''Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade'' (HANDOCA 1998)

Mircea Handoca a pregătit pentru tipar în 1982 un volum de interviuri despre personalitatea scriitorului şi istoricului religiilor Mircea Eliade, cu ocazia aniversării a 75 de viaţă.
Dar această lucrare document de istorie literară şi sociologie literară a fost publicată de-abia în 1998 la editura bucureşteană Humanitas.
Arşavir Acterian, prieten şi coleg de generaţie, îl descria astfel în 1937 în revista ''Vremea'': ''Mircea Eliade e un poligraf cu minunate daruri şi cu o uluitoare putere de muncă. E un adevărat tip de Renaştere, un autentic umanist, rătăcit printr-o lume de specialişti, de ingineri, de politicieni''.
Mihai Şora a evocat ziua de 8 februarie 1946, când Eliade a deschis cursul de la Sorbona în prezenţa lui lui George Dumezil.
Sora scriitorului, Corina Alexandrescu, îşi aminteşte despre elevul Eliade şi mansarda în care a studiat şase ani în timpul tinereţii.
Indianistul Sergiu Al. George consideră romanul Noaptea de sânziene o transcendere a ideii de destin a grecilor antici şi explică astfel călătoria de studiu în India a savantului: ''El s-a dus în India pentru că avea o insatisfacţie faţă de cultura occidentală, dar aceasta decurgea tocmai din lipsa de autenticitate''.
Poetul Cezar Baltag, traducător al lucrării de referinţă Istoria credinţelor şi ideilor religioase, l-a cunoscut pe profesorul de la Universitatea din Chicago când era bursier Fulbright şi a reţinut ca esenţial în gândirea lui Eliade faptul că nu ''spectacularul'', nu ''catastroficul'', nu ''originalul'' deţin misterul bogăţiei acestei lumi, ci originarul şi că lumea este şi poate fi o ''aparenţă''.
Ion Biberi i-a datorat marelui scriitor revenirea la literatură după un grav accident şi l-a descris astfel pe conferenţiarul Mircea Eliade (1926-1927): ''Nu era un martor care rotunjeşte fraza, ci un mărturisitor de adâncimi sufleteşti''.
Poeta Ana Blandiana crede că literatura română îl poate revendica pe Eliade pentru că a scris în româneşte: ''Nu suntem destul de bogaţi pentru a ne putea permite să lăsăm un teritoriu vast şi fertil ca acela al operei sale în afara graniţelor recunoscute ale culturii noastre''.

O scrisoare a lui M. Eliade către C. Rădulescu-Motru din 1937 (HANDOCA 2005)

<
Am publicat peste 1200 de scrisori emise de Mircea Eliade* în perioada 1923-1986. Nu de mult Editura Humanitas a încheiat tipărirea celui de-al treilea volum (ultimul) din monumentalul Corpus epistolar, intitulat Europa, Asia, America, apărut tot sub îngrijirea mea. În acest context nu-mi închipuiam că voi reuşi să găsesc şi alte epistole inedite, avându-l ca expeditor pe marele nostru scriitor. Şansa mi-a surâs însă recent, descoperind ciornele a trei scrisori, pe care le prezint, reproducându-le şi în facsimil.
(...)
Cea de-a treia misivă publicată de noi e scrisă în iulie 1937. La 30 de ani Eliade era asistent onorific la catedra de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu**. Ţinea cursuri în amfiteatrul ''Titu Maiorescu''*** (de la etajul I) al Universităţii din strada Edgar Quinet şi conducea seminarii. Studenţii (de atunci) şi biografii (de astăzi) referindu-se la el nu vorbesc despre un asistent, ci despre un profesor.
(...)
Cu toate acestea Ministerul Educaţiei Naţionale trimite la 4 iunie 1937 o adresă către Facultatea de Litere Filozofie, prin care cerea îndepărtarea din învăţământ a lui Mircea Eliade învinuit de pornografie în romanul Domnişoara Christina****.
La acest comunicat se referă scrisoarea alăturată.
În ziarele şi revistele bucureştene şi din provincie, în lunile iunie şi iulie 1937 au apărut zeci de articole de solidarizare cu Mircea Eliade. Îşi spun cuvântul: Constantin Noica*****, Arşavir Acterian******, Petru Manoliu*******, Mircea Mateescu********, Octav Şuluţiu*********, Alice Botez**********, Octavian Nistor*********** şi mulţi alţii. Desprind câteva fraze din articolul impregnat de sarcasm a lui Emil Cioran************: ''Comunicatul pe care l-a publicat acel Minister al Educaţiei Naţionale este monstruos şi criminal. Mircea Eliade dat afară din Universitate pentru imoralitate? La urma urmei, s-ar putea ca Ministerul să aibă dreptate. Căci nu este imoral să fi scris cincisprezce volume până la 30 de ani? (...) (Vremea*************, nr. 492, 20 iunie 1937)''

