Istoria informaticii în secolul XX (MILOȘESCU 2000)

(...)
Apariția calculatorului și dezvoltarea tehnicii de calcul au dus la apariția unei noi științe - informatica - știință care, progresiv, a pătruns în toate domeniile vieții cotidiene. Prelucrarea informației este la fel de veche ca și scrierea. Noutatea tehnică a zilelor noastre constă în natura acestei prelucrări. Atunci când scriem pe o foaie de hârtie, înregistrăm o dată. Când adunăm prelucrăm o dată. Ceea ce se schimbă atunci când lucrăm cu un calculator este modul în care sunt înregistrate și prelucrate informațiile. Se poate spune că informatica este prelucrarea datelor prin mijloace electronice.
În dezvoltarea informaticii se pot distinge trei etape:
- Etapa 1946 - 1960,, în care informatica are caracter de noutate. Ea pătrunde în cercetare, învățământ și în final și în administrație.
- Etapa 1960 - 1970, în care informatica pătrunde în întreprinderi. Ea permite prelucrarea unui volum mare de informații, ajutându-i pe manageri să ia decizii rapide, informatica devine un sprijin în conducerea întreprinderii.
- Etapa 1970 până în prezent, în care informatica pătrunde în toate. domeniile de activitate invadând toate aspectele vieții cotidiene. Jocurile electronice, primul om pe Lună, roboții inteligenți, moneda electronică, scannerul medicului, rezervarea unui bilet la tren sau la avion, ... - totul devine informatică. (...) Informatica este prezentă în industre, în ferme, în bănci, în companiile de asigurări, în transporturi, în artă, în cinematografie (...), în științele sociale, în planificarea economiei naționale, în lingvistică, în biblioteci, în medicină, în edituri, în automobil, în casa noastră pentru a juca șah sau bridge, pe masa astrologilor pentru a face horoscoape. Informatica devine o problemă de societate.

Sursa
Mariana Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000, pp. 286-287.

Militari sovietici versus civili în Norvegia eliberată de germani (KAZAKIEVICI 1952)

<
(...) Loghinov dădu și el să plece, dar în clipa aceea apăru un bătrîn localnic, ce venea întins spre bordei. (...) Începu să vorbească fără grabă, monoton și foarte abătut, privind, cu ochii spălăciți, fără a clipi, în golul dintre Akimov și Loghinov.
- Băieții noștri i-au luat o barcă cu motor, traduse Loghinov, făcîndu-se stacojiu la față. E pescar și se numește Kaare Pedersen. „De nemți, zice el, am putut-o ascunde, am scăpat, dar rușii au fost mai dibaci, au dibuit-o.” Nu-i frumos. Asta-i curată neobrăzare! Mai mare rușinea, pe cuvîntul meu!
Akimov se înfurie deodată:
- Ian auzi „mai mare rușinea”! Dar ce, e război, ard orașe, iar dumneata roșești ca o fată - pentru ce, mă rog? Pentru o pîrlită de barcă... Ai crede că s-a întîmplat cine știe ce catastrofă îngrozitoare, că e sfîrșitul lumii, că ne-am făcut de rîs în fața omenirii întregii... Se uită la bătrînul pescar, care aștepta tăcut și nemișcat cu pălăria în mînă, se stăpîni și încheie posomorît: Spune-i că vom cerceta.
(...)
Îi făcu semn fetei să-i urmeze și o călăuzi pînă la stîncile acelea unde fuse priponită barca. La început fetei îi era cam frică, dar cînd văzu barca, scoase o exclamație de bucurie.
- Așa zise satisfăcut Akimov, apoi întorcîndu-e Tuleakov: Altă dată cînd o să mai vrei să iei ceva, cere voie stăpînului. Și să-i dai înapoi în mînă. Ai înțeles?
- Am înțeles.
- Ia seama, mai spuse Akimov și porni înapoi. Într-un tîrziu reluă: Te pomenești că ne mai faci și complicații internaționale, ca ministrul nostru de externe să fie nevoit să de a note explicative. Și din cauza cui? Din cauza plutonierului-major Ilia Tuleakov, băscut în anul una mie nouă sute douăzeci, membru al U.T.C.L*. al U.R.S.S. Nu-i frumos, Tuleakov. Acum, du-te.
Akimov nu-l dojenise cu convingere deplină pe Tuleakov. la drept vorbind, nu-l socotea vinovat. E drept că Tuleakov luase barca, dar în definitiv o înapoiase în perfectă stare; ce, era musai să i-o moșului în colibă? O lăsase pe apă, aproape de casă.
(...)
Parcă pentru a-i confirma bănuiala, bătrînul întrebă dacă este adevărat că rușii or să rămînă acolo pentru totdeauna, că or să ocupe întreaga Norvegie și or să confiște toate bărcile, pămîntul, pădurile, vitele și, pe deasupra, și nevestele. „Cred că numai pe cele tinere”, zise el, mijindu-și șiret ochii spălăciți.
- Asta înseamnă că oamenii lui Quisling**, alde Vikkaala, chiaburii, tot nu se astîmpără, mormăi posomorît Leteaghin, după ce dădu îndelung și irita explicații bătrînului. Se uită la Martînov, care începuse să se agite, și îl preveni: Asta nu ne privește pe noi, tovarășe căpitan-locotnent. De asta trebuie să se ocupe administrația norvegiană. Avem instrucțiuni în acest sens de la Moscova.
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici***, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu și V. Rădulescu, Editura pentru Literatura Universală, București, p. 302.

