Bibliologie și științele informării (MEIROȘU 2013)

Georgica Meiroșu, Despre CZU: dezvoltare vs. înlocuire, „Biblion”, Biblioteca Județeană Constanța, nr. 8-9, 2013, p. 8.

Aflăm din comunicatele IFLA (International Federation of Library Association) - newsletter din decembrie 2012 - despre noutățile din secțiunea 29 - Clasificare și Indexare. Acestea prevăd, printre alte măsuri organiuzatorice, actualizarea și dezvoltarea Clasificării Zecimale Universale.

În ultima perioadă, statutul CZU în biblioteci a căpătat un ușor aspect caracter anacronic. Există multe opinii în breasla bibliotecarilor din țara noastră care nu doar prevăd sfârșitul folosirii acestui sistem în biblioteci, dar se și grăbesc să-l înlocuiască cu diferite tipuri de tezaure, menite să ajute mai eficient la indexarea și regăsirea informațiilor.

Studiind istoricul clasificărilor în instituțiile depozitare ale cunoștințelor umane, se impune ușor ideea unor motivații pragmatice  de aranjare a acestora într-o ordine și conform unor criterii bine stabilite, având în vederea creșterei numerice a colecțiilor, proporțional cu evoluția cunoașterii.

Un exemplu semnificativ de clasificare îl poate constitui cea folosită în cadrul legendarei biblioteci din Alexandria, construită în 295 î. H., care a avut un prim îndrumător pe cărturarul Demetrios din Phaleron (205-289 î. H.). În vederea aranjării papirusurilor existente, eruditul grec Calimah din Cirene a gândit o ordonare în funcție de genurile literare și de conținutul major al acestora: filozofie, istorie, geografie, astronomie etc, până la 120 de clase, astfel încât PINAKES a devenit primul catalog important din istoria civilizației. Acesta nu s-a păstrat, dispărînd în celebrul incendiu care a distrus anticul așezământ de cultură.

Începutul clasificării documentare care implică folosirea notației zecimale datează din secolul XIX și au avut loc mai multe etape, legându-se numele fizicianului A. Ampere, dar și de al bibliotecarului american M. Dewey. Începând cu 1895, belgianul P. Otlet a dezvoltat și inovat schema lui Dewey, transformând-o în ce va deveni mai târziu CZU. În esență, schema de clasificare constă în ordonarea totalității cunoștințelor umane în 10 mari clase, notate zecimal, pornind de la general la particular.

Revenind la prezent, trebuie spus că se impun două aspecte în dezbaterile legate de CZU: 1.dezvoltarea asigurată de IFLA prin Consorțiul CZU; 2. folosirea CZU în bibliotecile românești (actualizarea și cunoașterea de  bibliotecari). În ce privește dezvoltarea, cea mai recentă ediție Extensions and Corrections to the UDC, 34 (2012) include toate schimbările introduse în CZU în 2012 și noi propuneri, dintre care spicuim: schema revizuită în lingvistică (limbi romanice și africane), revizuire în clasa 58 (biologie - nevertebrate), schimbări și extensii în clasa79 - divertisment, clasa 007 - teoria sistemelor, 1 - filozofie, 512.7 - geometrie algebrică, 347.6 dreptul familiei (căsătorie, parteneriate, uniuni) etc. Acestea arată că CZU este un organism viu, în permanentă actualizare, ce urmează îndeaproape ansamblul cunoștințelor umane. În bibliotecile românești se folosește CZU atât pentru ordonarea fondului de carte în secțiile de împrumut, cât și pentru indexarea publicațiilor. (....)

