determinat Romania sa actioneze permanent in perioada interbelica - indiferent de guvernele sau de regimul politic - pentru respectarea Tratatelor de Pace incheiate in 1919- 1920. Combaterea revizionismului si revansismului - manifestate in special de catre Ungaria - s-a concretizat prin infiintarea, in 1921, a primei aliante regionale cu caracter defensiv din Europa - Mica Intelegere (sau Mica Antanta, cum a mai fost denumita).
               Un rol major in constituirea acestui pact regional i- a revenit stralucitului diplomat, orator si om politic - Take Ionescu. Ministru de Externe al Romaniei intre 1920- 1921 si prim - ministru intre 1921- 1922, Take Ionescu a militat si a reusit sa puna bazele unui sistem de aliante mutuale intre cei trei membri( Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia) care va combate pana la destramarea sa in 1938 orice tendinta de revizuire a Tratatelor de la Paris in centrul si sud- estul Europei.
               A doua alianta regionala incheiata in spiritul Ligii Natiunilor a luat fiinta la mijlocul deceniului al patrulea, pe fondul ascensiunii regimurilor revizioniste si revansarde, in special Germaniei naziste ( la 30 ianuarie 1933 Hitler devine cancelar al Germaniei). In urma demersurilor intreprinse in mod stralucit de catre Nicolae Titulescu, titanul diplomatiei internationale, se constituia la Atena, la 9 februarie 1934, Intelegerea Balcanica. Forul balcanic, cuprinzand Romania, Grecia, Cehoslovacia si Iugoslavia (invitand si Bulgaria sa adere, conditionand insa renuntarea din partea acesteia a oricarei amenintari revizioniste in regiune, fapt ce a facut imposibila cooptarea acesteia in alianta) a reprezentat una din ultimele tentative de combatere a presiunilor si amenintarilor statelor ce doreau revizuirea Tratatelor de la Paris- Versailles.
             Indepartat de catre Carol al II- lea  la 29 august 1936 din functia de Ministru de Externe al Romaniei (la presiunile lui Hitler), Nicolae Titulescu isi va vedea naruite eforturile depuse in cadrul Ligii Natiunilor - al carei Presedinte a fost ales de doua ori consecutiv (1930 si 1931), fapt unic in istoria Ligii! - in crearea unei lumi a pacii, cooperarii si triumfului dreptului international.
             Desi s- au destramat la sfarsitul deceniului al patrulea, in zorii declansarii celui de- Al Doilea Razboi Mondial - interesele contradictorii ale Marilor Puteri triumfand inca o data-  cele doua aliante au meritul de a fi actionat pana la sfarsit in total acord cu prevederile forului sub a carei egida se infiintasera.
            Mai mult, concluzia care se desprinde rezida in faptul ca statele mici si mijlocii (printre care si Romania)- DACA ACTIONEAZA CONCERTAT- pot sa determine Marile Puteri sa tina cont de interesele lor. 
            Invatamintele sunt multiple, situatia internationala de la inceputul secolului al XXI- lea facand trimitere la rolul diplomatiei si colaborarii regionale, continentale si mondiale in crearea unei lumi a pacii si a securitatii .
       

Bibliografie
   
     BACON, Walter, M., Jr, ,, Nicolae Titulescu si politica  externa a Romaniei ( 1933- 1934)", Institutul European, Iasi, 1999
      IDEM, ,,Nicolae Titulescu", Institutul European, Iasi, 1999
      BUZATU, Gheorghe, CIRSTEA, Marusia, ,, Europa in balanta fortelor( 1919- 1939)", vol I, Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2007
      NANU C. , Frederic, ,, Politica externa a Romaniei(1918 -1933)", Iasi, Institutul European, 1993
      VLAD, Constantin, ,, Diplomatia secolului XX", Fundatia Europeana Titulescu, Bucuresti, 2006
   
                                          

„România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului. 1985-1989” (KIRK & RĂCEANU 1994)

 Roger Kirk & Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului. 1985-1989, trad. Melania Rădulescu (1994),  Silex, București, 1995

