„Clio XXI” („TOMIS” 2002)

 ***, CLIO XXI, „Tomis”, Constanța, 2002, mai

Sub acest titlu apare la Constanța o revistă semestrială de cultură istorică editată de Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” (director Constantin Vitanos). Ceea ce își propune colectivul redacțional (redactor șef Irina Răducanu) reiese din articolul „La început de drum”. „Cunoscând aprecierea specialiștilor că istoria - știință a trecutului - este una din disciplinele cele mai sensibile la provocările prezentului și că s-a uzat și s-abuzat de istorie, cu diverse ocazii și scopuri, încercăm, din perspectiva procesului educațional... deschiderea istoriei spre transdisciplinaritate, metodologie foarte puțin abordată”. Revista era un sumar bogat din care nu lipsesc reproduceri de pasaje esențiale din Originea, firea și destinul neamului românesc de Nicolae Iorga, eseuri despre Marea Neagră în istoria românilor (prof. dr. Valentin Ciorbea) sau despre Dobrogea - o Europă și o Asie în miniatură (Melania Budu și Alina Buzarna). Câteva pagini de magazin cultural se citesc cu plăcere (Prieteni celebri, Pe urmele lui Ovidius, Copilăria lui Isus, Gioconda, o nouă enigmă). Alte pagini surprind prin îndrăzneala sau noutatea punctului de vedere. Eleva Melania Budu se exprimă polemic vizavi de felul cum e prezentată istoria României pe un CD Encarta (Atenție! Enciclopediile virtuale întind capcane. În Encarta 2000 românii au altă istorie). Aici, semnalează tânăra, Transilvania este prezentată deformat: „Inițial parte a regatului ungar, Transilvania a căzut sub stăpânire românească după primul război mondial (1914-1918). Ca rezultat, mulți etnici unguri au fost forțați să asimileze cultura românească și, după ce a venit la putere în 1947, să se supună regimului comunist”. Tot aici, pentru a ne convinge cât de frumoase sunt cântecele tradiționale ungurești, este reprodusă o doină românească din părțile Oradei. Un alt exemplu de răstălmăcire a adevărului istoric - remarcă tânăra polemistă - o reprezintă mențiunea făcută în legătură cu anul revoluționar 1848: „Patriotul Lajos Kossuth și-a asumat datoria de a cuceri independența tuturor ungurilor, dar sârbii, croații și transilvănenii(!), cu ajutorul trupelor austriece și rusești au înfrânt dorința ungară de libertate”.

„Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU 2002)

 Alina Spînu, Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, mai

Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit pe data de 15 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul originar al commediei dell` arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și totodată a actorului Mălăele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre în text, să-i activeze sensurile latente sau chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, cât și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a reușit performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar mai fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din niște banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.

În ceea ce privește prezența publicului în sală nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului) s-a dovedit receptiv la invitațiile actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti cu acest prilej o veche și adevărată veche românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru, de preferință un teatru made in Constanța, vom reuși să fim mai deconectați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.

„Florin Ferendino” (ȘERBAN 2002)

Carmen Șerban, Florin Ferendino - transparență și liniște muzicală, „Tomis”, 2002, mai

Florin Ferendino este un pictor al spațiilor de meditație, exprimând fuga de lume, Peisajele sau naturile statice stau sub semnul dematerializării prin filtrarea luminii, refuzându-se mimetismul naturii în numele exprimării unei viziuni ce poartă amprenta propriului psihism.

Dacă este vorba de uleiuri, ochiul privitorului este captat de petele de culoare ce acoperă mari spații geometrizate (Lan de rapiță, Mai, Primăvară), aceasta provocând rupturi în ansamblul peisajul. Jubilația galbenului sau atotcuprinderea albastrului liniștitor se realizează prin culori saturate ce transmit privitorului o stare specifică. Dacă privim o acuarelă a sa, surprindem nuanțe dantelate infinitezimal și decorativ „a la japonaise”, în formalități difuze, creând o lume transparentă și fluidă. Copacul hieratic își proiectează tentaculele într-un spațiu hibernal construit din diverse tipuri de alb, brun, gri rupt. Sunt niște peisaje fantasmatice, transferând privitorului liniște și melancolie. Siluete delicate de cai, bărci mohorâte sau ambarcațiuni ce își expun culorile estivale într-o lumină crudă dau seamă despre o bună stăpânire a tehnicilor desenului.

Se remarcă o izbutită valorificare a albului, care își aduce aportul său la sugerarea impresiei de transparență. Pomii în floare, o emblem semantică a picturii sale, contribuie, prin sugestia de puritate, la transmiterea unei stări de ataraxie. Peisajele surprinse în plină lumină, cu tonuri joviale, alternează cu cele peste care trece o undă gri, exprimând tensiuni crepusculare. Verdele cel mai viu, așezat lângă o pată de culoare închisă își pierde din jovialitate, iar griurile rupte imprimă peisajului o notă de tristețe.

Peisajele și naturile statice ale lui Florin Ferendino emană o liniște muzicală, iar vibrația inimii pictorului pulsează discret în desenele inefabile.