Protestul celor peste 150 de studenţi de la Litere şi Filozofie apărut în Vremea din  20 iunie 1937 este urmat de texte asemănătoare semnate de studenţii de la Politehnică, Ştiinţe, Medicină, Teologie. Toţi sunt indignaţi de hotărârea arbitrară luată împotriva lui Mircea Eliade.
Peste câteva zile, Comitetul Societăţii Scriitorilor români îl sărbătoreşte pentru monumentala sa lucrare: ediţia critică în două volume B. P. Hasdeu**************. Însuşi Constantin Rădulescu-Motru*************** a luat parte la banchetul organizat la Capşa**************** în onoarea sa.
(...)

[Către Constantin Rădulescu-Motru]
[iunie 1937]
În ziarele din 3-4-5 iunie a apărut un comunicat al M[inisterului] Ed[ucaţiei] Naţio[nale] de a cărui gravitate vă puteţi cu uşurinţă convinge. Din cauze necunoscute mie, acest com[unicat] s-a bucurat de o extraordinară publicitate, el fiind tipărit în paginile politice a[le] celor mai răspândite ziare. Termenii în care a fost redactat acest com[unicat], faptul că el se întemeia pe un dublu neadevăr, afirmând că eu aş fi fost exclus pentru totdea[una] din învăţă[mânt], p etemeiul pornografiei lit[eraturii] mele, printr-o hotărâre a Decanatului şi Senat[ului] Univ[ersităţii] - faptul mai ales că se vorbeşte de ''imoralitatea'' mea, mă face să cred că intenţia autorului com[unicatului] a fost să mă compromită definitiv în opinia publică, închizându-mi orice posibilitate de afirmare pe tărâmul ştiinţific şi universitar.
Domnule Decan,
Am avut cinstea de a vă fi fost elev şi nu unul dintre cei mai lipsiţi de merite. Am publicat cincisprezece lucrări de specialitate, unele din ele în limbi străineşi care au fost bine primite de savanţii europeni şi americani. În timp de patru ani, cât am fost asistenţa Dlui Conferenţiar N[ae] I[onescu], am ţinut cursuri şi seminarii pe care le socoteam ca o nimerită pregătire pentru cariera mea ştiinţifică şi pedagogică. Deodată, fără să înţeleg nici eu bine ce s-a petrecut, un com[unicat] al Min[isterului] de Ed[ucaţiei] Naţ[ională] mă scoate din rândul oamenilor şi vrea să mă înmorm[ânteze] la 30 de ani, în mijlocul studiilor mele. Com[unicatul] vorbeşte de imoralitatea mea. Inutil să vă spun, Dle Decan, cât e de gravă, de definitivă această nemeritată insultă.
Pe temeiul unei sentinţe a Min[isterului] se vor găsi curând oameni care se vor ruşina să-mi întindă mâna. Şi asta mi se întâmplă tocmai când eu socoteam că am dreptul la un cuvânt de laudă, în urma muncii de patru ani încheiaţi pentru editarea lui B. P. Hasdeu.
Dle Decan,
Cinstea mea, viitorul carierei mele ştiinţifice, liniştea mea stau în mâinile Domniei voastre. Dstră care mă cunoaşteţi şi-mi cunoaşteţi munca şi puţinele daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu nu mă veţi lăsa să fiu terfelit şi îngropat de viu pe nedrept, cu brutalitate, cu perfidie, cu ură.
[Mircea Eliade]
>

SURSA
Mircea Handoca*****************, Mircea Eliade inedit, ''Origini''/Norcross, USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-60.

NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA) (http://istoria.md/articol/596/Mircea_Eliade,_biografie)
**Nae (Nicolae) Ionescu (1890 Brăila - 1940 Bucureşti) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nae-ionescu-un-personaj-controversat)
***Titu Maiorescu (1840 Craiova - 1917 Bucureşti)
****Domnişora Christina (http://www.humanitas.ro/humanitas/domnisoara-christina)
*****Constantin Noica (1909 Vităneşti/Teleorman - 1987 Păltiniş/Sibiu) (http://www.humanitas.ro/constantin-noica)
******Arşavir Acterian (1907 Constanţa - 1997 Bucureşti) (http://istoriiregasite.wordpress.com/tag/arsavir-acterian/)
*******Petru Manoliu (1903 Mihăileni/Botoşani - 1976 Bucureşti) (http://www.crispedia.ro/Petru_Manoliu)
********Mircea Mateescu (http://www.miscarea.net/w/?p=4346)
*********Octav Şuluţiu (1909 Bucureşti - 1949 Bucureşti) (http://www.crispedia.ro/Octav_Sulutiu)
**********Alice Botez (1914 - 1985) (http://www.observatorcultural.ro/Biografie-Alice-BOTEZ-%281914-1985%29*articleID_12884-articles_details.html)
***********Octavian Nistor (http://epistematic.blogspot.ro/2012/12/octavian-nistor-filosofie-neokantiana.html)
************Emil Cioran (1911 Răşinari/Sibiu - 1995 Paris) (http://www.humanitas.ro/emil-cioran)
*************''Vremea'' (http://ro.wikipedia.org/wiki/Vremea_%28ziar%29)
**************Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 Cristineşti/Hotin/Rusia - 1907 Câmpina/România) (http://www.istoria.md/articol/24/Bogdan_Petriceicu_Ha%C5%9Fdeu)
***************Constantin Rădulescu-Motru (1868 Butoieşti/Mehedinţi - 1957 Bucureşti) (http://www.romlit.ro/corespondent_mircea_eliade__constantin_rdulescu-motru)
**************** ''Capşa'' (http://destinatii.liternet.ro/articol/121/Krikor-H-Zambaccian/Capsa.html)
***************** Mircea Handoca (1929 Botoşani - ) (http://www.crispedia.ro/Mircea_Handoca)

Centenarul nașterii filosofului C. Noica (1909-1987) la Târgul de carte Bookfest București (OPREA 2009)

Centenarul Constantin Noica (1909-1987) a fost sărbătorit în cadrul Târgului de carte Bookfest de anul acesta prin lansarea volumelor „Despre Noica inedit” și „Constantin Noica în arhivele Securității”, apărute la Editura Humanitas. La eveniment au fost prezenți Gabriel Liiceanu și Emil Hurezeanu.

„Nu vă puteți imagina ce se înseamnă să ai lângă tine un însoțitor ca Noica. Nu vă puteți imagina ce se înseamnă să întâlnești în viață un om care, hipnotic, te putea pune pe un drum al tău”, a spus Liiceanu despre marele cărturar. în ceea ce privește volumul „Constantin Noica în arhivele Securității”, editorul, care a fost elevul lui Noica, a mărturisit că s-a cutremurat când l-a citit. „Am descoperit că era imposibil să scapi de o urmărire care se făcea cu ajutorul semenilor tăi”, a spus acesta despre maestrul care „și-a pus amprenta pe cultura română”.
De asemenea, scriitorul Andrei Cornea a exprimat public că, la un moment dat, s-a gândit că un proiect ca cel al Școlii de la Păltiniș, patronat de Noica, ar fi imposibil în condițiile actuale. Cu timpul s-a răzgândit, ajungând la concluzia că România are nevoie de filosofi. lansarea celor două volume nu a fost lipsită de nici de aluziile la „binomul” tinichigii-filosofi , lansat de președintele Traian Băsescu la o ședință a Guvernului. Cornea a încercat să tracă afirmați președintelui, cum că în România există prea mulți filosofi și prea puțini tinichigii , prin prisma sistemului de gândire a lui Noica, aplicând conceptele de exactitate și adevăr : adevărul nu poate contrazice exactitatea, dar exactitatea poate contrazice adevărul. Astfel, afirmația șefului statului este exactă, potrivit lui Cornea, deoarece sunt în România foarte mulți absolvenți de științe umaniste care nu pot fi integrați în meserie. În alt sistem,. dacă filosof înseamnă „cel care duce mai departe”, iar cel care rămâne pe loc este „tinichigiul”, atunci România are prea mulți tinichigii și prea puțini filosofi, și-a încheiat Cornea demonstrația. „Eu, ca jurnalist, mă simt ca tinichigiul automobilului Siegfried al filosofului Liiceanu”, a adăugat Hurezeanu în debutul intervenției sale. „Eu mă simt mai aproape de Noica cel cumetresc puțin adus de spate, extrem de subtil, foarte atent la nuanțele trivialului”.

