Biserica ortodoxă din Densuș

<
(...)
61. În Transilvania, dînd urmare cererilor curiei papale*, șefii angevini** legiferează, în secolul al XIII lea, interdicția pentru comunitățile ortodoxe românești de a-și construi ctitorii din piatră, interdicție în vigoare, cu unele excepții, secole de-a rîndul. Numai în unele zone, în măsura participării la viața politică și militară a voievodatului Transilvaniei sau a regatului Ungariei, nobili mici români au avut posibilitatea înălțării unor lăcașuri de zid. În imagine, biserica ortodoxă de la Densuș*** - datată 1280, cu o încăpere centrală, pătrată și o absidă la est (altarul). Alte încăperi au fost adăugate în secolele XIV și XV. În exterior, de reținut, plastica zidurilor construite din materiale scoase, în mare parte, din ruinele romane, probabil de la Sarmizegetusa: lespezi mari (unele cu inscripții latine), altare votive, stîlpi, fragmente de coloane. De observat, la diverse nivele ale zidurilor, motivul în dinți de fierăstrău. (foto C. Săvulescu)
(...)
>

NOTE
* Curia Romana (latină) = „Curtea romană”. Aparatul administrativ al Sfântului Scaun de la Roma. (http://www.vatican.va/roman_curia/index.htm)
** Dinastia de Anjou a regatului Ungariei (1308-1395) = Dinastie de origine franceză, ramură a dinastiei angevine  a regatului Neapolelui. (http://corbiialbi.ro/index.php/compas/41-angevinii-8211-forintul-clujul-i-declinul-statutului-rom-nilor-din-transilvania/)
*** Biserica ortodoxă din Densuș (județul Hunedoara) = http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/biserica-densus-un-unicat-al-patrimoniului-rom-nesc

Englez islamizat forțat versus religie în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Magnific!
- Da, dar tu n-ai fi făcut-o niciodată!
- Habar n-am cum aș fi reacționat.
- Ba da, știi prea bine. Tu n-ai fi lăsat niciodată ca gîndirea sofisticată sau mai știu eu ce să-și înăbușe prima pornire așa cum s-a întîmplat cu mine. Prima mea pornire a fost să le răspund: „Trageți și dracu să vă ia!” și regret că n-am urmat-o, căci n-aș mai fi acum unde sînt. Lucru ciudat că dacă m-ar fi amenințat cu tortura, aș fi rezistat.
- Tortura-i ticăloasă.
- Fanaticii nu-s ticăloși. L-aș fi trimis la dracu, dacă realmente îi repugna că trebuie să mă împuște: m-a implorat, stătea cu pistolul în fața mea și mă implora să nu-l oblig s-o facă. Fratele lui mi-era prieten. Fanatismul religios e o chestiune foarte ciudată. Stătea acolo gata să tragă și implorîndu-mă. Îngrozitor de uman. Parcă-i văd și acum ochii. Făcuse un legămînt. În viața n-am văzut un om mai ușurat ca dînsul, după aceea.
- N-ai pomenit nimic despre asta în poem.
- A-ți milă de călăul tău nu prea seamănă a o justificare. Nu sînt mîndru de lucrul ăsta, mai ales că mi-a salvat viața. Și apoi, nu știu sigur dacă acest a fost adevăratul motiv. Religia, atunci cînd nu crezi în ea, e o înșelătorie. Să pășești în bezna eternității de dragul unei înșelătorii! Dacă e nevoie să mor, vreau să mor pentru o realitate.
- Nu crezi că ai fi îndreptățit să negi totul?
- N-am să neg nimic. Dacă a ieșit la iveală, va trebui să înfrunt totul.
(...)
- Laș. Eticheta „laș” - aș putea să renunț de pe acum la orice luptă. Și vor fi îndreptățiți să mă considere astfel.
- Pe dracu!
Wilfrid continuă fără să-i dea atenție:
- Și totuși, întreaga mea ființă se revoltă împotriva gîndului de a muri pentru o cauză în care nu cred. Un mănunchi de legende și superstiții - le detest! Mi-aș jertfi viața mai curînd ca să le dau o lovitură de moarte, decît să ajut la menținerea lor. Dacă cineva m-ar forța să torturez un animal, să spînzur un om, să violez o femeie, fără îndoială că aș prefera să mor decît s-o fac. Dar  de ce dracu să mor ca să le fac o bucurie celor pe care-i disprețuiesc; pentru că cred în niște dogme răsuflate, care au adus lumii mai multă nenorocire decît orice alt lucru înfăptuit de muritori? De ce? Spune-mi?
Michael se retrăsese în fața izbucnirii de pasiune, și stătea abătut și mohorît.
- Un simbol, mormăi el.
- Un simbol! Pentru normele de conduită în numele cărora merită să lupți sper că aș lupta și eu; pentru onestitate, umanitate, curaj; oricum, am făcut războiul; dar de ce să lupt în numele unei cauze care pentru mine nu valorează nici cît o ceapă degerată?
- Pur și simplu, povestea asta nu trebuie dată în vileag, strigă Michael cu violență. (...)
Michael se trezi în stradă înainte de a fi fost în stradă să se gîndească din nou. Wilfrid fusese prins într-o capcană. Era de lesne de imaginat cum disprețul lui răzvrătit față de convenționalism și de tot ceea ce presupuneau convențiile îi orbise viziunea firească. Dar cînd judeci un englez, nu poți disocia cutare sau cutare aspect de imaginea lui integrală; trădarea unei singure laturi va fi considerată ca trădarea întregului. Cît despre acel bizar acces de milă față de virtualul lui ucigaș, cine dintre acei care nu-l cunoșteau pe Wilfrid ar putea înțelege așa ceva? Cazul era dureros și tragic. Eticheta „laș” va fi lipită astfel ca să poată fi văzută de toți ochii, fără discriminare.
„Desigur, își spuse Michael, se vor găsi și unii să-l apere - egomaniacii și alții, ceea ce o să-l facă să simtă cu atît mai prost. Nimic mai agasant decît să fii susținut de oameni care nu înțeleg, care nu te pot înțelege. (...)”
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 380-381.