NOTE M.T.
* UTCL = Uniunea Tineretului Comunist Leninist. (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/vladimir-putin-aduce-un-omagiu-uniunii-tineretului-comunist-din-urss-anii-de-studii-romantismul-noilor-drumuri-sentimentul-de-a-fi-legat-de-destinul-patriei/)
** Vidkun Quisling (1887-1945) = Politician norvegian naționalist. Prim-ministru al guvernului colaboraționist cu ocupantul german în cel de-Al Doilea Război Mondial. Executat pentru trădare după război. (http://www.britannica.com/biography/Vidkun-Abraham-Lauritz-Jonsson-Quisling)
*** E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef  de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.

Consecințe culturale ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Poate că Jose Anaico, care a fost cu sentința, să aibă dreptate, poate că omul să fie acest animal care nu poate, sau nu știe, sau nu vrea să fie consolat, dar anumite acte ale sale, fără alt înțeles decît că par să nu aibă nici unul, susțin nădejdea că omul va ajunge într-o bună zi să plîngă pe umărul omului, probabil că prea tîrziu, cînd nu va mai fi timp pentru altceva. De unul din aceste acte a vorbit televiziunea la același buletin de știri, iar mîine vor vorbi ziarele cu amănuntul și depoziții ale istoricilor, criticilor și poeților, s-a întîmplat că a debarcat pe furiș, în Franța, pe o plajă de lîngă Collioure, un comando civil și literar de spanioli care, în liniștea nopții, fără teamă de țipătul cucuvelei și de ectoplasmă, a atacat cimitirul  unde de mulți ani fusese îngropat Antonio Machado* (1). Au alergat la locul faptei jandarmii, avertizați de vreun plimbăreț nocturn, și au urmărit hoții de cimitire, dar n-au putut să-i prindă. Săculețul cu oseminte a fost aruncat în șalupa care aștepta pe plajă cu motorul torcînd ușor, și în cinci minute nava pirat a pornit-o în larg, pe țărm jandarmi trăgeau cu cătarea în sus, numai ca să se ușureze de plictiseală, nu pentru faptul că fuseseră lipsiți de poeticele oase. Intervievat de France Presse, primarul din Collioure a încercat să discrediteze cutezanța, insinuînd chiar că nimeni n-ar putea garanta că rămășițele funebre ar fi ale lui Antonio Machado, după atîta amar de vreme, nici nu merită osteneală să se cerceteze cîți ani au trecut, doar dintr-o improbabilă neglijență a administrației s-ar mai afla ele acolo, cu toată bunăvoința deosebită cu care sînt de obicei tratate oasele poeților.
Ziaristul, om trecut prin multe, și atît de puțin sceptic că nici nu părea francez, a opinat, la rîndul său, că pentru cultul relicvelor este nevoie doar de obiectul potrivit, autenticitatea contează mai puțin, și pentru verosimilitate nu se cere decît o asemănare liniștitioare, gîndiți-vă la catedrala din Valencia unde pe vremuri se întețea credința cu acest relicvar prolix și anume, potirul care i-a servit Domnului Nostru la cea de pe urmă cină, cămașa pe care a purtat-o cînd era copil, cîteva picături din laptele Sfintei Fecioare, cîteva fire din părul ei, blonde, și pipetănul cu care se pieptăna, și de asemenea bucăți din Crucea Adevărată, un fragment indefinibil de la unul din Sfinții Inocenți, două din acele monezi, pînă la urmă din argint, cu care s-a lăsat Iuda cumpărat fără vreo vină proprie, și, ca să încheiem lista, un dinte al Sfîntului Cristofor, lung de patru degete și larg de trei, dimensiuni neîndoios excesive, dar care îl vor suprinde doar pe cel care nu avea știință despre natura uriașă a acestui sfînt. Și-acum unde-au să-l îngroape spaniolii pe poetul Machado, a  întrebat Joaquim Sassa, care nu-l citise niciodată, iar Jose Anaico i-a răspuns, Dacă, în ciuda tuturor rătăcirilor și năpăstuirilor din lume, orice lucru are locul său și orice loc reclamă lucrul care îi aparține, ce a mai rămas din Antonio Machado va fi îngropat astăzi în oricare parte a cîmpiilor din Soria, sub un stajar verde, care în castiliană se cheamă encina, fără vreo cruce sau vreo piatră funerară, doar o grămăjoară de țărînă, care nici nu va mai trebui să imite forma unui corp întins, cu timpul țărîna se va lăsa pe pămînt și se va face una cu pămîntul, Și noi, portughezii, după ce poet trebuie să mergem în Franța, dacă ne-a rămas pe-acolo vreunul, După cîte știu eu, doar Mario de Sa-Carneiro (1), dar pentru el nici nu merită încercat, mai întîi, pentru că nu vroia să se întoarcă, în al doilea rînd, pentru că cimitirele din Paris sînt bine păzite, în al treilea, pentru că după atîția ani de la moartea lui, administrația unei capitale n-ar comite greșeala unei comune din provincie, care pe deasupra, are și scuza de a fi mediteraneeană, Pe lîngă asta, la ce-ar servi să-i scoți dintr-un cimitir și să-l bagi în altul, de vreme ce în Portugalia nu se autorizează îngroparea morților în alte locuri, sub cerul liber, Nici oasele lui n-ar rămîne liniștite dacă le-am lăsa sub umbra vreunui măslin din Parcul Eduardo VII (2), Or mai fi măslini în Parcul Eduardo VII, Bună întrebare, dar nu știu să-ți răspund (...)

(1) Antonio Machado, poet spaniol (1875-1939).
(1) Mario de Sa-Carneiro (1890 - 1916), reprezentant de seamă al modernismului portughez, stabilit în ultimii ani de viață în Franța, unde s-a sinucis.
(2) Celebru parc în centrul Lisabonei, inaugurat în 1885.
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 65-66.

