Simbol versus știință în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...) Cunoștințele medicale ale lui lama* erau bineînțeles, foarte reduse. Era convins că bălegarul unui cal negru, amestecat cu pucioasă, băgat într-o piele de șarpe, este un leac sigur contra holerei; în orice caz însă, simbolul îl interesa mult mai mult decît știința. Huree Babu ascultă cu tot respectul cuvenit afirmațiile bătrînului, astfel că lama sfîrși prin a spune despre el că era un vraci foarte curtenitor. Bengalezul modest îi răspunse că el nu era decît un cîrpaci în domeniul misterelor; dar în orice caz , slavă Domnului, era totuși în măsură să-și dea seama de adevăr, atunci cînd se afla în fața unui maestru. El își primise învățătura de la sahibii** care niciodată nu țin socoteala cheltuielilor pe care le fac în curțile lor domnești din Calcutta***; cu toate acestea, recunoștea el singur că mai presus de înțelepciunea pămîntească, există o altă înțelepciune, știința înaltă și unică, izvorîtă din meditație. Kim ridică privirea cu invidie: în fața lor nu mai era același Huree Babu pe care îl cunoștea de mai înainte, cel cu vorba dulceagă, fire exuberantă și neliniștită; nu mai era nerușinatul vânzător de leacuri din noapte trecută. În locul acestuia vedea acum un om cu experiență, cuviincios și prevenitor, un om grav și învățat care asculta cu totă atenția înțelepciunea vorbelor lui lama. Femeia cea bătrînă mărturisi lui Kim fără nici un înconjur, că vorbele pe care le schimbau cei doi  erau mai presus de priceperea. Ea prefera farmecele scrise cu cerneală din gros, care să poată fi spălată în apă și băută, fără să mai vorbească apoi despre ele. Altfel, la ce mai sînt bune zeitățile? (...) Kim se interesa de lucrurile lumești ca și femei aceasta care era gata să le părăsească pe toate, și asculta fiecare cuvînt, cu picioarele încrucișate sub el și acoperite de poala hainei lui largi, în timp ce lama înlătura unul după altul toate argumentele privitoarele la vindecarea trupului cu ajutorul leacurilor înșirate de Huree Babu.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim****, vol. II, Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 124-125.

NOTE M. T.
* LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.

• sursa: DEX '09 (2009)
 (http://dexonline.ro:8080/definitie/lama)

** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) sursa: MDN '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
*** Calcutta / Kolkata = Mare port de pe coasta de E a Indiei. Capitala coloniei britanice India (1772-1911). Azi capitala statului federal indian Bengalul de Vest. (https://www.britannica.com/place/Kolkata)
**** Raisa Stoleriu, Micul Prieten al Întregii Lumi şi perla coroanei britanice, „Bookblog”, 22 ianuarie 2013 (http://www.bookblog.ro/recenzie/micul-prieten-al-intregii-lumi-si-perla-coroanei-britanice/)