Motivul ''Cavalerul trac'': cetatea dacică Polovraci (Olt) - sec. I î. H., 
''Muzeul Militar Naţional'' / Expoziţia Istoria Străveche

„Farmecul peisajului” (CRUCERU 199?)

Florica Cruceru, Farmecul peisajului, „Tomis”, Constanța, august 199?

Restaurantul „plutitor” Gavroche, inedită apariție în portul Tomis, a fost inaugurat într-una din serile canicularului sfârșit de iulie. Eleganta ambarcațiune cu acoperiș galben, paviment verde intens și mobilier alb, ușor legănată de ape și bătută de briza marină, apare solar-picturală, subliniind, cumva, legătura cu expoziția Danielei Țurcanu, care a onorat momentul inaugural.

Compusă din trei grupe distincte de lucrări, executate la distanțe de timp și spațiu, expoziția este, totuși, unitară prin fermitatea unui desen construit, ca și prin puternica voință a autoarei de a configura atmosfera spațiilor evocate.

O suită de peisaje inspirate de comuna Cobadin și de împrejurimile acesteia - unde autoare a organizat o tabără de creație cu elevii clasei a zecea de la Liceul de Artă Constanța în iunie - lucrate „a la prima”, în fața motivului, dezvăluie noile sale încercări de a reevalua cumva, refăcând drumul parcurs de artiștii înaintași ai perioadei interbelice. Conservarea și selectarea acelor elemente de detaliu care să slujească „întregul”, urmărirea redării dialogului spațiului și luminii locale (cel puțin incipient), caracteristice atmosferei peisajului dobrogean de dincolo de malul mării ș. a., iată câteva repere ale lucrărilor executate la Cobadin și satele Fântâna Mare sau Conacu.

Pictate în timpi anteriori - în consecință bazate pe alte coordonate plastice - apar peisajele inspirate de Cheile Dobrogei. Ochiul ager al pictoriței descoperă aici și „reface” „monumentala” apariție a rocii, lipsită de vegetație în partea ei estică. Și pentru a mări parcă misterul acestor ciudate „canioane dobrogene”, artista înscrie în imagini și partea lor vestică, aceea pe care foarte puțini dintre cei care vizitează locul, o descoperă. Sălbăticia ei, succesiunea semicercurilor orizontale ale straturilor de rocă, lichenii pietrei și alternanța ei cu vegetația arbuștilor pitici, „pitiți” în interstiții și falii, toate subliniază farmecul unui peisaj fantastic, plăsmuit parcă de închipuire, deși real. D. Țurcanu știe să vadă și văzând să redea natura, îmbogățind-o.

Cel de-al treilea grup de lucrări este constituit cu acuarele lucrate într-o țară în care D-sa s-a aflat în călătorie de documentare prin 1995, reprezentând coride spaniole. În alcătuiri suave (cromatic) de rozuri și brunuri stinse, diluate (poate tocmai pentru a atenua dramatismul - pentru noi - al luptei), expozanta surprinde, prin câteva linii, întregul spectacol: eleganța mișcărilor toreadorului, ca și forța taurului surprins în luptă.

Și dacă peisajele de la Cobadin și din împrejurimi sunt imagini recognoscibile, construite în spirit tradițional, cu accent voit pe ideea de spațiu-lumină, acuarelele-compoziții din Spania dezvăluie un mod de rezolvare pictural și grafic totodată. Căci, schițe rapide, voluntar stenografice, notații realist-sugestive, ele au aceeași forță expresivă: impresia de mișcare, de acțiune este împlinită limpede, clar, deși fără insistențe de contur, sugerarea atmosferei revenind aici tentelor fluid-transparente ale culorii.

D. Țurcanu demonstrează, prin expoziția sa, știința de a sluji „subiectul” și „motivul” printr-o mare varietate de mijloace și rezolvări picturale dictate de complexitatea dialogului său interior cu natura. Opera sa nu are „cifru”, ea se dezvăluie direct, chiar cu o insistență ce rezidă în propriile-i calități, cu sinceritate și cu un anume farmec, privitorului, antrenându-l într-o „colocvială tăcere”. Înteraga expoziție „respiră” o debordantă energie creatoare, care este specifică artistei.

„Sorin Adam” (DELEANU 1997?)

 Geta Deleanu, Sorin Adam, „Tomis”, 1997?, pagina 11, 15

„Balcicul se confundă astăzi cu pictura românească” scria Alexandru Busuioceanu în 1936 cu referire la pictura interbelică. Și continua: „Orășelul mărunt, răsfirat între falezele albe și unduiri dulci trandafirii este, de mai bine de două decenii, locul de întâlnire al pictorilor noștri, chip familiar în pânzele lor de fiecare vară, model și maestru în care arta noastră își găsește încă inspirația cea mai fecundă”.

Balcicul a devenit peste ani locul imaginar de întâlnire al artiștilor cu spiritul picturii interbelice și cu ei înșiși pe coordonatele spațiului și timpului absolut al artei.