7 Prefață

9 Prolog: Cum a fost influențată diplomația de perceperile greșite ale ambelor părți

13 1.Cadrul acțiunii

35 2.Personajele acțiunii și Actul întâi, 1985

65 3.Shultz îl atacă direct pe Ceaușescu, 1985

90 4.Drepturile omului acaparează centrul acțiunii, 1986 

117 5.Whitehead încearcă să pornească pe un nou drum, 1986

145 6.Divergențele se amplifică, 1987

174 7.Înapoi la capăt, 1987

190 8.Presiunile ating punctul critic, 1987

211 9.Ruptura, 1988

233 10.Dialogul surzilor, 1988

254 11.Din rău în mai rău, 1988

282 12.Ultimul act, 1989

305 13.Epilog: Câteva lecții

Addenda

325 1.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 6 decembrie 1985

327 2.Textul scrisorii președintelui Nicolae Ceaușescu către președintele Ronald Reagan din 7 ianuarie 1986

331 3.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 3 iunie 1986

333 4.Textul mesajului secretarului de stat George Schultz către ministrul afacerilor  externe Ioan Totu din 23 ianuarie 1987

335 5.Textul scrisorii secretarului de stat George Schultz către președintele Nicolae Ceaușescu din 28 martie 1987

337 6.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 26 ianuarie 1988

338 7.Textul scrisorii președintelui Nicolae Ceaușescu către președintele Ronald Reagan din 12 februarie 1988

340 8.Textul declarației Departamentului de Stat din 26 februarie 1988 „România renunță la reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate”

341 9.Textul agenției române de presă Agerpres din 27 februarie 1988 „Declarație privitoare la relațiile economice ale Republicii Socialiste România cu Statele Unite ale Americii”

343 10.Comerțul dintre Statele Unite și România, 1974-1990

344 11.Emigrația română în SUA, Israel și RF Germania în perioada clauzei națiunii celei mai favorizate, 1975-1988

345 Note

353 Bibliografie

359 Index

coperta IV 

Roger Kirk - Fost diplomat de carieră, a ocupat funcții importante: ambasador al SUA în România, la organizațiile ONU cu sediul la Viena și în Somalia. În momentul de față este profesor la Școala de Relații Internaționale a Universității Georgetown, unde predă cursuri postuniversitare.

Mircea Răceanu - Fost diplomat de carieră, a fost implicat în marea majoritate a activităților oficiale dintre România și SUA în 1959-1989. A fost director adjunct al Direcției pentru continentul american din Ministerul de Externe al României și în această calitate a răspuns de relațiile cu SUA.

Mircea Răceanu este fiul comuniștilor ilegaliști Andrei Bernath (m. 1944) și Ilona Popp și s-a născut în închisoare. A fost adoptat de noul soț al mamei sale, ilegalistul Grigore Răceanu (1906-1996), semnatar al scrisorii adresate lui N. Ceaușescu de șase foști  lideri de partid în martie 1989. În ianuarie 1989 a fost arestat pentru trădare și în 1990 a emigrat în SUA.

Carte a apărut în SUA la doar cinci ani de la evenimentele de la București, ale căror protagoniști au fost diplomații Kirk (noi. 1985-iul. 1989) și Răceanu. În plus, ambasadorul american a avut permisiunea de a consulta dosare secrete ale Departamentului de Stat.

Axa relațiilor dintre SUA și RSR era reprezentată de statutul clauzei națiunii celei mai favorizate. Acesta fusese acordat în 1975 de președintele republican G. Ford, în baza Legii Comerțului din 1974, care permitea extinderea statutului și către țările care nu aveau o economie de piață, dar aveau o politică de emigrare liberală. Pentru N. Ceaușescu statutul reprezenta încă o recunoaștere a politicii sale „independente” față de URSS și a importanței rolului său în relațiile internaționale.

Dar venirea la putere a lui M. Gorbaciov la Moscova în martie 1985 a început să schimbe, treptat, contextul relațiilor româno-americane. Reformele liberale inițiate de acesta în URSS, cu efecte în celelalte state comuniste din Tratatul de la Varșovia și în relațiile cu SUA, au venit în contrasens cu amplificarea represiunii, a cultului personalității și crizei economice din RSR. Ca urmare, SUA au început să fie din ce în ce mai puțin interesate de rolul internațional al dictatorului de la București și din ce în ce mai preocupate de problema drepturilor omului din RSR, în cadrul cărora dreptul la emigrare ocupa un loc important. De aceea, prelungirea anuală a clauzei devenea din ce mai problematică în Congres și chiar și în cadrul administrației Reagan (1981-1989). Deoarece Ceaușescu percepea această nouă direcție a politicii americane față de RSR ca o amenințare pentru regimul său personal, în februarie 1988 a renunțat din proprie inițiativă la clauză, înainte de expirarea termenului la 3 iulie. Numărul emigrărilor în SUA, RFG și Israel în perioada 1975-1988 a variat între 5730 și 21284 (1984).