Singurul tezaur de subiecte controlat la noi este LIVES-RO, tradus și adaptat din franceză după originalul RAMEAU (1999 și 2004 - Biblioteca Națională a Franței). Aflat în faza de validare a termenilor, acest tezaur nu este gata să fie aplicat în bibliotecile românești. Astfel încât, înlocuirea CZU cu tezaure de subiecte nu este o soluție care poate fi adoptată în prezent. În schimb, cele două modalități de indeexare - CZU și tezaurele de subiecte controlate - pot fi folosite concomitent, ele chiar își potențează utilitatea. Spre exemplu, în Biblioteca Națională a Germaniei există sofuri care ajută la reducerea timpului alocat pentrui operațiunile de indexare, datorită creșterii numărului de publicații. Astfel s-a procedat la alcătuirea automată a unui tezaur DDC (Clasificare Zecimală Dewey), cu echivalența subiectelor în domeniul medical, aplicat al lucrările de specialitate indexate.

Pentru ușurarea accesului utilizatorilor la bazele de date ale bibliotecilor, pe plan internațional au fost alalcătuite tezaure de subiecte (cunoscute ca vedete de subiecte) în diverse limbi. La noi, fiecare bibliotecă și-a alcătuit propria bază de vedete de subiect, în concordanță cu orizontul de așteptare al cititorilor, din această cauză neexistând uniformitate națională în folosirea termenilor.

venind în îmtâmpinare publicului care folosește serviciile noastre, mulți bibliotecari gândesc că limbajul cifrat al clasificării zecimale ar constitui un impediment în „navigarea” prin bazele de date ale bibliotecilor. Acești colegi uită că zeci de ani înaintea „erei informatizate”, tradiționalele cataloage sistematice rau consultate de cătgre cititiori, care decodificau fără probleme suitele de numere înșirate pe etihetele fișireelor.

Un catalog sistematic modern, în sistem informatizat, nu este altceva decât o bază de date cu legături (link-uri0 clare între indicele de clasificare și vedeta de subiect.

Acest deziderat poete fi îndepinit cu condiția alcăturii unor tezaure de subiect controlate (uniforme la nivel național), dar și a utilizării optime a CZU. De ce să folosim în continuare CZU? pentru că CZu este un sistemcifrat, recunoscut universal (așa cum matematica este un limbaj universal), lipsit de ambiguitate, coerent, ierarhic, extensibil.

Cunoașterea temeinică a caracteristicilor și structurii CZU de către bibliotecarii din România, indiferent de zona lor de activitate din biblioteci, ar duce la îndeplinirea utilității și aplicabilității ei.

Cât despre actualizarea în permanență și la timp a tabelelor CZU în bibliotecile românești, acesta ar trebui să fie un efort colectiv, care chiar merită să fie făcut.

„Principiul lui Peter” (LUNGEANU 1995)

Emil Lungeanu, Principiul lui Peter, „Tomis”, Constanța, XXX, 295, mar. 1995, p. 2

Profesorul Lawrence J. Peter, doctor în științele educației, și Raymond Hull, dramaturg și ziarist: iată numele celor doi obstetricieni grație cărora s-a născut cu bine, la termen, noua știință a ierarhiologiei. Evenimentul a avut loc la maternitatea editorială „William Morrow and Co. Inc.” (abreviere la Copii incredibili) în urmă cu 15 ani, dar, din pricina diferenței de fus orar, a ajuns prin părțile noastre abia în 1994, odată cu prima ei traducere la „Humanitas” realizată de Gh. Mateescu. Nou-născutul a fost botezat „Principiul lui Peter”.

În ciuda aspectului de arhivă (îndosarierea câtorva duzini bune de cazuri) și a aparenței aforistice bășcălioase, cartea s-ar cuveni clasificată mai curând ca teză științifică sau chiar ca manual de specialitate. Cum a venit deci ea pe lume? Tot scormonind prin depozitele de fiare vechi ale rutinei birocratice, tot curățind de rugină criteriile de selecție și promovare folosite în practic administrativă, Peter și Hull au reușit să scoată la lumină un nebănuit tezaur de legi ale incompetenței profesionale, rezultate din generalizarea experiențelor ierarhice și valorificarea sistematică a unei generoase cazuistici. Analogia cu legile entropiei sociale, faimoasele legi ale lui Murphy din cartea lui Arthur Bloch, este aproape reflexă.

