„Situațiile limită la Karl Jaspers” (SPĂTARU 2018)

 Cătălin Spătaru, Situațiile limită la Karl Jaspers, Institutul European/Academica 303/Filosofie, Iași, 2018, 242 p., 

(2) C. S.. este profesor la Liceul „Nicolae Rotaru” din Constanța. A fost bursier la Institut fur Philosophie, Humboldt Universitat zu Berlin (2004), obținând diploma de doctor în filosofie cu teza Omul și existența sa în cultură la Karl Jaspers (2010). Colaborator al revistei „Tomis” (2008-2009), apublicat articole în reviste și pe bloguri, precum și romanul Ponce, cuceritorul nemuririi (2014). Este câștigător al unor concursuri literare (2013, 2104). Domeniile de interes sunt filosofia existenței, relațiile internaționale postbelice și filosofia religiei.

(4) Cuvinte cheie: filosofi germani, situații-limită, politică, filosofia existenței, rațiune, democrație, totalitarism, relații internaționale postbelice 

9 Ioan Alexandru Tofan, Prefață

13 Introducere

17 I.Situații și situații-limită
17 I.1.Structura antinomică a situației
20 I.2.Raportări la structura antinomică
21 I.3.Situația și saltul în situația de graniță
24 I.4.Sistematica situațiilor-limită
25 I.5.Determinarea situație ca situație de graniță în care se află existența omului
29 I.6.Hazardul
31 I.7.Suferința
34 I.8.Moartea
41 I.9.Lupta
49 I.10.Vina

53 II.Cvadrupla culpă și cotitura spre o nouă politică
56 II.1.Cele patru culpe
II.1.1.Culpa criminală
II.1.2.Culpa politică
II.1.3.Culpa morală
II.1.4.Culpa metafizică
II.1.5.Limite ale celor patru culpe și vina colectivă
68 II.2.Nu există uitare și iertare pentru crimele împotriva umanității
72 II.2. Portretul politicianului (vest) german vs. politicianul potrivit

75 III.Situația politică a lumii postbelice și situațiile-limită
75 III.1.Perspectiva morții prin războiul atomic și pacea mondială
79 III.2.Suprapoliticul și politicu. Gandhi, pacifismul și posibilitatea jertfei
93 III.3.Situația politică după al Doilea Război Mondial și lupta împotriva totalitarismului
94 III.3.1.Renunțarea la colonii și înfruntarea totalitarismului
101 III.3.2.Lupta spirituală și relațiile politice
106 III.3.3.ONU: Speranțe și deziluzii
110 III.4.Omul în fața dublei amenințări a totalitarismului și a bombei atomice
119 III.4.1.Posibilitatea unei cotituri în modul de a gândi, rațiunea și intelectul
119 III.4.2.Libertatea politică, existențială și rațiunea ca gândire care transcede
124 III.4.3.Rațiunea ca putere suprapolitică și comunitatea oamenilor raționali
133 III.4.4.Rațiunea ca mijloc de transformare în fața amenințării totalitarismului și a bombei atomice
137 III.4.5.Omul de stat rațional
142 III.5.Evitarea căutării salvării omului prin rațiune, antiraționalul și utopia rațiunii
142 III.5.1.Rațiunea și înlocuitorii săi
149 III.5.2.Rațiune și antirațiune, utopia rațiunii și posibilitatea transformării
157 III.6.Democrația ca mijloc de a asigura pacea în lume
157 III.6.1.Democrație și rațiune
161 III.6.2.Rațiunea, posibilitatea credinței și sarcinile omului în fața viitorului

171 IV.Lupta pentru democrație, libertate și pace
171 IV.1.Oligarhia partidelor
175 IV.2.De la oligarhie la dictatură
178 IV.3.Revoluția legală
180 IV.4.Educația politică
183 IV.5.Democrația din RFG fără o cotitură decisivă două decenii de la prăbușirea dictaturii
185 IV.6.Kiesinger, alegerile și lipsa cotiturii
187 IV.7.Politica externă alături de statele libere
193 IV.8.Libertatea, pacea și adevărul
195 IV.9.Relația cu RDG, prietenia cu un stat totalitar
199 IV.10.Filozofia politică și știința politicii
202 IV.11.Scrierile politicii ale lui Jaspers: observații și critici