Oficialitățile române de partid și de stat implicate în evenimente au fost: Elena Ceaușescu (prim-viceprim-ministru, membru al Biroului Politic al CPE al CC al PCR), Ștefan Andrei (ministru de externe în 1978-1985, secretar al CC pentru economie în 1985-1987 și vice-prim-ministru pentru comerțul exterior din octombrie 1987), Nicolae Gavrilescu (ambasador la Washington), Ilie Văduva (ministru de externe în 1985- ), Aurel Duma (secretar de stat în Ministerul de Externe), Ion Coman (secretar al CC al PCR pentru probleme militare și de securitate), Gheorghe Oprea (viceprim-ministru), Maria Groza (fiica lui Petru Groza, adjunct al ministrului de externe până în mai 1987), Olimpiu Solomonescu (adjunct al ministrului de externe din mai 1987), Ilie Șimon (diplomat în Direcția Relații V, căsătorit cu nepoata lui Ceaușescu), Ion Stoian (secretar al CC  al PCR pentru relații internaționale), Tudor Postelnicu (șef al Securității în 1978-1987 și ministru de interne în 1987-1989), Suzana Gâdea (președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste), Silviu Brucan (profesor de marxism la Universitatea București), Marin Ivașcu (vicepreședinte al Marii Adunări Naționale), Gheorghe Petricu, interpretul lui Ceaușescu, Traian Pop (diplomat), Ion Chioveanu (directorul Direcției America din Ministerul Comerțului Exterior), Ion Cumpănașu (președintele Departamentului Cultelor), Constantin Ene (directorul Relații Economice Internaționale din MAE), Ion Stoichici (ambasador la Washington), Ion Chioveanu (directorul Direcției America din Ministerul Comerțului Exterior), Teodor Rîpan (șeful Agenției comerciale de la New York).

Dincolo de evoluția relațiilor diplomatice bilaterale se întrevăd realitățile sumbre ale RSR la sfârșitul anilor 80, dominate de omniprezența atotputernicei Securități în toate domeniile de activitate și influența malignă a Elenei Ceaușescu, adeptă a liniei dure față de SUA, inclusiv prin implicarea în renunțarea la clauză.

O problemă de sistem care a contribuit la agravarea relațiilor bilaterale era înțelegerea relativă a modului de funcționare a politicii celeilalte părți: Ceaușescu supraaprecia puterea omologului său Reagan, inclusiv în raport cu Congresul și justiția, în timp ce diplomația americană nu percepea la adevărata sa amploare impactul paralizant al puterii lui Ceaușescu asupra funcționării instituțiilor politice din RSR, inclusiv a diplomației. Concepția sa privind „neamestecul în afacerile interne” excludea contactele oficialilor străini cu cetățenii români, situație amplificată de Decretul 408/decembrie 1985 care restricționa relațiile românilor cu străinii. Dictatorul respingea drepturile individuale politico-juridice ale omului din țările capitaliste (libertatea de expresie etc), susținând drepturile colective social-economice ale omului din regimurile comuniste (dreptul la muncă, asistență medicală gratuită, învățământ gratuit etc) 

Demnitarii de la București nu aveau inițiative, fiind interesați de a se profila ca executanți fideli ai ordinelor dictatorului pentru a fi promovați sau cel puțin pentru a nu fi retrogradați. În acest scop, în rapoartele lor scrise și verbale ei erau preocupați de a reliefa modul în care susținuseră ideile lui Ceaușescu și de a minimaliza până la omisiune atitudinea negativă a oficialilor americani, deoarece riscau să fie acuzați de incompetență. Acest mod de a raporta care distorsiona „pozitiv” realitatea relațiilor bilaterale prezentată lui Ceaușescu, era puternic influențat de faptul că demnitarii știau că microfoanele Securității, plantate în toate instituțiile de stat, le puteau înregistra orice atitudine „deviaționistă”.