„Constatând incompetența la toate nivelurile, în toate ierarhiile (în politică, în justiție, în sistemul de învățământ și în economie), am emis ipoteza că ea are drept cauză o caracteristică inerentă a regulilor care guvernează repartizarea angajaților”, își explică L. J. Peter demersul, cu tonul expozitiv și impersonal al omului de știință care ne arată cu bățul pe planșă. Prin urmare, incompetența nu are o existență de sine stătătoare, ci se manifestă doar în raportul dintre angajat și postul ocupat  de el. Această relativitate a non-valori personale l-ar fi încântat pe preotul și economistul Matei Boilă care, sub greutatea unui eseu publicat de Ed. Albatros în 1991, strivea gărgăunele marxist la teoriei valorii mărfurilor. Riscul incompetenței nu este - cu  alte cuvinte - unul la purtător, ci rezultă din mișcarea salariatului prin labirintul de scări, scăricele și scărițe din organigrama instituției, dezvoltându-se odată cu fiecare promovare a lui la un etaj superior. Această tendință ascensională nu este rezervată exclusiv fripturiștilor, ci îi antrenează legic și pe angajații lipsiți de veleități carieriste care, dovedind competență în slujbe inferioare, sunt treptat avansați, ceea ce îi va duce până la urmă - paradoxal - tocmai la incapacitatea îndeplinirii noilor funcții încredințate. Este tocmai cercul vicios al ierarhiologiei: Nu poți promova decât pe capabili; odată însă promovați, ei devin incapabili. Consecința principiului lui Peter conform căruia fiecare salariat dintr-o ierarhie tinde să urce până la nivelul său de incompetență, este aceea că - în timp - toate posturile ajung să fie ocupate de incapabili. Munca propriu-zisă este astfel îndeplinită de cei aflați încă la baza piramidei (de unde se vede că strămoșească strigătură la munca de jos este pleonastică, de vreme ce munca nici nu poate fi îndeplinită altundeva decât jos, la poalele ierarhiei), în vreme ce pe treptele superioare se desfășoară, nu-i așa, munca de lămurire (supraveghere, control, indicații prețioase, ședințomanie), în conformitate cu legea lui Menchen: Cine știe, face. Cine nu știe, învață pe alții. Cine nu știe nici să învețe pe alții, conduce. În fața acestei diviziuni piramidale a muncii în secolul XX, rămâi fascinat cât de mult a progresat omenirea de la prima diviziune istorică a muncii din epoca lui Cain și Abel, când pentru întâia dată agricultorul se delimitase de păstor! Și totuși, autorii observă că structurile piramidale (sau keopalene) au devenit deja între timp ele însele desuete, fiind depășite de structuri ultramoderne precum formația T-ului zburător, ilustrată cu schița de la pag. 80 și exemplificată cu cazul unei firme producătoare de aparatură de uz casnic, având la vârf nu mai puțin de 23 de vicepreședinți! Uneori, asemenea vârfuri masive sunt aglomerări artificiale de sinecuri oferite privilegiaților, cocoțați la conducerea unor departamente inexistente, un fel de piramide fără bază botezate de coautori vârful liber-plutitor. Cu excepția acestor aisberguri, care desigur perturbă circulația normală a fondurilor de salarii, angajarea noilor salariați se face aproape la întâmplare, astfel că specialiști eminenți se pomenesc plasați pe posturi mediocre ori inadecvate care ajung să-i descalifice și să-i ancoreze în blazare (sindromul lui Uriah Heep). Din aceste favoritisme, ca și din incompetența multora dintre membrii înșiși ai comisiilor de angajare, decurge relativismul criteriilor de recrutare a personalului.

