„Farmecul peisajului” (CRUCERU 199?)

Florica Cruceru, Farmecul peisajului, „Tomis”, Constanța, august 199?

Restaurantul „plutitor” Gavroche, inedită apariție în portul Tomis, a fost inaugurat într-una din serile canicularului sfârșit de iulie. Eleganta ambarcațiune cu acoperiș galben, paviment verde intens și mobilier alb, ușor legănată de ape și bătută de briza marină, apare solar-picturală, subliniind, cumva, legătura cu expoziția Danielei Țurcanu, care a onorat momentul inaugural.

Compusă din trei grupe distincte de lucrări, executate la distanțe de timp și spațiu, expoziția este, totuși, unitară prin fermitatea unui desen construit, ca și prin puternica voință a autoarei de a configura atmosfera spațiilor evocate.

O suită de peisaje inspirate de comuna Cobadin și de împrejurimile acesteia - unde autoare a organizat o tabără de creație cu elevii clasei a zecea de la Liceul de Artă Constanța în iunie - lucrate „a la prima”, în fața motivului, dezvăluie noile sale încercări de a reevalua cumva, refăcând drumul parcurs de artiștii înaintași ai perioadei interbelice. Conservarea și selectarea acelor elemente de detaliu care să slujească „întregul”, urmărirea redării dialogului spațiului și luminii locale (cel puțin incipient), caracteristice atmosferei peisajului dobrogean de dincolo de malul mării ș. a., iată câteva repere ale lucrărilor executate la Cobadin și satele Fântâna Mare sau Conacu.

Pictate în timpi anteriori - în consecință bazate pe alte coordonate plastice - apar peisajele inspirate de Cheile Dobrogei. Ochiul ager al pictoriței descoperă aici și „reface” „monumentala” apariție a rocii, lipsită de vegetație în partea ei estică. Și pentru a mări parcă misterul acestor ciudate „canioane dobrogene”, artista înscrie în imagini și partea lor vestică, aceea pe care foarte puțini dintre cei care vizitează locul, o descoperă. Sălbăticia ei, succesiunea semicercurilor orizontale ale straturilor de rocă, lichenii pietrei și alternanța ei cu vegetația arbuștilor pitici, „pitiți” în interstiții și falii, toate subliniază farmecul unui peisaj fantastic, plăsmuit parcă de închipuire, deși real. D. Țurcanu știe să vadă și văzând să redea natura, îmbogățind-o.

Cel de-al treilea grup de lucrări este constituit cu acuarele lucrate într-o țară în care D-sa s-a aflat în călătorie de documentare prin 1995, reprezentând coride spaniole. În alcătuiri suave (cromatic) de rozuri și brunuri stinse, diluate (poate tocmai pentru a atenua dramatismul - pentru noi - al luptei), expozanta surprinde, prin câteva linii, întregul spectacol: eleganța mișcărilor toreadorului, ca și forța taurului surprins în luptă.

Și dacă peisajele de la Cobadin și din împrejurimi sunt imagini recognoscibile, construite în spirit tradițional, cu accent voit pe ideea de spațiu-lumină, acuarelele-compoziții din Spania dezvăluie un mod de rezolvare pictural și grafic totodată. Căci, schițe rapide, voluntar stenografice, notații realist-sugestive, ele au aceeași forță expresivă: impresia de mișcare, de acțiune este împlinită limpede, clar, deși fără insistențe de contur, sugerarea atmosferei revenind aici tentelor fluid-transparente ale culorii.

D. Țurcanu demonstrează, prin expoziția sa, știința de a sluji „subiectul” și „motivul” printr-o mare varietate de mijloace și rezolvări picturale dictate de complexitatea dialogului său interior cu natura. Opera sa nu are „cifru”, ea se dezvăluie direct, chiar cu o insistență ce rezidă în propriile-i calități, cu sinceritate și cu un anume farmec, privitorului, antrenându-l într-o „colocvială tăcere”. Înteraga expoziție „respiră” o debordantă energie creatoare, care este specifică artistei.

