Tehnica agricolă amerindiană Suka-Holus (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
În zona lacului Titicaca din câmpia înaltă a Boliviei, în apropiere de La Paz, recolta de legume a fost sporită cu 30%, iar cea de cartofi cu peste 200%,  grație redescoperirii și utilizării unei metode antice (metoda "Suka-Hollus"). Tehnica a fost folosită de agricultorii antici premergători civilizației Inca*, dar a fost pierdută de mai bine de 1000 de ani. La sfârșitul anilor 1970, arheologii au descoperit o serie de platforme înalte, care erau mici câmpuri încercuite de canale. Câmpurile au fost aranjate în parcele construite pe o fundație de bolovani mari, care au fost acoperiți apoi cu un strat impermeabil de argilă și mai multe straturi de pietriș. Câmpurile erau înconjurate de canale care le irigau pe timp de secetă și drenau apa pe timp de ploaie sau inundații. În timpul secetei din 1982-83, agricultorii care foloseau tehnica Suka-Hollus aveau apă din belșug. (...) Pe deasupra, apa din canale are rolul de a regla microclimatul. În timpul zilei,  apa este încălzită de lumina solară. Pe măsură ce temperatura scade în timpul serii, ceața se așterne asupra canalelor, formând o pătură protectoare împotriva gerului care ar putea afecta grav recolta de cartofi. Metoda Suka-Hollus se extinde și pentru a reabilita terenurile îmbibate cu apă. Pentru prima dată în mai multe decenii, zona poate asigura acum legume pentru tot timpul anului.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 101.

Notă M. T.
* Imperiul Inca de limbă quechua s-a extins din 1438 din Peru spre Ecuador, Bolivia, Chile și Argentina. A fost cucerit în 1533 de conchistadorul spaniol Francisco Pizzaro. (www.projectshum.org/society/history/nca)

Profesorul Launchardt versus himera automobilului (URSULEANU 1981)

<
Secolul 19 ajunsese cam pe la jumătate...
În sala Institutului Politehnic din Hamburg, profesorul Wilhelm Launchardt își încheia o nouă oră a cursului de tehnică, recurgînd la același îndemn pe care-l fåcea în orice împrejurare, studenților:
- Fiți oameni cu picioarele pe pămînt! Inventați, construiți, dar nu vă preocupați de ideea deșartă și fără sorți de izbîndă a construirii unui... automobil. Așa ceva este o himeră!
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță,  București, 1981, p. 356.

Simbolul tehnic al civilizației occidentale în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Trecuseră douăzeci și trei de ani de cînd lucrările barajului se terminaseră, dar nimeni nu bănuia că această minune arhitectonică și tehnică a Indiei avea un defect ascuns. De douăzeci și trei de ani, mîndrul Maharajah*, șiretul Dewan**, Rașid, Ministrul poliției, Mr. Jobnekar, consilierii de stat, precum și cei mai umili cetățeni din Ranchipur*** avuseseră o încredere neclintit în marele baraj. Crezuseră în el așa cum credeau în inelul de munți din jur, în neshimbătorul deșert de dincol de masivul muntos, în sfîntul și eternul munte Abana încucunat de temple albe profilate pe cerul de bronz. În sufletul tuturor - cu excepția poate a Dewan-ului, tot atît de bătrîn ca și timpul - dăinuise un fel de credință mistică, aproape copilărească, în miracolele săvîrșite de maeștrii ingineri din Occident ... lucrări pe care indienii nu le puteau concepe și nici executa. Nu ridicaseră inginerii aceștia baraje uriașe în  nord și mari poduri peste Gange și Brahmaputra? Și care dintre aceștia ar fi meritat o încredere mai deplină decît amabilul și reputatul Aristide de Groot, care clădise - se spunea - baraje, poduri și uzine în Elveția și Austria, în Italia și Suedia, în Brazilia și China?
(...)
La urma urmei nu avea prea mare importanță pentru creștinătate - preocupată de lecuirea propriilor ei răni**** - că nouă mii de băștinași fuseseră striviți și înecați în cîteva minute, și că Ranchipur, cel mai bine guvernat stat din Răsărit fusese devastat de un dezastru pentru o întreagă generație. Nenorocirea aceasta se petrecuse undeva departe, dești distanța părea cu mult mai mică astăzi decît acum o jumătate de secol. Rămînea totuși atît de îndepărtat, astfel încît să nu mai sporească povara amenințărilor internaționale, conferințelor, războaielor civile, alianțelor secrete, intrigilor, lăcomiilor, fantasmelor, amărăciunilor și urii care apăsa deja umerii civilizației occidentale.
Barajul care fusese un fel de simbol al încrederii Orientului în desăvîrșirea tehnică, onestitatea, spiritul de organizare și superioritatea Occidentului, simbolul acestui baraj se fisurase de multă vreme și apoi se prăbușise.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*****, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 326, 329.

NOTE M. T.
* MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah) (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/principe-roman-maharajah-in-india-56172.html)
** Dewan = Termen de origine persană în civilizația islamică, desemnând un ministru sau consiliul miniștrilor. În timpul dinastiei Marilor Mogului din India (1526-1857) îl desemna pe ministrul finanțelor. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Oraș imaginar în India colonială britanică, capitala unui stat guvernat de un maharajah, locul acțiunii romanului lui Bromfield.
**** Primul Război Mondial (1914-1918).
***** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Serviciul militar pentru un intelectual din România interbelică (ELIADE 1935)

<
(...) Se hotărîse, tocmai atunci, să se întoarcă în țară și să-și facă armata. I-a scris lui Petru, aproape zece pagini mari despre dorința lui de a-și înțelege contemporanii. „A face armata așa cum trebuie făcută, nu cu proptelele și cu privilegiile intelectualilor. Poate voi înțelege acest straniu fenomen, pe care l-am observat în toate părțile pe unde am trecut: setea tineretului pentru esprit de corps, pentru disciplina militară, pentru viața dusă la extrem.” Lui Petru i s-a părut naivă această dorință. Vine rîndul tuturor mizeriilor umane, reflectase el atunci, de ce să le anticipezi?...
(...)
- Ei, ce-ai făcut cu milităria? îl întrebă Petru, puțin batjocoritor. Ți-a revelat vreo tehnică, vreo metafizică?... Acel esprit de corps, viața de turmă în uniforme, cu drept 'stîng și respectarea superiorului?....
- N-am avut noroc , răspunse cu jumătate de glas Alexandru. M-au copleșit protecțiile și acolo, în provincie. Nu m-au primit să dorm la regiment, cu șaizeci de popi  și tineri meseriași, camarazii mei... Dar am să-ți spun altădată...
Nădăjduia totuși că îl va întrerupe și îl va îndemna să i le spună acum. Avea serie întreagă de gînduri pe care nu știa cui să i le împărtășească. Se hotărîse să facă milităria într-un oraș depărtat, ca să poată cunoaște o viață aspră, impersonală, colectivă. Să se deștepte în zori pe un pat tare, să-și ia dușul într-un spălător înghețat, alături de alți 60 de tineri ca el, să facă marșuri și execiții istovitoare, să asculte de orice gradat. Se gîndea cu o stranie plăcere la toate acele ordine ridicule pe care va trebui să le execute. Se gîndea mai ales că îi vor putea comanda oameni fără nici o cultură, fără nici o valoare intelectuală. Ce voluptate, să asculți, să dispari în fața superiorului, să te pierzi într-un grup... Din nefericire, n-a cunoscut aproape nimic din toate acestea. În afară de exercițiile de la cazarmă, a trebuit să suporte aceeași viață civilă și mediocră de provincie. Aceeași bine cunoscută gazdă, aceeași odaie cu vaze de flori la fereastră, și, în cele din urmă, inevitabila iubire cu o domnișoară de familie bună...
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Huliganii, ed. Rum-Irina, București, 1991, pp. 59, 61-62.

Lucrări de educație fizică și sport la Universitate Ovidius Constanța (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

(...)

a.Volume apărute în edituri (în ordinea alfabetică a autorilor)

Victor Albu 

Istoria Educației Fizice și Sportului, Constanța, Ex Ponto, 1996

Teoria Educației Fizice și Sportului, Constanța, Ex Ponto, 1999

Iulian Ciulianu & Otilia Ciulianu, Yachtingul - sportul velelor, Constanța, Ovidius University Press, 2005

Mirela Damian

Gimnastica acrobatică: tehnică - metodică, Constanța, Ovidius University Press, 2000

Lateralitatea în gimnastica ritmică, Constanța, Ovidius University Press, 2002

Gimnastica de bază, Constanța, Ovidius University Press, 2002

Gimnastica ritmică, Constanța, Ovidius University Press, 2005

Gimnastică și recuperarea la copiii cu probleme speciale, Constanța, Ovidius University Press, 2005

Tehnica și metodica elementelor artistice la sol și bârnă, Constanța, Ovidius University Press, 2005

Carmen Ene Voiculescu

Schi alpin, Constanța, Ovidius University Press, 1998

Pregătirea psihologică în antrenamentul copiilor înotători de vârsta 11-12 ani, Constanța, Ovidius University Press, 2002

Istoria Educației Fizice și Sportului, Constanța, Ovidius University Press, ed. a 2 a, 2002

(...)