Cu stofa unor artificieri de meserie, Petrer și Hull aruncă în aer din temelii mituri precum competența superioară a celor „de sus” sau puterea ambiției. Cu aceeași ușurință este dinamitată și religia vechimii în muncă, adeseori un eufemism al rutinei. În superproducția „Zile fierbinți”, un film de prea lung metraj despre competența la locul de muncă, Sergiu Nicolaescu (directorul șantierului naval tomitan) se duela cu Colea Răutu (secretarul de partid) măsurându-și forțele cu etalonul vechimii în partid: Am 25 de ani în partid! se lăuda directorul, la care secretarul: Am și eu vreo 35. Excepțional film, de trei ori l-am vizionat ca să nu-l uit cumva. Realitatea e că „ambițul” se bucură de mai mult respect decât părul alb (de unde și vorba episcopului Antonio de Guevara: „Judecând după părul cărunt sunt bătrân, dar în ambiții sunt tânăr”), dar și de mai mult respect se bucură Sf. Pilă, deaorece ea „este mai puternică decât ambiția”. Pilei i se acordă, de altfel, un capitol distinct, dotat cu tacâm complet: definiții, observații psihologice, sugestii tactice, ba chiar și formule matematice. Așa este, bunăoară, teorema lui Hull asupra încrucișării mai multor pile, al cărei enunț sună ca un atelier de sculărie în plină activitate: „Pila rezultantă a mai multor protectori este suma pilelor separate înmulțită cu numărul de protectori”. În asemenea condiții, ambiția nu devine doar inutilă, ci și pernicioasă. Despre bolile profesionale ale „scărarilor” se scrie: „Ei suferă de boli cum ar fi depresiuni nervoase, ulcere peptice și insomnii. Un ulcer, emblemă a succesului social, nu este deseori decât rezultatul unei ambiții exagerate”. Însăși incompetența este patogenă, așa cum o dovedește lista maladiilor celor care și-au atins nivelul ierarhic maxim, publicată la pag. 99 și abreviată sindromul ultimului post. Patologiei succesului i se mai adaugă o întreagă simptomatologie de ticuri, mani și apucături grupate sub indulgentul generic Indicii nemedicale ale ultimului post, de fapt niște psihopatii sadea. Să cităm, aici, spre pildă, gigantismul tabulator (obsesia de a avea un birou mai mare decât colegii), clasofilia (mania ordonării hârtiilor și spaima patologică de a pierde vreuna dintre ele), rigor cartis (preocuparea aberantă pentru tabele, scheme și organigrame), transferul lui Cezar (judecarea subordonaților după mutră, accent, forma ochelarilor, forța strănutului etc), papiromania  (munți de hârtii pe bioru sugerând un funcționar copleșit de muncă). Mai este apoi codofilia, mania deghizării într-un misterios ambalaj alfanumeric a unor banalități extraplate. Fenomenul s-a generalizat atât de agresiv, încât am găsit recent chiar și dicționare argotice pentru păsăreasca abrevierilor și a inițialelor. În ziua de azi, dacă primești de la niște anglo-saxoni o invitație la o agapă și citești pe mențiunea B. Y. O., înseamnă că ești așteptat să vii cu propria băutură, iar dacă în toiul petrecerii respective te trezești cumva cu un bilețel strecurat în palmă pe care scrie X. Y. Z. (verb atestat lexicografic!), trebuie să-ți închizi imediat, dar discret... fermoarul pantalonilor.

Grație acestor simptome, salariatul poate fi repede diagnosticat ca fiind deja ajuns la nivelul său maxim de incompetență. Cu adevărat meritorie este însă intenția declarată a autorilor de a-i ajuta pe amploiații de pretutindeni să prevină promovarea lor la acest ultim nivel tocmai prin simularea îmbolnăvirii, „afișând unul sau mai multe simptome nemedicale ale ultimului post”, cu condiția capitală ca ei să-și camufleze cu grijă dorința de a evita avansarea. O atare soluție preventivă pare, la prima vedere, paradoxală. „Dar, după cum am văzut, să refuzi o promovare nu este un lucru ușor. Modalitatea plăcută, sigură și eficace este să dai impresia că nu o meriți”, ne încurajează Peter și Hull cu logica lor impecabilă. Chiar și luate în calcul numai ele singure, aceste remedii propuse în final sunt suficiente pentru a legitima interesul public al micului tratat de ierarhiologie, la fel de mic ca și „Tratatul pentru îndreptarea intelectului” al lu Spinoza, care însă nu interesează pe nimeni.