Pentru a reface un traseu întrerupt în timp, pe linia tradiției picturii noastre interbelice, atât de puțin cunoscută dincolo de granițele țării, Sorin Adam pleacă la Balcic în căutarea luminii și culorii ce au inspirat în mod exotic și romantic pe marii noștri pictori. Asemeni lui Ștefan Dimitrescu și Lucian Grigorescu, lui Dumitru Ghiață și Yorgulescu Yor, acest artist tânăr reușește să-și modeleze paleta cromatică conform cu spațiul întâlnit aici. Pentru colegii săi de breaslă, demersul lui este până acum singular. (...) Simți în pictura lui unică și pasionantă de a picta și trăi sentimentul de plenitudine al sufletului în fața naturii transpuse ideal în arta sa. Peisajul, natura statică, nudul transmit lumină, culoare, vibrație, trăire, bucurie de a exista. Fire pozitivă, plină de temperament și vitalitate, S. A. trăiește plenar experiența cestei vieți cărei îi imprimă forța de creație și forța de dăruire a talentului său. Nu cred că S. A. meditează prea mult în fața motivului pictural. Sufletul său de artist debordează de inspirație și vibrează de tensiuni mult prea înalte ca să nu se reverse în șuvoaie de forme și culori ce fascinează privitorul. Artistul este însă conștient că nimic durabil nu se poate ivi în sfera creației artistice fără disciplină și rigoare, fără înțelegerea libertății de creație ca desfătare a spiritului între tensiunea creatoare și emoția estetică. Motiv pentru care artistul adaugă talentului nativ instrucția disciplinată prin lectură și cultivarea prieteniei marilor artiști contemporani, dintre care Vasile Grigore este maestru și model de dăruire în creație. Deși student al lui Teodor Moraru la Academia de Artă „Luceafărul”, pe care a absolvit-o în 1996, S. A. s-a apropiat de profesorul Vasile Grigore simțind acea înrudire spirituală și vibrație sufletească cu marele nostru colorist. Expoziția personală a lui S. A. deschisă la Muzeul de Artă Constanța este un pas important în evoluția artistică a tânărului aflat cu certitudine pe un drum al afirmării depline.

„Mircea Vărzaru” (CRUCERU 1996)

 Fl. Cruceru, Pictori contemporani. Mircea Vărzaru, „Tomis”, Constanța, 1996, iunie

Mircea Vărzaru a apărut în pictura românească în deceniul șase, venind din spațiul Bărăganului, ca loc de naștere. Poate în dorul vastelor întinderi ale acestuia s-a stabilit la Constanța, într-o toamnă cu soare cald, de culoarea mierii a anului 1961. Cu doi ani înainte absolvise Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. Peste ani, s-a conturat cât de mult au însemnat pentru el cei șase ani de ucenicie în preajma profesorului. Căci „meșterul” l-a urmărit pe elev prin marea lecției a operei proprii. Pentru tânăr el a fost, după iubirea cea a purtat-o mamei sale, Ioana, a doua persoană a vieții venerată, până în plină maturitate. Comunicarea mentor-elev s-a adâncit prin înțelegeri tainice, de cele mai multe ori prin rostiri „nerostite”, neformulate în cuvinte, doar simțite și implicit asimilate. Exemplul lui Ciucurencu - pictorul și omul - deopotrivă a fost continuat prin adâncirea în studiul altor mari artiști: Cezanne pentru soliditatea construcției formei; Palady pentru inegalabilele calități ale picturii sale privind sinteza raporturilor dintre forme, model de ordine în organizarea unei opere, carte de căpătâi a uceniciei sale de după absolvirea institutului; apoi Matisse pentru culoarea ca mijloc creator de spații decorative. Muzeele din Leningrad, Moscova, Budapesta, Praga, Berlin, ca și albumele de artă i-au prilejuit cunoașteri și nu numai.

Pictor prin destin, Mircea Vărzaru a înțeles de timpuriu că nu va putea înfăptui o operă numai prin talent, fără o muncă continuă, perseverentă, tiranică, fără trăirea intensă a „nașterii” dinlăuntrul său, a artei. El poartă în sine dragostea de natură, de liberă mișcare de (...) a ei într-o pictură agresată care respinge idilicul. Natura este pentru Mircea Vărzaru ambianța necesară; inegalabila ei armonie rezidă în cele mai simple motive. Meditația „sentimentală” rostită cu sinceritate capătă formă prin semnul pictural direct. Motivul din natură este adesea simplificat în sensul datului sentimental al momentului; de aceea el apare pe pânză într-un firesc egal cu cel al naturii contemplate. Și astfel peisajele lui devin fragmente „noi” ale marelui portret al naturii pe care sufletul său de artist și-l însușește, reconstituindu-l apoi din părțile lui componente.

Mircea Vărzaru este un desenator puternic; suitele de peisaje cu bărci sau cele cu faleza Cazinoului o demonstrează. Deși linia este tăioasă, ea sugerează, prin grosimi variate ale ductului, volumele; desenul apare mereu „încălzit” de ușoare tente de culoare. Este ca și cum pictorul, confruntat atunci cu dificultatea procurării culorilor recurge la acuarelă, căci nu poate lucra fără culoare! Vigoarea desenului, creator de forme, dar mai ales înțelegerea rolului culorii au rămas, pentru artist, repere trainice  ale propriei creații. Uneori el reia, în pictură, același peisaj realizat în culori de apă, deși aceasta din urmă există ca lucrare finită și nu ca schiță de idee. În aceste reluări, reală demonstrație de forță, în care logica articulării desenului apare accentuată prin culoare se conturează în bună măsură calitățile acestui artist nebun de „pictură”. Este un mod al său de a-și verifica mereu, de câteva decenii, „permanentul său debut”(!).

Predispoziția lui Mircea Vărzaru către pitoresc a devenit, în anii din urmă, confesiune și, într-o oarecare măsură, crez; ca mai toți pictorii serioși, care au făcut din peisajul dobrogean motivul principal al propriei creații el se află mereu într-un paradoxal impas. Acela al cunoașterii totale a tot ceea ce școala românească de pictură a dat mai valoros în contactul nemijlocit, incitant cu peisajul local - includem aici perioada interbelică, dar și cei peste 40 de ani ce i-au urmat - pe de o parte. Pe de altă parte, acela al înfăptuirii unei opere relevante care să consoneze în contemporaneitate, dar și să rămână mărturie demnă. Este sensul, perspectiva din care trebuie privită mereu creația contemporană inspirată de această parte a țării, în care se integrează și opera lui Mircea Vărzaru.