„Mircea Vărzaru” (CRUCERU 1996)

 Fl. Cruceru, Pictori contemporani. Mircea Vărzaru, „Tomis”, Constanța, 1996, iunie

Mircea Vărzaru a apărut în pictura românească în deceniul șase, venind din spațiul Bărăganului, ca loc de naștere. Poate în dorul vastelor întinderi ale acestuia s-a stabilit la Constanța, într-o toamnă cu soare cald, de culoarea mierii a anului 1961. Cu doi ani înainte absolvise Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. Peste ani, s-a conturat cât de mult au însemnat pentru el cei șase ani de ucenicie în preajma profesorului. Căci „meșterul” l-a urmărit pe elev prin marea lecției a operei proprii. Pentru tânăr el a fost, după iubirea cea a purtat-o mamei sale, Ioana, a doua persoană a vieții venerată, până în plină maturitate. Comunicarea mentor-elev s-a adâncit prin înțelegeri tainice, de cele mai multe ori prin rostiri „nerostite”, neformulate în cuvinte, doar simțite și implicit asimilate. Exemplul lui Ciucurencu - pictorul și omul - deopotrivă a fost continuat prin adâncirea în studiul altor mari artiști: Cezanne pentru soliditatea construcției formei; Palady pentru inegalabilele calități ale picturii sale privind sinteza raporturilor dintre forme, model de ordine în organizarea unei opere, carte de căpătâi a uceniciei sale de după absolvirea institutului; apoi Matisse pentru culoarea ca mijloc creator de spații decorative. Muzeele din Leningrad, Moscova, Budapesta, Praga, Berlin, ca și albumele de artă i-au prilejuit cunoașteri și nu numai.

Pictor prin destin, Mircea Vărzaru a înțeles de timpuriu că nu va putea înfăptui o operă numai prin talent, fără o muncă continuă, perseverentă, tiranică, fără trăirea intensă a „nașterii” dinlăuntrul său, a artei. El poartă în sine dragostea de natură, de liberă mișcare de (...) a ei într-o pictură agresată care respinge idilicul. Natura este pentru Mircea Vărzaru ambianța necesară; inegalabila ei armonie rezidă în cele mai simple motive. Meditația „sentimentală” rostită cu sinceritate capătă formă prin semnul pictural direct. Motivul din natură este adesea simplificat în sensul datului sentimental al momentului; de aceea el apare pe pânză într-un firesc egal cu cel al naturii contemplate. Și astfel peisajele lui devin fragmente „noi” ale marelui portret al naturii pe care sufletul său de artist și-l însușește, reconstituindu-l apoi din părțile lui componente.

Mircea Vărzaru este un desenator puternic; suitele de peisaje cu bărci sau cele cu faleza Cazinoului o demonstrează. Deși linia este tăioasă, ea sugerează, prin grosimi variate ale ductului, volumele; desenul apare mereu „încălzit” de ușoare tente de culoare. Este ca și cum pictorul, confruntat atunci cu dificultatea procurării culorilor recurge la acuarelă, căci nu poate lucra fără culoare! Vigoarea desenului, creator de forme, dar mai ales înțelegerea rolului culorii au rămas, pentru artist, repere trainice  ale propriei creații. Uneori el reia, în pictură, același peisaj realizat în culori de apă, deși aceasta din urmă există ca lucrare finită și nu ca schiță de idee. În aceste reluări, reală demonstrație de forță, în care logica articulării desenului apare accentuată prin culoare se conturează în bună măsură calitățile acestui artist nebun de „pictură”. Este un mod al său de a-și verifica mereu, de câteva decenii, „permanentul său debut”(!).

Predispoziția lui Mircea Vărzaru către pitoresc a devenit, în anii din urmă, confesiune și, într-o oarecare măsură, crez; ca mai toți pictorii serioși, care au făcut din peisajul dobrogean motivul principal al propriei creații el se află mereu într-un paradoxal impas. Acela al cunoașterii totale a tot ceea ce școala românească de pictură a dat mai valoros în contactul nemijlocit, incitant cu peisajul local - includem aici perioada interbelică, dar și cei peste 40 de ani ce i-au urmat - pe de o parte. Pe de altă parte, acela al înfăptuirii unei opere relevante care să consoneze în contemporaneitate, dar și să rămână mărturie demnă. Este sensul, perspectiva din care trebuie privită mereu creația contemporană inspirată de această parte a țării, în care se integrează și opera lui Mircea Vărzaru.