„Cavalleria Rusticana” (SPÎNU 2002)

 Alina Spînu, Cavalleria Rusticana, „Tomis”, Constanța, 2002, mai

Pe data de 17 mai 1890 are loc la Teatro Constanzi din Roma premiera operei unui tânăr compozitor pe nume Pietro Mascagni, inspirată din textul literar al lui Giovanni Verga și creată cu scopul de a evidenția temperamentul fierbinte al italienilor, și în special al sicilienilor. Aflându-se la Napoli în 1888, Mascagni este sfătuit de Puccini să abandoneze lucrul la „Guglielmo Ratcliff” și să caute un subiect de piesă mai ușor de prezentat. Mascagni ia sugestia lui Puccini în serios. Un an mai târziu vede un anunț despre un concurs de opere într-un singur act și se decide să noteze pe muzică povestea lui Verga, rugându-l pe prietenul său, Giovanni Targioni-Tozzetti, care îi sugerase acest lucru, să-i compună libretul. Lucrează neobosit la operă, epuizându-se fizic și psihic. După terminarea operei, Mascagni îi trimite lui Puccini un fragment, care, la rândul său, îl înmânează editorului Giulio Ricordi. Așa cum se întâmplă de obicei cu marile opere de artă care ajung pe mâna unor comercianți obscuri, și aceasta este respinsă, însă ironia sorții va face din ea una din cele mai profitabile afaceri pentru casa Sonzongno. Dezamăgit, Mascagni nu mai dorește să participe la concurs, dar soția înscrie piesa în competiție fără știrea acestuia, și în final recunoașterea lucrării este unanimă. „Cavalleria Rusticana” este distinsă cu premiul întâi al concursului, și de la premiera din 1890 va cunoaște un succes nelimitat, marcând apariția curentului „verismo” în operă, un avatar al realismului care se manifestase deja în literatura franceză și care propunea subiecte banale din viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți. Retorica belicoasă fusese substituită cu descrierea directă a bucuriilor și necazurilor celor aparținând claselor sociale inferioare, ceea ce adusese o notă de senzațional la nivelul tuturor artelor.

Aceasta este pe scurt povestea adevărată a nașterii unei capodopere și totodată a unei noi sensibilități artistice. La mai bine de o sută de ani de la prima reprezentație, opera lui Mascagni continuă să încânte publicul meloman de pe întreg mapamondul. Efectul nu a fost altul când pe data de 27 aprilie 2022, la Opera din Constanța, a avut loc reprezentația lucrării în discuție. Publicul de operă este infinit mai cultivat decât publicul de teatru, pentru că muzica este de un text, iar textul are în spate o istorie, lucruri pe care adevăratul iubitor de operă le cunoaște înainte de a intra în sala de spectacol. În privința publicului constănțean de la această reprezentație putem să-l catalogăm drept cunoscător, nu numai în ceea ce privește atitudinea din timpul spectacolului dar și ca apreciere finală a artiștilor prin aplauze. Cei care au interpretat personajele create de Verga, și deopotrivă de Mascagni, au fost atât artiști constănțeni (Santuzza - Stela Sârbu, Mama Lucia - Marga Andriescu), cât și artiști de la alte opere din țară (Turridu - Viorel Săplăcan - Cluj și Alfio - Ștefan Ignat - București). Am asistat și la un debut de valoare, Lucia Mihalache în rolul Lolei, frumoasa satului, soția lui Alfio, și adorată de Turridu, pe care îl părăsise cât timp acesta fusese în armată. Deși apariția pe scenă a debutantei a fost limitată de rolul pe care l-a interpretat, nu a fost greu de remarcat o voce puternică, hotărâtă, bine modulată și calitățile interpretative dramatice dezinvolte, convingătoare, atât de necesare abordării partiturilor grave, cu grad ridicat de dificultate. Melodroma imaginată de Verga într-un sătuc sicilian de munte, Vizzini, din provincia Catania, a prins viață cu ajutorul talentului cu care artiștii prezenți pe scena constănțean au știut să facă verosimile patimile umane, iubirile și ratările care pot fi ale fiecăruia dintre noi. Dacă spațiul în care se petrece drama este reprezentat de un loc uitat de lume, timpul este, nu întâmplător, Duminica de Paști, ales tocmai pentru a accentua contrastul dintre uciderea lui Turridu de către gelosul Alfio și celebrarea unei zile sfinte de către toți membrii comunității patriarhale.

Spectacolul în cauză n-ar fi fost posibil fără participarea de excepție a dirijorului Anthony Armore din SUA, a maestrului de cor Adrian Stanache și fără regia artistică și scenografică asigurată de Gheorghe Bărbulescu. Nu putem decât să ne dorim nenumărate manifestări de acest gen de care publicul tânră al Constanței, altfel atras în cursa falselor valori, are cu siguranță nevoie.

„Zilele revistei Convorbiri literare” („TOMIS” 2002)

 ?, Zilele revistei „Convorbiri literare”, ediția a VI a, Iași, 9-10  mai 2002, „Tomis”, Constanța, mai 2002

Ministerul Culturii și Culturii din România, Uniunea Scriitorilor din România (USR), Primăria Municipiului Iași, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Iași și Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România au organizat ediția a VI a a Zilelor revistei „Convorbiri literare”, prilejuită de aniversarea a o sută treizeci de ani de al fondarea prestigioasei publicații ieșene.