213 V.Împătrita culpă la români pentru Holocaust și pentru regimul comunist
213 V.1.Culpa pentru Holocaust
215 V.2.Vinovăția în privința regimului comunist

223 Trei concluzii
223 1.Transformări și probleme asemănătoare în tranziția de la dictatură spre democrație în Germania Federală și în România
226 2.Probleme ale democrației
228 3.Situațiile-limită încă și mereu în politică

231 Bibliografie

235 Abstract

239 Zusammenfassung

coperta 4: Volumul are ca temă modul cum Jaspers folosește situațiile-limită (moartea, lupta, culpa) în analiza politicii și a relațiilor internaționale postbelice din primele decenii, situațiile-limită găsindu-se și în politica și relațiile internaționale contemporane. Este recuperat pentru cultura română un filosof al secolului XX prin folosirea analizei culpei germanilor pentru Holocaust și război, în cazul românilor pentru Holocaust și efectele regimului comunist. Plecând de la analiza politicii din Germania Federală postbelică au fost identificate asemănări între statul vest-german și statul român postdecembrist în ce privește tranziția de la dictatură la democrație. Din anii 70, când a fost publicată prima și ultima carte despre Jespers la noi, aceasta este următoarea. Volumul se adresează nu numai studenților, profesorilor sau celor interesați de filosofie sau politică, ci și oricărui cititor ce vrea să arunce o privire asupra unui trecut dureros de care societatea noastră nu s-a distanțat, pentru că nu l-a înțeles și nu l-a asumat.

Serviciul militar pentru un intelectual din România interbelică (ELIADE 1935)

<
(...) Se hotărîse, tocmai atunci, să se întoarcă în țară și să-și facă armata. I-a scris lui Petru, aproape zece pagini mari despre dorința lui de a-și înțelege contemporanii. „A face armata așa cum trebuie făcută, nu cu proptelele și cu privilegiile intelectualilor. Poate voi înțelege acest straniu fenomen, pe care l-am observat în toate părțile pe unde am trecut: setea tineretului pentru esprit de corps, pentru disciplina militară, pentru viața dusă la extrem.” Lui Petru i s-a părut naivă această dorință. Vine rîndul tuturor mizeriilor umane, reflectase el atunci, de ce să le anticipezi?...
(...)
- Ei, ce-ai făcut cu milităria? îl întrebă Petru, puțin batjocoritor. Ți-a revelat vreo tehnică, vreo metafizică?... Acel esprit de corps, viața de turmă în uniforme, cu drept 'stîng și respectarea superiorului?....
- N-am avut noroc , răspunse cu jumătate de glas Alexandru. M-au copleșit protecțiile și acolo, în provincie. Nu m-au primit să dorm la regiment, cu șaizeci de popi  și tineri meseriași, camarazii mei... Dar am să-ți spun altădată...
Nădăjduia totuși că îl va întrerupe și îl va îndemna să i le spună acum. Avea serie întreagă de gînduri pe care nu știa cui să i le împărtășească. Se hotărîse să facă milităria într-un oraș depărtat, ca să poată cunoaște o viață aspră, impersonală, colectivă. Să se deștepte în zori pe un pat tare, să-și ia dușul într-un spălător înghețat, alături de alți 60 de tineri ca el, să facă marșuri și execiții istovitoare, să asculte de orice gradat. Se gîndea cu o stranie plăcere la toate acele ordine ridicule pe care va trebui să le execute. Se gîndea mai ales că îi vor putea comanda oameni fără nici o cultură, fără nici o valoare intelectuală. Ce voluptate, să asculți, să dispari în fața superiorului, să te pierzi într-un grup... Din nefericire, n-a cunoscut aproape nimic din toate acestea. În afară de exercițiile de la cazarmă, a trebuit să suporte aceeași viață civilă și mediocră de provincie. Aceeași bine cunoscută gazdă, aceeași odaie cu vaze de flori la fereastră, și, în cele din urmă, inevitabila iubire cu o domnișoară de familie bună...
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Huliganii, ed. Rum-Irina, București, 1991, pp. 59, 61-62.