„Florin Ferendino” (ȘERBAN 2002)

Carmen Șerban, Florin Ferendino - transparență și liniște muzicală, „Tomis”, 2002, mai

Florin Ferendino este un pictor al spațiilor de meditație, exprimând fuga de lume, Peisajele sau naturile statice stau sub semnul dematerializării prin filtrarea luminii, refuzându-se mimetismul naturii în numele exprimării unei viziuni ce poartă amprenta propriului psihism.

Dacă este vorba de uleiuri, ochiul privitorului este captat de petele de culoare ce acoperă mari spații geometrizate (Lan de rapiță, Mai, Primăvară), aceasta provocând rupturi în ansamblul peisajul. Jubilația galbenului sau atotcuprinderea albastrului liniștitor se realizează prin culori saturate ce transmit privitorului o stare specifică. Dacă privim o acuarelă a sa, surprindem nuanțe dantelate infinitezimal și decorativ „a la japonaise”, în formalități difuze, creând o lume transparentă și fluidă. Copacul hieratic își proiectează tentaculele într-un spațiu hibernal construit din diverse tipuri de alb, brun, gri rupt. Sunt niște peisaje fantasmatice, transferând privitorului liniște și melancolie. Siluete delicate de cai, bărci mohorâte sau ambarcațiuni ce își expun culorile estivale într-o lumină crudă dau seamă despre o bună stăpânire a tehnicilor desenului.

Se remarcă o izbutită valorificare a albului, care își aduce aportul său la sugerarea impresiei de transparență. Pomii în floare, o emblem semantică a picturii sale, contribuie, prin sugestia de puritate, la transmiterea unei stări de ataraxie. Peisajele surprinse în plină lumină, cu tonuri joviale, alternează cu cele peste care trece o undă gri, exprimând tensiuni crepusculare. Verdele cel mai viu, așezat lângă o pată de culoare închisă își pierde din jovialitate, iar griurile rupte imprimă peisajului o notă de tristețe.

Peisajele și naturile statice ale lui Florin Ferendino emană o liniște muzicală, iar vibrația inimii pictorului pulsează discret în desenele inefabile.

Florin Ferendino (DUNĂREANU 2001)

 Ovidiu Dunăreanu, Florin Ferendino, „Tomis”, Constanța, martie 2001, p. 12

Pictorul cu care ilustrăm numărul de față al revistei noastre, Florin Ferendino, este un artist lesne de remarcat  indiferent de contextul în care expune, prin siguranța, originalitatea, rigoarea și echilibrul demersului său plastic. Născut la 12 aprilie 1947 la Constanța, a urmat Liceul de Artă din orașul natal, apoi a absolvit Academia „Nicolae Grigorescu” din București. Este membru al UAP Filiala Constanța din anul 1979. Profesează, încă din 1971, în învățământul gimnazial și liceal, îndeplinește pentru o perioadă, după 1990, funcția de director al Liceului de Artă Constanța, unde este și în prezent profesor. Numeroase lucrări ale sale sunt cuprinse în colecții de stat din Constanța, București, Tulcea și în cele particulare din SUA, Belgia, Franța, Germania, Canada, Italia, Turcia, Grecia, Norvegia, Japonia etc.

După terminarea facultății primește repartiție la Tulcea. În acei ani de început îi plăcea în mod deosebit sculptura și se pregătea să devină sculptor. Dar neavând condiții - îi lipsea un atelier adecvat, locuia la bloc într-un apartament la etajul al treilea - s-a apucat de pictură. Din anul 1972 a început să participe la expozițiile cenaclului din Tulcea, unde a fost repede remarcat, iar de atunci a expus constant la Tulcea, București și Constanța numai pictură.

Artistul este legat cu toată ființa sa de mare, de Deltă și de Dobrogea, peisajele și oamenii acestui meleag binecuvântat, stăpânit de un duh propriu, de o lumină misterioasă și subtilă și de suflul desăvârșirii ocupând în creația sa un loc primordial.

Florin Ferendino abordează toate genurile picturii, dar predispoziția sa, sensibilitatea și temperamentul său se îndreaptă mai mult spre peisaj, pe care-l realizează fie în culori de ulei, fie în culori de apă.

Acuarelist din stirpea rară a lui Constantin Găvenea, Florin Ferendino conferă acestei tehnici speciale nu la îndemâna oricui, o notă personală ce se impune într-o fluidizare rafinată a culorilor, printr-o transparență, un lirism, o prospețime și o atmosferă care urcă în fantastic, inconfundabile.

În genere pictura sa nu este una executată în fața motivului. Pictorul iese în peisaj numai să-și facă schițele obligatorii. Actul compunerii și definirii motivelor se consumă după aceea în intimitatea elegantului său atelier de acasă, subiectele fiind doar niște pretexte pentru redarea unor trăiri insolite și complexe, a unor stări sufletești generate, la rândul lor, de feeria coloristică, de lumina specială a spațiului pontic. Lor li se adaugă nostalgia mării, a vastității ei nesfârșite și metaforice. Marea pentru artist nu reprezintă numai o pată de culoare, ci și un stimulent pentru o armonie cromatică, pentru o gamă coloristică.

Lucrările recente reprezintă un salt calitativ al artei sale, o perspectivă nouă, configurând o diversitate de motive abordate cu experiența deplinei maturități de creație: dealurile nord-dobrogene cu spectaculozitatea pământurilor lor cu case pitorești și câmpuri înverzite și pomi explodând în floare în prag de primăvară, grinduri cu sălcii înmugurite, pâlcuri de sălcii inundate în Deltă, liziere de mesteceni năpădite de cuiburi, câmpuri aprinse de lanuri de rapiță înflorită, grupuri de arbori în singurătatea deșertică a plajelor din fața mării, dimineți albastre cu irizări sângerii și bărci în port la mare și multe altele. Toate aceste lucrări, absolut toate, excelent determinate compozițional și coloristic, emană o poezie aparte un plus de claritate și siguranță, finețe a nuanțelor, fervoarea și verva lor stăpânită mizând pe contrastul de calitate al culorilor.

În peisagistică Florin Ferendino propune o perpetuă reînnoire a tradiției și continuă consecvent, inventând o lume a sa, linia care definește esențialitatea picturii românești.

„O nouă și fascinantă formă de educație” (INEA 2000)

 Gabriela Inea, O nouă și fascinantă formă de educație, „Tomis”, Constanța, 2000, p. 15

Situat în Parc de la Villette, cel mai vast parc al Parisului, conceput să găzduiască, pe cele 35 de ha, o sumedenie de activități culturale și recreative, „Orașul științei și industriei” este unul din cele mai fascinante edificii de popularizare a științei și tehnicii din lume. Nu e vorba de un muzeu ca oricare altul. Deopotrivă centru de expoziții, de documentare, de spectacole și comunicare, Orașul și-a dorit să pună la dispoziție un ansamblu de produse educative pentru a ajuta publicul și, mai ales tinerii, să se familiarizeze cu evoluția diverselor științe și aplicații tehnice. există spații destinate copiilor concepute pe categorii de vârstă. Pentru micuții între 5-12 ani sunt organizate patru spații tematice: „Mașini și mecanisme”, „Descoperirea viului”, „Tu și ceilalți”, „Tehnici de comunicare”. Fauna și flora fac obiectul unor puneri în scenă spectaculoase, unde copiii pot intra și afla o mulțime de lucruri interesante. De asemenea, li se permite să experimenteze ei înșiși o mulțime de tehnologii și să afle cum a evoluat știința. Li se oferă posibilitatea de a testa, interactiv, diferite moduri de transmitere a sunetului, imaginilor sau scrisului. Sute de clase de elevi și studenți vin anual, în sejururi mai lungi sau mai scurte, pentru „ședințe de formare”, căci Orașul a perfecționat o nouă formă de educație și a deschis școala către viață.

Deși vizitatorul e tentat să se oprească peste tot, există câteva mari atracții ale Orașului. Planetariul, o sală de 300 de locuri, conține un simulator astronomic care permite reproducerea unei bolți cerești cu peste zece mii de stele, proiecțiile multimedia animând fenomenele astronomice sau astrofizice. Totul e însoțit, firește, de sonorități spațiale tridimensionale.

La Geode este o sală de cinema cu totul excepțională. Arătând ca o gigantică sferă de oțel, al cărei înveliș exterior reflectă, ca o oglindă, cerul și împrejurimile, este echipată cu un ecran emisferic de 1000 mp, pe care se proiectează o imagine de nouă ori mai mare decât cea de 35 mm, depășind cu mult câmpul vizual maxim. Sonorizarea e spațializată pe toată suprafața emisferei cu 12.000 wați.

