<
(...)
Obsesia sterilităţii deschise deodată în conştiinţa lui Silivestru o problemă pe care n-o înfruntase niciodată în faţă:
moartea. La început îl nelinişti, şi încetul cu încetul îl teroriză sub forma extincţiei. Nu putea pricepe cum el, care trăia şi gîndea, avea să devin
nimic. Acest nimic îl îngrozi întîi fiziceşte. Să nu mai simtă, să nu mai respire, să n-audă, să nu vadă, iată lucruri neinteligibile. Oricît somnul şi leşinul i-ar fi demonstrat posibilitatea inexistenţei, trupul, încă zdravăn, se cutremura la gîndul golului etern. Începu să se exerciteze pentru repaosul veşnic, încercînd să se anuleze parţial sau să regăsească în conştiinţa lui un moment de nulitate. Se întindea pe pat cu mîinile pe piept şi-şi încetinea voit pulsaţiile sîngelui, respirînd din ce în ce mai lent. O răceală îi cuprindea vîrfurile membrelor, tîmplele îi zvîcneau şi plămînul comprimat îl înăbuşea aşa de tare, încît, nemaiputînd rezista, respira o dată larg, umflînd tot coşul pieptului. În loc să însă ca această experienţă să facă să-l facă să iubească viaţa, îl umplea şi mai mult de teroare. Se gîndea că timpul alerga vertiginos şi că în curînd nu va mai putea,
voind, să reumfle plămînul. Atunci se va petrece acea surpare groaznică în gol, acel înec în nimic pe care nu-l va putea amîna şi care îl va împiedica să ştie măcar că a murit. A muri! Dar acest cuvînt era înspăimîntător! Niciodată nu meditase bine la soarta umană şi nu înţelesese în moartea altuia destinul irevocabil ce-l pîndea. Moartea fusese pentru el o vorbă goală, amintirea unui om saza a unei ceremonii, şi avusese, ca şi copiii în genere, ca şi surorile lui, sentimentul că e un fenomen fabulos, cu totul îndepărtat. Avea totuşi cincizeci de ani, şi de la această vîrstă oamenii încep să moară. Silivestru deschidea cu febrilitate
Universul* la anunţurile mortuare, ca să se convingă că oamenii mor la o sută, două sute şi mai multe de ani. Dar decedaţii aveau 18, 30, 41, 52 de ani, rar mai mult, ceea ce însemna că el ajunsese de mult în raza morţii.
Silivestru se strădui să găsească în conștiință momentul cel mai blînd pentru înțelegerea morții. Încă din copilărie avusese oroarea extincției, și la gîndul de a-și pierde toate simțurile pentru cîteva ore se îndărătnicea să nu doarmă, de teama unui somn fără vise. Acest somn așa de firesc în timpul fuincțiunii lui îl înspăimînta a doua zi la analiză. Silivestru avea oroare de gol, de inexistent, și somnul îi plăcea numai cînd îl fura. În forma stupefiantă a somnului vru să găsească o analogie împăciuitoare a morții. Într-adevăr, după o zi întreagă de alergături în copilărie, de trudă la maturitate, i se întîmpla nu rareori „să pice de somn”, să simtă neputința de a mai suporta imaginea lumii, nevoia de a intra în neant. Acest somn era plăcere, și dacă neființa morții era de natura aceasta, atunci ea era suportabilă. Alteori, în copilărie mai ales, după un somn greu, se simțea cuprins de trîndăvie și de voluptatea de a se întoarce din nou în întuneric, fără nevoia fiziologică a odihnei. Atunci închidea ochii cu putere, se încolăcea, asfixiindu-se, sub plapumă, și luînd instictiv forma atît de recentă a fetusului din uter, trăia din căldură și nimic, pînă ce mamă-sa îi smulgea plapuma de pe el și-l transforma subit în ființă evoluată. Pe atunci Silivestru înțelegea foarte bine existența rîmelor, a cîrtițelor, a peștilor, a animalelor tăcute și aproape inconștiente de sine, și noaptea visa chiar că este una din aceste ființe. Încearcă și acum să-și reducă conștiința pînă la recea stupiditate a unei rîme, dar conștiința era acum un fenomen dureros de acut și ireductibil, și cu cît o analiza mai mult, cu atît ea se umfla cu flăcări mai mari, făcîndu-i cu neputință acceptarea neantului. Cînd un pahar de vin îi încălzea inima și creierul îi dădea acea voluptate panteistică ce face ideea morții dulce, avea un început de înțelegere pentru fenomenul decesului. Extincția i se părea grozavă numai fiindcă era bruscă. Dacă însă fiecare element al conștiinței s-ar fi stins pe rînd, ca lumînările unui mare sfeșnic, atunci intrarea în nimic s-ar fi petrecut cu aceeași bucurie vitală cu care pruncul se desface din viscerele matern. Silivestru începu să moară ipotetic în acest chip: întîi renunța la orice gînd despre lumea înconjurătoare, și, întins în pat, în obscuritatea vesperală a odăii,