Se susține că retina lui Ciucurencu pare să fi fost impregnată de universul copilăriei și concluziile sale picturale să-și aibă originea în satul lipovenesc. E o supoziție! Să fi operat, oare, involuntar, aceleași impulsuri senzoriale în cazul peisajelor lui Mircea Vărzaru inspirate de Tulcea și Babadag? Căci forța cromatică a lucrărilor rezultate din acest contact rămâne distinctă: ele sunt repere reprezentative, de referință în cazul unei pertinente analize a etapelor operei sale. Fără să fie îndatorat, ca mod de exprimare a maestrului său, el a ajuns la aceleași concluzii: prin observații proprii, lecția a fost înțeleasă în toată consistența ei și s-a înțelenit în complexitatea structurii interioare și de meserie a lui Mircea Vărzaru.

În acest sens cred că este cea mai fructuoasă influență pe care maestrul a avut-o asupra elevului, conducându-l spre observația proprie, spre concluzii proprii, astfel încât într-o ipotetică alăturare de opere pe simeză, legătura între lucrările celor doi - maestru și elev - să se simtă doar în profunzime, dar nu aparent. S-ar demonstra că elevul nu este emul, că profesorul nu este „copiat”, ci înțeles, fiecare pictează în felul său, pornind de la aceleași concepții despre meșteșugul picturii, despre motiv ca „subiect” ales...

(...) 

Lectura etnologică pornind de la context (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 177, 182-185.

3.5. Cu aceasta ajungem la cea de a treia posibilitate de abordare a textului folcloric întrevăzută de noi și confirmată de practica interpretativă. Din perspectiva poziției receptorului față de text, situația este similară cu cea discutată sub 3.4., în sensul că interpretatorul operei nu face parte dintre in-siders, nu este deci un ins folcloric, cum era cazul celor tratați sub 3.3. El are însă pe deplin conștiința tipului aparte de literatură pe care îl constituie folclorul, și-a apropiat prin studiu codul creației populare, încearcă să ajungă - cu metode științifice dintre cele mai diverse - la (...). (...)