Cinema Louis Lumiere este singurul loc din Paris unde se pot viziona filme în relief, matinee pentru elevi și chiar unele cursuri adaptate programelor școlare.

Le Cinaxe e, de fapt, tot o sală de cinema, care însă se mișcă! Ea se deplasează după direcția și cu viteza cerută de imaginile proiectate. Această tehnică, preluată după aplicațiile profesionale ale simulării din aviație, permite spectatorilor să trăiască intens, dar fără nici un risc, experiențele cel mai spectaculoase: curse de formula unu, călătorii în spațiu sau acrobații aeriene.

Veritabil forum în care trecutul se îmbină cu viitorul, Orașul se bucură anual de aproape patru milioane de vizitatori, ceea cec îl situează în fruntea marilor instituții culturale pariziene.

„Performanțe intelectuale” (TEODORU 1993)

 Vitalie Teodoru, Performanțe intelectuale. Ghid de informare documentară, Editis, București, 1993

Cuprins

I.1. Tehnica notițelor
I.2. Ergonomia învățării
I.3. Metode de învățare
I.4. Memorare eficientă
I.5. Pregătirea examenelor
I.6. Citirea rapidă
II.1.Tehnici euristice
(...)

III.1. Domeniul de preocupări al informării documentare

III.1.1. Istoricul transmiterii informațiilor

III.1.1.1. Prima revoluție informațională

III.1.1.2. A doua revoluție informațională

III.1.1.3. A treia revoluție informațională

III.1.1.4. A patra revoluție informțională

III.1.2. Explozia informațională și criza informării. Cauze, implicații, soluții.

III.1.3. Informarea documentară ca disciplină independentă

III.2. Informatica documentară

III.3. Surse de informare prin canale directe

III.4. Surse de informare formale

III.5. Publicații și servicii de specialitate din România

III.6. Limbaje documentare

III.7. Etapele de lucru ale sistemului de informare

III.8. Beneficiarii informării documentare

III.9. Eficiența activității de informare

(...)

Introducere
(...)
Se vorbește tot mai des de <explozie informațională>, de <abundență informațională>, sugerându-se de fapt prin aceste expresii, existența unui volum informațional imens și în același timp, dificultățile în accesarea, selectarea și evaluarea resurselor informaționale cu adevărat relevante. Richard Wurman apreciază că sentimentul de a fi copleșit de informații se datorează incapacității de a extrage dintr-un volum imens de resurse informaționale elementele cu adevărat relevante.
(...)

Bibliografie

(...)

Manolescu M. & Lăzărescu G., Metode și sisteme moderne în informarea tehnico-științifică, Editura tehnică, București, 1972.

Mâță C. (ed.), Biblioteca și perenitatea culturii românești, BCU, Iași, 1980.

Mihailov A. & Ciornyi S. & Ghiliarevski R., Informatica documentară, Editura tehnică, București, 1970.

Mureșan P., Învățarea eficientă și rapidă, Ceres, București, 1990.

Neacșu I., Metode și tehnici de învățare eficientă, Ed. Militară București, 1990.

Pinaud J. & Guebel S., Guide pratique de la documentation, Hachette, Paris, 1988.

Poenaru R., Să citim mai repede și mai eficient, Ed. Științifică, București, 1990.

Regneală M., Microformatele de informare tehnico-științifică, Ed. Științifică și Enciclopeidocă, București, 1988.

Revel J. F., La conaissance inutile, Grasset, Paris, 1988.

„Istoria Evului Mediu” (MANOLESCU 1993)

prof. dr.  Radu Manolescu, Istoria Evului Mediu, vol. I Europa apuseană, partea II Sfârșitul evului mediu și începutul epocii moderne (secolele XVI-XVII), Universitatea București/Facultatea de Istorie, București, 1993, 143 p.

3 Introducere
Note
Bibliografie selectivă

5 Economie și societate în secolele XVI-XVII
Condițiile istorice ale evoluțiilor relațiilor capitaliste în secolele XVI-XVII
Tehnica
Populația 
Piața internă
Piața externă
Declinul relațiilor feudale 
Forța de muncă
Acumularea de capital
Statul absolutist și formarea relațiilor capitaliste
Reforma, revoluția burgheză și relațiile capitaliste
Domenii de activitate
Mineritul
Industria
Producția manufacturieră
Industria textilă
Șantierele navale
Industria alimentară
Industria hârtiei și tiparului
Comerțul
Activitatea bancară
Poziția „oamenilor de afaceri” și a statului față de dobândă
Economia agrară
Pescuitul
Trăsături specifice ale evoluțiilor relațiilor capitaliste în secolele XVI-XVII
Italia
Țările de Jos. Provinciile Unite (Olanda)
Anglia
Germania
Franța
Peninsula Iberică
Note
Bibliografie selectivă

49 Marile descoperiri geografice 
Imaginea lumii înainte de marile descoperiri geografice 
Condițiile istorice ale marilor descoperiri geografice 
Descoperirile portugheze. Descoperirea căii din Europa spre India prin circumnavigația Africii
Formarea imperiului colonial portughez
Explorările spaniole. Descoperirea Americii
Expediția Magellan în jurul lumii
Formarea imperiului colonial spaniol
Explorările englezilor, francezilor și olandezilor în regiunile nordice
Explorările rușilor. Cucerirea Siberiei
Formarea imperiului colonial olandez. Explorările olandeze în regiunile australe
Urmările marilor descoperiri geografice
Note
Bibliografie selectivă

65 Reforma
Condițiile istorice ale Reformei
Germania în ajunul Reformei
Reforma luterană
Reforma populară a lui Thomas Munzer
Războiul țărănesc german
Comuna din Munster
Reforma după războiul țărănesc german
Reforma în țările nordice 
Confederați elvețiană în ajunul Reformei
Reforma zwingliană
Reforma calvinistă
Reforma în Franța
Reforma în Anglia
Reforma în Italia și în țările iberice
Urmările Reformei
Reforma catolică (Contrareforma)
Note 
Bibliografie selectivă

83 Monarhie absolută în Franța, Anglia, Spania în secolele XVI-XVII
Condițiile istorice ale formării monarhiei absolute
Caracterul monarhiei absolute
Atributele monarhiei absolute
Monarhia absolută în Franța / Formarea monarhiei absolute și apogeul ei - Criza absolutismului în timpul „războaielor religioase” (civile) (1562-1598) - Restaurarea absolutismului în timpul lui Henric IV - Progresele absolutismului în timpul domniei lui Ludovic XIII și al conducerii cardinalului Richelieu - Instituțiile monarhiei absolute franceze 
Monarhia absolută în Anglia / Instaurarea monarhiei absolute de către Henric VII - Monarhia absolută și Reforma în timpul lui Henric VIII - Incertitudini în evoluția monarhiei absolute și a Reformei - Consolidarea absolutismului în timpul Elisabetei I 
Monarhia absolută în Spania / Spania în timpul lui Carol Quintul - Spania în timpul lui Filip II - Spania în prima jumătate a secolului XVII - Instituțiile monarhiei absolute spaniole
Note 
Bibliografie selectivă

105 Diviziunea politică în Germania și Italia în secolele XVI-XVII
Germania / Condiții istorice generale - Autoritatea imperială, principii teritoriali și orașele 
Italia / Condiții istorice generale - Regimurile social-politice italiene - Posesiunile spaniole
Note 
Bibliografie selectivă

113 Revoluția din Țările de Jos. Provinciile Unite în secolul XVII
Țările de Jos înainte de revoluție
Cauzele revoluției
Forțele sociale participante
Desfășurarea revoluției
Provinciile Unite la sfârșitul secolului XVI și în secolul XVII
Note 
Bibliografie selectivă

120 Relațiile internaționale în secolele XVI-XVII
Condiții istorice ale evoluției relațiilor internaționale în secolele XVI-XVII
Zone și etape ale relațiilor internaționale ale Europei apusene în secolele XVI-XVII
„Războaiele italiene”
„Monarhia universală” a lui Carol Quintul
Lupta pentru preponderență în Europa apuseană (1519-1559)
Relațiile anglo-spaniole în secolul XVI
Relațiile franco-spaniole la sfârșitul secolului XVI
Războiul de 30 de ani
Note 
Bibliografie selectivă

131 Cultura în secolele XVI-XVII
Renașterea 
Umanismul erudit și critic
Istoriografia umanistă
Filosofia 
Lucrările utopice
Literatura
Științele naturii
Arta în epoca Renașterii, în a doua jumătate a secolului XVI și în prima jumătate a secolului XVII
Însemnătatea Renașterii și culturii în secolele XVI-XVII
Note 
Bibliografie selectivă

Către o industrie competitivă (CRIȘAN 1991)

Ion Crișan, Către o industrie competitivă, Humanitas / Economie - Repere - 3, București, 1991, 222 p.