trăi numai fiziologicește, respirînd și fixînd pe sub pleoape un nucleu negru de neant. Dacă ar fi stat așa multă vreme - fără să știe că moare - orice legături cu lumea înconjurătoare s-ar fi rupt și ar fi rămas ca într-o barcă părăsită pe un ocean de nimic. Atunc somnul l-ar fi cuprins, transformîndu-l într-un vis confuz, asemeni gîndului divin ce plutise peste ape înainte de facerea lumii. Visul s-ar fi subțiat și el ca un fum și dispariția s-ar fi făcut pe nesimțite și pentru totdeauna. Cînd însă gîndul lui Silivestru ajungea la acest punct suprem, conștiința zbucnea brusc înspăimîntată. Pentru ca acest proces de degradare a vieții să se întîmple fără revolte, ar fi trebuit ca conștiința să se prefacă de la sine cu vremea și să se piardă tăria analitică. Așa se întîmplă cu bătrînii care refac invers drumul spre nivelul copilăriei,pierzînd inteligența, afecțiunile, dorințele și rămînînd într-o imbecilitate vecină cu somnul. Dacă oamenii ar fi trecut rînd pe rînd în stadiul animalelor de pe întreaga scară zoologică, scoborîndu-se pînă la amibe și apoi către plante, moartea aceasta prin metamorfoză n=ar fi avut nimic grozav. Dar căderea bruscă din sîmburele de foc al conștiinței în nimicul fizic al pămîntului îl cutremura. Nici măcar speranța morții naturale, prin îmbătrînire, așa de posibilă în familia lui, unde Iaca murise centenară, nu-l mîngîia, fiindcă acum conștiința îi era așa de dureros ascuțită, încît îl treceau sudorile la gîndul că tot ce iubise în viață avea să-l lase indiferent. Chiar regresiunea cu imaginația spre copilărie îl îndurera. Acum n-ar mai fi vrut - fiind ce era - să redevină copil. I se părea absurd să se revadă prunc printre cărțile strînse în rafturi și să nu înțeleagă ce cuprind, tot așa cum i s-ar fi părut curios să devină vrabie și să nu mai știe că există disciplinele istoriei și geografiei. Conștiința e un fenomen ireductibil, și cu cît Silivestru o scruta, cu atît ea durea.
Neputînd să gîndească extincția și nimicul, Silivestru introducea în meditația lui despre moarte elemente fizice externe ce nu-i aparțineau propriu-zis și care presupuneau dăinuirea sub formă latentă a mai tuturor simțurilor. Așa, de pildă, îl făcea să sufere nemișcarea morții, deși, nemaiavînd conștiința mișcării, n-ar mai fi avut-o nici pe aceea relativă a rigidității. Moartea pe ninsoare sau pe ploaie îl cutremura. Simțeaa dinainte degerăturile membrelor, pietrificarea și învinețirea lor la ger, căderea în pămîntul înghețat și împulberat cu zăpadă. Ploaia și umiditatea autumnală îi descompunea trupul, dinainte, în imaginație. Noroiul se întindea pe el, îl pătrundea în gură și în ochi, îl veștejea ca pe o frunză, apoi îl umfla, îl putrezea și-l umplea de viermi. De-ar fi căzut viu într-un canal, într-o hazna de murdării, soarta nu i s-ar fi părut mai grozavă decît această dospire subterană, pe care o vedea cu ochii de dincoace. Incinerația străveche i se înfățișa mai blîndă decît înhumația, dar și acolo oroarea de coacere îl tortura. Se apropia de gura ardentă a sobei spre a înfrunta marile temperaturi, dar se trăgea repede înapoi, doritor de răceală și integritate.
Examinînd mereu și cu febrilitate problema morții, Silivestru izbuti să disocieze oroarea absurdă a simțurilor carnale de simțul dincolo, care fără îndoială era indiferent față de agenții fizici. Acum extincția i se părea un moment secundar și-l chinuia numai forma existenței sau inexistenței după deces. El nu credea în suflet, în viața viitoare și în rai nu fiindcă ar fi ajuns la această concluzie pe cale dialectică, ci fiindcă
instinctul îi spunea că moartea însemană anularea oricărei conștiințe de sine. Această presimțire găsea sprijin chiar în meditație. „Este cu neputință ca
sufletul să existe, își zicea el. Eu vreau ca spiritul meu să dăinuie mai departe, cu tot ce alcătuiește esența lui: cu dragostea și cu ura, cu foamea și cu setea, cu căldura și cu frigul. Dar fără trup aceste funcțiuni n-au nici o probabilitare de a fi și fiindcă nu mai este aparatul care să le producă, și fiindcă nu mai au un scop. Atunci ar însemna ca țipătul pe care îl scoatem în momentul nașterii durează, independent, în eternitate. Fără organele coporale, sufletul nu este nimic. Dar presupunînd totuși că funcțiunea creierului nostru durează și după uscarea țestei, ar trebui ca și păsările, și peștii, și cîinii, și toate animalele cu o conștiință să aibă o viață viitoare, ceea ce nimeni nu crede. Dacă, prin urmare, pisica această neagră care se freacă de umărul meu, murind, intră în nimic, nimicul este cu putință, și atît e de ajuns ca instinctul nostru să presimtă absurditatea sufletului nefuncțional.”