NOTE M.T.
* Antonio Machado (1875 Sevilla / Spania - 1939 Collioure / Franța) = Poet modern spaniol, inițiator al mișcării literare Generația `98. În timpul războiului civil din Spania (1936-1939)  a fost susținător al guvernului republican de stînga și s-a refugiat în Franța. (http://www.poemhunter.com/antonio-machado/biography/)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998 (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

„Chirnogeni. 1945-2010” (VOICU 2013)

Marin Voicu, Chirnogeni. 1945-2010,  ed. II, Ex Ponto, Constanța, 2013

5 Cuvânt înainte

6 I.Așezare. Scurt istoric

16 II.Locuitorii. Habitatul

33 III.Administrație. Politica

40 IV.Economie

65 V.Mediul

78 VI.Cultura. Obiceiuri

91 VII. Școala

100 VIII.Sănătate

103 IX.Credința

107 X.Sport

115 XI:Chirnogeni, ieri și azi

Boierul ialomițean Barbul Slătineanu (GRIGORESCU 2009)

 Ștefan Grigorescu, Notițe istorice ialomițene, Editura Pro Transilvania, București, 2009, p. 124

Barbu Slătineanu, descendent dintr-o familie din Oltenia, a fost ialomițean prin adopție, după ce, prin căsătoria cu Maria Lehliu, a devenit proprietar al unei părți din moșia Alexeni. A ocupat dregătorii în administrația județului Ialomița și a fost pitar (1838), serdar (1842) și paharnic (1853). A ctitorit biserica Sfântul Nicolae din Alexeni (1817). Fiicele sale, cărora le-a dat ca zestre moșia Alexeni, s-au căsătorit în familiile Filitti și Berindei.

„Tomis Yacht 2000”

Manifestare estivală unică pe plan național, târgul „Tomis Yacht”, specializat în ambarcațiuni de agrement, sportive și de pescuit, motoare și accesorii, echipamente și accesorii de scufundare, mobilier de grădină, terase și camping, articole diverse destinate petrecerii timpului liber, a ajuns în acest an la cea de a VI a ediție. Având ca organizatori Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța, Compania Națională a Administrația Porturilor Maritime, în colaborare cu Yachting Club Constanța și Televiziunea MTC, în pitorescul port turistic Tomis au fost prezente 30 de firme din întreaga țară, care au expus o mare varietate de produse specifice.

Cu acest prilej a fost organizată regata Tomis Yacht 2000 pentru ambarcațiuni cu vele și simpozionul național cu tema „Construcția de ambarcațiuni de agrement în perspectiva relansării și sprijinirii activității turistice pe litoral și a turismului maritim”, găzduit de hotelul Palace.

Succesul acestei ediții s-a datorat firmelor participante și organizatorilor, eforturilor și inițiativelor domnilor Cornel Florea, președintele CCINAC, Ioan Popișteanu, vicepreședinte al YCC, și conducerii CNAPM, domnului director Laurențiu Mironescu în special.

„1896 Centenarul Portului Constanța 1986” („TOMIS” 1996)

 1896 Centenarul Portului Constanța 1986

Administrația Portului Constanța - Evoluții

Organizată ca regie autonomă, Administrația Portului Constanța administrează infrastructura și o parte a suprastructurii din porturile Constanța, Midia și Mangalia.

În această calitate, Administrația Portului asigură:

- concepția și aplicarea strategiilor și politicilor de dezvoltare ale porturilor menționate;

- întreținerea lucrărilor hidrotehnice, sistemului de semnalizare și sistemului rutier în interiorul portului;

- furnizarea unor utilități precum energia electrică, energia termică, apa, telecomunicații;

- servicii de depoluare, canalizare etc.

Una din cele mai importante sarcini ale APC este de a concep și aplica strategii și politici de dezvoltare a celor trei porturi, dintre care portul Constanța are o importanță deosebită pentru România și zona Mării Negre.

Bazat pe Planul Strategic elaborat de firma olandeză Frederic R. Harris în colaborare cu Coopers and Lybrand și Portul Rotterdam. Portul Constanța și-a stabilit ca țintă strategică să devină un port principal pentru zona Mării Negre și o placă turnantă pentru rutele comerciale care leagă Europa cu Orientul Mijlociu, Orientul Îndepărtat și nordul Africii, precum și pentru cele care leagă țările fostei URSS cu Europa Centrală și de Est.

În acest scop Portul Constanța trebuie să atingă următoarele obiective:

- să fie port principal pentru tranzitul de mărfuri având originea în țările riverane Mării Negre și în țările din nordul Africii, Orientul Mijlociu și Orientul Îndepărtat și cu destinație piețele Europei Centrale și de Est;

- să fie un punct de joncțiune pentru fluxurile de mărfuri venind din fosta URSS spre Europa și invers;

- să fie port principal pentru „short sea shipments” (cabotaj între țările riverane Mării Negre și Dunării)

- să fie un centru de distribuție în care navele maritime încarcă și descarcă mărfuri având destinație piețele înconjurătoare.