5. Prefață - dr. Ihor Lemnij

1. O industrie la răscruce
Un nou criteriu de clasificare a industriei
Câteva date privind industria românească
Prima alternativă: o simplă extrapolare
A doua alternativă: o strategie ofensivă

2. Progresul tehnic - o cursă de urmărire
Argumente pentru o abordare integratoare
Un sistem promițător și defectele lui
Competiția cu timpul
Contactul cu lumea
Un sistem C+D performant și flexibil

3. Conducerea calității
Diagnoza unor afecțiuni grave
Conceptul actual de calitate
Răspunderea pentru calitate
Tehnologia controlului de calitate
Calitatea asistată de calculator
Cât costă calitatea?
Sistemul calității
O campanie pentru calitate

4. Strategii de dezvoltare 
Strategia începuturilor
Dezvoltări nechibzuite
Blocarea în defensivă
Tranziția spre competitivitate
O strategie de tip ofensiv
Cooperarea internațională
Mica întreprindere de mare tehnicitate

5. Flexibilitate și transparență
Două probleme critice
Specializarea ca factor strategic
Structurile sistemelor flexibile de fabricație
Transparență în diversitate
Fabricația integrată cu calculatorul
Întreprinderi de inteligență

6. Inițiativă. Competiție. Risc
Ne trebuie o nouă stare de spirit
Învățarea tehnologiei noi
Greșeli și risc
Nevoia de exactitate
Privatizarea, de la „fantomă” la model realist

coperta IV

Un foarte bun cunoscător al stărilor de lucruri din industria românească prezintă cititorilor numeroase soluții pentru ca într-un timp relativ scurt acesta să demareze pe drumul creșterii treptate a competitivității ei pe plan mondial. Propunerile autorului vizează aspecte-cheie, cum ar fi: introducerea progresului tehnic, implementarea unui sistem al calității produselor, adoptarea unei strategii de tip ofensiv, mărirea flexibilității întreprinderilor și a transparenței proceselor de producție, relațiile dintre inițiativă, competiție și risc etc/

„Investițiile și dinamica dezvoltării” (LUNGU 1988)

 prof. univ. dr. Ion Lungu, Investițiile și dinamica dezvoltării, „Tomis”, Constanța, 1988

Volumul „Fondurile fixe industriale, structură și utilizare”, al doctorului în economie Nicolae Niculescu, apărut recent la Editura Politică, abordează una din problemele importante și de actualitate ale dezvoltării industriei din țara noastră.

Plecând de la tezele fundamentale cuprinse în documentele Partidului Comunist Român, bazată pe o documentare bogată, lucrarea economistului constănțean reușește să răspundă, pe baze științifice și la un nivel teoretic ridicat, celor mai reprezentative probleme ale temei propuse.

Reținem, în acest sens, contribuția autorului la definirea și stabilirea tipologiei fondurilor fixe industriale, într-o viziune multidimensională, problemă de mare însemnătate teoretică și practică pentru procesul decizional al creșterii și folosirii eficiente a fondurilor fixe industriale. Pe această bază sunt analizate critic unele tendințe „cantitativiste” și de gigantism, manifestate în dezvoltarea în profil teritorial a industriei, cu deosebire în ramurile industriei ușoare, alimentară, material de construcții și, uneori, în industria constructoare de mașini, care duc la diminuarea eficienței utilizării fondurilor fixe.

O contribuție notabilă aduce autorul în cercetarea categoriilor de fonduri fixe ca factor al ciclicității în economia socialistă, pe baza căruia desprinde concluzia că, în etapa revoluției tehnico-științifice, fondurile participă, în totalitate, la desfășurarea normală și eficientă a proceselor de producție. Propunerea privind optimizarea raportului dintre cele două categorii de fonduri și adoptarea unei noi terminologii sunt demne de reținut.

Cercetarea procesului de uzură a fondurilor fixe conduce autorul la constatarea că aceasta se produce pe întreaga perioadă a existenței lor, indiferent dacă sunt sau nu folosite. De aici, concluzia că, în condițiile accentuării limitelor resurselor și ale creșterii cheltuielilor pentru cercetare îndeosebi, uzura morală generează situații noi, între care tendința de reducere a duratei de serviciu a mijloacelor fixe, ceea ce face ca recuperarea valorii să nu mai coincidă în timp cu menținerea valorii de întrebuințare. 

În ceea ce privește efortul de diminuare a pierderilor cauzate de uzura morală, subliniem valoarea ideilor susținute de autor privind modularea pieselor și subansamblurilor, accentuarea procesului de îmbunătățire a caracteristicilor tehnico-productive ale mașinilor și utilajelor aflate în funcțiune, crearea unui sistem informațional adecvat pentru cunoașterea disponibilului de utilaje și a îmbunătățirilor funcționale aduse unor mașini și instalații în vederea generalizării lor.

Volumul cuprinde concluzii originale privind legătura intrinsecă dintre eficiența fondurilor fixe, consumul de materii prime, tehnologiile adoptate, organizarea producției și a muncii, calitatea factorului uman. Modelul de analiză a fondurilor fixe constituie o contribuție valoroasă la conturarea modelării analizei folosirii fondurilor fixe într-o arie mai cuprinzătoare. Stadiul  procesului de industrializare a programului de investiții, evoluția structurii lor funcționale, a dinamicii creșterii fondurilor fixe pe ramuri ale industriei, a mutațiilor în structura lor tehnologică, a proceselor de înnoire, mișcare și uzură, oferă concluzii de certă utilitate pentru fundamentarea strategiei dezvoltării și folosirii fondurilor fixe în întreprinderi, pe ramuri și în profil teritorial.

Autorul relevă faptul că, pe măsură creșterii investițiilor, a îmbunătățirii structurii lor funcționale, apare și tendința de creștere a stocului de utilaje determinat de nerespectarea termenelor de execuție a lucrărilor de construcții-montaj, de uzura și înlocuirea mijloacelor de muncă.

Analiza acordă un spațiu larg și investigării unor fenomene negative ce se manifestă în sfera construcțiilor industriale, a structurii tehnologice a fondurilor fixe, atingerea parametrilor proiectați ai noilor capacități de producție, diminuarea ritmului de înnoire a fondurilor fixe, creșterea ponderii transferului de mijloace fixe, uzura avansată a acestora în unele ramuri ale industriei.

Pentru atenuarea acestor fenomene sunt formulate propuneri privind îmbunătățirea activității de construcții, dotare și modernizare a întreprinderilor industriale pentru perioada următorilor 5-10 ani, ca să faciliteze producerea lor de către industria națională și reducerea importului.

Cercetarea tendințelor dezvoltării și utilizării fondurilor fixe industriale în deceniul actual relevă accentuarea procesului și fenomenelor caracteristice dezvoltării intensive a industriei ușoare, ale trecerii la nouă calitate în utilizarea fondurilor fixe condițiile aplicării noului mecanism economico-financiar. În această direcție, sunt semnificative analizele autorului după care în actualul cincinal și în perspectivă vor avea loc schimbări esențiale în structura pe ramuri a fondurilor fixe, în principal ca urmare a intrării în funcțiune a noi capacități de producție, marcată de dezvoltarea cu prioritate a unor ramuri în care eficiența netă a fondurilor fixe este, în prezent, mai scăzută decât media pe industrie.

În lucrare sunt identificate o serie de măsuri ce trebuie întreprinse în planul deciziei și al practicii economice pentru ridicarea calității resurselor implicate în procesul de producție, accelerarea progresului tehnic, adâncirea procesului de specializare și cooperare bazat pe criterii economice, creșterea capacității industriei de a se adapta operativ la orice cerințe ale pieței interne și externe, ridicarea nivelului tehnic și calitativ al producției.

Abordând unele probleme discutate în literatura economică, autorul reușește cu competență să-și susțină punctul de vedere, aducând în sprijinul propunerilor avansate situații concrete, a căror eficiență este, cel mai adesea, verificată de practica întreprinderilor industriale. 

Orientarea politico-economică în cele mai esențiale probleme ale eficienței utilizării fondurilor fixe, stabilirea tendințelor generale ale acestui efort, soluțiile propuse în vederea îmbunătățirii situației existente constituie, fără îndoială, un merit însemnat al lucrării.

Televiziunea (COSTE-CERDAN & LE DIBERDER 1986)

 Nathalie Coste-Cerdan & Alain Le Diberder, Televiziunea, Humanitas / Sociologie - Repere - 1, București, 1991, 165 p. 