Misticismul Indiei (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Ransome nu socotea că atmosfera de mister sinistru, care plutea deasupra casei, avea de-a face cu sacrificiile tainice, ori cu orgiile ascunse, așa cum obișnuiau ziariștii de mîna a doua să descrie riturile hinduse. Era convins că originea acestei ambianțe avea un caracter mai puțin senzațional și o altă explicație, pe care o resimțea din ce în ce mai mult ca pe un lucru real, aproape tangibil. Era prezentă peste tot. Dacă aveai ochi pătrunzători, urechi agere și un oarecare fler, o simțeai ori de cîte ori intrai în casă. Plutea ca o mireasmă subtilă, dar coruptă, în jurul lui Mr. Bannerjee și a soției sale. Stăruia în toate încăperile. Uneori ieșea brusc la lumină, făcîndu-și simțită existența printr-o intonație, printr-o privire înfricoșată, care o făceau pînă și pe Mrs. Bannerjee să se transforme - în timp ce-i vorbeai - dintr-o ființă rece, distantă, dar reală, familiară chiar, într-o făptură neînțeleasă, înspăimîntată, sălbatică. Această metamorfoză, - remarcase Ransome - nu se limita la soții Bannerjee, ci se manifesta în nenumărate cazuri la mai toți indienii pe care-i cunoscuse. Chiar și pe dîrza, mîndra și independenta Maharani o văzuse schimbîndu-se brusc, misterios, în vreme ce el îi vorbea. În casa soților Bennarjee impresia aceasta era și mai acută deoarece Mr. Bannerjee fiind un bengali și avînd pretenția de a fi un indian luminat, format după tiparuri europene, contrastul era și mai izbitor, iar misterul ieșea și mai pregnant în evidență.
Ransome se convinse treptat că acest ceva contribuia la separarea dintre indieni și europeni, rupînd legăturile lor de intimitate, uscînd prieteniile cele mai apropiate, lăsîndu-le sterpe și goale. Scriitorii se refereau la acest fenomen numindu-l vulgar „misterul Indiei”, dar Ransome era prea inteligent ca să accepte acest teorii, după cum nu putea accepta nici ieftinele șmecherii ale fakirilor. Nega existența misterelor pentru că descoperise că în cele din urmă misterele hinduse, chiar și cel mai ezoterice, aveau explicații destul de simple.
După un timp începu să pună întrebări indienilor pe care îi socotea mai apropiați, dar nu realizase decît foarte puține progrese, pînă în ziua cînd se adresase Maiorului Safka. Nu avea nici un rost să ceară lămuriri lui Ali Khan. Musulmanii nu înțelegeau acest lucru. Inimosul și sincerul Rașid era de părere că în acest mister care-i făcea pe hinduși atît de lași, de trădători, de nestatornici își avea originea în neînțelegerile și tulburările dintre musulmani și hinduși. Pe musulmani îi irita și îi intriga mai mult chiar decît îl iritau și intrigau pe Ransome însuși.
Dar Maiorul Safka era un hindus, un brahman* eliberat; îl eliberaseră poate chiar strămoșii lui care, în loc să se încline în fața misterului și a spaimei, luptaseră împotriva acestora. Medicul se eliberase poate și datorită credinței lui în știință și în superioritatea inteligenței umane asupra răului din natură, înmagazinat în trupurile misterioșilor zei.
- Aceasta este marea racilă a Indiei, spunea Maiorul Safka. Ai putea s-o numești răul hindus. Înăbușă, paralizează, asfixiază. Este asemenea duhorilor care plutesc asupra cartierelor sărace, cînd sînt bîntuite de ciumă ori de variolă.
Discutaseră adeseori despre această chestiune, uneori pe veranda lui Ransome, alteori în biroul Maiorului, la spital. Cîteodată Miss Macdaid intra, îi asculta cîteva clipe, apoi se strîmba disprețuitor, învinuindu-i că își pierd vremea, vorbind despre lucruri fără rost. Numai educația, curățenia și o hrană îndestulătoare ar putea salva India, obișnuia ea să spună.
Maiorului îi plăcea să discute despre această chestiune și ori de cîte  ori ataca acest subiect lucrurile i se limpezeau în minte. De fiecare dată îl făcea și pe Ransome să înțeleagă lucrurile mai bine, mai clar.
- Acest rău își are originea în misticism, iar manifestările lui sînt tot mistice. Ca să înțelegi acest lucuru, trebuie să cunoști întreaga istorie a religiei hinduse - originile, ascensiunea, declinul ei. Nu știu să fi existat ceva asemănător de-a lungul istoriei, decît poate credințele  stranii, ezoterice din evul cel mai întunecat al Europei, cînd pustnicii se retrăgeau în peșteri dedicîndu-se contemplației, ca acel șarlatan bătrîn, tatăl lui Bannerjee. Oameni inteligenți intrau în mînăstiri pentru că numai acolo puteau păstra vie flacăra culturii și a civilizației. Un fel de nor plutea desupra Europei în acele vremuri... un nor pe care l-aș putea numi credință și religie, în ciuda grosolăniei și a superstițiilor , vremuri în care creștinismul devenise un nefast amestec de credințe în care găseai învățămintele lui Hristos îmbinate ciudat cu păgînismul druid**, cu superstiții izvorîte din ținuturile mlăștinoase ale Germaniei, peste care se suprapuneau raționamentele romane și superstițiile romane și grecești. Acest nor pătrundea în fiecare casă și își punea pecetea pe viața fiecărui om. Nu scăpau de influența lui decît cei care se închideau în mănăstiri sau trăiau ca animalele în peșteri. Armate de vrăjitori, de demoni, de strigoi bîntuiau mințile și existența pînă și a celor mai inteligenți oameni, făcîndu-i să trăiască sub teroarea unei credințe care glorifica răul nu binele. Aceast s-a petrecut în cursul căderii unui mare imperiu***, a prăbușirii unei întregi civilizații.
Maiorul reluă după o scurtă pauză:
- După cum vezi, un agent de asigurări retras din afaceri, cum e de pildă bătrînul Bannerjee, simte că-l cotropește frica; spre a scăpa de păcate se izolează de lume și devine sfînt tocmai fiindcă viața lui nu a fost de loc sfîntă. Banii agonisiți de el n-au provenit din afaceri curate și, la un moment dat, omul nostru este cuprins de frică; nu știu de ce îi este frică, dar îl stăpînește totuși acest simțămînt. Și Bannerjee fiul este înfricoșat, în ciuda manierelor lui rafinate, a limbajului său distins; este un laș și din cînd în cînd simte pogorînd asupra lui o groază nelămurită, datorită unei mase imponderabile de lucruri aflate dincolo de înțelegerea sa.