Silivestru mai avea însă o speranţă, fundată pe nişte speculaţii filozofice originale. El îşi zicea că în univers existenţă permanentă, una şi multiplă în acelaşi timp, adică abstracţia în totalitatea ei, şi individuală în diferite aspecte.Cînd un om moare, piere o conştiinţă individuală, dar în univers rămîne tot atîta conştiinţă, după cum pierind un val, în albia lacului rămîne tot apă. Noi vedem numai cadavrul, dar nimeni nu ştie că a murit,pierind numai unele determinaţiuni istorice şi rămînînd acelaşi suflet, acelaşi sentiment de a exista în cei rămaşi. Cu alte cuvinte, lumea va avea totdeauna atîta suflet cîtă conştiinţă de sine şi moartea nu e decît un fenomen, adică o aparenţă. În momentul chiar în care un om îşi dă duhul, un copil se naşte, şi cele două acte pot fi aşa de bine îmbinate între ele încît între o existenţă şi alta să nu fie nici o clipă de moarte.
Silivestru căzu însă repede la întristare, recunoscînd că omenirea e un fenomen recent şi a fost o eră pur geologico-minerală, în care conştiinţa n-a existat. El speră atunci într-un suflu universal din care omul iese şi în care cade, fără întreruperi de întuneric pur. Bunăoară, îşi închipuia că în momentul morţii, redevenit corp fizic, ar fi intrat în sensibilitatea luminilor siderale şi ar fi simţit zgomotul şi mişcarea stelelor, sau că, putrezit în pămînt, ar fi redevenit ierburile şi scaieţii crescuţi din el şi s-ar fi înfiorat în obscuritate de picurii ploii.
Dar chiar această ipoteză a continuităţii între toate simţurile lumii nu-l satisfăcea. N-ar fi vrut ca murind, de pildă, să rămînă pe lume sub chipul tantei Ghencea, sau pierînd sub chipul omenirii să rămînă în stadiul animalelor inferioare. Silivestru voia să fie el, şi dacă l-ar fi întrebat cineva ce ar fi vrut să fie, de n-ar fi fost el, ar fi răspuns că nu dorea altceva decît să fie ceea ce este. Aşa fiind, orice fel de abstracţiuni filozofice îl lăsau rece, şi presimţind că nici o religie, nici filozofie nu putea să-i promită că va răsmîne neschimbat, aşa cum este, Silivestru fu cuprins de mîhnire şi de silă de viaţă, şi atîta dorinţă de a trăi îl făcu să dorească moartea.
Fiind mai mult istoric decît filozof, Silivestru nu căuta să-şi satisfacă raţiunea şi nu umbla după convingeri. În el sufereau simţurile, inima, sufletul tot de oroarea morţii, şi nu făcea altceva decît să dibuie o stare de conştiinţă prielnică pentru moarte.
Cînd se împăca cu ideea neantului privit ca un somn lung, se răscula de incomensurabilitatea lui. După moartea lui avea să treacă o sută de ani, o mie, un milion, pămîntul avea să se zbîrcească şi să îngheţe, stelele aveau să cadă în haos, ca scînteile unei torţe pe sfîrşit, şi apoi totul s-ar fi stins fără sunet, ca într-o vată, şi apoi tot aşa la infinit; iar el, Silivestru, n-ar mai fi ieşit niciodată din gol. Fără îndoială că intelectualul din el îşi dădea seama de absurditatea şi sterilitatea unor asemenea preocupări, dar omul era obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui.
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Acest vers al lui Vlahuţă impresionă acum pe Silivestru ca o sentinţă de foc, deşi înainte i se păruse o vorbă goală, poetică. El încercă să ucidă spaima eternităţii, analizînd veşnicia prenatală, de care nimeni nu se îngrozea. Dar între aceste două infinituri era o mare deosebire. Căci una este să te scoli dintr-un somn lung şi odihnitor, şi alta să cazi într-un leşin greu. Prăpastia nu te înspăimîntă văzută de jos, din poale, ci pe vîrf, şi Silivestru înţelegea naşterea din genuni, dar nu suferea gîndul veşnicei nefiinţe.
La început lentă, meditativă, obsesia morţii deveni atît de violentă la Silivestru, încît, ca să nu fie prins de moarte, se gîndi să o preîntîmpine. Şi astfel ideea sinuciderii prinse rădăcini din ce în ce mai puternice în el, pînă ce se prefăcu în hotărîre nestrămutată. Din acel moment orice groază de infinit îi dispăru şi, redevenit calm, sociabil şi chiar viclean, Silivestru nu mai cugetă decît la
tehnica morţii.
(...)
>
SURSA
George Călinescu,
Cartea nunţii, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 45, Bucureşti, 1972, p. 265 - 272.