5 Introducere

10 I. Sisteme televizuale
1. Sistemul tehnic
2. Sistemul economic

22 II. Modelul american sau economia rețelelor
1. Caracteristici generale ale modelului
2. Cazul Statelor Unite: trei Molohi

34 III. Modele europene 
1. Trăsăturile principale ale modelului european
2. Două exemple: Marea Britanie și Italia

59 IV. Televiziuni ale sărăciei
1. Sănătatea de fier a televiziunii din Est
2. Televiziunea din Asia săracă
3. Africa

69 V. De ce este scumpă televiziunea?
1. Programele
2. Celelalte cheltuieli

86 VI. Resursele
1. Finanțarea publică sau parapublică
2. Finanțarea prin publicitate
3. Celelalte tipuri de resurse

108 VII. Gestiunea unui post de televiziune
1. Două aspecte specifice ale unei întreprinderi de televiziune
2. Particularitățile gestiunii televiziunii
3. Strategiile întreprinderilor

128 VIII. Războiul televiziunilor 
1. Există un model dominant?
2. Rezistența europeană... și eșecurile

145 IX. Ravagiile televiziunii

156 Concluzii

160 Glosar

162 Bibliografie

coperta IV
Cum se măsoară audiența posturilor de televiziune? Care este influența indicatorilor de urmărire asupra programării? De ce programe ca Dallas sunt mai degrabă cumpărate decât produse? Televiziunea de mâine va trebui plătită mai scump? Televiziunea amenință dezvoltarea celorlalte mijloace de comunicare în masă? Cum funcționează televiziunea în lume? Este oare televiziunea un vector de „americanizare” a planetei?
Nathalie Coste-Cerdan, cercetătoare la INA (Institutul Național pentru Audiovizual), apoi la BIPB (Biroul de Informații și Prognoze în Economie) din Franța, este specialistă în domeniul sistemelor tele-vizuale.
Alain Le Diberdier, director pentru studiul comunicațiilor la BIPE, este autorul lucrării La production des reseaux de telecommunications, în colecția Economica, 1983.

Atlas folcloric

 (33-34) (...) Atlasul. Nu a lipsit un interes istoric în ceea ce privește atlasul folcloric, manifestat timpuriu. Arhivele noastre s-au îmbogățit, uneori pînă la împovărare, cu importante colecții utilizate pentru dialectologia folclorică. Din păcate, de fiecare dată, ocazia elaborării atlasului a fost ratată din motive ce nu mai trebuie cercetate. Dacă s-ar încerca post-festum întocmirea celor trei variante de atlas în maniera discutată mai sus, aceasta ar însemna o muncă de recuperare a științei și de reconstituire ca tehnică a cercetării, în sensul că textele culese în scopuri arhivistice ar trebui preluate, cu multe riscuri, din alte perspective. Nici măcar cercetările de teren din ultimii ani nu sînt destinate dialectologiei folclorice și, în consecință, atlasului. Institutul de studii etnologice și dialectale, după ce și-a pus la punct, în cîteva decenii, problema terenului, are ca obiectiv principal Colecția națională de folclor, la drept vorbind operă de recuperare, iar secțiile specializate din țară, înființate nu de mult (Timișoara, Craiova, Baia Mare, Iași) au mereu aceleași preocupări colecționare. Experiența din alte domenii a pus în evidență faptul că întocmirea unui atlas pretinde o anumită strategie a cercetării, care începe și nu se sfîrșește cu identificarea ariilor stilistice, ca în cazul colecțiilor discutate mai sus (Hasdeu, Densusianu, Arhiva fonogramică) recuperabile, totuși din motive arătate, pentru dialectologia folclorică.

Este regretabil că ne lipsește experiența practică a unui atlas folcloric. De aceea, o discuție în detaliu mi se pare prematură. cel mult, pot fi abordate următoarele aspecte ale problemei:

Stabilirea criteriilor. Pentru aprecierea corectă a fenomenelor artistice din perspectiva dialectologiei  folclorice, propunem două tipuri de criterii: criterii-cadru și criterii-specifice. Prin  criterii-cadru înțelegem un sistem de fenomene geografice, etnografice, lingvistice, estetice, istorice, politice și sociale care permit dezvoltarea unitară în timp și spațiu a culturii. În limbajul lingviștilor, acestea ar echivala cu criteriile genetico-structurale, asociate cu altele de ordin politic și psihologic (conștiința vorbitorilor). Cu ajutorul acestora, poate fi pusă în evidență forța de expansiune a elementelor de cultură, precum și funcția lor uniformizatoare. Pentru dialectologia lingvistică ele sînt de însemnătate maximă. Prin criterii-specifice înțelegem fenomenele variabile de la o regiune la alta, de la o ramură a artei folclorice la alta. Ele se opun criteriilor-cadru prin tendința centrifugală de individualizare stilistică a creațiilor în timp și spațiu. Primele pun probleme comune tuturor dialectelor folclorice , celelalte permit să urmărim procesul de ramificare a fenomenelor artistice, de la categorii la subcategorii  și de la dialecte la subdialecte și graiuri. Prin criteriile-specifice, dialectologia folclorică se întîlnește cu tipologia folclorică (sînt autori care le și confundă), iar atlasul reprezintă o modalitate de clasificare a creației orale, pe lîngă cea de valorizare.

Luate împreună, criteriile-cadru și criteriile-specifice devin sinonime cu legea estetică unitate în varietate și numai sub acest raport trebuie conceput atlasul folcloric. Despre dubla dimensiune a folclorului românesc, existența lui în unitate și în varietate (tipologică și zonală) s-a scris în repetate rînduri. În special, au făcut-o muzicologii (C. Brăiloiu, Gh. Ciobanu, Emilia Comișel) și coregrafii (A. Bucșan). Este o caracteristică a etnoculturii. Din acest punct de vedere, fenomene artistice se dezvoltă paralel și în corelație cu limba vorbită. Va trebui să apelăm din nou la lingviști pentru ca, după modelul lor deja experimentat, să acceptăm existența unor dialecte folclorice. Deocamdată, rămînem la nivelul ipotezelor, nefăcîndu-se nici o încercare de delimitare a zonelor caracteristice, faza esențială în munca de elaborare a atlasului. (...)

(39) (...) Iată și exemple de aplicare limittaivă a criteriilor specifice. Să pornim de la fapte concrete:
„Frunzî verdi baraboi
ni-o făcut maica pi doi
ț-o umplut țările cu noi.
Frunzdileana lozioari,
s-o pornit maica prin țarî
sî ni stringî grămăzioari.
Grămăzioarî nu ni-o strîns,
numai mi-o pornit la plîns.
Astî varî n-o fost varî
ș-o fost om potop șț-o parî
și ni-o ars la inimioarî”.

Modelul acestor texte îl constituie următorul cîntec de largă circulație pe teritoriul nord-dunărean:

„Frunză verde lozioară,

La Focșani între hotară

Este un nuc cu frunza rară.

Se strîng cucii toți din țară

Și cîntă de se omoară...”

Exemplele fac parte dintr-o familie de variante aparținînd liricii de înstrăinare. Pentru dialectologia folclorică, ele sînt interesante și ca ilustrări ale convergenței și divergenței stilistice. Ultimul segment, de circulației modlo-munteană, apar mai unitar ca structură, iar în privința lexicului se apropie de limba literară. (...) 

(44) (...) Cît privește cea de a doua serie de termeni indicată mai sus, pledăm pentru formula atlas folcloric, nu dicționar ori album, cum s-a mai propus, iar disciplina cer îl elaborează să se numească dialectologie folclorică. Toate acestea ni se par utile și pentru eventualele și necesarele corelări cu discipline și sectoare înrudite ale cercetării: dialectologie lingvistică, Atlasul Etnografic al României (AER), bazele dialectale și folclorice ale literaturii scrise.

Tipul de atlas. Tipologia atlaselor lingvistice este bogată: fonetice, lexicale, morfologice, fonologice (48), istorice (49) și pentru diminutive (50). Interesează două categorii: atlase folclorice analitice și atlase folclorice sintetice, în această fază incipientă a dialectologiei folclorice. Ca să ne folosim de informația ui Romulus Vulcănescu, atlasul, indiferent de conținutul tematic, este un tip de reprezentare cartografică a culturii, la un anumit nivel de abstractizare (51). Pentru ca simbolurile utilizate să reflecte corect realitatea de pe teren, factorii indicatori, eșantioanele, schemele, modelele au nevoie de o bună corelare într-un sistem logic și coerent, astfel încît să permită oricînd jocul gîndirii și al cunoașterii, de la faptele particulare la cele generale. De aceea, firesc pare să se înceapă cu elaborarea atlaselor folclorice analitice, pe zone, pe țări și pe dialecte. La un alt nivel de abstractizare se poate realiza un atlas folcloric general, fiind corelate fapte caracteristice din toate ramurile artelor populare, ca, la nivelul țării, să putem vorbi de un model românesc. Cît privește „elaborarea unei opere etnografice de tipul AER, se poate trec gradat  de la ancheta generalizată pe țară asupra elementelor și aspectelor civilizației și culturii populare, efectuată prin concursul științelor etnologice particulare, la un sistem corelat de modele culturale analitico-descriptive  și stilistico-matematice, relevate de ancheta interdisciplinară, care să acopere nevoile unei imagini complexe și viziuni unitare despre viață și lume a poporului român” (52).