Deodată, Maiorul izbucni în rîs:
- Uneori și pe Maharani o cuprinde frica. Mi s-a întîmplat să o văd uitînd că are o minte luminată, că a înființat un liceu pentru fete și că a făcut să se voteze o lege care îngăduie femeilor hinduse să divorțeze. Dar acestea nu contează. Cîteodată acel „ceva” pune stăpînire și pe ea, readucînd-o la starea de sălbăticie de odinioară, supunînd-o superstițiilor, ca pe vremea cînd au adus-o aici după ce a coborît din munți. Deasupra Indiei plutește ca un nor... o religie care nu a suferit reforme, o religie născută din natură - asemenea tuturor credințelor - și care a cunoscut o ascensiune fantastică, intrînd apoi în declin ca orice religie sălbatică, împănată de imagini idolatre și tabu-uri ce slăvesc principiul răului și al nimicirii deopotrivă cu cel al binelui și al creației. Poate că în manifestările ei este mai sălbatică și mai înfricoșătoare decît a fost vreodată creștinismul păgîn al evului mediu. Și aceasta nu se întîmplă fiindcă oamenii sînt diferiți de cei din alte colțuri ale lumii. Această religie a fost zămislită nu de indivizi, ci de India însăși... de pămîntul, de soarele, de cerul ei, de însăși viața crudă și nepăsătoare a Indiei. În țara ceasta soarele arde nemilos, cîmpile sînt aride, uraganele nimicitoare, fertilitatea și liniștea au o existență scurtă, șerpii și fiarele sălbatice bîntuie, inundațiile, seceta, cutremurele se țin lanț, iar natura este mai ostilă ca oriunde. Pe continentul acest suprapopulat și adeseori suprafertil, pe cît este de Africa de pustie, de sterilă, colcăie viața... o viață însă care cuprinde în esența ei tot ce poate fi mai amenințător, mai rău, mai destructiv.
Maiorul deveni grav, solemn.
- Vedeți, aceasta e .. India, suspină el. De aceea a fost întotdeauna toturată, chinuită... de aceea conducătorii s-au arătat întotdeauna neînchipuit de măreți și de barbari... de aceea mizeria și molimele ei depășesc pe cele ale altor națiuni. Este o țară în care sălbăticia cunoaște exagerări incredibile, cruzimea este mai crudă, iar frumusețea mai frumoasă ca în orice parte a lumii. Din toate acestea s-a născut credința, a atins culmi nebănuite, apoi a intrat în declin, slăvind principiile crude ale distrugerii. Pretutindeni în lume natura a fost ostilă omului pînă cînd aceasta a reușit grație inteligenței sale să o supună. În India însă natura a rămas un monstru ce nu poate fi cîtuși de puțin îmblînzit. Trebuie să o adori sub aspectul zeiței Kali****, tocmai fiindcă această adorare pare lipsită de logică. Miss Macdaid are în parte dreptate. Îi putem educa pe indieni, le putem hrăni mulțumitor copii, putem încerca să zăgăzuim  molimele, dar pînă în cele din urmă tot natura va ieși învingătoare. Aici, în Ranchipur, am străbătut un drum lung, dar la sfîrșit vom fi înfrînți de India însăși, de acest continent imposibil de cucerit.
Maiorul reluă:
- Mr. Bannerjee nu este înfricoșat de niște vagi simboluri ridicate la rang de zeități, ci de ceva mai sălbatic și mai profund. Este înspăimîntat de India însăși. Zeii sînt doar niște umbre. Seceta, musonii, cutremurele de pămînt, lepra, ciuma, tifosul, arșița soarelui și cerul sterp se află la temelia spaimelor lui. Mr. Bannerjee nu strălucește prin intelegență și își închipuie că zeița Kali este aceea care îl îngrozește. Este conștient, pe bună dreptate, că în ciuda educației sale dobîndită la Oxford***** și a conversațiilor sale despre Londra și Paris, rămîne un indian și orice ar face nu va scăpa de India.
Suspină iarăși, apoi adăugă:
- Poate că și noi vom fi înfrînți. Nu cred că este atît de simplu, precum crede Miss Macdaid. Oricum, facem o încercare. Dar nu este de loc ușor, cînd un întreg popor trăiește sub stăpînirea fricii, nu a unei credințe. Dumneavoastră europenii sînteți pe moarte fiindcă v-ați pierdut credința. Cîteodată cred însă că e mai bine să nu crezi în nimic decît să ai o credință ca a noastră. Noi trebuie să ne înfrîngem teama, negația, vidul. De aici provine și superioritatea amicilor noștri musulmani. Nu-i înspăimîntă nimic, nici cerul și nici pămîntul... nici India nu-i îngrozește. Mai mult ca oricare alții, au reușit aproape să o supună, dar pînă în cele din urmă și au fost înfrînți. N-a fost cucerită nici de englezi. Și ei nu sînt decît niște tolerați pînă într-o zi cînd India, cu toate forțele ei reale și bune, se va răsuci în somn și-i va da peste cap, așa cum i-a dat și pe Asoka******, și pe Alexandru*******, și pe moguli********, și pe tătari, și pe chinezi.
Vocea și ochii Maiorului oglindeau o tristețe și o descurajare pe care Ransome le deslușise și la alți indieni. Dar alături de acestea citi și un fel de mocnire a unui triumf și unei mîndrii izvorîte poate din conștiința că făcea parte din acest vast, necucerit și tragic continent. Maiorul nu avea nici optimismul robust al lui Rașid Ali Khan, atît de mîndru de sîngele său de cuceritor, și nici vioiciunea veselă, de pasăre, a lui Mr. Jobnekar, de curînd eliberat din sclavia apăsătoare a atîtor secole. Maiorul era mai inteligent decît oricare  dintre ei, și pe deasupra mai era înzestrat și cu instinctul și sensibilitatea unei rase și a unei caste a căror vechime putea fi anevoie cuprinsă în unitățile noastre de timp.
Erau moment cînd și pe Maior îl încolțea frica. Și aceasta era fascinația pe care o exercita asupra lui Ransome. Maiorul era un copil, dar în același timp bătrîn ca vremea. Părea să găsească viața prea dureroasă pentru a o purta astfel decît aruncîndu-se în vîrtejul ei și pierzîndu-se în spaima și confuzia iscată. Căci Maiorului nu-i va fi niciodată posibil să se retragă în adînca negare a vieții contemplative.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*********, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 272-276.