Noica, numit „ultimul mare metafizician al seclului XX”, întregește galeria marilor figuri ale culturii române din aceeași generație, precum Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu. Ultimii 12 ani i-a petrecut la Păltiniș, cu domiciliu forțat, unde însă a pus în mișcare o veritabilă școală de filosofie. „Școala de la Păltiniș”, supravegheată de Securitate, era frecventată de tineri intelectuali, fără să fie un simplu exercițiu didactic și cultural, ci mai curând o supraviețuire prin cultură în plan spiritual. Cărțile filosofului au fost interzise în timpul perioadei comuniste, fiind redus la tăcere timp de peste două decenii. Abia după 1989 a fost redescoperit și încadrat alături de personalitățile filosofiei române din secolul XX.

Maria Oprea

„Marele falanster” („TOMIS” 2001)

 ?, Marele falanster, „Tomis”, Constanța, 2001

Arheolog de meserie, aflat departe de lumea,  ce e drept nu foarte dezlănțuită a vieții literare românești, Liviu Lungu este mai puțin cunoscut decât confrații din țară, deși cota sa la bursa valorilor literare ar trebui să fie foarte ridicată. Liviu Lungu este un prozator cu talent și inteligență artistică, bun stilist și, dacă e să acceptăm una din „categoriile” filozofice ale lui Noica, cu „organ” pentru proză. A început să-și publice cărțile începând din anul 1996 și se află acum la al patrulea roman ce poartă titlul „Marele falanster / Le grand phalanstere”, ediție bilingvă româno-franceză. Romanul este editat de „La Maison d` edition AMB” și traducerea în franceză aparține Denisei Rotaru.

E dificil pentru comentatorul literar să dea seama de acele „imponderabile” ale prozei, ce fac frumusețea unei cărți, despre acele calități care includ lectorului și îi încântă spiritul. Probabil că în cazul romanului de față e vorba de o foarte reușită îmbinare între stil (menită aici să marcheze distanța unu narator indiferent față de evenimente) și subiectul pasionant, între provocarea adresată intelectului (un falanster dobrogean?) și bunul simț artistic, ce spune că „poveștile” au întâietate. Dar și modul în care e condusă narațiunea este la fel de reușit, cu o bine dozată tensiune ce incită permanent curiozitatea. Liniile de forță ale romanului acum și se poate spune că ele converg spre o semantică, una ce îl arată pe Liviu Lungu preocupat de omenescul existent în oameni. Incitarea intelectuală vine din aceea că prozatorul pune de la început problema existenței unui falanster sau a unei falange fourieriste în Dobrogea, deși naratorul av nega în mai multe rânduri această posibilitate. Treptat, faptele duc spre o situație total neașteptată și plină de înțelesuri. Nu a existat un falanster, dar a existat o comunitate umană, una multietnică. Motivul nașterii ei a fost de a se da un răspuns vicisitudinilor vieții de pe meleagurile dobrogene. Câțiva oameni se adună pentru a planta în încinsa stepă dobrogeană o pădure de salcâmi. Ultimul capitol al cărții, al VII lea, chiar se intitulează „despre un anumit tip de obiectivitate” și, într-adevăr, romanul „Marele falanster” reprezintă una din cărțile cele mai reușite dedicate Dobrogei. „Tipul de comunitate” pe care îl prezintă Liviu Lungu duce cu gândul la un întreg cortegiu problematic. Duce cu gândul la „modelul interetnic dobrogean”, căruia îi relevă dimensiunea ascunsă. Un mod de conviețuire pașnic, deoarece aici lupta nu se duce între oameni, ci împotriva ostilității naturii, a unei naturi prea aspre și prea puțin generoase spre a oferi oamenilor bogăție și un trai opulent. Duce cu gândul și la „epoca postmodernă”, a civilizației tehnologice ce dezumanizează. Două comunități sunt puse astfel în mod tulburător față în față, stimulându-ne să medităm asupra sensului existenței și a modului în care ne trăim viața, tot mai departe de natură, într-o societate în care  adversitățile naturii au fost cu totul învinse și singurele conflicte ce se exacerbează sunt acelea dintre oameni, dintre națiuni. Duce cu gândul la utopiile și distopiile teoretice sau practic scrise ori înfăptuite de-a lungul vremii. Incitarea intelectuală se naște deci dintr-un profund sentiment uman, ce duce la meditație asupra condiției umane și a umanității omului. Un alt plan al romanului, strâns legat de acesta, este cel al „poveștii” în sine, al poveștilor despre viața unor oameni. În contextul romanului, poveștilor, cărora li se dă o mare importanță, reprezintă un model de manevre tactice romanești purtate în scopul de a realiza obiectivul final, cel despre care am vorbit (...).

„Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III)” (CAZAN 1996)

prof. univ. dr. Gh. Al. Cazan, Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III), „Tomis”, Constanța, 1996

Nu există filosofie românească! Morții sunt, adeseori, mai puternici decât viii, fie aceasta pentru că valoarea operei unora dintre cei care nu mai sunt în viață a fost consfințită istoricește. Or, cum valoarea operei cumva nu convine totalitarismului, atunci ea trebuie supusă criticii până la a răsturna total și a o prezenta, împotriva adevărului ei, ca non-valoare sau pseudo-valoare sau ca una al cărui autor a fost „duplicitar ”, „colaboraționist” etc, așa încât valoarea însăși este prezentată cu atributele autorului.

Cu morții care nu-i convin, totalitarismele au procedat totdeauna cu măsuri abnorme, ilogice, barbare. Am văzut cum s-a procedat cu filosofii și filosofia românească în septembrie 1940 sau după reforma învățământului din 1948.

În „noul” timp, adică după decembrie 1989, câțiva intelectuali din domeniul „științelor umaniste” s-au reprofilat în privința orientărilor lor. S-a petrecut cu ei Fenomenul Damascului. Asemenea Sfântului Pavel, care din asupritor al creștinilor a devenit, peste noapte, prin iluminare, un fervent apostol al lui Isus. Numărul Pavelilor a crescut impunător și, sigur, s-a recrutat, într-o anumită măsură, din foștii activiști din domeniul ideologiei ceaușiste, din rândul foștilor secretari de partid., fie că au fost cu propaganda, fie că fost secretari fără alte determinări, deci care conduceau, efectiv, un anume organ de partid (unitate, birou). Ori când n-a făcut parte din categoriile de mai sus, au putut fi totuși întâlniți printre profitorii regimului. Unii au stat zeci de ani în institute de cercetare și în învățământul superior fără a da nimic semnificativ în filosofie. Poate din când în când câte o broșurică despre Știință și religie sau despre Revoluția săvârșită de marxism în filosofie (și astea proaste!) sau, după caz, câte o teză de doctorat pe care, apoi, cu ajutorul unor jurnaliști nepricepuți în ale filosofiei, au ridicat-o la rangul de mare filosofie. Majoritatea lor au fost bursieri ai statului român sau ai altor state, beneficiari, deci ai unor stagii de formare profesională în străinătate. pe când majoritatea carelor didactice și a cercetătorilor din domeniul filosofiei aveau interdicție de specializare în străinătate (mai ales după 1973), ei obțineau vize de plecare în străinătate în fiecare vară.

Coincidența face c a un Pavel care poartă chiar acest nume, activist altădată la un CC al UTC, jurnalist la reviste comuniste, om care alerga să ia cadrelor didactice interviuri despre personalitatea de excepție a lui N. Ceaușescu, s-a reconvertit, și el, și a devenit din apologet al regimului comunist, nu doar critic al acestuia, ceea ce nu este rău, ci un totalitarist pentru care lumea are o singură dimensiune, oamenii trebuind să creadă neapărat în ce propagă neofitul în ale democrației etc.

