Dan Perșa & Gheorghe Grigurcu, Despre umor și ironie, „Tomis”, Constanța, XXX, 301, aug. 1995, p. 2, 15.
D. P. - Care considerați că poate fi eficiența socială a umorului, ironiei, satirei? Dar cea estetică?
G. G. - Un onorabil clișeu didactic ne vorbește și socotim că ne va mai vorbi multă vreme despre ironie și umor ca despre mijloace de „îndreptare” a obșteștilor rele. Ca despre o „demascare” a lor (termen compromis de limba de lemn). Ce ar fi să considerăm ironia ca un factor mai semnificativ pentru subiect decât pentru obiect? Raportată la cel care o emite, exprimă disimularea. „Ironia este pudoarea umanității”, scria Jules Renard. Mai mult decât atât: este un procedeu dea introduce neantul, de a stabili între subiectul și obiectul atitudinii ironice o relație aneantizatoare, cu scopul de a ascunde „perfect” subiectul (vezi Jankelevitch).
D. P. - Apreciați că în literatura ultimelor generații simțul umorului, ironia, spiritul caustic pamfletar s-au devitalizat ori au căpătat o nouă calitate?
G. G. - E greu de apreciat. Fiind vorba de constante ale umanității, mi s-ar părea otios să fac observații de genul: cutare popor sau cutare epocă are mai mult umor decât altele. Aș risca să dovedesc... lipsă de umor.
D. P. - Se mai poate vorbi de literatură pur umoristică sau satirică, sau aceste componente au fost absorbite în proza și poezia ultimilor 15-20 de ani?
G. G. - Cu aceeași precauție cu care se cuvine a ne pronunța în genere despre umor și ironie, aș socoti că în perioada sintezelor ori măcar amalgamărilor de tot felul, cunoscută sub numele (pentru mine, mărturisesc, iritant) de postmodernism, ele sunt mai curând „absorbite” decât în stare „pură”. Un exemplu de comic ridicat în înalte vârtejuri fantaste sau topit într-o fascinantă vervă eseistică îl reprezintă opera lui Witold Gombrowicz. La noi, Marin Sorescu e un nou Topârceanu trecut prin ceva absurd, iar Mircea Cărtărescu e un virtuoz al unei intertextualități programatice, care nu e decât o formă de ironie tehnică.
D. P. - Considerați ironia o formă inconsistentă a spiritului uman, ca Hegel, sau dimpotrivă?
G. G. - Nu numai Hegel suspecta ironia și umorul de inconsistență, ci și alte ilustre spirite. Fr. Schelling: „nimicirea în sine a oricărei independențe a unui conținut obiectiv, precum și nimicirea coerenței forme în sine ferme, coerență fată de acest conținut”. Goethe: „îndată ce abundă devine un simplu surogat”. Blaga: „ca atitudine înseamnă o identificare cu simțul comun”. Nu cred că ar fi înțelept a-i contrazice. Ironia ni se înfățișează ca o mască, un refuz, o fugă, o nimicire și o autonimicire, deci, în esența sa, ca o negativitate. E o reducție prudentă a spiritului în fața neantului care e mimat. Misterul ultim e (în)conjurat cu pași dansanți, cu gesturi bufe ce se exprimă doar pe ele însele.
D. P. - Unde ar avea astăzi societatea românească nevoie mai mare de ironie: în literatură, în presă, în fiecare din noi ca autoironie?
G. G. - Pretutindeni și nicăieri. Ironia e un lux, e o gratuitate pe care ne-am putea-o îngădui mai curând într-un răstimp de stabilitate și armonie decât într-unul de frământare și discordanțe. ironie, ci de una de gravitate. oare întâmplător Caragiale, Urmuz, Ionescu apărut drept poduse ale unei perioade de înflorire? Azi, zeflemeaua grosă, trivială, e mânuită mult prea des de indivizi cu prea puține scrupule, pe linia unui balcanism revigorat, adresându-se pornirilor joase ale nației, întocmai cum s-a întâmplat și cu naționalismul. Batjocura a devenit o hrană a noastră zilnică.
D. P. - Cât de adevărată considerați că este expresia „ironia soartei”?
G. G. - Mi se pare „adevărată” doar în gradul în care noi ne permitem a ironiza soarta. Acea incomensurabilă forță căreia i se supuneau și zeii ne dă voie, uneori, s-o supunem măsurilor noastre omenești, s-o atingem cu floarea unei imagini.
D. P. - Care apreciați că sunt transformările în ce privește simțul umorului, ironiei, spiritului satiric, pe care ultimele cinci decenii le-au indus românilor?
G. G. - Întrucâtva am răspuns mai sus. Aș putea adăuga doar că instrumentul ironiei, în calitatea sa de suspendare a „conținutului”, pare a se accentua, câteodată, din motive politice, adică într-un regim opresiv sau dominat de sechelele opresiunii. La unii pentru a-și ascunde reflecția și afectele de teama persecuției, la alții pentru a-și ascunde intențiile imorale și agresivitatea brută. În atari împrejurări, avem de-a face, pe de o parte, cu un umor excesiv de elaborat, de filtrat, nu doar pentru a se exprima pe sine, ca „artă”, ci și pentru a dejuca vigilența diferitelor instanțe ale cenzurii (Bulă e un dulce copil al „epocii de aur”, un „decrețel”), iar pe de altă parte, cu un umor ale cărui porniri grosiere și resurse limitate sunt însoțite îndeobște de unul involuntar, mult mai reușit, al demagogiei, nu o dată semidocte, ce se vrea luată în serios.