NOTE M. T.
* BRAHMÁN, -Ă (‹ fr.) s. n., s. m. și f. 1. Cuvînt sanscrit desemnînd, în gîndirea indiană, absolutul, sufletul universal sau divinitatea impersonală abstractă din care provine tot ce există și din care orice ființă, animal sau plantă, deține o particulă, sufletul individual (ātman). 2. S. m. și f.Membru al clasei sacerdotale considerată cea mai înaltă din cele patru caste principale: avînd ca îndatoriri îndeplinirea sacrificiilor, studiulVedelor și explicarea lor, binefacerile. Sursa: Dicționarul Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/brahman) (http://www.hinduwebsite.com/brahmanmain.asp)
** druíd, druizi s. m. Preot celt. Druizii formau o clasă sacerdotală, având o doctrină religioasă proprie, și credeau, printre altele, în nemurirea sufletului și în metempsihoză. Prin atribuțiile lor juridice au avut o puternică influență politică, socială și religioasă în țările celtice (Irlanda, Bretania, Galia). – Din fr. druide, lat. druida. Sursa: D.Religios (1994) (https://dexonline.ro/definitie/druid)
*** Imperiul Roman de Apus (476).
**** Kali = Zeița hindusă a timpului, morții și întunericului, soția zeului Shiva. (http://www.britannica.com/topic/Kali)
***** Oxford = Cea mai veche universitate britanică, înființată în secolul XI. (https://www.ox.ac.uk/about/organisation/history?wssl=1)
****** Asoka (304 î. H. - 232 î. H.) = În timpul domniei sale (270 î. H. - 232 î. H.), imperiul indian Maurya a cunoscut maxima expansiune. A abandonat religia hindusă pentru budism. (http://www.buddhanet.net/e-learning/dharmadata/fdd9.htm)
******* Alexandru cel Mare (359 î. H. - 323 î. H.) = Rege al Macedoniei (336 î. H. - 323 î. H.). În timpul lungii sale campanii în Orient (334 î. H. - 323 î. H.), el a cucerit și vestul Indiei (326 î. H.), limita imperiului său. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-alexandru-cel-mare-regele-indian-poros)
******** MARII MOGULI, dinastie de cârmuitori ai așa-zisului Imperiu Mogul (1526-1858) din India. Întemeiată de Babur. Reprezentanți de seamă: Akbar, Jahāngῑr, Shah-Dhajan, Aurangzeb ș.a. În 1858 colonizatorii englezi au suprimat oficial dinastia, trecând și India sub cârmuirea directă a Coroanei engleze. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/mogul) (http://politeia.org.ro/magazin-istoric/civilizatii-india-islamica-mogulii-mughals/24069/)

********* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Cinismul la diverse popoare în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Sir Lawrence își înclină capul, îi luă mîna și o duse la buze.
- Am un obiect pe care voiam să ți-l arăt, Dinny. Luă de pe masă o mică statuetă înfățișîndu-l pe Voltaire*. Am pescuit-o acum două zile. Nu găsești că-i un delicios cinic bătrîn? De ce francezii cînd sînt cinici, sînt mult mai simpatici decît alte popoare, e un mister, doar
dacă admiți că cinismul, pentru a fi suportabil, trebuie acompaniat de grație și spirit; lipsit de acestea, cinismul nu înseamnă decît maniere grosolane. Un englez cinic e un fel de mistreț sălbatic. Un scandinav cinic e o ciumă. Americanul e prea săltăreț ca să fie cinic. Poți găsi un cinic perfect în Austria sau în nordul Asiei, poate că e chestiune de latitudine.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 91.

NOTĂ M. T.
* Francois Marie Arouet (Voltaire) (1694-1778) = Reprezentant al iluminismului francez. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/zece-lucruri-tiut-voltaire)

Simbolism și mister (ELIADE 1963)

<
(...)
- Știu ce vrei să spui, mă întrerupse Onofrei. Vrei să spui că nu e un pod simbolic. Dar eu nu m-am referit la un pod simbolic, nici la simbolismul podului. Nu prea mă prăpădesc după simboluri. Or  fi avînd și simbolurile rostul lor în economia spiritului, dar simbolismul, ca și limbajul, te menține într-un univers abstract. Or, toată problema este: cum să evadăm din universurile abstracte pe care ni le-am construit singuri? Nu simbolul în el însuși e important, ci obiectul concret în care se manifestă. Aci stă tot misterul. Nu simbolismul viței-de-vie interesează, ci o viță-de-vie una singură, care ar putea fi și altceva, care ar putea semnifica, bunăoară, prezența zeiței. Observați că spun: prezența zeiței, prezența ei reală, concretă, nu ideea, nici imaginea ei. Asta e, de fapt, problema locotenentului: cum să identifice marea zeiță într cele cinci sau zece femei tinere și frumoase care-l înconjoară în fiecare seară? Dar dacă țineți seamă că între vița-de-vie, ciorchinele roșu și marea zeiță există o misterioasă solidaritate, că în anumite cazuri vița-de-vie crește chiar din trupul gol al zeiței, iar, în alte cazuri, ciorchinele roșu este chiar gura zeiței, gură care dă viață, bogăție, fertilitate, noroc, beatitudine, facă țineți seama de toate acestea, ați ghicit cum identifică locotenentul, în fiecare seară, pe marea zeiță camuflată între atîtea alte, doamne, văduve și domnișoare. Este vorba de un ritual, nu de un simbol. Simbolismul nu are nimic de-a face cu drama pe care o trăiește zilnic locotenentul, și anume: cum să reintegreze lumea aceasta, după ce a devenit spirit pur, atman-brahman și, deci, implicat, după ce a cunoscut accidentul tragic al lui Adonis?
- Înțeleg foarte bine, am încercat să-l întrerup.
- Nu cred că înțelegi, a continuat Onofrei. Pentru că altminteri nu ai fi făcut aluzie la soliditatea podului de la Cernavodă. Dacă n-aș recunoaște soliditatea podului peste Dunăre, n-aș trăi în lumea aceasta. Dar pe mine mă interesează în primul rînd lumea aceasta, pentru că numai aici sînt camuflate misterele și, ca atare, numai aici, într-o existență încarnată, avem oarecare șanse să ni le relevăm. Dar, dacă acceptăm principiul că misterele sînt camuflate în ființe și obiecte, trebuie să acceptăm și acest caz particular: că podul de la Cernavodă ar putea camufla un mister. Zic: ar putea și adaug cel puțin pentru unii din noi. Evident, nu putem ști asta mai dinainte. Acum, despre ce fel de mister ar putea fi vorba? Simbolismul te ajută oarecum, dar te ajută numai în parte. simbolismul îți spune că podul semnifică o trecere spre, către o altă lume, către un alt mod de a fi. Dar simbolismul nu-ți poate garanta dinainte ce fel de altă lume vei integra sau ce alt mod de a fi vei dobîndi... Ați înțeles, deci, de ce mă găsesc într-o situație comparabilă cu a locotenentului, într-o situație aparent fără ieșire. Pentru că iată, ne apropiem de Pod, în cîteva minute vom avea sub noi Dunărea. Iar în cîteva ceasuri ne vom apropia de vie, la Gorgani, dar cum? în ce mod? Vreau să spun: în ce mod de a fi? Pentru că, în ceea ce mă privește, pe locurile acestea eu am mai fost, dar îmi amintesc vag de ele, mai exact îmi amintesc doar faptul că-mi amintesc. Să fi visat oare? Dacă aș izbuti să-mi amintesc, aș înțelege dacă am visat sau n-am visat.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Podul: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol.III - Pe strada Mîntuleasa..., ed. îngrijită de Eugen Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 53- 55.