„Virgil Teodorescu” („TOMIS” 1984)

 ?, Virgil Teodorescu, „Tomis”, Constanța, iunie 1984

Poetul Virgil Teodorescu s-a născut la 15 iunie 1909 în comuna Cobadin din județul Constanța. În acest început de vară aniversează 75 de ani. Activitatea de creație literară a început-o încă de pe vremea când era elev la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Opera sa poetică se derulează, așadar, de-a lungul a peste cinci decenii.

- Stimate Virgil Teodorescu, în ultimii ani am stat deseori de vorbă despre viața și creația dv.  Acum, în acest moment aniversar, v-aș propune să facem o scurtă retrospectivă. Deci, cu ce să începem?
+ Să zicem, cu debutul meu ca poet. Dacă ar fi să păstrez un criteriu strict cronologic, am debutat prin anul 1926, în Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța, unde eram elev. Al doilea debut, și poate cel real, s-a produs în 1928, când Tudor Arghezi mi-a publicat un număr destul de mare de poezii în prima serie a Biletelor de papagal, poezii pe care le-am semnat cu pseudonimul Virgil Rareș. Eu nu l-am cunoscut niciodată personal pe Arghezi, dar cel de-al doilea debut al meu a fost marcat de influența poeziei sale. Al treilea debut s-a produs în 1932, când împreună cu Tașcu Gheorghiu și Mircea Pavelescu, am scos la Constanța, revista Liceu. 

- Ajungem astfel la apariția primului volum de poezie semnat de Virgil Teodorescu.
+ Da. „Blănurile oceanelor”, publicat în 1945. Apoi au urmat mereu alte volume de poezii originale sau traduceri. Cred că sunt peste 20 la număr.

- Dintre toate cărțile publicate de dv., care vă este cea mai apropiată sau care satisface cel mai mult exigențele dv.?

+ Mi-ar fi foarte greu să decid. Fiecare carte, de la scriere până la apariție, are istoria ei strâns legată de evenimentele și transformările ivite în societate, în gândire, în lupta dintre contrarii și de câte alte lucruri mărunte din viața de toate zilele. Uneori nu-mi place cartea în întregime, ci numai unele poeme din ea. Un lucru pot spune cu precizie: cărțile mele sunt unele lângă altele și se întâlnesc toate la țărmul mării, căci, la urma urmei, am trăit și trăiesc viața mării. Este firesc, am descoperit lumea privind-o printr-o fantastică fereastră dintre Dunăre și Marea Neagră, iradiant ax de rotire a fanteziei, observației și sensibilității mele.

- Care socotiți că este locul poetului în societate, printre semenii săi?

+ Eu îl văd undeva înainte, nu în frunte (asta e altceva), chiar înaintea locului său propriu. El este chemat să dea impuls schimbărilor radicale la care aspiră, cu alte mijloace decât fac toți oamenii, plecând de la activitatea care îi este proprie. Imaginația poetului sau, cu alte cuvinte, forța lui de invenție se va feri să urmeze un itinerar artificial. Unui poet care se îndoiește de realitatea concretă i se atrofiază puterea de penetrație. Să nu uităm că el este acela care, deformând cu precizie, provoacă întâlnirea omului cu el însuși. 

- Dacă am vorbit despre poet, să vorbim și despre poezie.

+ Am considerat întotdeauna poezia un realism deschis, adică o excepțională reflexie a realului, nu în oglinda apei, ci în adâncul pământului, acolo unde își are lăcașul lava incandescentă înainte de a izbucni la suprafață, acolo, unde se află, probabil, ca o cicatrice palidă, imensa prăpastie din care s-a desprins luna. Am socotit de datoria mea să ofer societății un sistem de gândire poetică nou, care respinge tot ce era defunct sau în stare de putrefacție. Această gândire nu poate fi altfel decât activă, căci ea duce o luptă neobosită și crâncenă cu tot ce este vechi, favorizând apariția și dezvoltarea germenilor noului. Am mai spus-o și o repet: orice artist este exponentul epocii sale, iar opera sa nu face decât să exprime epoca; așadar, o artă nouă nu se poate naște cu prețul sacrificării rolului activ al cunoașterii, nici cu prețul uzurpării așa zisei „subiectivități”, pentru că poezia fără subiectivitate este o poezie fără poet și duce, fără putință de scăpare, la formalism.  

- Cum apreciați actul de creație?

+ După mine, creația nu poate fi altceva decât o experiență de viață. Imaginea nu poate fi altceva decât o experiență socială cristalizată.

- Iar expresia poetică, limbajul?

+ Fără el, această experiență de viață rămâne lipsită de valoare. Consider limbajul nu numai mijlocul principal al expresiei poetice, ci o construcție concretă, dacă vreți, un imens glob de cristal în continuă rotire. Cuvântul are aceleași atribute, pentru mine, ca apa, focul, pământul, aerul, care, atunci când dispar, dispare și viața. Cuvântul nu îmbătrânește niciodată. 

- De fapt, toate acestea constituie exprimarea unei profesiuni de credință...

+ Desigur, dar să nu credeți că mă închin limbajului în calitate de limbaj, așa după cum nu mă închin nici tehnicii artistice în sine. Geneza poeziei mele - așa cred și așa concep eu - vine de departe, din noaptea boreală a poemului și tinde spre o primăvară fabuloasă. 

- Ce părere aveți că, în genere, critica literară v-a numit poet suprarealist?

+ Pe această temă s-ar putea discuta mult. Părerile pro și contra sunt numeroase. Totuși, aș dori să spun că suprarealismul nu trebuie confundat cu alte curente de avangardă, aproape contemporane cu apariția lui... Tehnicile suprarealismului sunt extraordinar de fecunde, dar trebuie folosite în diversitatea lor omogenă, în slujba aceluiași scop. Aparțin acelei generații de poeți care continuă și azi să fie animați de dorința eliberării totale a expresiei umane, de dorința de a detecta acel imens teritoriu traversat de fluviul heraclidian, în care caracterul contradictoriu al termenilor, disimulați în propria lor esență, transformă, printr-o secretă mișcare de levitație, elementul fluid într-un neîntrerupt poem al mișcării, cu mii de fețe. Având drept ax central această concepție, un grup de poeți am alcătuit în perioada interbelică, grupul suprarealist român, care s-a impus, apoi, pe plan mondial. Odată cu apariția primului volum, critica mă socotește integrat momentului suprarealist al literaturii române.   

- Să ne reîntoarcem la Pontul Euxin. Marea v-a tălăzuit întotdeauna gândurile spre limanurile poetice...

+ Așa a fost și așa va fi mereu, pentru că toată ființa mea, respirația mea se trage de acolo, este acolo unde am văzut lumina zilei, unde mi-am petrecut copilăria și tinerețea, unde am învățat, unde am iubit, unde am intrat - tânăr fiind - în mișcarea revoluționară a tineretului în anii ilegalității. Tot ce am trăit și am făcut în acești 75 de ani este organic legat de pământul natal, de acea fereastră de vis dintre Dunăre și mare. Am iubit dintotdeauna pământul Dobrogei și cu atât mai mult îl iubesc acum: sunt mândru și fericit când văd Dobrogea de azi, acest adevărat miracol al României socialiste. Nu că aș vrea să-l imit pe Eminescu, dar poate vă amintiți că într-un poem al meu intitulat „Mare nostrum” a scris următoarele versuri: „Acesta este patul pe care aș vrea să dorm / să dorm cumplit și să visez enorm / (...) / această suprafață de nesfârșit orgoliu / este castelul meu de vis și doliu / magnetică arenă, la fiecare leghe / pierea decorticat un turn de veghe”.   

Interviu cu Zoe Dumitrescu Bușulenga (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

Z. D. B-(...) Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha este unul din acele romane mari pe care oricînd îl poți reciti cu interes, fiind o operă fundamentală consacrată condiției umane. (...) Aventurile lui Don Q. sînt marile și micile aventuri ale omului, grotești sau sublime. (...) Don Q., ca și Hamlet, au din plin zguduitoarea valoare a universalității.

G. A.-Ce părere aveți despre cartea lui MacLuhan, GALAXIA GUTENBERG? Aderați la ideile ei?

Z. D. B.-Nu. Sînt un om cu formație de Renaștere.(...) Fără îndoială că această civilizație a vizualului va influența teribil tipul de receptivitate umană în viitor.