Argumentele care sprijină potențialul Portul Constanța de a deveni port principal pentru zona Mării Negre și o placă turnantă pentru comerțul sud-est european sunt:

- așezarea portului la un capăt al coridorului Rhein-Main-Dunăre, ceea ce permite accesul la o rută de transport mai scurtă și mai ieftină spre centrul Europei, comparat cu ruta ce utilizează porturile din nordul Europei;

- Canalul Dunăre Marea Neagră debușează portului de sud permițând transbord direct al mărfurilor din nave maritime în vederea transportului prin coridorului Dunării;

-portul are bune legături cu toate modurile de transport, respectiv rutier, feroviar și fluvial oferind perspective bune pentru dezvoltarea transporturilor multimodale; 

- bazinele portuare au suficientă adâncime pentru a primi cele mai mari nave care trec prin Canalul Suez;

- sunt disponibile facilități moderne de operare pentru toate sortimentele de mărfuri cu excepția gazelor lichefiate/și există suficiente spații de depozitare;

- există terminale specializate ca terminal de containere, terminal Ro-Ro și ferry-boat; 

- există o zonă liberă care oferă facilități financiare pentru atragerea investitorilor străini spre a dezvolta activități de procesare, depozitare și distribuire.

O serie de noi dezvoltări vor întări capacitatea portului Constanța pentru a deveni centru de distribuție.

Astfel un nou terminal de containere cu o capacitate finală de 800.000 de containere convenționale anual, este prevăzut a se construi pe Molul 24 în portul de Sud. Terminalul va fi dezvoltat în trei etape, dintre care prima etapă va pune în operare de 160.000 de containere convenționale anual. Proiectul acestui terminal figurează între proiectele prioritare în cadrul cooperării între România și Japonia, urmând a se dezvolta studiul pe baza căruia Guvernul Japoniei va acorda un împrumut pe termen lung dedicat acestui terminal.

Un alt proiect este cel al unui terminal de gaze lichefiate ce va fi amplasat în insula centrală și pentru care se lucrează la studiul de fezabilitate. Două companii americane și-au exprimat interesul de a înființa o societate mixtă cu companii românești pentru a realiza acest terminal.

Un sector promițător pentru portul Constanța este traficul de cereale, care constă în exporturi românești și tranzit din țările Europei Centrale. Actualele facilități pentru cereale au devenit insuficiente în ce privește adâncimea bazinului și capacitatea de depozitare. De aceea se are în vedere dezvoltarea unei noi facilități de depozitare și procesare a cerealelor pe Molul 3S. În urma studiului efectuat, Banca Mondială și-a exprimat interesul de a sprijini financiar dezvoltarea unor facilități pentru cereale de-a lungul Dunării și în porturile românești și bulgărești de la Marea Neagră.

Un proiect important pentru îmbunătățirea calității serviciilor este Proiectul de Informatizare a Portului Constanța Neptun.

Proiectul are în vedere conectarea etapizată a tuturor utilizatorilor portuari la sistemul computerizat portuar și legarea sa la rețelele internaționale de schimb electronic de date, cu deosebire la cele care deservesc, cu deosebire la cele care deservesc zona Mării Negre și a Mării Mediterane.

În sensul îmbunătățirii siguranței în Portul Constanța trebuie menționat și Proiectul privind lucrări de reabilitare a digurilor de Nord și de Sud cu sprijin financiar de la Banca Europeană de Investiții, care  acordat în acest timp și împrumutul de 35 milioane ECU pe o bază de 50/50 cu partea română.

În concluzie, APC are în vedere ca prin noile dezvoltări și îmbunătățirea serviciilor să satisfacă solicitările clienților portului și să servească legăturile comerciale din zona Mării Negre.

„Principiul lui Peter” (LUNGEANU 1995)

Emil Lungeanu, Principiul lui Peter, „Tomis”, Constanța, XXX, 295, mar. 1995, p. 2

Profesorul Lawrence J. Peter, doctor în științele educației, și Raymond Hull, dramaturg și ziarist: iată numele celor doi obstetricieni grație cărora s-a născut cu bine, la termen, noua știință a ierarhiologiei. Evenimentul a avut loc la maternitatea editorială „William Morrow and Co. Inc.” (abreviere la Copii incredibili) în urmă cu 15 ani, dar, din pricina diferenței de fus orar, a ajuns prin părțile noastre abia în 1994, odată cu prima ei traducere la „Humanitas” realizată de Gh. Mateescu. Nou-născutul a fost botezat „Principiul lui Peter”.

În ciuda aspectului de arhivă (îndosarierea câtorva duzini bune de cazuri) și a aparenței aforistice bășcălioase, cartea s-ar cuveni clasificată mai curând ca teză științifică sau chiar ca manual de specialitate. Cum a venit deci ea pe lume? Tot scormonind prin depozitele de fiare vechi ale rutinei birocratice, tot curățind de rugină criteriile de selecție și promovare folosite în practic administrativă, Peter și Hull au reușit să scoată la lumină un nebănuit tezaur de legi ale incompetenței profesionale, rezultate din generalizarea experiențelor ierarhice și valorificarea sistematică a unei generoase cazuistici. Analogia cu legile entropiei sociale, faimoasele legi ale lui Murphy din cartea lui Arthur Bloch, este aproape reflexă.