Haine versus nuditate în misterul feminin în perioada interbelică (PETRESCU 1933)

<
(...)
Se spunea adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare ''misterul atracţiei''... Ca şi cînd misterul unei femei ar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei. Unii merg mai departe şi se întreabă cu îngrijorare, auzind despre progresele nudismului. Cum? să dispară ceea ce făcea misterul femeii, îmbrăcămintea? Atunci dispare şi feminitatea.
Dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult mister decît zeci de femei îmbrăcate pînă sub bărbie. Numai cine n-a avut numeroase femei în viaţa lui poate judeca astfel, şi mai ales cei care au avut femei care din primele trei cuvinte s-au isprăvit ca farmec. Altfel, ar şti că sunt femei care fac, după-amiază, din picioarele lor un colan în jurul gîtului bărbatului, iar seara sunt aceleaşi doamne cărora el le sărută mîna cu emoţie.
Dacă ar fi adevăra că pe măsură ce o femeie se dezbracă pierde din personalitatea ei, ar însemna că la plaje, de pildă, femeile să fie mai puţin considerate decît pe stradă, ceea ce e cu totul fals. Chiar cînd e aproape goală şi leneş lungită în nisipul cald, i se vorbeşte unei femei frumoase cu trup de şarpe şi ochii limpezi, fără îndoială mai frumoasă decît îmbrăcată, cum i s-ar vorbi într-un salon. Dealtfel, pe plaje se flirtează întocmai ca într-un salon. Într-o convorbire cu o femeie interesantă, deci deopotrivă de interesantă şi în costum de baie ca şi în costum de stradă, după întîiele clipe de examen, ceea ce trece în paranteză, nu e cum s-ar crede, psihicul, ci trupul. După cîteva zile mai ales, cînd căldura animală, a pielei virgine ca să zic aşa, a dispărut în plin aer şi în bătaia soarelui, cînd această epidermă proaspătă şi lîncedă (căreia protecţia rufăriei fine îi dă sugestii de culcuş, păstrînd în ea acea căldură animală, care e ca o respiraţie vie a feminităţii) se îngroaşe şi se înăspreşte puţin, trupul se apropie de ineficacitatea statuară. Şi pe urmă raporturile sunt cu o abstracţie mai mult sau mai puţin totală de el; căci rămîne admirat de cunoscători ca o nouă îmbrăcăminte parcă.
Dealtfel, Tekirghiolul-Movilă oferă şi o altă experienţă, pe care am făcut-o cu destulă uimire.
Aşa-zisele băi reci în lac au despărţăminte pentru dezbrăcat deosebite pentru bărbaţi şi femei... Un gard de uluci, prelungit vreo zece paşi în apă, deosebeşte cele două imperii ale goliciunii totale. În lac însă, mai ales datorită soţilor care caută să-şi regăsească soţiile, despărţirea încetează, deşi nu sunt nici măcar maiouri. Privirile aruncate sprre mal îţi oferă viziuni de paradis. Nici un amănunt nu-ţi scapă, şi identificările nu sunt grele. Ei bine, seara dansam cu femeil pe car ele văzusem ''fără mister'', cu aceleaşi sentimente ca la orice bal. Transpusă la altă scară, viaţa dintr-o staţie de mare e absolut fel cu viaţa corespunzătoare de la oraş: gelozie, prietenie, bucurie, preocupări de interese, admiraţie, emoţie, pudoare psihologică, dacă i-e permi să zic aşa.
Nudismul nemţesc e camaraderie, cum camaraderie sunt în genere raporturile lor. Flirt ar fi pentru francezi şi ţigănie pentru ţigani, cum e şi cînd sunt îmbrăcaţi (dar  nu mai mult, căci dispare atunci o parte din obsesia sexuală).
Se spune că unii bolşevici, socotind iubirea cu veleităţi de alegere şi exclusivitate, drept o prejudecată infiltrată de spiritul burghez, au încercat s-o desfiinţeze printr-o educaţie contrară, tratînd amorul ca pe un instinct, asemeni celorlalte, fals împodobit pînă acum cu aureolă pasională. A fost redus la stricta lui importanţă prin educaţia neipocrită a sexelor laolaltă, prin nuduri integrale, pe stradă chiar, şi prin încurajarea împerecherilor libere. Eroarea cea mare e că au crezut că amorul în acestea rezidă... Dar doi înşi pe o plaje, în care e o învălmăşeală de picioare şi mîini, se gîndesc şi se simt pe ei înşişi cu totul deosebiţi de ceilalţi, care rămîn tot atît de numeoroşi şi de asemănători între ei ca pinguinii pe mal. Numai că s-au gîndit şi au şi creat o nouă realitate.
(...)
Dealtfel, femeile ''cu mister'', adevărat nu sunt cele care fac ''lampa mică'', sau pun abajur de hîrtie roză (ca acei negustori de stofă care înadins astupă ferestrele, pentru ca, în semiîntunericul prăvăliei luminate scăzut, să-ţi vîndă marfă proastă). Căci femeile frumoase sunt iubite şi după ce s-au dat, desfăcînd picoarele ca nişte bacante, şi după ce au înşelat, şi după ce au revenit.
Şi oricum, femeile care au însemnat destinul unui om, cele adevărate, care sunt foarte puţine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului.
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucureşti, 1983, p. 272-275.