Binecunoscutul slogan „omul potrivit la locul potrivit” va rămâne așadar mai departe un subiect de inspirație pentru scriitori de... science fiction. Era computerelor nu va rezolva nici ea nimic, de vreme ce, oricât de incompetent ar fi domnul computer, „el „amplifică la scară mare rezultatele incompetenței posesorului sau operatorului”  (pag. 146). De vină pentru aceste concluzii nu prea roze nu este însă pesimismul lucid al celor doi fondatori ai ierarhiologiei, ci însăși entropia socială, pâinea noastră cea de toate zilele dospită la dogoarea celui de al doilea principiu al termodinamicii. Iată de ce generalizarea concluzivă din ultimul capitol conferă definitiv întregii cărți cea mai pură valoare științifică, dându-i jos masca glumeață și dezvăluind sub ea adevăratul chip amenințător al ierarhiologiei, chipul unei autentice și neiertătoare filosofii sociale. Căci adevărata tragedie nu este imposibila promovare peste nivelul de incompetență individuală, ci iluzia nelimitatei promovări  de către cine?) a omenirii, fantoma nesfârșitului ei „progres” într-o lume supusă degradări și morții, delirul cocoțării ei „pe cel mai înalte culmi de progres și civilizație” - cum zicea știm noi cine. „Cei mai vanitoși membri ai speciei cred că ascensiunea va fi perpetuă, un fel de promovare ad infinitum (scrie Peter cu legitimă opinie). Voi arăta că, mai devreme sau mai târziu, omul trebuie să-și atingă nivelul de incompetență VITALĂ”.

Cu certitudine Peter și Hull vor mai publica și alte cărți la fel de bune, căci, după câte văd eu, mai au încă mult până să-și atingă nivelul de incompetență.

Către o industrie competitivă (CRIȘAN 1991)

Ion Crișan, Către o industrie competitivă, Humanitas / Economie - Repere - 3, București, 1991, 222 p.

5. Prefață - dr. Ihor Lemnij

1. O industrie la răscruce
Un nou criteriu de clasificare a industriei
Câteva date privind industria românească
Prima alternativă: o simplă extrapolare
A doua alternativă: o strategie ofensivă

2. Progresul tehnic - o cursă de urmărire
Argumente pentru o abordare integratoare
Un sistem promițător și defectele lui
Competiția cu timpul
Contactul cu lumea
Un sistem C+D performant și flexibil

3. Conducerea calității
Diagnoza unor afecțiuni grave
Conceptul actual de calitate
Răspunderea pentru calitate
Tehnologia controlului de calitate
Calitatea asistată de calculator
Cât costă calitatea?
Sistemul calității
O campanie pentru calitate

4. Strategii de dezvoltare 
Strategia începuturilor
Dezvoltări nechibzuite
Blocarea în defensivă
Tranziția spre competitivitate
O strategie de tip ofensiv
Cooperarea internațională
Mica întreprindere de mare tehnicitate

5. Flexibilitate și transparență
Două probleme critice
Specializarea ca factor strategic
Structurile sistemelor flexibile de fabricație
Transparență în diversitate
Fabricația integrată cu calculatorul
Întreprinderi de inteligență