Se susține că retina lui Ciucurencu pare să fi fost impregnată de universul copilăriei și concluziile sale picturale să-și aibă originea în satul lipovenesc. E o supoziție! Să fi operat, oare, involuntar, aceleași impulsuri senzoriale în cazul peisajelor lui Mircea Vărzaru inspirate de Tulcea și Babadag? Căci forța cromatică a lucrărilor rezultate din acest contact rămâne distinctă: ele sunt repere reprezentative, de referință în cazul unei pertinente analize a etapelor operei sale. Fără să fie îndatorat, ca mod de exprimare a maestrului său, el a ajuns la aceleași concluzii: prin observații proprii, lecția a fost înțeleasă în toată consistența ei și s-a înțelenit în complexitatea structurii interioare și de meserie a lui Mircea Vărzaru.

În acest sens cred că este cea mai fructuoasă influență pe care maestrul a avut-o asupra elevului, conducându-l spre observația proprie, spre concluzii proprii, astfel încât într-o ipotetică alăturare de opere pe simeză, legătura între lucrările celor doi - maestru și elev - să se simtă doar în profunzime, dar nu aparent. S-ar demonstra că elevul nu este emul, că profesorul nu este „copiat”, ci înțeles, fiecare pictează în felul său, pornind de la aceleași concepții despre meșteșugul picturii, despre motiv ca „subiect” ales...

(...) 

„Goblen” (PĂVĂLOIU 1995)

 Mariana Păvăloiu, Simeză. Goblen, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

În aceste zile de toamnă, vizitatorii Muzeului Marinei din Constanța au putut admira peste 60 de lucrări migălite cu vârful acului și căldura sufletului de Marinela Stoian. Aflată la cea de a șase expoziție personală, autoarea răspunde cu gingășie și talent exigențelor iubitorilor de goblen. Între lucrări primează marinele. Fie că sunt preluări după clasici ori colaborări cu pictorul constănțean Valentin Donici, ele aduc în fața celor ce le admiră misterul inconfundabil al mării.

Alte subiecte predilecte ale Marinelei Stoian sunt: anotimpurile satului românesc, o străduță liniștită de la începutul veacului, icoane ce ne poartă cu gândul la superbele broderii lucrate de domnițele noastre în vremuri de demult. Din acest univers al culorii și al formei delicate nu lipsesc florile. Generoasă, expozanta ne dăruiește buchete de margarete, trandafiri, albăstrele, pansele, violete, maci cu discreția și bucuria celei îndrăgostite ea însăși de aceste minunății. Figurile umane, cu pondere cele ale copiilor, sunt redate cu mână sigură și rafinament cromatic.

Tipologii folclorice

 (32-33) (...) Tipologiile. Din marea varietate a formulelor tipologice (pe teme, motive, subiecte, categorii), trebuie să le reținem doar pe acelea care pot susține cercetările de dialectologie folclorică. N. Iorga și D. Caracostea au avut bune intuiții în această direcție. Părerile lor despre răspîndirea teritorială  a eposului au fost confirmate și întărite aproape punct cu punct de investigațiile ulterioare de teren și bibliotecă. Astăzi este un lucru binecunsocut, mai ales datorită lui Al. I. Amzulescu, că anumite cicluri ale baladei circulă cu predilecție în zonele indicate de Iorga și că au la bază condiționările întrezărite de el. Nu trebuie pierdută din vedere poetizare aventurilor unor eroi locali, cum ar fi Vasile cel Mare în Moldova sau Pintea Viteazul în Transilvania, ceea ce i-a scăpat marelui istoric. Chiar dacă nici Iorga, nic Caracostea nu și-au propus să cartografieze textele, continuarea cercetărilor întreprinse de ei conducea în mod necesar în acest sens. A încercat-o Gheorghe Vrabie pentru cîteva balade reprezentative (Meșterul Manole, Voichița, Cîntecul Șarpelui, Miorița) și, mai insistent, A. Fochi pentru Miorița și Ion Taloș preocupat de Meșterul Manole.