Controverse intelectuale între marginalii din societatea americana la inceputul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
La început discuția a cam lîncezit. Cu toate astea, Martin își dădu seama de ascuțimea minții acestor oameni. Toți aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict și, cu toate că era ageri și plini de spirit, se vedea limpede că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecît că ori despre ce s-ar fi discutat, știau să folosească legile gîndirii logice și aveau totodată idei bine stabilite și o concepție serioasă și unitară despre societate și univers. Nu foloseau idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau toți niște răzvrătiți și cu nici un chip buzele lor nu rosteau platitudini. În casa familiei Morse, Martin nu avusese niciodată ocazia să asculte discuții privitoare la un atît de mare număr de subiecte și s-ar fi zis că numai timpul putea pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. Discuția trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward (1) la ultima piesă a lui Bernard Shaw (2), se opri puțin asupra viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre Mansfield (3). Lăudau sau peste picior articolele de fond din ziarele de dimineață, săreau de la condițiile de viață ale muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James (4) și Brander Matthews (5), treceau apoi la țelurile politicii germane în Extremul Orient și la aspectele economice ale Pericolului Galben (6), intrau într-o controversă despre alegerile din Germania și despre ultimul discurs al lui Bebel (7) pentru ca să se oprească la problemele politice locale, la ultimele proiecte și scandaluri izbucnite în sînul conducerii partidului muncitoresc sindical și la ultimele acțiuni menite să dezlănțuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. Profunzimea cunoștințelor de care dispuneau oamenii aceia îl uluiau pe Martin. Știau lucruri despre care nu se scria niciodată în ziare - cunoșteau tertipurile și sforăriile, ca și mîinile care din umbră mînuiau marionetele. Spre mare lui mirare, Martin văzu că și Mary, fata cea blondă, se amestecă în discuție dînd dovadă de o inteligență pe care el niciodată n-o mai întîlnise pînă atunci. Martin discută cu ea despre Swinsburne Rossetti (1), dar după aceea, apucînd pe cărările literaturii franceze, fata îi vorbi despre lucruri despre care habar nu avea. Dar Martin își luă revanșa cînd Mary încercă să-l apere pe Materlinck, ceea ce îi dădu putința să valorifice opiniile îndelung gîndite din „Rușinea soarelui”.
Mai veniră încă cîțiva bărbați, iar aerul era îngroșat de fum de țigară, cînd deodată Brissenden dădu semnalul:
-Ți-am adus o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tînăr curat ca o floare și carea are pentru Herbert Spencer o pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui Haeckel... dacă ești în stare.
Kreis păru că de-abia atunci își vine în fire, iar în ochi îi apăru o sticlire metalică și totodată magnetică. În aceeași clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de simpatie și zîmbi dulce, ca o fată, vrînd parcă să-l asigure că va primi un ajutor de nădejde.
Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton  interveni în discuție, pînă cînd între el și Kreis se încinse o adevărată bătălie. Martin asculta și mereu îi venea să se frece la ochi. Era cu neputință ca o astfel de discuție să aibă loc aievea și încă în mahalaua muncitorească situată la sud de Market Street! Prin oamenii aceia cărțile prindeau viață. Discutau cu aprindere și entuziasm, iar pasiunea intelectuală îi ațîța așa cum văzuse Martin cîndva că băutura și supărarea îi ațățau pe alți oameni. Ceea ce auzea el acum nu mai era filozofia seacă a cuvîntului tipărit, scris de semizeii pe jumătate legendari care erau Kant și Spencer. Era o filozofie vie, cu sînge roșu și cald, încarnată în așa măsură în cei doi preopinenți încît se părea că se părea că înseși elementele ei de bază se-nsuflețesc și participă la încleștare. Din cînd în cînd se mai amestecau și alții, lăsînd țigările să li se stingă între degete și umărind discuțiile cu încordarea zugrăvită pe chip.
Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o adevărată revelație. Soliditatea logică a argumentării sale, atît de ispititoare pentru structura intelectuală a lui Martin, părea a nu fi în aceeași măsură la îndemîna lui Kreis și Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, categorisindu-l drept metafizician, deși la asta Norton le răspundea pe același ton, susținînd că ei sînt metafizicieni. O controversă aprinsă se încinse în jurul noțiunilor de fenomen și noumen (1). Kreis și Hamilton îl sfidau pe Norton cerîndu-i să încercec a explica în vreun fel conștiința prin ea însăși. Norton răspundea acuzîndu-i că nu fac decît să se joace cu vorbele, că raționează pornind de la cuvinte la teorie și nu de la fapte cătrte teorie. O astfel de acuzație le lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de gîndire era tocmai sprijinirea pe fapte și pe identificarea riguroasă a fenomenelor.
Cînd Norton se aventură pe potecile spinoase ale filozofiei kantiene, Kreis îi reaminti numaidecît că toate mărunțelele școli filozofice germane, de îndată ce-și dau duhul, la Universitatea din Oxford se refugiază.
(...)