6. Inițiativă. Competiție. Risc
Ne trebuie o nouă stare de spirit
Învățarea tehnologiei noi
Greșeli și risc
Nevoia de exactitate
Privatizarea, de la „fantomă” la model realist

coperta IV

Un foarte bun cunoscător al stărilor de lucruri din industria românească prezintă cititorilor numeroase soluții pentru ca într-un timp relativ scurt acesta să demareze pe drumul creșterii treptate a competitivității ei pe plan mondial. Propunerile autorului vizează aspecte-cheie, cum ar fi: introducerea progresului tehnic, implementarea unui sistem al calității produselor, adoptarea unei strategii de tip ofensiv, mărirea flexibilității întreprinderilor și a transparenței proceselor de producție, relațiile dintre inițiativă, competiție și risc etc/

Atlas folcloric

 (33-34) (...) Atlasul. Nu a lipsit un interes istoric în ceea ce privește atlasul folcloric, manifestat timpuriu. Arhivele noastre s-au îmbogățit, uneori pînă la împovărare, cu importante colecții utilizate pentru dialectologia folclorică. Din păcate, de fiecare dată, ocazia elaborării atlasului a fost ratată din motive ce nu mai trebuie cercetate. Dacă s-ar încerca post-festum întocmirea celor trei variante de atlas în maniera discutată mai sus, aceasta ar însemna o muncă de recuperare a științei și de reconstituire ca tehnică a cercetării, în sensul că textele culese în scopuri arhivistice ar trebui preluate, cu multe riscuri, din alte perspective. Nici măcar cercetările de teren din ultimii ani nu sînt destinate dialectologiei folclorice și, în consecință, atlasului. Institutul de studii etnologice și dialectale, după ce și-a pus la punct, în cîteva decenii, problema terenului, are ca obiectiv principal Colecția națională de folclor, la drept vorbind operă de recuperare, iar secțiile specializate din țară, înființate nu de mult (Timișoara, Craiova, Baia Mare, Iași) au mereu aceleași preocupări colecționare. Experiența din alte domenii a pus în evidență faptul că întocmirea unui atlas pretinde o anumită strategie a cercetării, care începe și nu se sfîrșește cu identificarea ariilor stilistice, ca în cazul colecțiilor discutate mai sus (Hasdeu, Densusianu, Arhiva fonogramică) recuperabile, totuși din motive arătate, pentru dialectologia folclorică.

Este regretabil că ne lipsește experiența practică a unui atlas folcloric. De aceea, o discuție în detaliu mi se pare prematură. cel mult, pot fi abordate următoarele aspecte ale problemei:

Stabilirea criteriilor. Pentru aprecierea corectă a fenomenelor artistice din perspectiva dialectologiei  folclorice, propunem două tipuri de criterii: criterii-cadru și criterii-specifice. Prin  criterii-cadru înțelegem un sistem de fenomene geografice, etnografice, lingvistice, estetice, istorice, politice și sociale care permit dezvoltarea unitară în timp și spațiu a culturii. În limbajul lingviștilor, acestea ar echivala cu criteriile genetico-structurale, asociate cu altele de ordin politic și psihologic (conștiința vorbitorilor). Cu ajutorul acestora, poate fi pusă în evidență forța de expansiune a elementelor de cultură, precum și funcția lor uniformizatoare. Pentru dialectologia lingvistică ele sînt de însemnătate maximă. Prin criterii-specifice înțelegem fenomenele variabile de la o regiune la alta, de la o ramură a artei folclorice la alta. Ele se opun criteriilor-cadru prin tendința centrifugală de individualizare stilistică a creațiilor în timp și spațiu. Primele pun probleme comune tuturor dialectelor folclorice , celelalte permit să urmărim procesul de ramificare a fenomenelor artistice, de la categorii la subcategorii  și de la dialecte la subdialecte și graiuri. Prin criteriile-specifice, dialectologia folclorică se întîlnește cu tipologia folclorică (sînt autori care le și confundă), iar atlasul reprezintă o modalitate de clasificare a creației orale, pe lîngă cea de valorizare.