-(...) Pentru mine umanismul are acea veche determinantă, aceea grecească, începutul culturii europene însemnînd armonizarea omului cu universul, armonizarea omului cu lumea, cu legile omului și cosmosului, prin nemuritoarea instituție paideia, ce de finește un tip de educație, (...), un tip de structură a ființei omenești care durează cît existența. (...) Pentru mine Paideia, ca tip de formare intelectuală și morală, este un superb zbor, dar bine controlat, spre țeluri posibile.

-Pericolul este fascinația tehnicii. (...) Relațiile umane „se taie” în fața tehnicii. Devine mai prețioasă relația omului cu mașina. decît aceea cu ceilalți semeni ai lui.

-(...) Cultura contemporană s-ar putea defini cu o sintagmă, organizarea estetică a spațiului. (...) Cultura se construiește în milenii. (...) Chiar și „comanda socială” nu e comandă de moment, ci vine mai de departe și mai din adîncime. (...) Ceea ce ne interesează sînt direcțiile spirituale unei nații. Experiențele în cultură sînt recomandabile atîta vreme cît nu ating substanța sacră a acelei necesități istorice și spirituale.

-(...) Măsura pentru noi, românii, a însemnat supunerea firilor noastre, a însemnat domolirea pasiunilor și egoismelor noastre, într-un proces foarte lung, care a început fără îndoială în protoistoria noastră, în vremea daco-geților. Ne amintim cum popoarele de atunci pomeneau cu uimire despre locuitorii din nordul Dunării, despre puterea înțelepților lor. Și ar fi poate suficient să ne amintim rîndurile lui Herodot. Am mai vorbit, cu mulți ani în urmă, cînd termenul de omenie să devină atît de recurent, despre interesanta și semnificativa potrivire dintre umanitas latină și omenia românească. Am găsit în acest termen, care e de fapt un concept moral și spiritual, o consonanță a unor trăsături sufletești definind un popor întreg, am găsit prezența indubitabilă a unui umanism românesc la nivel popular și mi se pare că o istorie pașnică, de neagresiune, de nonviolență la adresa vecinlor noștri, atestă cu prisosință existența unui astfel de umanism cu răsfrîngeri politice. S-a mai vorbit despre deosebirile funcționale dintre caracterul profund etic al Învățăturilor lui Neagoe și caracterul indiferent sub raport moral al Principelui lui Machiavelli. Nu mi se pare excesiv să văd în politica noastră de azi o continuare impresionantă de conținut și formă a unor principii de coexistență mai vechi decît însăși ființa statului nostru național. (...) Dealtfel, nu întîmplător s-a produs în dăinuirea culturii românești sinteză rodnică a Răsăritului cu Apusul, a Nordului cu Sudul. Așezați la răscrucea drumurilor istorice, românii au pus întotdeauna miză viața lor pentru salvarea valorilor Europei.

G. A. -Vorbeam mai înainte de primordialitatea tehnicizării excesive a vieții noastre. Într-o carte, această situație se definea foarte plastic cu un raport între „sub-oameni” și „super-mașini”. Această tehnicizare duce la o dereglare a dialogului dintre umaniști și „stăpînii mașinilor”. De obicei sînt învinuiți de această rupere a dialogului cei din urmă.

Z. D. B. -(...) Un savant american, Ihab Hassan, ne sugera o cale a lui, de astfel de apropiată între tehnocrați și umaniști: reluarea unor mituri comune, într-un fel de refăcută gîndire mitică. Firește, o gîndire modernă, ca a noastră, care refuză mitul, nu se poate plia la o astfel de solicitare extremă, dar unele eforturi în sensul depășirii acestei formulări metafizice ar trebui poate întreprinse într-un spirit de sinteză.

G. A .-Cum ați concentra în cîteva fraze sfaturile pa care le dați de la catedră tinerilor cărturari pe care îi formați?

-Le înfățișez rețeaua mea umanistică în care încerc o sinteză între filozofia umanismului din Grecia antică, între filozofia umanismului a Renașterii și acea filozofie care a dat lumii un Eminescu sau un Brâncuși. Adică le sugerez o tehnică de cosmicitate, de armonizare a lor cu lumea, pe temeiurile blajinei înțelepciuni a păstorilor și țăranilor români de pe ritmatele plaiuri care duc din Podișul Transilvaniei pînă la Dunăre și M. Neagră. Mă străduiesc să le infuzez o conștiință netă românească.

Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

„Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia anonimi care s-au încăpățânat să vorbească românești în satele lor neștiute”

G. A. - Vă convine secolul în care trăiți?

A. P. - Veacul în care trăiesc îl accept așa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginația mea zboară și spre alte epoci. Spre epoca literară a romantismului german de la 1800, când îl puteai întâlni pe Novalis. Sau spre cea a romantismului francez de la 1830. Însă nimic nu mă poate despărți de fapt de secolul XX.

G. A. - Ați știut întotdeauna ce să faceți cu viața dv.?

A. P. : - Întrebarea cred că ar trebui să sune altfel: Ce-a făcut viața cu dv.?

G. A. - Cum ați răspunde la ea?

A. P.: - Au fost momente în care m-am opus și altele în care întâmplările m-au târât cu ele. Dar cred că mai mult am dominat eu evenimentele vieții mele.

G. A.: - Care a fost cea mai grea probă la care a fost supusă conștiința dv.?

A. P.: - O, n-aș găsi o situație atât de gravă în viața mea. Poate am evitat-o dintr-un sentiment al confortului interior.

G. A. - Cum se împacă poezia dv. plină de neliniști, de frământări, în ciuda formei sale clasice, cu „considerații confortabile”, care proclamă dragostea pentru armonie, echilibru, cumpătare?

A. P. - V-aș cita din Faust: „Două suflete trăiesc în mine”. Da, aveți dreptate, constat în mine două atitudini care se văd că se împacă.  Una de observație realistă, științifică, moștenită probabil de la tatăl meu, și o aspirație spre tărâmuri imaginare. Nu cred că le-am amestecat vreodată.

G. A. - Care sunt întâlnirile dv. esențiale?

A. P. - Cea cu Goethe în primul rând. De la 20 de ani l-am tot citit și de atunci mi-a servit drept călăuză. Aceasta a fost o călătorie imaginară. Dintre contemporanii mei m-am înțeles foarte bine cu Tudor Vianu, cu care cred că mă și asemăn structural. La 27 decembrie anul acesta s-ar fi împlinit 80 de ani de la nașterea lui. Mai putea trăi. Ca dealtfel și George Călinescu, un om mai dificil, dar care nu s-a certat niciodată cu mine, în ciuda temperamentului său. În tinerețe era mai sociabil, mai puțin agresiv în judecățile lui. Cu timpul a devenit mai arțăgos. Dacă Vianu era un om sigur, Călinescu era imprevizibil. Rămâne însă unul din cei mai mari și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut. Sunt convins că dacă Vianu și Călinescu mai trăiau, chipul literaturii noastre era altul.

G. A. - Cum?

A. P. - S-ar fi evitat experiențe sterile.

(...)

A. P. - (...) Tata îmi povestea deseori din opera lui Ion Creangă și lăuda limba frumoasă în care sînt scrise. Spunea despre el că este unul dintre românii care știu cel mai bine românește.

G. A. - (...) Ce rol credeți că a jucat limba română în istoria noastră?

A. P. - Un rol primordial. Îl socotesc cel mai puternic factor pentru păstrarea ființei noastre naționale. Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia care, anonimi în timpul vieții lor, s-au încăpățânat să vorbească românește în satele lor neștiute, în bordeiele lor prăpădite, ca și cum limba română era lumina fără de care viețile lor s-ar ofili. Singura avere pe care o lăsau din tată în fiu erau cuvintele limbii române. Au vorbit veacuri la rând românește, chiar dacă nu scriau.

- (...) Dacă înainte doar cîțiva își puteau permite să trăiască din scris, azi, oricine are talent și nu se teme de muncă, poate să se întrețină ca profesionist al scrisului, fără a fi silit să se ocupe de o activitate care nu-l interesează. A fost o perioadă mai grea pentru mine în anii 50. Dar și atunci am reușit să mă întrețin din traduceri.

- Revoluțiile, în dezvoltarea omenirii, au fost absolut necesare. (...) Dar, după explozie, se ajunge întotdeauna la un echilibru, la o păstrare a tot ce e bun din tradiție. Ideea de a face `tabula rasa`, de a renunța la valorile create înainte, cum se mai credea în anii despre care vorbim, nu mi s-a părut niciodată folos. Nu se poate lua o lume de la zero.

G. A. - În multe poezii descrieți modul în care omul își apără intimitatea de agresiunea istoriei. Dar în ce condiții credeți că istoria nu mai provoacă suferință individului, ci, dimpotrivă, îl ajută să se împlinească?

-(...) La noi colectivitatea nu este apăsătoare, tiranică, avînd conștiința că e formată din indivizi. Aceștia au toate șansele să se dezvolte liber cu condiția să nu prejudicieze interesele colectivității.