După ce respinge teoria cu privire la originea literară a alegoriei (cf. Dietrich), autorul apreciază demersurile englezului Laweon, care „lărgește cadrele încercării de explicare” îndreptîndu-și atenția asupra „obiceiurilor și credințelor, adevăratul punct de plecare pentru explicarea cînrtecelor populare legate de diferite ceremonii” (104). Există un punct de vedere teoretic ce definește o modalitate de interpretare a textului folcloric pe care o numim lectura etnologică pornind de la context.
Acordînd studiului lui Ion Mușlea valoarea unui izbutit exemplu, reținem că el procedează la o amănunțită descriere a obiceiurilor de înmormîntare a tinerilor necăsătoriți la diverse popoare balcanice, ajungînd la încheierea că celebra alegorie din Miorița trebuie să fie „un ecou sau o influență a cîntrecelor funebre cuprinzînd alegoria morții-nuntă sau un reflex al obiceiurilor descrise. Căci, pentru noi - subliniază autorul - originea acestei alegorii trebuie să fie căutată în obiceiurile de căsătorie amestecate atît de intim cu funeraliile tinerilor bărbați și ale tinerelor fete” (105).
Aplicată de C. Brăiloiu la cercetarea unei balade reprezentative cum este Miorița, de I. Mușlea la interpretarea unui motiv literar, de I. Taloș la studiera unei teme concretizată în sute de variante, lectura etnologică de acest tip se poate folosi și în investigarea unui element minimal al textului  - un vers, o imagine, un cuvînt. Este, spre exemplu, ceea ce face C. Eretescu, care demonstrează că „Fața albă și-a spălat”, din colinde și din ceremoniale, nu este altceva decît un vers-emblemă ce își are rădăcinile în vechi acte rituale: „Pe baza materialului românesc prezentat susținem ipoteza unei concordanțe pe care o numim <nonobligatorie> între cele două planuri. Firește, această concordanță nu încercăm s-o înțelegem ca pe o proiecție mecanică a ritologicului în poetic, proiecție în care toate momentele și detaliile de ceremonial sînt încastrate și fosilizate într-un text imuabil. Sîntem de părere însă că gesturile rituale sînt înalt semnificative, premise ale desfășurării ceremonialului, pot deveni mesaj poetic și pot fi regăsite în texte de ceremonial. Ele nu sînt necesare unui text ceremonial, dar reprezintă o marcă  acestuia. Atestarea spălării rituale devine în acest condiții o marcă a textului de ceremonial” (106).
Unui astfel de demers interpretativ i se pot găsi, dealtfel, începuturile foarte devreme, în eruditele pagini scrise de Hasdeu despre „Frunză verde” sau, cu o deschidere și o bătaie mai lungă, despre Doina. Se cuvine deci să subliniem că tipul acesta de lectură etnologică nu este un cîștig metodologic exclusiv al ultimelor 3-4 decenii, ci are o considerabilă vechime în timp și multe reușite în folcloristica noastră.
Nu vrem să se înțeleagă, însă că un asemenea mod de lectură a textului folcloric este și unicul. Sînt cazuri cînd o asemenea abordare nu duce nici pe departe la rezultatele scontate. După cum ne întîmpină categorii folclorice, specii, teme și motive concretizate în nenumărate variante a căror înțelegere și justă interpretare nu se pot dispensa de raportarea cît mai aplicată, de studiul cît mai exact al contextului etnografic, al datului etnologic. În acest sens, remarcabilele studii consacrate de D. Caracostea și Gh. Vrabie unei teme epice de importanța și răspîndirea celei cunoscute sub numele Lenore (107) conțin o sumă de sugestii teoretice și metodologice demne de reținut.
Fiind vorba de o producție folclorică cu largă răspîndire în spațiu, ambii cercetători procedează mai întîi la descrierea materialului diferitelor versiuni naționale, urmată de compararea, pînă la cele mai mici amănunte, a celor mai semnificative „element epice” constitutive ale baladei. De aici decurg o serie de concluzii cu privire la originea motivelor, la particularitățile fiecărei versiuni naționale și ale grupurilor de versiuni, la originalitatea versiunii românești între celelalte versiuni balcanice și europene. Din ambele studii se degajă o idee teoretică foarte importantă: ceea ce ne-a parvenit nouă sub form a unei si structuri epice  închegate în jurul câtorva imagini remarcabile, a fost, la origine, „o simplă poveste primitivă” (Caracostea) generată de credințe și superstiții străvechi, încît „nu este imagine în poezia populară de această natură care să nu aibă un înțeles ascuns în mentalitatea maselor” (Vrabie). Raportarea textului la ansamblul credințelor , superstițiilor și practicilor în legătură cu moartea, cu strigoii, cu căsătoria relevă baza etnografică a fiecărui motiv al poemului. Analizată separat, fiecare secvență constitutivă a poemului nu spune prea mult, fiind o proiecție în plan literar a unei realități etnografice, fie un loc comun cu valoare circulatorie la nivelul întregii categorii.
Așa de pildă, în varianta Ciobanu-Plenița, balada debutează cu o formulă ce marchează locul, plasînd acțiunea și pe ascultători într-o lume incert-fabuloasă („Mugurel de mare, / Mie mi se pare / Pe-a gură de vale, / De-o căscioară mare...”) propice desfășurării ulterioare a faptelor. Întru totul asemănătoare formual de la varianta C. S. Făgețel:„ Verde salbă moale / pe-o gură de vale / mie mi se pare / tot de-o casă mare...”. Structural, dar nu întotdeauna și ca verbalizare, formula își are corespondentul în toate cîntecele epice fantastice (mitologice), răspunzînd unei funcții precise și constiuind un fel de marcă  a categoriei tematice respective, contribuind astfel la delimitarea pieselor ce îi aparțin, și pe baza unui criteriu formal. La rîndul lor, protagoniștii sînt introduși prin mijlocirea exclusivă a unor șabloane. Este vorba, mai întîi, despre „Cea maică bătrînă / Cu brîul de lînă / Cu ia de sîrmă / Cu păr de cămilă / Cu doi dinți în gură ” (Ciobanu-Plenița) față de „o babă bătrînă / cu furca săină / cu doi dinți de lînă” (Făgețel). A. Fochi inventariază „locul comun”  sub nr. 93 - Portretul mamei - fără a cita vreun exemplu, dar trimițînd la „măicuța bătrînă” din Miorița („Rotunjimea deplină și-a aflat-o în Miorița, unde, adaptîndu-se contetxului, pe lîngă că a renunțat la o sumă de lungimi neesențiale, s-a psihologizat și interiorizat într-atît încît a devenit un model de artă inimitabilă..”). Se afirmă că „Formula nu e prea frecventă ; mai e în 6 subiecte , în afară de Miorița”  (108), dar aprecierea ni se pare pripită. Prezentarea celor 9 feciori și a fetei se fa e tot prin mijlocire unor formule : „Nouă feciorei / Puișori de zmei / Cu Voichița zece / Care mi-i întrece ” (Ciobanu-Plenița) față de „Verde și-o lalea / baba că-mi avea / nouă legănași  / nouă feciorași / cu Voichița zece / care-i și întrece” (Făgețel). Dintre frați se distinge Consantin „Cel cu barbă neagră / Și cu mintea-ntreagă / Ăl om de ispravă” (Ciobanu-Plenița) față de „Dine, Constandine / legăior dintîi / cel cu barbă neagră / cu chip de ispravă (face-te-ai otravă”) (Făgețel). Trimiterea la formula din unele variante ale Meșterului Manole este cu totul evidentă („Nouă meșteri mari / calfe și zidari /cu Manole zece / Care mi-i întrece”); asemenea formule verbalizate (locuri comune) circulă și sînt prezente în toate categoriile tematice ale epicii populare, cu semantismul lor propriu, dar îmbogățindu-și adesea semnificația prin combinare. În cazul de față, astfel ordonate, cele trei locuri comune marchează cu strictețe personajele între care se vor stabili anumite raporturi din care va crește ulterior narațiunea. Să notăm că deocamdată, toate sunt notate pozitiv, atîta vreme cît raporturile dintre ele sînt echilibrate armonioase. O intervenție din afară („Greci neguțători / Dalbi împețitor / Din noulea țări / Despre Nadolii / Cele țări pustii”) schimbă raporturile dintre personaje, dezechilibrînd, prin cererea lor, armonia familială. Maica bătrînă și sfetil Constantin devin opozanți: „Mumă-sa n-o da” vs. „Dă-ți pe Voichița” sau „N-o dau pe Voica / că ea-n casă-mi face / focșorel pe vatră / apșoară-n găleată” vs. „-Maică, maica mea / le dăm pe Voica...” Intervine aici un loc comun, consemnat de Fochi sub nr. 85 - Periodicitate (ne)rituală: „O situație interesantă ne întîmpină în cazul a trei cîntece epice în care se povestește despre căsătoria fetei în afara satului ei, în <străinătate> chiar. În asemenea împrejurări, un actant își ia angajamentul de a o aduce pe fată, în mod periodic, în sînul vechii familii” (109). În varianta din Oltenia avem: „Că eu ț-oi aduce-o / Iarna de trei ori / Vara de cinci ori / Că sînt sărbători”, iar în varianta din Romanați, mai amplu, se zice: „Că ei s-or lega  / ca să ni-o aducă / vara de cinci ori / că sînt lucrători / nu sînt sărbători / de nouă ori iarna / că sînt sărbători / și nu sînt lucrători”. Repartiția numărului de veniri acasă, pe sezoane, merită ea însăși o discuție aparte, dar deocamdată nu ne oprim asupra ei. În plan epic, promisunea avea rostul de  a lichida, pentru moment, tensiunea creată între mamă și fiul cel mare, ca urmare a intervenției factorului perturbator: „grecii neguțători”. Intervenția unui nou agent extern produce drama; ciuma seceră viețile celor nouă feciori, moartea împiedicîndu-l pe cel mare să-și respecte promisiunea de a o aduce pe sora sa la casa părintească, așa cum se legase. Încălcarea unui jurămînt, nerespectarea legămîntului reprezintă, în gîndirea populară, un motiv serios ca cineva să devină după moarte strigoi. În răspunsurile la chestionarul lui Hasdeu, 11 consemnări atestă că strigoii se  fac din cei „care jură strîmb”, din cei care „au primit jurăminte sau blesteme grele” (o atestare), din „om mort jurat” (o atestare). Caracostea vorbește despre „existența unui tip primitiv în care fratele, din propriul îndemn, venea să ia pe sora lui”, (...).