Suita de manifestări culturale dedicate atât momentului aniversar, cât și Anului Caragiale, a fost onorată de participarea numeroasă a unor personalități marcante ale vieții literare și culturale din țară și din străinătate, între care acad. Constantin Ciopraga, acad. Mihai Cimpoi, președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Nicolae Breban, vicepreședinte al USR, Thomas Kramer, președinte al Uniunii Scriitorilor din Rhenania-Palatinat (Germania), scriitorii Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Dante Cerilli (Italia), Ștefan Oprea, Lucian Alecsia, Francisca Ricinski-Marienfeld și Horst Saul (Germania), Al. Condeescu, Dumitru M. Ion, George Muntean, Carolina Ilica, Gellu Dorian, Leo Butnaru (Republica Moldova), Adrian Alui Gheorghe, Christian W. Schenck (Germania), Ion Hadârcă și Claudia Balaban (Republica Moldova), Aura Christi, Nicolae Sava, Ion Beldeanu, Marian Popa, Mircea Muthu, Daniel Corbu, Maria Șleahtițchi (Republica Moldova), Ioan Holban, Valeriu Stancu, Constantin Parascan, Minerva Chira, Adela Greceanu, Nicolae Panaite, Mircea Diaconu, Stelian Baboi, Ion Dumbravă, Sterian Vicol.

Pentru excelenta organizare a ediției din acest an, un merit deosebit revine echipei direcționate a revistei „Convorbiri literare”: Cassian Maria Spiridon, redactor șef, Dan Măriucă, redactor șef adjunct, Dragoș Cojocaru, secretar general de redacție, Lucian Vasiliu, Liviu Papuc și Cătălin Mihuleac, redactori.

Din partea revistei „Tomis” au fost prezenți scriitorii Ovidiu Dunăreanu, redactor șef adjunct, și Sorin Roșca.

Scriitorii premiați în cadrul Zilele revistei „Convorbiri literare”:

Dante Cerilli - Premiul special pentru afirmarea latinității în contemporaneitate.

Nicolae Leahu - Premiul pentru reușita culturală a revistei „Semn”, care apare la Bălți și este citită în toate colțurile țării.

Ion Beldeanu - Premiul deschiderea literară și culturală a revistei „Bucovina literară”, care a împlinit, de curând, 60 de ani.

Francisca Ricinski-Marienfeld - Premiul pentru cultivarea dialogului cultural româno-german promovat prin revista „Dichtungsring”

(...)

„Festivalul orașelor înfrățite cu municipiul Constanța” („TOMIS” 2002)

 S. R., Festivalul orașelor înfrățite cu municipiul Constanța, „Tomis”, Constanța

Consiliul Local al Municipiului Constanța, Primăria Constanța, Administrația Porturilor Maritime, Bursa de Mărfuri și Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța sunt organizatorii primei ediții a Festivalului orașelor înfrățite cu municipiul Constanța, amplă manifestare culturală inițiată de Radu Mazăre. primar al Municipiului Constanța.

Având drept scop deschiderea pe multiple planuri a Constanței către lume, precum și o mai bună cunoaștere reciprocă a valorilor culturale și spirituale. Festivalul va prilejui delegațiilor din orașele Sulmona, Turku, Yokohama, Brest, Havana, Istanbul, Odessa, Boulogne sur Mer, Rotterdam, Dobrici, Thessalonik, Mobile (SUA), Trapani, Saida, Lattakia, Heraklyon, Izmir, Novorossiisk, Alexandria și Shanghai participarea la numeroase spectacole de muzică modernă, teatru, operă și balet, la excursii pe litoralul românesc și la monumentele arheologice și de cult din Dobrogea.

Mircea Cărtărescu despre proza sa (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, mai 2002

Interesant e că Mircea Cărtărescu nu crede altceva despre romanele sale. Iată cum sună - reproduse în frumoasa revistă „Zări albastre” a Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța, coordonată de Anca Cârligeanu - opinii distinsului autor despre prozele sale: „prozele pe care le scriu nu sunt, după părerea mea, proze adevărate, proze de creație, ci sunt poeme. Toată logica lor e o logică poetică, ele nu cuprind narațiuni care se ramifică și se leagă între ele la nivelul acesta prozastic, ci sunt legate prin simboluri subsidiare, printr-o anumită coerență a atmosferei. Nici Travesti, nici Nostalgia, nici Orbitor nu sunt romane cu adevărat, ci - cum de fapt au observat și criticii - în general au surprins aceeași lume ca și poezia mea. Numai că există lucruri - imagini, trăiri - pe care, într-adevăr, nu le poți pune sub formă de versuri, există lucruri care au nevoie de dezvoltare, de spațiu, de manevră imagistică și vizionară, așa încât am fost silit, de vreo zece ani încoace, să scriu proză. Am simțit că poezia pe care o scriu (...).”