-(..) Dar cred cu toată convingerea că libertatea individuală trebuie să aibă limita în libertatea celorlalți. Numai așa se pot evita excesele la care e supusă prin deformarea libertății.

- În societatea de azi sîntem mai feriți de excese decît am fost în trec. (...) Excesele pot veni și din afară. (...) Iar președintele Nicolae Ceaușescu este exact omul politic de care avem nevoie.

- (...), excelente sînt programele noastre de radio, v-o spune unul care, în 1929, am vorbit printre cei dintîi la radio. Îmi pare rău că nu am aceeași părere bună și despre televiziune.

G. A. -Ce părăre aveți despre disputa dintre protrocronism și sincronism?

A. P. - Ideile bune care au existat la începutul acestei discuții – mă refer în special la  la cele ale profesorului Edgar Papu – au degenerat repede în dispute afective și destul de meschine. Nu ne vom găsi un loc în cultura Europei susținând nu știu ce lucru l-am făcut noi cei dintîi. În cultură te afirmi prin opere durabile. Să le creăm.

G. A. - Totuși, noi am creat opere durabile și ele au rămas necunoscute. Nu avem încă nici un premiu Nobel. Chiar și dvs. ar fi trebuit să fi fost încununat cu un astfel de premiu.

A. P. - (...) Și venindu-mi în minte numele celor care în ultimii ani au luat acest premiu pentru poezie, nu pot să nu remarc că Arghezi - respins pe motiv că era prea bătrîn! – ar fi fost mult mai potrivit pentru premiu decît unii dintre aceștia.

- Războiul în sine mă revoltă. E o sinucidere colectivă.

G. A. - (...) Cum vă descurcați într-un univers tot mai mult guvernat de tehnică?

A. P. - Cred că tehnica, procurîndu-ne confort material, ne oferă timp liber pentru meditație, literatură și artă. Nu m-am temut niciodată de dezvoltarea, uneori poate excesivă, a tehnicii și nu mi–e deloc teamă că idealurile umaniste s-ar putea să nu mai supraviețuiască în această lume continuu supusă prefacerilor. (...) Un om care are în el germenul vieții spirituale și îl cultivă, nu va fi niciodată un rob al tehnicii.

- (...) În ce privește frica, ea e adînc înrădăcinată în om. Iar cea mai cumplită formă de frică nu e frica de moarte, ci frica omului față de semenul său. (...) Însă nu trebuie uitat că dacă acum 2.500 de ani cei mulți, anonimii, erau mase care ascultau cu docilitate pe stăpân, acum rolul acestor oameni a crescut, ei au un cuvânt hotărîtor de spus în istorie și au curajul să-l spună.

G. A. - Vă pare rău că, sîntem trecători prin viață?

A. P. -(...) Un om tînăr își pune mai des întrebarea asta - și cu regret. Cînd te apropii de sfârșit nu mai re nici o importanță. Ți-e indiferent.

G. A. - De ce ne temem de dispariția noastră?

A. P. - (...) Poate și pentru că ne-am îndepărtat de natură, nu ne mai socotim fiii ei, care vom rămîne ai ei întotdeauna. Poate și pentru că nu mai discutăm în civilizația modernă cu aceeași sinceritate despre sfârșitul nostru ca și despre viața noastră.

- Ar trebui să facem cunoscută partea de lumină din om. Nu cea de întuneric.

„Muzeul Brukenthal” (1979)

 ***, Muzeul Brukenthal. Mic ghid prin muzeu, Sibiu, 1979

director Cornel Irimie, [Prefață]

Ana Maria Haldner, Palatul și saloanele Brukenthal

Olimpia Tudoran, Galeria de artă

Corneliu Bucur, Etnografie și artă populară
1.Expoziția de artă populară
2.Muzeul tehnicii populare din Dumbrava Sibiului

Iuliu Paul, Istorie și arheologie

M. I. Doltu, Științe naturale

Doina Nagler, Biblioteca Brukenthal

Publicații editate de Muzeul Brukenthal - Sibiu

„Metode și tehnici de muncă intelectuală” (ȚOPA 1979)

Leon Țopa & Georgeta Lăzărescu & Ion Negură & Costache Olăreanu & Camelia Roșculeț & Maria Debruyker, Metode și tehnici de muncă intelectuală, Editura didactică și pedagogică, București, 1979

Introducere (L. Ț.)
I. Metode, metodologii, tehnici, procedee (L. Ț.)
I.1. Metoda
I.2. Relația metode-tehnici-procedee
I.3. Metodologia
I.4. Teorie și metode
Bibliografie
II. Metodele și tehnicile de muncă intelectuală în învățămînt (L. Ț., C. R. & M. D.)
II.1. Un curriculum școlar complet (L. Ț.)
II.2. General și particular în asimilarea metodelor și tehnicilor de muncă intelectuală (L. Ț.)
II.3. Îndrumarea elevilor școlii generale (L. Ț.)
II.4. Temele pentru acasă (M. D.)
II.5. Orientări autoeducaționale ale elevilor de liceu și studenților (L. Ț.)
II.6. Caracteristicile studiului academic (L. Ț.)
II.7. Obiective pe niveluri de învățământ (L. Ț.)
II.8. Cursuri de tehnologia muncii intelectuale (C. R.)
Bibliografie
III. Îndrumări în tehnicile de bază (L. Ț., C. R. & M. D.)
III.1. Orientarea metodologică (L. Ț.)
III.2. Lectura eficientă (L. Ț.)
III.2.1. Exerciții de citire rapidă 
III.3. Abstragerea ideilor principale (L. Ț.)
III.3.1. Tehnica notițelor (L. Ț.)
III.3.2. Audierea cursurilor. Notițele și întocmirea conspectelor (C. R. & M. D.)
III.4. Planul tematic (L. Ț.)
III.4.1. Redactarea lucrărilor curente
III.4.2 Revizuirea primei redactări
III.5. Gîndirea evaluativă (L. Ț.)
III.6. Aplicația (L. Ț.)
III.7. Vorbirea în public (L. Ț.)
Bibliografie
IV. Studiul individual și în grup (L. Ț.)
IV.1.Preliminarii
IV.1.1. Chestionare: inventare de probleme
(...)
VIII.3.1. Cînd și de ce este necesar un fișier personal?
VIII.3.2. În ce constă fișierul?
VIII.3.3. Elaborarea fișierului
VIII.3.4. Utilizarea sistemului
VIII.3.5. Concluzii
VIII.4. Recomandări adresate studenților pentru deprinderea metodelor de lucru cu  informația în munca intelectuală
Bibliografie
IX. Introducere în folosirea calculatorului (I. N.)
IX.1. Implicațiile ciberneticii și informaticii în procesul de învățămînt
IX.2. Unealta automatizării în tratarea informației
IX.3. Dialogul cu calculatorul și aplicarea lui în învțămînt
X. Lucrările științifice studențești (C. R.)
X.1. Etapele elaborării lucrărilor științifice
X.1.1. Alegerea și abordarea problemei de cercetat
X.1.2. Studierea bibliografiei
X.1.3. Ipoteza de lucru
X.1.4. Întocmirea planului de cercetare
X.1.5. Efectuarea cercetării experimentale
X.1.6. Formularea tezeelor principale privind rezultatele obținute și redactarea
X.1.7. Consultarea lucrării de către colegi și specialiști
X.1.8. Regulile pe care trebuie să le respecte studiile științifice
X.1.9. Pregătirea lucrării destinate tiparului
(...)

Sisteme de informare științifică (ATANASIU 1976)

Pia Atanasiu, Metode și tehnici de lucru pentru sisteme de informare științifică, Editura didactică și pedagogică, București, 1976, 171 p.

Prezentare
1. Informarea științifică: originea, conținutul și locul ei în cadrula activității științifice
2. Nevoi și cerințe de informare - condiții de stasifacere a lor
2.1. Relații sistem de informare - beneficiari
2.2. Condiții de diferențiere și de satisfacere  a nevoilor și a cerințelor specifice de informare
a. Activitatea desfășurată de beneficiari
b. Scopul în care se folosesc informațiile
c. Domeniul de specialitate
d. Mediul de informare
e. Factori personali
2.3. Aspecte de calitate ale serviciilor de informare
2.4. Conlucrarea beneficiar - sistem de informare
3. Surse de informare
3.1. Documente primare
3.2. Documente secundare și terțiare
4. Sisteme de informare
4.1. Colectarea documentelor 
4.2. Selectarea informațiilor
4.3. Prelucrarea informațiilor cuprinse în documente
4.3.1. Condensarea informațiilor
a. Forme de condensare a unor lucrări individuale
b. Forme de condensare a ma multor documente
4.3.2. Sistematizarea informațiilor
a. Clasificare
b. Indexare pe subiecte
c. Indexare coordonată
5.
5.1.
5.2.
6.
Bibliografie
Tabele și figuri
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Index de subiecte
Cuprins