Misterul vieții (CĂLINESCU 1933)

<
(...)
Jim dădu la o parte cămașa de pe pîntecele supt și neted al Verei și-și așeză urechea caldă pe el.
„Tot misterul vieții - gîndi el mai departe - aici este, în acest pîntece. Acolo, sub astrahanul negru al părului puberal, în viscere, este un mic potir fierbinte, numit barbar uter, tot așa după cum nucleul solar este leagănul luminilor siderale. Acolo am stat eu însumi încolăcit, cînd lumea se făcea pentru mine, și de acolo se vor desface în miriade de foi generațiile viitoare. Eu credc cu vanitate puerilă că îmi satisfac nevoile fiziologice și că-mi dovedesc puterea mea de insinuație asupra femeii. În realitate, misterul vieții mă împinge atît pe mine, cît și pe această tînără și drăgălașă nerușinată să rodim uterul avid de sămîntă. Dacă n-am fi decît noi doi pe acest pămînt, roadele lui ar fi totuși miraculoase. Din noi ar ieși zece trupuri, din cele zece, o sută, din cele o sută, o mie și așa mai departe, și peste cîteva mii de ani pămîntul ar fi din nou un furnicar de oameni, ieșiți toți din noi doi. Fiecare bărbat este, prin urmare, un Adam, și fiecare femeie o Evă, și cea mai mare durere este de a fornica în sterilitate, ceea ce se numește prostituție, și cea mai mare voluptate de a gîndi la facere în clipa împreunării”.
- Ai dreptate, Vera mea! zise Jim, sărutîndu-i ombilicul și mîngîindu-i vintrele. Vreau și eu ca în micul tău uter să se miște un copil.
- Vino! șopti Vera, întinzînd cu îndrăzneață nevinovăție mîna spre el.
Și, ca un animal de cîmp răsculat de foșnetul excitant al ierburilor, Jim cuprinse din nou pe Vera și făcu ceea ce de incalculabile milenii bărbat și femeie fac spre a se înmulți.
(...)
>

SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 262-263.