(1) Humprey Ward (1851-1920), scriitoare engleză de mîna a doua.
(2) George Bernard Shaw (1856-1950), celebru dramaturg, critic şi eseist englez de origine irlandeză. A criticat necruţător societatea burgheză.
(3) Richard Mansfield (1857-1907), actor englez stabilit în Statele Unite.
(4) Henry James (1846-1919), romancier american stabilit în Anglia.
(5) Brander Matthews (1852-1929), scriitor şi profesor la Universitatea Columbia.
(6) Expresie folosită de politicienii burghezi, mai ales cei americani şi germani, indicînd pretinsul pericol pe care popoarele din Extremul Orient l-ar fi constituit pentru ''civilizaţia occidentală''.
(7) August Bebel (1840-1913), unul din fondatorii şi conducătorii partidului social-democrat din Germania. De asemenea, unul dintre întemeietorii Internaţionalei a II a.
(1) Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), pictor şi poet englez.
(1) Noumen şi fenomen sînt noţiuni fundamentale în filozofia lui Kant. Noumenul ar fi ''lucrul în sine'', principiul incogniscibil, iar fenomenul un produs al experienţei, rezultat al ''lucrului în sine'', singurul pe care omul l-ar putea cunoaşte.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, p. 383-386.

''O întrebare'' (MINCULESCU 2005)