„Constatând incompetența la toate nivelurile, în toate ierarhiile (în politică, în justiție, în sistemul de învățământ și în economie), am emis ipoteza că ea are drept cauză o caracteristică inerentă a regulilor care guvernează repartizarea angajaților”, își explică L. J. Peter demersul, cu tonul expozitiv și impersonal al omului de știință care ne arată cu bățul pe planșă. Prin urmare, incompetența nu are o existență de sine stătătoare, ci se manifestă doar în raportul dintre angajat și postul ocupat  de el. Această relativitate a non-valori personale l-ar fi încântat pe preotul și economistul Matei Boilă care, sub greutatea unui eseu publicat de Ed. Albatros în 1991, strivea gărgăunele marxist la teoriei valorii mărfurilor. Riscul incompetenței nu este - cu  alte cuvinte - unul la purtător, ci rezultă din mișcarea salariatului prin labirintul de scări, scăricele și scărițe din organigrama instituției, dezvoltându-se odată cu fiecare promovare a lui la un etaj superior. Această tendință ascensională nu este rezervată exclusiv fripturiștilor, ci îi antrenează legic și pe angajații lipsiți de veleități carieriste care, dovedind competență în slujbe inferioare, sunt treptat avansați, ceea ce îi va duce până la urmă - paradoxal - tocmai la incapacitatea îndeplinirii noilor funcții încredințate. Este tocmai cercul vicios al ierarhiologiei: Nu poți promova decât pe capabili; odată însă promovați, ei devin incapabili. Consecința principiului lui Peter conform căruia fiecare salariat dintr-o ierarhie tinde să urce până la nivelul său de incompetență, este aceea că - în timp - toate posturile ajung să fie ocupate de incapabili. Munca propriu-zisă este astfel îndeplinită de cei aflați încă la baza piramidei (de unde se vede că strămoșească strigătură la munca de jos este pleonastică, de vreme ce munca nici nu poate fi îndeplinită altundeva decât jos, la poalele ierarhiei), în vreme ce pe treptele superioare se desfășoară, nu-i așa, munca de lămurire (supraveghere, control, indicații prețioase, ședințomanie), în conformitate cu legea lui Menchen: Cine știe, face. Cine nu știe, învață pe alții. Cine nu știe nici să învețe pe alții, conduce. În fața acestei diviziuni piramidale a muncii în secolul XX, rămâi fascinat cât de mult a progresat omenirea de la prima diviziune istorică a muncii din epoca lui Cain și Abel, când pentru întâia dată agricultorul se delimitase de păstor! Și totuși, autorii observă că structurile piramidale (sau keopalene) au devenit deja între timp ele însele desuete, fiind depășite de structuri ultramoderne precum formația T-ului zburător, ilustrată cu schița de la pag. 80 și exemplificată cu cazul unei firme producătoare de aparatură de uz casnic, având la vârf nu mai puțin de 23 de vicepreședinți! Uneori, asemenea vârfuri masive sunt aglomerări artificiale de sinecuri oferite privilegiaților, cocoțați la conducerea unor departamente inexistente, un fel de piramide fără bază botezate de coautori vârful liber-plutitor. Cu excepția acestor aisberguri, care desigur perturbă circulația normală a fondurilor de salarii, angajarea noilor salariați se face aproape la întâmplare, astfel că specialiști eminenți se pomenesc plasați pe posturi mediocre ori inadecvate care ajung să-i descalifice și să-i ancoreze în blazare (sindromul lui Uriah Heep). Din aceste favoritisme, ca și din incompetența multora dintre membrii înșiși ai comisiilor de angajare, decurge relativismul criteriilor de recrutare a personalului.

Cu stofa unor artificieri de meserie, Petrer și Hull aruncă în aer din temelii mituri precum competența superioară a celor „de sus” sau puterea ambiției. Cu aceeași ușurință este dinamitată și religia vechimii în muncă, adeseori un eufemism al rutinei. În superproducția „Zile fierbinți”, un film de prea lung metraj despre competența la locul de muncă, Sergiu Nicolaescu (directorul șantierului naval tomitan) se duela cu Colea Răutu (secretarul de partid) măsurându-și forțele cu etalonul vechimii în partid: Am 25 de ani în partid! se lăuda directorul, la care secretarul: Am și eu vreo 35. Excepțional film, de trei ori l-am vizionat ca să nu-l uit cumva. Realitatea e că „ambițul” se bucură de mai mult respect decât părul alb (de unde și vorba episcopului Antonio de Guevara: „Judecând după părul cărunt sunt bătrân, dar în ambiții sunt tânăr”), dar și de mai mult respect se bucură Sf. Pilă, deaorece ea „este mai puternică decât ambiția”. Pilei i se acordă, de altfel, un capitol distinct, dotat cu tacâm complet: definiții, observații psihologice, sugestii tactice, ba chiar și formule matematice. Așa este, bunăoară, teorema lui Hull asupra încrucișării mai multor pile, al cărei enunț sună ca un atelier de sculărie în plină activitate: „Pila rezultantă a mai multor protectori este suma pilelor separate înmulțită cu numărul de protectori”. În asemenea condiții, ambiția nu devine doar inutilă, ci și pernicioasă. Despre bolile profesionale ale „scărarilor” se scrie: „Ei suferă de boli cum ar fi depresiuni nervoase, ulcere peptice și insomnii. Un ulcer, emblemă a succesului social, nu este deseori decât rezultatul unei ambiții exagerate”. Însăși incompetența este patogenă, așa cum o dovedește lista maladiilor celor care și-au atins nivelul ierarhic maxim, publicată la pag. 99 și abreviată sindromul ultimului post. Patologiei succesului i se mai adaugă o întreagă simptomatologie de ticuri, mani și apucături grupate sub indulgentul generic Indicii nemedicale ale ultimului post, de fapt niște psihopatii sadea. Să cităm, aici, spre pildă, gigantismul tabulator (obsesia de a avea un birou mai mare decât colegii), clasofilia (mania ordonării hârtiilor și spaima patologică de a pierde vreuna dintre ele), rigor cartis (preocuparea aberantă pentru tabele, scheme și organigrame), transferul lui Cezar (judecarea subordonaților după mutră, accent, forma ochelarilor, forța strănutului etc), papiromania  (munți de hârtii pe bioru sugerând un funcționar copleșit de muncă). Mai este apoi codofilia, mania deghizării într-un misterios ambalaj alfanumeric a unor banalități extraplate. Fenomenul s-a generalizat atât de agresiv, încât am găsit recent chiar și dicționare argotice pentru păsăreasca abrevierilor și a inițialelor. În ziua de azi, dacă primești de la niște anglo-saxoni o invitație la o agapă și citești pe mențiunea B. Y. O., înseamnă că ești așteptat să vii cu propria băutură, iar dacă în toiul petrecerii respective te trezești cumva cu un bilețel strecurat în palmă pe care scrie X. Y. Z. (verb atestat lexicografic!), trebuie să-ți închizi imediat, dar discret... fermoarul pantalonilor.

