Lucrătorii de pe plantațiile de zahăr din Mexic (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Mexic. Este localizat în America Centrală (?), are o mare varietate de climate (de la uscat, departe în Nord, până la pădurea tropicală în Sud) și de forme de relief. Mai mult de jumătate din populație este concentrată în orașe. Limba oficială este spaniola, dar se vorbesc și multe dialecte indigene. Populația este de 82.270.000 de locuitori, iar suprafața este de 1.958.200 kmp. Aici îl întâlnești pe Daniel. Împreună cu fratele său Antonio de 14 ani, el merge să lucreze pe câmpurile de trestie de zahăr. Recoltarea se face din decembrie până în mai. Atunci este de lucru pentru toată lumea. Astfel, cei doi băieți în întreținerea casei (salariile părinților sunt foarte mici și nu le permit susținerea unei familii numeroase). Trestia de zahăr se taie cu cuțite lungi numite machete. Cum este foarte cald și cum praful care se ridică datorită manipulării tulpinelor de trestie este foarte abundent, ei trebuie să-și acopere creștetul capului și fața. Trestia are tulpini foarte tăioase, de aceea trebuie să fie foarte atenți în timp ce lucrează. La amiază se opresc ca să mănânce "frijoles" (boabe de fasole roșie sau neagră) sau "tacos" (clătite din mălai umplute cu carne și legume). Lui Daniel îi place mult fotbalul și joacă cu prietenii săi de câte ori are timp.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode de educație modernă pentru mediu, Constanța, 2003, p. 90.

Vânătorii de urși ruși din provincia siberiană Amur în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Dar dacă, atunci cînd oamenii coboară pe uscat să taie lemne, n-au a se teme de bipezi, trebuie să-și ia precauțiuni împotriva unor patrupede foarte primejdioase. Urșii, numeroși în această provincie, ies în grupuri din pădurile vecine, atrași de carcasele balenelor eșuate pe plajă, de care par foarte amatori. Astfel că oamenii de pe Saint-Enoch se înarmară cu lănci, ca să se apere împotriva agresiunilor acestor plantigrade.
Rușii procedează în alt mod. În prezența unui urs ei acționează cu o îndemînare cu totul specială. Așteaptă animalul cu calm, îngenunchiați pe pământ, cu mîinile puse pe cap, și ținînd un cuțit. Cînd ursul se aruncă asupra lor, se înjunghie singur și cade cu pîntecele sfîșiat, alături de curajosul adversar.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare*, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, pp. 110-111.

NOTĂ M. T.
* Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Un provincial la Londra în prima jumătate a secolului XIX (DICKENS 1860)

<
(...)
În vremea aceea, noi, britanicii, hotărîsem că e o trădare să ne îndoim de faptul că posedăm tot ce e mai bun și că sîntem tot ce e mai bun în lume*. Altfel, cred că, înspăimîntat de imensitatea Londrei, m-aș fi gîndit că poate metropola e cam urîtă, cam murdară și că străzile ei sînt strîmbe și înguste.
(...)
În timp ce căscam gura, un slujbaș de la judecătorie, foarte murdar și oarecum beat, mă întrebă dacă nu vreau să intru înăuntru și să aud și eu cum decurge un proces; îmi mai spuse că, pentru o jumătate de coroană (2), îmi poate da un loc în față, de unde să-l pot vedea în întregime, în robă și cu perucă. Vorbea despre acest înalt personaj ca despre o statuie de ceară și, în cele din urmă, mi-l oferi și pentru prețul redus de optsprezece penny**. Deoarece refuzai propunerea, spunînd că am o întîlnire, avu bunătatea să mă ducă în curte și să-mi arate unde erau spînzurătorile și locul unde se făceau biciuirile în public. Și-mi mai arătă Poarta Datornicilor, pe unde ieșeau vinovații care se duceau la spînzurătoare, făcîndu-mă să înțeleg că „patru din ăștia” aveau să iasă pe această poartă peste trei zile, la ora 8 dimineața, pentru a fi spînzurați la rînd. Toate acestea erau înfricoșătoare și mă făceau să mă gîndesc că Londra era un oraș nesuferit, cu atît mai mult cu cît cel care voia să mi-l vîndă pe preșdintele curții era îmbrăcat din cap pînă în picioare, și invers, inclusiv batista, în haine pătate de rugină, care, fără îndoială, nu fuseseră ale lui de la începutul începutului și  de care eram sigur că le cumpărase foarte ieftin de la călău. În aceste împrejurări, am socotit că un șiling*** ajunge ca să scap de el.
(...)
- (...) Dă-mi voie să încep, Handel, prin a-ți aminti că la Londra nu e obiceiul să pui cuțitul în gură, de teama accidentelor, și că, deși fucrculița servește la acest lucru, nici ea nu trebuie înfundată în gură mai mult decît e nevoie. Nici n-ar merita să pomenesc de lucrurile acestea, dar e mai bine să faci cum face toată lumea. De asemenea, lingura nu se ține cu mîna pe deasupra, ci dedesubt; aceasta îți aduce două foloase: ajungi mai ușor la gură (ceea ce, de altfel, e și scopul) și împiedici cotul drept de a face mișcarea pe care o faci cînd deschizi o stridie.
Herbert făcu aceste observații prietenești cu un ton atît de vesel, încît încpeurăm amîndoi să rîdem și aproape că nici n-am roșit.
(...)

(2) Monedă engleză echivalentă cu 5 șilingi.
>

SURSA
Charles Dickens, Marile speranțe, trad. V. Călin, Editura pentru literatură, vol. I, București, 1969, p. 214, 218-219, 236.

NOTE M.T.
* Revoluția industrială globală a început la mijlocul secolului XVIII în domeniul textil în Marea Britanie, fapt care a adus această țară în poziția de primă putere economică în secolul XIX, fiind supranumită „atelierul lumii”. În plan politico-militar această evoluție a fost reflectată în victoria din 1815 împotriva Franței împăratului Napoleon, după un îndelung război început în 1793.
** Penny = Monedă divizionară engleză, valorînd a douăsprezecea parte dintr-un șiling.
*** Șiling = Monedă divizionară engleză, valorînd a douăzecea parte dintr-o liră sterlină. (vol. I, n.1 / p. 34)

Umor

Un ofițer i se plînse lui Richeleu, ministru în timpul regelui francez Ludovic XIII (1610-1643), că fusese insultat și lovit de un camarad.
- N-aveai spada?
- Nu, monseniore.
- Dar un cuțit?
- Nici atât.
- Oh, nici măcar o scobitoare n-ai găsit în buzunare?
Și Richeleu îi întoarse spatele cu dispreț.

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, martie 2013