Bibliografie selectivă
***, Antologie de proză populară epică, 3 vol., E. P. L. , București, 1966.
Alexandru Ioan, Nunta la români. Orații, prefață, Minerva/I. Moanță, București, 1974
Amzulescu Alexandru, Cîntece bătrînești, Minerva, București, 1974.
Apostol P., Motivul mioritic în cultura română, A. Fochi, Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, Editura Academeii RSR, București, 1964
Barbu Eugen, Jienii. Teatru popular haiducesc, prefață, Minerva/H. Oprișan, București, 1974
Bălan I. D., Influențe folclorice în poezia noastră actuală, 1955
Beniuc Mihai, Toma Alimoș. Balade haiducești, prefață, Minerva, București, 1973
Bistrițianu Alexandru, Teorie și inspirație folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, Minerva, București, 1977
Bîrlea Ovidiu, Poveștile lui Creangă, EPL, București, 1967
Bîrlea Ovidiu, Poetică folclorică, Univers, București, 1979
Bîrlea Ovidiu, Folclor românesc, I, Minerva, București, 1981
Bîrlea Ovidiu, Istoria folcloristicii românești, Editura Enciclopedică, București,
Brîncuș Grigore, Că narativ în balada populară, „LR”, an XXVI, nr. 5, 1977.
Brîncuș, Vocabularul autohton al limbii române, EȘE, București, 1983.
Burada T., O călătorie în Dobrogea, Iași, 1880.
Caracostea D. & Bîrlea Ovidiu, Problemele tipologiei folclorice, Minerva, București, 1971.
Caraman Petre, Colindatul la români, slavi și la alte popoare, Minerva, București, 1983.
Călinescu George, Arta literară în folclor, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1964.
Călinescu George, Estetica basmului, EPL, București, 1965
Călinescu George, Universul poeziei (1948), Universul poeziei, Minerva., București, 1974.
Cesereanu D., Arghezi și folclorul, EPL, București, 1966
Chițimia I., Folclorul în substratul literaturii române vechi, Ovidiu Papadima (ed.),  Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Constantinescu Nicolae, Observații asupra stilului unui povestitor muntean, „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXI, nr. 1-2, 1972.
Ciompec G., Motivul crerației în literatura română, Minerva, București, 1979
Constantinescu Nicolae, Fișe pentru un dicționar de folclor (III), „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXXII, 1973.
Coteanu I., Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academei RSR, București, 1973.
Cristea Valeriu, Balade istorice, prefață, Minerva/„Meșterul Manole”, București, 1975.
Densusianu Ovid, Folclorul. Cum trebuie înțeles, „Viața păstorească...”, E. P. L., București, 1966
Dima Alexandru, Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, 1936
Dima Alexandru, Arta populară și relațiile ei, Minerva, București, 1971.
Fochi Adraian, G. Coșbuc și creația populară, Minerva, București, 1971.
Fochi Adrain, Estetica oralității, Minerva, București, 1980.
Herseni Traian, Forme străvechi de cultură populară românească, Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Hocart A. M., The Life-giving myth, London, 1952.
Ispas S. & Truță D., Propuneri pentru catalogul liricii orale românești, „R. E. F.”, tom XIX, nr. 2, 1974.
Ivănescu G., O influență bizantină sau slavă în folclorul românesc și în limba română: calioanul, „Folclor literar”, vol. I, Timișoara, 1967.
Levi-Strauss Claude, Antropologie structurale, Plon, Paris, 1958; Antropologia structurală, Editura Politică, București, 1978
Levi-Strauss Claude, Le Cru et le Cuit, Plon, Paris, 1964.
Levi-Strauss Claude, Religions comparees des peuples sans ecriture, „Problemes et methodes d histoire des religions”, Paris, 1968.
Levi-Strauss Claude, Gîndirea sălbatică, Editura Științifică, București, 1971.
Levi-Strauss Claude, L Homme Nu, Plon, Paris, 1971.
Ljungman W., Traditionswanderungen Euphrat-Rhein, F. F. C., Helsinki, 1938.
Muntean G., Epoca marilor clasici. Folclorul ca substanță a creației poetice originale, Ovidiu Papadima (ed.),  Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Papadima Ovidiu, Iluminismul și clasicimul întîrziat. Opinia despre cultura populară - infuzia ei latentă în literatura epocii, Ovidiu Papadima (ed.),  Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Pop Dumitru, Plugușorul - sinteză folclorică românească, „Studii și comunicări”, Sibiu, I, 1982.
Pop M. & Ruxăndoiu P., Folclor literar românesc, E. D. P. , București, 1976.
Pop M., Caracterul formalizat al creațiilor orale, „Secolul 20”, nr. 5, 1967, p. 157
Propp V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Univers, București, 1973.
Roșianu Nicolae, Stereotipia basmului, Univers, București, 1973.
Rotaru I., Eminescu și poezia populară, EPL, București, 1965.
Ruxăndoiu P., Formele descriptive al poeziei riturilor agare, „Analele Universității București. Științe sociale-filologie”, an XII, vol. 28, 1963.
Sorescu Marin, Novac și zîna. Balade fantastice, prefață, Minerva /I. Șerb, București, 1973
Ulici L., Recurs, Cartea Românească, București, 1971
Țoiu C., Miorița. Balade păstorești, prefață, Minerva, București, 1974
Vianu Tudor, Estetica, E. P. L., București, 1968
Vrabie Gh., Folclorul. Obiect-principii-metodă-categorii, Editura Academiei RSR, București, 1970.
Vrabie Gh., Basmul cu soarele și cu fata de împărat. Povești, snoave și legende argeșene, Minerva, București, 1973.
Wellek R. & Warren A., Teoria literaturii, E. L. U., 1967.