Grație acestor simptome, salariatul poate fi repede diagnosticat ca fiind deja ajuns la nivelul său maxim de incompetență. Cu adevărat meritorie este însă intenția declarată a autorilor de a-i ajuta pe amploiații de pretutindeni să prevină promovarea lor la acest ultim nivel tocmai prin simularea îmbolnăvirii, „afișând unul sau mai multe simptome nemedicale ale ultimului post”, cu condiția capitală ca ei să-și camufleze cu grijă dorința de a evita avansarea. O atare soluție preventivă pare, la prima vedere, paradoxală. „Dar, după cum am văzut, să refuzi o promovare nu este un lucru ușor. Modalitatea plăcută, sigură și eficace este să dai impresia că nu o meriți”, ne încurajează Peter și Hull cu logica lor impecabilă. Chiar și luate în calcul numai ele singure, aceste remedii propuse în final sunt suficiente pentru a legitima interesul public al micului tratat de ierarhiologie, la fel de mic ca și „Tratatul pentru îndreptarea intelectului” al lu Spinoza, care însă nu interesează pe nimeni.

Binecunoscutul slogan „omul potrivit la locul potrivit” va rămâne așadar mai departe un subiect de inspirație pentru scriitori de... science fiction. Era computerelor nu va rezolva nici ea nimic, de vreme ce, oricât de incompetent ar fi domnul computer, „el „amplifică la scară mare rezultatele incompetenței posesorului sau operatorului”  (pag. 146). De vină pentru aceste concluzii nu prea roze nu este însă pesimismul lucid al celor doi fondatori ai ierarhiologiei, ci însăși entropia socială, pâinea noastră cea de toate zilele dospită la dogoarea celui de al doilea principiu al termodinamicii. Iată de ce generalizarea concluzivă din ultimul capitol conferă definitiv întregii cărți cea mai pură valoare științifică, dându-i jos masca glumeață și dezvăluind sub ea adevăratul chip amenințător al ierarhiologiei, chipul unei autentice și neiertătoare filosofii sociale. Căci adevărata tragedie nu este imposibila promovare peste nivelul de incompetență individuală, ci iluzia nelimitatei promovări  de către cine?) a omenirii, fantoma nesfârșitului ei „progres” într-o lume supusă degradări și morții, delirul cocoțării ei „pe cel mai înalte culmi de progres și civilizație” - cum zicea știm noi cine. „Cei mai vanitoși membri ai speciei cred că ascensiunea va fi perpetuă, un fel de promovare ad infinitum (scrie Peter cu legitimă opinie). Voi arăta că, mai devreme sau mai târziu, omul trebuie să-și atingă nivelul de incompetență VITALĂ”.

Cu certitudine Peter și Hull vor mai publica și alte cărți la fel de bune, căci, după câte văd eu, mai au încă mult până să-și atingă nivelul de incompetență.

„Constituția Republicii Socialiste România” (Consiliul de Stat 1980)

 Constituția Republicii Socialiste România, Consiliul de Stat,  1980

Constituţia a fost adoptată de Marea Adunare Naţionala în şedinţa din 21 august 1965, după luarea în discuţie a proiectului publicat la 29 iunie 1965 de către Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie, cu unanimitatea celor 446 de deputaţi prezenţi la şedinţa, situaţie certificată de Preşedintele Marii Adunări Naţionale, Ştefan Voitec. Ea a fost promulgată la data de 21 august 1965 sub semnatura Preşedintelui Consiliului de Stat, Chivu Stoica, şi a fost publicată în "Buletinul Oficial al R.S.R." nr. 1 din 21 august 1965.Constituţia a intrat în vigoare la data adoptării, adică 21 august 1965, abrogand expres pe aceeaşi dată Constituţia din 1952. În forma iniţială ea era formată din 114 articole cuprinse în 9 titluri.
Constituţia a fost modificată expres prin următoarele legi:- Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 16 din 16 februarie 1968 (modifica art. 15; 22; 70; 73; 78; 79; 80; 81; 83; 88; 90; 92-97; 100; 102; 106; înlocuieşte un termen; dispune republicarea);- Legea nr. 56/1968 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 168 din 26 decembrie 1968 (modifica art. 80; 88; 105; 107; abroga art. 84 alin. 2);- Legea nr. 1/1969 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 31 din 13 martie 1969 (modifica art. 52; 53; 66; dispune republicarea);- Legea nr. 26/1971 pentru modificarea articolului 73 alineatul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 157 din 17 decembrie 1971;- Legea nr. 1/1972 cu privire la modificarea articolelor 45 alin. 1 şi 81 alin. 3 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 41 din 24 aprilie 1972 (dispune republicarea);- Legea nr. 1/1974 privind modificarea Constituţiei Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 45 din 28 martie 1974 (modifica art. 43; 54; 57; 63; 64; 68; 73; introduce art. 65^1; 69^1 - 69^6; înlocuieşte un termen; dispune renumerotarea articolelor şi republicarea);- Legea nr. 66/1974 cu privire la modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 161 din 23 decembrie 1974 (modifica art. 25; 44-46; 67; 80; 88; 96; 97; înlocuieşte termeni; dispune republicarea);- Legea nr. 2/1975 pentru modificarea articolului 53 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 30 din 21 martie 1975;- Legea nr. 19/1979 pentru modificarea articolului 44 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 103 din 19 decembrie 1979;
Titlul I REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIATitlul II DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILORTitlul III ORGANELE SUPREME ALE PUTERII DE STATTitlul IV ORGANELE CENTRALE ALE ADMINISTRAŢIEI DE STATTitlul V ORGANELE LOCALE ALE PUTERII DE STAT ŞI ORGANELE LOCALE ALE ADMINISTRAŢIEI DE STATTitlul VI ORGANELE JUDECĂTOREŞTITitlul VII ORGANELE PROCURATURIITitlul VIII ÎNSEMNELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIATitlul IX DISPOZIŢII FINALE

Atlasul RSR („LITORAL” 1972)

 ?, .... România, „Litoral”, Constanța, 15 iunie - 15 septembrie 1972

În curând, în librăriile noastre va apărea Atlasul Republicii Socialiste România, lucrarea realizată pentru prima dată în țara noastră. Ea va fi tipărită sub îngrijirea Academiei RSR, prin Institutul de geografie. Lucrare fundamentală de mari proporții, atlasul își propune să ofere o prezentare unitară, complexă, a trăsăturilor geografice ale teritoriului românesc. Acest atlas este rodul muncii geografilor din Institutul de Geografie al Academiei, în colaborare cu geografi din centrele universitare ale țării, cercetători și specialiști ce lucrează în acest domeniu.

Prin tematica sa atlasul se adresează organelor centrale și locale ale administrației de stat, organismelor de planificare și sistematizare teritorială, instituțiilor de învățământ și publicului.

Prin elaborarea acestui atlas, geografia țării noastre se înscrie pe linia indicațiilor Uniunii Geografice Internaționale care prevede elaborarea de atlase naționale. Atlasul va cuprinde 70 de planșe, în care se includ 350 de hărți la diferite scări. Tipărirea planșelor făcându-se eșalonat între 1972-1976, difuzarea se va face pe măsura imprimării în fascicule anuale.

Pentru a vă asigura primirea atlasului, trebuie să completați un bon de comandă care va fi înaintat la librăria preferată, din orice localitate, împreună cu un avans de 200 lei. (Costul unui exemplar va fi de circa 800 lei.)

„Cetățeanul împotriva puterii” (ALAIN 1926)

 Alain, Le citoyen contre les pouvoirs, Sagittairee, Paris, 1926, - „Tomis”, Constanța, trad. G. Șerban

Utilizăm deseori în presă sintagma „surprinzătoare actualitate” atunci cînd, încercînd să ne deslușim prezentul, îl regăsim povestit deja în scrieri vechi de decenii, în fața cărora ne prosternăm grăbit, conferindu-le admirativ însușirea vaticinării. Cu siguranță că vom proceda la fel și după lecturarea selecției de articole politice ale lui Emile Auguste Charlier (1868-1951), consacrat în istoria literară sub pseudonimul ALAIN. Un celebru eseist care a aplicat cartezianismul în ziaristică și ziaristica în filosofie, după o rețetă proprie care îl păstrează și astăzi inimitabil în cultura franceză modernă.

Cînd guvernul are mînă liberă

Să nu credeți niciodată ce spune un om de stat. El este un om care vorbește despre meseria sa și care uneori vorbește chiar bine; însă n-ar fi deloc firesc să restrîngem toate celelalte meserii numai pentru ca tinichigiul, de exemplu, să-și poată practica nestingherit și cu plăcere îndeletnicirea. „Cei ce nu sînt tinichigii, spune tinichigiul, nu-și dau deloc seama ce înseamnă această meserie, de aceea nu-și dau deloc osteneala să ne asigure condiții și loc destul pentru a putea lucra. Sînt niște ingrați. Și, în definitv, cum ar putea trăi toți ceilalți dacă nu ar fi tinichigiii?” Cel care se deplasează pe roți îl consideră pe pieton stînjenitor și nepăsător, dar pietonul nu se lasă convins și pînă la urmă totul rămîne la fel. Omul grăbit, căruia nu-i pasă că-și uzează frînele și cauciucurile, nu înțelege ce caută cîrdul de gîște tocmai pe stradă: gîștele însă lipăie tacticos către vreo pajiște sau vreo băltoacă. La fel și guvernul care își vede de drum și se miră că gîștele nu se dau la o parte, oprindu-se pe margine pentru a admira caleașca statului, cît de mîndru străbate șoseaua. „Sînt necesare și gîștele, admit, spune omul de stat, dar acolo unde vreau eu să fie, iar nu acolo unde vor ele”. Acest discurs nu a convins nicidecum gîștele, fiindcă ele sînt numai niște dobitoace; dar a convins uneori pe oameni, fiindcă omul este o ființă contemplativă, suficient de contemplativă pentru a ști să se așeze pentru scurt timp în locul altuia.

Războiul este o stare admirabilă, sînt de acord, în care guvernanții își subordonează propriilor proiecte toate afacerile celorlalți. Ar trebui văzut cum șefii militari se instalează și se etalează, îngrămădind locuitorii numai pe o bordură strîmtă, ba chiar mirîndu-se dacă aceștia îndrăznesc să se plîngă. „Cum, dar oare noi nu ne aflăm spre binele și siguranța lor?” Raționament irefutabil, aidoma constructorilor de drumuri care îmi țin strada spintecată de peste o lună, oferindu-mi în schimb o scîndură tremurîndă pentru a trece peste o excavație adîncă și plină de bolnavi.