<
Putem vorbi de o posteritate Mircea Eliade*? Stricto sensu**, nu şi cauza principală căreia i se datorează fenomenul, e uşor de aflat. Ea ţine de schimbarea conjuncturii politice mondiale, cu corolarul ei, schimbarea spiritualităţii, numită, în mod obişnuit, spiritul epocii.
Marile personalităţi literare şi artistice au fost întotdeauna un fel de oglindă a epocilor şi oricâte exemple am cita, ele vor ilustra în mod deplin acest adevăr.
Scriitorul Mircea Eliade acreat cea mai mare parte a operei sale între cele două războaie mondiale***, iar posteritatea sa ar fi trebuit să existe în anii de după cel de-al doilea război mondial, dar fractura politică şi spirituală între aceste două epoci e atât de mare încât ne interzice încă de la început vreo speranţă. Nu ne referim  numai la ţara noastră unde se publicau, după război poeziile Mariei Banuş**** şi romanul Mitrea Cocor*****, ci la întreaga Europă şi la cele două Americi, unde se instalau operele unor Margueritte Duras******, Bertold Brecht*******, Samuel Becket********, Durrenmatt*********, F. G. Lorca**********. Suprarealismul confundându-se cu absurdul a înlocuit metafizicul şi transcendentul în artă, literatură, gândirea filozofică şi critică etc. Operele lui Mircea Eliade au fost timp de mai bine de douăzeci de ani interzise în România, iar un F. L. Celine sau un Ezra Pound existau la fondul secret, în biblioteci, asemenea operelor lui Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Radu Gyr şi alţii. Opera ştiinţifică a lui Mircea  Eliade n-a avut nici ea o soartă mai bună. Aşa cum etnografia, istoria, istoria religiilor au devenit marxiste, apoi au făcut salturi spre structuralism, sfârşind în fantezie pură, tot aşa opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade a scăzut în valoare relativă, fiind pusă sub semnul întrebării de către critici şi istoriografi. El a fost tolerat ca profesor al Universităţii din Chicago, tot aşa în aria culturii şi ştiinţei mondiale contemporane a fost marginalizat evitându-se comentariile sau determinările operei sale.
Am găsit Istoria religiilor la Paris, într-o librărie în secţia ştiinţifico-fantasică, tot aşa de nedrept cum admirabilele lucrări Pierre Corneille şi Poemes de Fresne ale lui Robert Brasillac, împuşcat după debarcarea aliaţilor în Franţa, nu mai figurează în dicţionarele literaturii franceze şi siturile internet.
Fără să fi fost un duşman al Noii Ordini Mondiale, pentru că nu avea cum să fie, Giovanni Papini nu există nici el în rafturile bibliotecilor şi librăriilor din Suedia şi, poate şi din alte ţări, după cum nu figurează nici pe siturile internet şi probabil că doar în Italia să mai fie încă citit şi publicat cu unele rezerve, fără îndoială.
Iată, deci, în ce context istoric punem azi problema posterităţii lui Mircea Eliade, cu precădere, bineînţeles, în ţara noastră.
Mai degrabă ar trebui să vorbim de o reînviere a operei sale în orizontul nostru spiritual, odată cu ultimii ani ai epocii Ceauşescu şi după aşa-zisa revoluţie din 1989.
Toţi cei care iubesc opera literară a lui Mircea Eliade şi-o pot procura acum din librării şi anticariate, o pot găsi în biblioteci şi îşi pot spune deschis părerea, cel mai adesea admirativă despre ea. Mulţi critici analizează acum această operă, apreciind-o sau exprimându-şi unele rezerve, chiar dacă faţă de ea părerile sunt, uneori, împărţite, valoarea operei ştiinţifice a marelui intelectual român nu poate fi negată. Aceasta este opinia unanimă şi justă.
Pentru a conchide, posteritatea lui Mircea Eliade va exista în măsura în care poporul nostru va fi înclinat şi de acum înainte spre metafizică şi fantastic. Emil Cioran a remarcat cu mare dreptate: ''Cultura română se află între două culturi majore, cea germană şi cea rusă'', amândouă caracterizate prin romantism, misticism şi fantastic, afirmăm noi, adăugând şi ideea că s-ar putea ca ele să exercite (cea germană în orice caz) o oarecare influenţă asupra ei.
Dar lui Goethe, Holderlin, Puşkin, Lermontov, trebuie să le adăugăm ascendenţa noastră dacică şi umbra marelui Ovidiu care se află veşnic lângă noi. Era el un metafizician? Fără îndoială, nu! Dar tristeţea este ea, oare, metafizică? Da! O spunem cu toată convingerea. Misterul operei lui Mircea Eliade şi al operelor marilor noştri scriitori, în general, provine şi din zbuciumata noastră experienţă de viaţă milenară. Literatura română va avea mereu o componentă mistică, iar Mircea Eliade va avea o posteritate, poate nu, imediat, dar, în viitor şi în eternitate, cu siguranţă.
>

SURSA
Ileana Minculescu, O întrebare, ''Origini'', Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 69-71.

NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti - 1986 Chicago/SUA)
** Stricto sensu=în sens restrâns, propriu-zis; strict. (< lat. stricto sensu) (http://dexonline.ro/definitie/stricto%20sensu)
***Primul Război Mondial (1914-1918). Al Doilea Război Mondial (1939-1945).
****Maria Banuş (1914 Bucureşti -1999 Bucureşti) (http://www.romlit.ro/maria_banus)
*****Mitrea Cocor=Titlul romanului publicat în 1949 de către scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961)(http://www.napocanews.ro/2010/01/cine-a-scris-romanul-mitrea-cocor.html)
******Margueritte Duras (Donnadieu) (1914 Vietnam [Franţa] - 1996 Paris) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Marguerite_Duras)
*******Bertold Brecht (1898 Augsburg/Germania - 1956 Berlin/RDG) (http://www.gradesaver.com/author/bertolt-brecht/)
******** Samuel Becket (1906 Dublin/Irlanda [Marea Britanie] - 1989 Paris) (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1969/beckett-facts.html)
*********Friedrich Durrenmatt (1921 Elveţia-1990 Elveţia) (http://www.humanitas.ro/friedrich-durrenmatt)
********** Federico García Lorca (1898 Spania - 1936 Spania) (http://www.poets.org/poet.php/prmPID/163)