Un mister vechi de 2.000 de ani. Experții, surprinși de ce au descoperit într-o mlaștină din Europa

ȘTIRILE PROTV, București, 16 august 2012

Adevărul despre un mister vechi de peste 1.200 de ani. Ce era "crucifixul rosu" văzut pe cer

ȘTIRILE PROTV, București, 30 iunie 2012

Un mister de 400 de ani, la un pas de rezolvare. Jungla din Honduras își dezvăluie secretele

ȘTIRILE PROTV, București, 11 iunie 2012

„Goblen” (PĂVĂLOIU 1995)

 Mariana Păvăloiu, Simeză. Goblen, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

În aceste zile de toamnă, vizitatorii Muzeului Marinei din Constanța au putut admira peste 60 de lucrări migălite cu vârful acului și căldura sufletului de Marinela Stoian. Aflată la cea de a șase expoziție personală, autoarea răspunde cu gingășie și talent exigențelor iubitorilor de goblen. Între lucrări primează marinele. Fie că sunt preluări după clasici ori colaborări cu pictorul constănțean Valentin Donici, ele aduc în fața celor ce le admiră misterul inconfundabil al mării.

Alte subiecte predilecte ale Marinelei Stoian sunt: anotimpurile satului românesc, o străduță liniștită de la începutul veacului, icoane ce ne poartă cu gândul la superbele broderii lucrate de domnițele noastre în vremuri de demult. Din acest univers al culorii și al formei delicate nu lipsesc florile. Generoasă, expozanta ne dăruiește buchete de margarete, trandafiri, albăstrele, pansele, violete, maci cu discreția și bucuria celei îndrăgostite ea însăși de aceste minunății. Figurile umane, cu pondere cele ale copiilor, sunt redate cu mână sigură și rafinament cromatic.

Fragmentarium (ELIADE 1939)

 Mircea Eliade, Fragmentarium, Destin/Restituiri, Deva, 1990, 199 p.

5 Către cititor
8 Despre un anumit „sacrificiu”
13 Notă despre geniu
17 Notă despre „bolnavi”
22 Despre misterele degradate
28 Notă despre patriotism
33 Asceză
38 Notă despre conversație
42 Protoistorie sau Ev Mediu
49 Teama de necunoscut
53 Valorificări ale Evului Mediu
59 Dintr-o antropologie 
64 Lucruri de taină
68 Speologie, istorie, folclor
73 Jad
79 „Sfat celui care merge la război”
83 Plantele lui Jagadish Bose
89 Navigare necesse est
94 Cărți pascale
97 „Nu mă interesează”
101 Despre destinul neamului românesc
105 Profani
109 Superstiții
111 Vesmânt și simbol
113 Clipa din urmă
116 „Mort în viață”
118 Aur
120 Drumul spre centru
123 Vacuitate
124 Somn 
127 Două tipuri de creatori
130 O anumită libertate
132 Secolul istoriei
134 Analogii
135 Solidarizare
137 Critică și rasiologie
138 Teorie și roman
140 Dostoievski și tradiția europeană
142 Solidarizarea prin eroare
145 Orgie
148 Ideile în epică
151 Vitalitatea ereziilor
153 O anumită incapacitate
155 Eterna dispută
156 Cunoaștere gordiancă
159 Amănunt
160 Fidelitate
161 Amănunt
161 Eterna omologare
163 Mistici inferioare
165 Analogii și simboluri
167 Tehnica disprețului
172 Faptul
174 Câțiva modești
177 Melancolie
179 Dreptul de a spune banalități
179 Dilige...
181 Singuraticii
183 Creionul lui Unamuno
184 Autenticitate
186 Oroarea de angelic
186 Autenticitate
188 Dincolo de etimolologii
189 Rezistența la geniu
191 Un înțeles al semnelor

196 Nota editorului

197 Cuprins

coperta IV
Sub semnul culturii celei mai vii a creat și a visat Eliade. Iar dacă este așa, să încercăm a vedea în el ne pe el care s-a stins în viață și pe care trebuie să-l comemorăm, ci pe cel viu prin opera sa și ctitoriile visate. Căci, altminteri, s-ar putea ca nu el, ci noi să fim stinși din viață.

„Drama și teatrul religios în evul mediu” (SADOVEANU 1942)

Ion Marin Sadoveanu, Drama și teatrul religios în evul mediu, Editura Enciclopedică Română, București, 1972 (1942), 143 p.

5 George Banu, Prefață: Misterul medieval - un precursor neașteptat

31 Nota editorului

35 Drama și teatrul religios în evul mediu
37 Zarea
43 Trecutul și noile împrejurări
51 Începuturile
59 Dezvoltarea celulei dramatice
75 În drum spre marile mistere
93 Apele mari: misterele
110 Poeții
119 Teatrul
123 Locul
125 Scena
128 Costumele
129 Actorii

137 Bibliografie

139 Indice de autori, actori, regizori și lucrări anonime