Alegoria morții ca nuntă în foclorul român și polon (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 56, 59

(56) (....) - și anume unui animal credincios: la români eroul cioban se adresează mioarei năzdrăvane; la poloni, calului. Deci tînărul lasă cu „limbă de moarte” acestui credincios tovarăș, ultimele lui dorințe și cea mai însemnată este aceasta: - să nu spuie celor dragi lui că el a murit, ci că s-a însurat. motivul care-l determină la aceasta e foarte nobil: el nu vrea să-i mîhnească pe cei de aproape cu moartea lui.
Totuși și la români, dar mai ales la poloni, realitatea tragică, deși ascunsă sub straiul alegoriei, se dezvăluie.
Și aici urmează la ambele popoare zugrăvirea aproape fidelă a unei nunți, înșiruindu-se cele mai însemnate împrejurări și cel mai caracteristice personaje ale ceremonialului de căsătorie. Ba mai mult încă: sînt poezii polone în care nu lipsește nici motivul „măicuții bătrîne” atît de cunoscut la români: „Iar dacă-n cale-ți va ieși / Bătrîna mea măicuță / O să te întrebe biata: / - Măi Negrule, căluț iubit, / Unde mi-i feciorașul? / Unde mi-i tinerelul?” (9)
La bătrîna lui mamă se gîndește întîi eroul și i se strînge inima de durere cînd își închipuie cît de greu are s-o lovească vestea morții lui. Numai că frumosul episod al descrierii pe care o face mama despre feciorul ei celor pe care-i întreabă, acea măiastră portretizare  de la români lipsește aproape cu totul în poezia polonă. Iată deci puse față-n față poeziile cu același subiect, ale acestor două popoare. Că centrul de greutat la ambele îl formează același motiv, nu încape nici o îndoială. Firește, nu poate fi vorba de vreo influență de la un popor la alaul la baza creațiunii acestor poezii; la ambele ele s-au dezvoltat cu totul independent. Motivul fundamental, comun la amîndouă popoarele (și comun încă și la multe altele de care nu ne ocupăm aici), este încă una din nenumăratele mărturii pe care le aduce folclorul despr eternul omenesc din manifestările sufletești ale popoarelor, chiar și la cele mai deosebite dintre ele. Și acest motiv este umitor de asemănător la români și poloni. Deosebirea mai izbitoare între cîntecele respective ale acestor două națiuni stă în aceea că la români motivul s-a proiectat pe fondul vieții păstorești - după cum avea să dovedească d-l Ovid Densusuianu pe temeiul poeziei populare - a ocupat cel mai însemnat rol la români; pe cînd la poloni nu mai găsim această viață pe care să se fixeze motivul nostru. Aici alta este atmosfera: o formează viața soldatului sau aceea a nobilului care umblă prin lume în tovărășia calului său. Pentru definirea atmosferei acesteia, singura ce diferențiază mai adînc cele două serii de cîntece, atrag atenția asupra personajului animal care-i reprezentativ: la români, miorița; la poloni, calul. Dar acest animal este simbolul unei vieți: mioara, al vieții păstorești; calulk al vieții cavalerești.
(9) Oskar Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204

(59) „(...) / Iar vornici peștișorii, / Staroști mi-au fost țiparii,  / Plapumă-mi fu iarba din lac, / Iar pernele pietrele din fund” (17).
Din mulțimea de variante, mă mărginesc la aceste citații socotindu-le suficiente și destul de reprezentative pentru întruparea acestui motiv în poezia polonă. Din exemplele de mai sus răsare limpede alegoria. Se vorbește despre moarte ca de o căsătorie, redată cu toate împrejurările ei mai însemnate, cu întregul ei cortegiu de personaje: mireasa în frunte, apoi starostele, nunul, nuna, vornicii, druștile (18), lăutarii (19) ... ba încă și patul nupțial cu plapuma: trestia și cu perina: pietrele lacului. De remarcat că multe variante se încheie cu pomenirea lăutarilor, stejarii de pe malul iazului, personificare foarte reușită.
Trecînd acum la poezia respectivă românească, găsim și aici destule exemple. Încep cu varianta Alecsandri: „Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o fată de crai / Pe - o gură de rai...” sau „C-o mîndră crăiasă / A lumii mireasă... Brazi și păltinași / I-am făcut nuntași / Preoți, munții mari / Păsări, lăutari, / Păsărele mii / Și stele făclii...”. În altă variantă: „Că eu m-am însurat/ Și m-am cununat / Și mie mi-au fost / Nună, nună /Sfînta lună / Și nun mare / Sfîntul soare / Și nuntași Păltinași / Și lăutari /Țînțari ” (20) sau „Da voi drept să-i spuneți / Că m-am însurat ... / - La cine fat- a luat? / - Pe sora soarelui / Ce-i dragă vericui ! / - Care lui îs socri mari? / Luna jumătate / Și stelele toate. / - Care lui îs nuni mari? - Acei jurători /Luceferi din zori!” (21) sau într-o colindă: „V-o-ntreba mama de mine, / Spuneți-i că m-am dus la bine / Că numai m-am însurat / Și eu numai mi-am luat / Tot o fată de-mpărat / Să nu fie cu bănat” (22). Într-o variantă din munții Vrancei  alegoria sună aproape ca cea din Alecsandri: „- Mătușă, mătușă, Da el s- aînsurat / Și s-a cununat / Luna cu lumina / I-au ținut cununa / Și-au fost nuntași / Brazi și păltinași /” (23) sau în alta tot de acolo: „-Măicuță bătrînă / Cu brîu de cămilă... / El mi se-nsura /Și mi-l cununa / Soare și luna / Luna-n răsărit / Soarele-n asfințit” (24).
Și aici aceeași alegorie, același tablou fidel al nunții în care găsim cele mai importante datini ale ceremonialului căsătoriei (...).
17. Cf. Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204. Aceeași variantă cu neînsemnate schimbări. Cf. Zegola Pauli, Piesni ludu polskiego, Lwow, 1838,p. 96.
18. În citațiile de mai sus nu-i vorba de druște, dar în alte variante sînt pomenite.
19. Asupra cortegiului de nuntă, cf. Zygmunt Gloger, Obchody Weselne.
20. Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească, vol. II, Apendice, p. 135, varianta VII.
21. Ibidem, varianta XIII, p. 139-140.
22. Ibidem, XXI-3, p. 151.
23. Dintr-o culegere inedită a subsemnatului (Herăstrău-Vetrești, Putna)
24. Ibidem (Reghiu-Putna).