Centenarul nașterii filosofului C. Noica (1909-1987) la Târgul de carte Bookfest București (OPREA 2009)

Centenarul Constantin Noica (1909-1987) a fost sărbătorit în cadrul Târgului de carte Bookfest de anul acesta prin lansarea volumelor „Despre Noica inedit” și „Constantin Noica în arhivele Securității”, apărute la Editura Humanitas. La eveniment au fost prezenți Gabriel Liiceanu și Emil Hurezeanu.

„Nu vă puteți imagina ce se înseamnă să ai lângă tine un însoțitor ca Noica. Nu vă puteți imagina ce se înseamnă să întâlnești în viață un om care, hipnotic, te putea pune pe un drum al tău”, a spus Liiceanu despre marele cărturar. în ceea ce privește volumul „Constantin Noica în arhivele Securității”, editorul, care a fost elevul lui Noica, a mărturisit că s-a cutremurat când l-a citit. „Am descoperit că era imposibil să scapi de o urmărire care se făcea cu ajutorul semenilor tăi”, a spus acesta despre maestrul care „și-a pus amprenta pe cultura română”.
De asemenea, scriitorul Andrei Cornea a exprimat public că, la un moment dat, s-a gândit că un proiect ca cel al Școlii de la Păltiniș, patronat de Noica, ar fi imposibil în condițiile actuale. Cu timpul s-a răzgândit, ajungând la concluzia că România are nevoie de filosofi. lansarea celor două volume nu a fost lipsită de nici de aluziile la „binomul” tinichigii-filosofi , lansat de președintele Traian Băsescu la o ședință a Guvernului. Cornea a încercat să tracă afirmați președintelui, cum că în România există prea mulți filosofi și prea puțini tinichigii , prin prisma sistemului de gândire a lui Noica, aplicând conceptele de exactitate și adevăr : adevărul nu poate contrazice exactitatea, dar exactitatea poate contrazice adevărul. Astfel, afirmația șefului statului este exactă, potrivit lui Cornea, deoarece sunt în România foarte mulți absolvenți de științe umaniste care nu pot fi integrați în meserie. În alt sistem,. dacă filosof înseamnă „cel care duce mai departe”, iar cel care rămâne pe loc este „tinichigiul”, atunci România are prea mulți tinichigii și prea puțini filosofi, și-a încheiat Cornea demonstrația. „Eu, ca jurnalist, mă simt ca tinichigiul automobilului Siegfried al filosofului Liiceanu”, a adăugat Hurezeanu în debutul intervenției sale. „Eu mă simt mai aproape de Noica cel cumetresc puțin adus de spate, extrem de subtil, foarte atent la nuanțele trivialului”.

Noica, numit „ultimul mare metafizician al seclului XX”, întregește galeria marilor figuri ale culturii române din aceeași generație, precum Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu. Ultimii 12 ani i-a petrecut la Păltiniș, cu domiciliu forțat, unde însă a pus în mișcare o veritabilă școală de filosofie. „Școala de la Păltiniș”, supravegheată de Securitate, era frecventată de tineri intelectuali, fără să fie un simplu exercițiu didactic și cultural, ci mai curând o supraviețuire prin cultură în plan spiritual. Cărțile filosofului au fost interzise în timpul perioadei comuniste, fiind redus la tăcere timp de peste două decenii. Abia după 1989 a fost redescoperit și încadrat alături de personalitățile filosofiei române din secolul XX.

Maria Oprea