Luate împreună, criteriile-cadru și criteriile-specifice devin sinonime cu legea estetică unitate în varietate și numai sub acest raport trebuie conceput atlasul folcloric. Despre dubla dimensiune a folclorului românesc, existența lui în unitate și în varietate (tipologică și zonală) s-a scris în repetate rînduri. În special, au făcut-o muzicologii (C. Brăiloiu, Gh. Ciobanu, Emilia Comișel) și coregrafii (A. Bucșan). Este o caracteristică a etnoculturii. Din acest punct de vedere, fenomene artistice se dezvoltă paralel și în corelație cu limba vorbită. Va trebui să apelăm din nou la lingviști pentru ca, după modelul lor deja experimentat, să acceptăm existența unor dialecte folclorice. Deocamdată, rămînem la nivelul ipotezelor, nefăcîndu-se nici o încercare de delimitare a zonelor caracteristice, faza esențială în munca de elaborare a atlasului. (...)

(39) (...) Iată și exemple de aplicare limittaivă a criteriilor specifice. Să pornim de la fapte concrete:
„Frunzî verdi baraboi
ni-o făcut maica pi doi
ț-o umplut țările cu noi.
Frunzdileana lozioari,
s-o pornit maica prin țarî
sî ni stringî grămăzioari.
Grămăzioarî nu ni-o strîns,
numai mi-o pornit la plîns.
Astî varî n-o fost varî
ș-o fost om potop șț-o parî
și ni-o ars la inimioarî”.

Modelul acestor texte îl constituie următorul cîntec de largă circulație pe teritoriul nord-dunărean:

„Frunză verde lozioară,

La Focșani între hotară

Este un nuc cu frunza rară.

Se strîng cucii toți din țară

Și cîntă de se omoară...”

Exemplele fac parte dintr-o familie de variante aparținînd liricii de înstrăinare. Pentru dialectologia folclorică, ele sînt interesante și ca ilustrări ale convergenței și divergenței stilistice. Ultimul segment, de circulației modlo-munteană, apar mai unitar ca structură, iar în privința lexicului se apropie de limba literară. (...) 

(44) (...) Cît privește cea de a doua serie de termeni indicată mai sus, pledăm pentru formula atlas folcloric, nu dicționar ori album, cum s-a mai propus, iar disciplina cer îl elaborează să se numească dialectologie folclorică. Toate acestea ni se par utile și pentru eventualele și necesarele corelări cu discipline și sectoare înrudite ale cercetării: dialectologie lingvistică, Atlasul Etnografic al României (AER), bazele dialectale și folclorice ale literaturii scrise.

Tipul de atlas. Tipologia atlaselor lingvistice este bogată: fonetice, lexicale, morfologice, fonologice (48), istorice (49) și pentru diminutive (50). Interesează două categorii: atlase folclorice analitice și atlase folclorice sintetice, în această fază incipientă a dialectologiei folclorice. Ca să ne folosim de informația ui Romulus Vulcănescu, atlasul, indiferent de conținutul tematic, este un tip de reprezentare cartografică a culturii, la un anumit nivel de abstractizare (51). Pentru ca simbolurile utilizate să reflecte corect realitatea de pe teren, factorii indicatori, eșantioanele, schemele, modelele au nevoie de o bună corelare într-un sistem logic și coerent, astfel încît să permită oricînd jocul gîndirii și al cunoașterii, de la faptele particulare la cele generale. De aceea, firesc pare să se înceapă cu elaborarea atlaselor folclorice analitice, pe zone, pe țări și pe dialecte. La un alt nivel de abstractizare se poate realiza un atlas folcloric general, fiind corelate fapte caracteristice din toate ramurile artelor populare, ca, la nivelul țării, să putem vorbi de un model românesc. Cît privește „elaborarea unei opere etnografice de tipul AER, se poate trec gradat  de la ancheta generalizată pe țară asupra elementelor și aspectelor civilizației și culturii populare, efectuată prin concursul științelor etnologice particulare, la un sistem corelat de modele culturale analitico-descriptive  și stilistico-matematice, relevate de ancheta interdisciplinară, care să acopere nevoile unei imagini complexe și viziuni unitare despre viață și lume a poporului român” (52).