Comentariu la „Ținutul Vrancei” (1930, 1969) de etnograful Ion Diaconu (1903-1984)

 (36) (...) Ion Diaconu a corelat criteriul genetic cu cel estetic, urmărind, cum singur spune, „vîna pastorală” (33), ceea ce l-a condus firesc pe urmele Mioriței. El descoperă balada la diferite categorii de depozitari și susține, în baza unei terorii proprii despre dinamica folclorică (34), originea străveche (româna comună), păstorească și vrînceană a motivului. Avem însă dreptul să  selectăm pentru atlas o anumită variantă și, în baza ei, să formulăm o concluzie definitivă? În caz afirmativ, multe dintre concluziile autorului Ținutului Vrancei trebuie acceptate. Criteriul estetic nu mai poate fi invocat decît cu unele rectificări. Este superioară estetic doar acea variantă care reprezintă „un zăcămînt poetic de dincolo de adaptarea sufletului daco-roman, la concepția creștină a ispășirii prin iertare și faptă”? Fie și așa. Dar nu avem nici o siguranță că motivul inițial, trac la origine, provine din mediul păstoresc. În al doilea rînd, criteriul estetic a fost înlocuit tacit cu altul tipologic, dat fiind că, în vechime, motivul mioritic circula sub formă lirice (bocet, colind) și ritualistice. Dacă selectăm o variantă literaturizată tip Alecsandri, criteriul estetic se află repus în drepturi. Nu și cel etnografic, în speță păstoresc, pentru că textul reprezintă experiența estetică a întregului etnic.

„Ion Andreescu în Muzeul de Artă Constanța” (PĂULEANU 1972)

 Doina Păuleanu, Ion Andreescu în Muzeul de Artă Constanța, „Litoral”, Constanța, ? 1972

Ion Andreescu se impune pictural la sfârșitul secolului IX, dominat emblematic de tipologia, viziunea și spiritualitatea grigoresciană, din filiația maestrului de neconstestat al picturii românești, diversificând, prin gândirea sa artistică introspectivă și profundă, prin afectivitatea sa complexă, peisajul cultural al artei românești. Concentrat cu intransigență asupra mijloacelor artistice, Andreescu supune motivul unei epurări esențiale, instaurând o ordine a imaginii care, deși conține date fizice ale realului propus, se încarcă de putere semnificantă subiectivă. Atent, ca și pictorii francezi ai școlii de la Barbizon, în locul cărora lucrează Nicolae Grigorescu, la ? atmosferice și la coeziunea dintre culoarea suport și lumină, vocația de peisagist a lui Andreescu îl va duce la ? picturale distincte de aceștia. În urma aceluiași demers analitic, arta pictorului de la Câmpina va duce la ? ale obiectului în favoarea ? atmosferice, pe care ? lui Andreescu va ? invariante melodice, ? unei coeziuni și adâncimi ?, acordul tonal și ? sufletului cu locul. „?”, „Plopi desfrunziți în lunca Cislăului”, „Tăietor de lemne”, „Drum seara” din expoziția Muzeului de Artă Constanța sunt o parte din reușitele sale peisagistice.

Peisajele Andreescu ? ades de prezenta ? aluziv. Meditând asupra motivului, arta lui se va desfășura în succesiunea ritmică a spațiilor ? orizontale, armonia rafinată a culorilor neutre, ? sale raporturi de nuanță, cromatica dominată de puterea de reflexivitate a culorilor.

Tipologii folclorice

 (32-33) (...) Tipologiile. Din marea varietate a formulelor tipologice (pe teme, motive, subiecte, categorii), trebuie să le reținem doar pe acelea care pot susține cercetările de dialectologie folclorică. N. Iorga și D. Caracostea au avut bune intuiții în această direcție. Părerile lor despre răspîndirea teritorială  a eposului au fost confirmate și întărite aproape punct cu punct de investigațiile ulterioare de teren și bibliotecă. Astăzi este un lucru binecunsocut, mai ales datorită lui Al. I. Amzulescu, că anumite cicluri ale baladei circulă cu predilecție în zonele indicate de Iorga și că au la bază condiționările întrezărite de el. Nu trebuie pierdută din vedere poetizare aventurilor unor eroi locali, cum ar fi Vasile cel Mare în Moldova sau Pintea Viteazul în Transilvania, ceea ce i-a scăpat marelui istoric. Chiar dacă nici Iorga, nic Caracostea nu și-au propus să cartografieze textele, continuarea cercetărilor întreprinse de ei conducea în mod necesar în acest sens. A încercat-o Gheorghe Vrabie pentru cîteva balade reprezentative (Meșterul Manole, Voichița, Cîntecul Șarpelui, Miorița) și, mai insistent, A. Fochi pentru Miorița și Ion Taloș preocupat de Meșterul Manole.