Cetățenii admit cu ușurință că sînt necesari și șefi și administrații, așa cum sînt trebuitori tinichigiii și drumarii. Dar admit cu mai puțină ușurință ca omul de pe stradă să fie stînjenit sau chiar oprit în vreme ce puterea are toată libertatea. „Căci, spun aceștia, știm și noi că siguranța și puterea publică înseamnă ceva, dar mai sînt și altele, cum ar fi subzistența, producția, schimbul; aceste bunuri n-ar valora nimic fără siguranță sau chiar putere; în schimb, siguranța și puterea ar fi simple vorbe goale fără o umilă, dar generală prosperitate”. Așadar faceți-vă meseria de guvernanți, iar eu am să mă abțin de la unele, spre a v-o face mai ușoară; dar și guvernanții să se abțină de la altele pentru mine. Fiindcă știu prea bine ce-ar deveni străzile dacă vor condamna numai pe constructori. Și știu din proprie experiență care sînt sarcinile guvernului, dacă este lăsat să le îndeplinească. Ele vor însemna armată, litigii ruinătoare și măceluri prodigioase. Afirmînd desigur tot timpul că nu se putea proceda altfel. Spunînd-o cu bună credință. Constructorul va bloca strada și-și va stivui pietrele de pavaj prin curțile dv., dacă intenționați să-l credeți pe cuvînt.

Puterea nu trebuie schimbată, ci înțelepțită

Cînd se afirmă că guvernanții n-au puterea, potrivit justiției, decît cu consimțămîntul guvernaților, cred că se compromite ideea. Înseamnă a ne întoarce la potop. Oricum, pe de o parte: înseamnă a pleca în căutarea unei rase pure și neîncrucișate, dacă numai un irlandez are dreptul să guverneze irlandezii, înseamnă că cel mai pur dintre irlandezi va avea prin urmare dreptul cel mai netăgădut, pe de altă parte, înseamnă a voi să construiești națiuni după modelul patriarhal. Fiul ascultă de tată, dar nu și de un străin. „Așa-mi place mie, să fiu bătută”. Este formula cea mai perfectă a spiritului național din toate țările. Cetățeanul admite cu ușurință să fie biciuit, însă privește la nuiele, vrea să știe din ce arbust au fost tăiate.

Această idee mistică își produce curînd și dovezile. Fiindcă o putere contestată devine deîndată tiranică, dacă s-ar exercita pur și simplu, n-am mai putea spune ce fel este: bună, mediocră sau rea, dar ea se instalează, se apără, suspectează. În aceste lupte dreptul încetează, revoltații au întotdeauna dreptate, ei sînt întotdeauna guvernați în chip tiranic. Dacă ar socoti mai bine, ar constata că numai a suta parte din energia pe care o irosessc pentru  a alunga un stăpîn rău, ar fi suficientă pentru a-l face pe acesta mai bun. A. Comte, om de avangardă, constată că discursurile privind originea și legitimitatea puterii sînt metafizice, iar funcția pozitivă a cetățeanului este mai degrabă aceea de a supraveghea și de a limita acțiunile puterii, oricare ar fi aceasta.

Slăbiciunea democrațiilor este că își pensionează cu prea multă ușurință regii lor efemeri. Această putere pur negativă nu rezolvă nimic, cu atît mai mult cu cît nefiind prea mulți cei ce știu meseria de rege, de bine, de rău, vedem mereu revenind aceiași regi. Iar căderile conferă noblețe și forță, asemeni recidiviștilor ale căror condamnări nenumărate dezarmează instanța. Cetățeanul  n-a înțeles însă ideea că orice putere este rea dacă nu este supravegheată, dar că orice putere este bună, atunci cînd simte o rezistență pașnică, clarvăzătoare și îndărătnică. Libertatea nu este o instituție, trebuie să o redobîndești în fiecare zi.

Proletarii noștri nu s-a dezbărat încă de ideea, metafizică și ea, că, întrucît patronii sînt posedați de ideea de a-și plăti muncitorii cît mai puțin, trebuie suprimați patronii. Dar de ce să te lipsești de colaboratorii care au deprins o meserie atît de anevoioasă? Proletariatul organizat ar dobîndi o putere invincibilă și am putea vedea, cum am și văzut de altfel, cum opinia publică ar aclama cortegiul muncitorilor, cu condiția ca aceștia să-și lepede armele. Însă războiul este mai ușor de condus decît pacea. Este mai lesne să-l urci pe muncitor pe baricadă, decît să-l determini să observe și să judece în fiecare moment. Pe scurt, mai repede distrugi decît construiești.

Puterea este arogantă în timp de război, este neliniștită și flexibilă în vreme de pace, așa cum s-a văzut și cum se vede. Această  lege își află aplicarea și în luptele interne. Presa, atît de calomniată de ziariști, este întotdeauna mai dreaptă decît ne-am închipuit, prin jocul rivalităților și prin dorința de a ului, ceea ce face ca tot ceea ce are însemnătate să fie deîndată cunoscut. Însă la cîte ne-am fi putut aștepta și la cîte n-am mai putea spera, dacă ziarele, în loc să se aservească unor ambiții, ar exercita numai funcția de spectator și judecător! Și în loc să exclame că acest lucru este imposibil, ar trebui să-l săvîrșească, așa cum facem și noi în aceste pagini, colportînd această revoluție bună și care visează mai puțin detronarea regilor și mai mult înțelepțirea lor.