Printre problemele a căror rezolvare  a fost solicitată de  partea română s-au numărat: creșterea numărului de emigrări; emigrarea în SUA a familiei preotului ortodox Gheorghe Calciu; emigrarea în SUA a familiei lui Napoleon Fodor, fost șef al biroului comercial de la New York până în 1982; eliberarea și  emigrarea lui Ion Ruță; importul de Biblii pentru confesiunile protestante; demolarea unor biserici ortodoxe, a bisericii Adventiste de Ziua a 7 a din București și a bisericii baptiste din Oradea; recunoașterea unor culte minore (nazarinenii); acreditarea unor ziariști americani de către Ministerul de Externe; emigrarea Danei Dămăceanu, fiica generalului de securitate I. Pacepa; eliberarea disidenților E. Borbely, L. Buzas și B. Pall; emigrarea lui Liviu Bota, diplomat la ONU; creșterea numărului burselor americane acordate universitarilor români; îmbunătățirea situației minorității maghiare; îmbunătățirea nivelului de trai al populației și permisiunea trimiterii de pachete de alimente de către donatori americane; sistematizarea satelor; reținerea la București a lui Dumitru Mazilu, diplomat la ONU; emigrarea lui Nelu Prodan, avocat protestant pentru drepturile omului.

Mircea Răceanu a fost arestat ca „spion american” la 31 ianuarie 1989, deoarece a știut de implicarea lui Grigore Răceanu în scrisoarea adresată de șase foști lideri partid  lui Ceaușescu  prin Europa Liberă la 13 martie. A fost condamnat la moarte la 21 iulie de Tribunalul Militar București, dar în septembrie  sentința a fost comutată la 20 de ani închisoare. A fost ultimul deținut politic eliberat la 23 decembrie 1989, dar 24 iunie 1993 Direcția Procuraturii Militare  a recuzat eliberarea sa, cerând să fie încarcerat până în 2009, deși se afla în SUA!

O remarcă finală sugestivă a autorilor despre regimurile dictatoriale: „Exemplul României reprezintă ilustrarea bine cunoscutei expresii a lordului Acton <puterea absolută corupe în mod absolut>, care se aplică atât domnitorului, cât și subalternilor.

Ministrul României în Rusia către Ministerul Afacerilor Externe de la București în 1883 (KREȚULESCU 1883)

 Documente Diplomatice Române, I, 11, 1883

240. Ministrul României la Petersburg, Krețulescu, către gerantul Ministerului Afacerilor Externe, Stătescu
R 199
Petersburg, 24 aprilie (st. n.) 1883
(r. g. 30 aprilie)

Domnule Ministru, 

Punându-mă în relație cu „Societatea pentru dezvoltarea Comerțului Rus”, am primit alăturat scrisoare de la Domnul Poznanski,  membru al acestei Societăți  și Președinte al comitetului însărcinat de  a face demersuri spre a dezvolta relațiile comerciale între România și Rusia.

Considerând marile foloase ce am obține din concurența binefăcătoare ce ar putea face produsele și mărfurile ruse cu acelea ale altor state care au astăzi monopolul de fapt în România, am onoare a Vă ruga să binevoiți a lua în considerare conținutul acestei scrisori și a o înainta Domnului Ministru al Comerțului  ca din partea sa să chibzuiască măsurile ce se vor crede de cuviință.

Primiți, Vă rog, Domule Ministru, asigurarea prea înaltei mele considerații.

[traducere franceză M. T.]

Petersburg, 15/27 martie 1883

Excelenței Sale Domnul N. Kretzulescu, Ministru Plenipotențiar al Majestății Sale Regele României la Petersburg

Excelență, 

Am onoarea de a Vă aduce la cunoștință că, în contextul bilanțului comerțului nostru exterior pe anul 1881, care a fost supus discuției într-o ședință a Societății pentru promovarea comerțului și industriei rusești care a avut loc pe 9 curent, în Duma, am arătat, bazându-mă pe datele statistice oficiale, slaba dezvoltare a relațiilor comerciale dintre țara Dvs. și Rusia, în pofida vecinătății lor și a mijloacelor de transport pe calea ferată și fluvială existente între cele două țări, și am ajuns la concluzia că industriașii și comercianții noștri neglijează această piață deschisă pentru vânzarea produselor lor manufacturiere, lăsând mână liberă altor țări, chiar depărtate de România, și mai ales Austriei, cu mărfurile căreia industria noastră ar putea concura foarte bine, atât prin calitate, cât și prin prețul de cost.

Iată câteva date statistice pe baza cărora am putut să-mi susțin afirmația. Rusia a exportat în Europa în 1881 produse alimentare de 251.000.000 ruble, materii prime industriale de 211.000.000 ruble, bovine de 12.000.000 ruble și produse industriale de numai 6.000.000 ruble; în aceste cifre de export, România figurează doar cu 8.160.000 ruble, (....).