Comentariu la „Ținutul Vrancei” (1930, 1969) de etnograful Ion Diaconu (1903-1984)

 (36) (...) Ion Diaconu a corelat criteriul genetic cu cel estetic, urmărind, cum singur spune, „vîna pastorală” (33), ceea ce l-a condus firesc pe urmele Mioriței. El descoperă balada la diferite categorii de depozitari și susține, în baza unei terorii proprii despre dinamica folclorică (34), originea străveche (româna comună), păstorească și vrînceană a motivului. Avem însă dreptul să  selectăm pentru atlas o anumită variantă și, în baza ei, să formulăm o concluzie definitivă? În caz afirmativ, multe dintre concluziile autorului Ținutului Vrancei trebuie acceptate. Criteriul estetic nu mai poate fi invocat decît cu unele rectificări. Este superioară estetic doar acea variantă care reprezintă „un zăcămînt poetic de dincolo de adaptarea sufletului daco-roman, la concepția creștină a ispășirii prin iertare și faptă”? Fie și așa. Dar nu avem nici o siguranță că motivul inițial, trac la origine, provine din mediul păstoresc. În al doilea rînd, criteriul estetic a fost înlocuit tacit cu altul tipologic, dat fiind că, în vechime, motivul mioritic circula sub formă lirice (bocet, colind) și ritualistice. Dacă selectăm o variantă literaturizată tip Alecsandri, criteriul estetic se află repus în drepturi. Nu și cel etnografic, în speță păstoresc, pentru că textul reprezintă experiența estetică a întregului etnic.

Biblografie de intelectuali dobrogeni (TOMIS 1969)

 Semnalăm...
... cu deosebită satisfacție, apariția sintezei bibliografice editate de Biblioteca municipiului Constanța. Volumul („Reprezentanți ai Dobrogei în știința și cultura românească”) materializează o inițiativă oarecum inedită și își propune să faciliteze o eventuală retrospectivă bibliografică în evoluția spirituală a zonei. Ineditul constă în aceea că lucrarea se numără printre foarte puținele bibliografii locale editate în ultimii 25 de ani (doar bibliotecile municipală și  universitară din Iași au mai folosit un asemenea procedeu de cercetare - n. n.), precum și în faptul că s-a depășit stadiul de simplă semnalare și se încearcă o îmbinare a preciziei cu adnotările apreciative.
Autoarea (Constanța Călinescu) încearcă să grupeze după anumite criterii fixe o mare cantitate de informații utile, cărora le subordoneză succintele prezentări biografice și referințe critice. Dincolo de satisfacția înregistrării apariției volumului ca act de cultură, însă, rămînem cu impresia că sistemul de redactare este încă incert, că nu s-a definitivat formula unei asemeni operații bibliografice și că - pe undeva - criteriile de organizare a materialului își păstrează o derutantă mobilitate.
Departe de noi gîndul de abanliza meritele evident eale inițiativei în sine, dar credm că formularea obiecțiilor la acest volum ar putea ajuta la cristalizarea metodei de redactare  pentru următoarele pe care le dorim mai bune și mai convingătoare. S-ar putea să nu avem dreptate, însă criteriul dispunerii alfabetice ni se pare inoperant pentru încadrarea personalităților în epocă. În plus, rigoarea unei astfel de catalogări duce la aprecieri valorice bizare și nu este în măsură să creioneze un tablou evolutiv al intelectualității dobrogene. Va trebui să se reflecteze, în viitor, la avantajele și dezavantajele bibliografiei cronologice, pe domenii de activitate sau pe zone limitate de influență!
De asemenea, credem că s-a pierdut din vedere caracterul de instrument informativ pe care trebuie să -l aibă o astfel de lucrare și s-au făcut concesii fortuitului în aprecieri. Dacă ne gîndim că volumul este o trimitere bibliografică pentu avizați - atunci devine clar că adnotările școlărești împietează asupra ținutei științifice (...).