Din punctul său de vedere, pe care cred că îl reproduc corect, nu există filosofie românească, iar dacă s-ar încerca să se acorde demnitatea de filosof unor români, atunci  „poate”, zice el, că Blaga sau Noica ar merita-o. Deci Blaga sau Noica sunt considerați, cu îngăduință, ca unii care „poate” ar merita titlul de filosofi.

În paranteză fie spus, distanța dintre Pavel Apostol care îl desființează pe Blaga (în Revista de filosofie, 1958) și noul Pavel care crede că lui Blaga i se poate atribui vocabula poate în privința calității de filosof, distanța nu pare a fi prea mare. Să zicem că acești Paveli țin de destinul istoriei filosofiei românești, ar fi prea mult.

Într-o altă intervenție de-a sa, de data aceasta la cartea lui Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești (în relația ei cu literatura) (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996), același Pavel dă intervenției sale un titlu pe care l-a vrut deopotrivă subtil și ironic, ceva în sensul O istorie despre ceva care nu există, un titlu care nu poate fi decât o prostie ori, ceea ce este mai credibil, o stratagemă vicleană de a intra în grațiile celor care i-ar fi putut favoriza ascensiunea. Ceea ce, fie vorba între noi, s-a și întâmplat.

Pentru Dan Pavel, filosofia românească și istoria ei nu există și atât. S-a hotărât omul să declare inexistența filosofiei românești și a făcut-o în afara oricărei îndoieli și dincolo de rezultatele cercetărilor în acest domeniu. Propagandistul de altădată a ieșit din nou la iveală, nu s-a schimbat în privința naturii sale, cum nici procedeele nu și le-a modificat. Cântă și desființează, în continuare, cum  știe, atâta doar că altul este obiectul cântecului și altul al desființării. Pentru el, D. Cantemir, T. Maiorescu, V. Conta, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Mircea Florian etc nu au existat, numele lor par fi pure ficțiuni, sau dacă vor fi existat, opera lor nu poate fi apreciată ca filosofie. Unei asemenea „exegeze” nu i se poate opune nici o argumentare pentru că ea este viciată prin intenție, denaturată prin voințe arbitre și nu rezultă, cum se observă, din vreo argumentare fie ce cât de slabă.

Noul-vechi Pavel dă verdicte, sancționează, desființează istoria filosofiei românești, pentru a fi și el la modă, căci despre originalitate nu poate fi vorba de vreme ce ideea are statute vechi. orice altă idee ce nu cade pe credința lui, ale cărei izvoare numai merită cercetări, este declarată nulă, iar autorul este aruncat la coșul cu vechituri. Argumentele nu au ce căuta într-un asemenea loc unde sloganul se lăfăie într-o libertate absolută.

El este, însă, jurnalist de profesie sau cel puțin așa a fost înainte de decembrie 1989, așa încât s-ar putea crede că afirmațiile sale despre filosofia românească sunt o licență peste care se poate trece fără comentarii prea largi.

Mai gravă nu se pare ideea inexistenței istoriei filosofiei românești când vine de la oameni considerați autorități în filosofie.

„Umanismul și condiția umană („TOMIS” 1985)

 ?, Umanismul și condiția umană, „Tomis”, Constanța

De mai bine de două decenii, Al. Tănase dezvoltă, cu precădere sub forma atractivă a eseului, problemele complexe și actuale ale raporturilor dintre cultură și umanism, condiției umane în societatea contemporană, interferențelor culturale etc. Urmînd o tradiție remarcabilă în cultura românească, inter și postbelică, reprezentată de Mihai Ralea, Tudor Vianu, G. Călinescu, At. Joja sau C. Noica, eseurile de filosofia culturii și civilizației publicate de Tănase îl înscriu între exponenții generației următoare, afirmată în anii socialismului, alături de Dumitru Ghișe, C. I. Gulian, Mircea Malița, L. Grunberg, C. Borgeanu, I. Ianoși ș a. Spirit deschis confluențelor, Tănase selectează și propune discuției aspecte importante, de vie rezonanță, aducînd, în conturarea și nuanțarea lor, argumente multiple, cu discernămînt, cu metodă, ori făcînd trimiteri varii, luminînd fațete inedite, într-un stil percutant, refuzînd ambiguitatea și permițînd înnoirile deopotrivă. Uneori abordează o problemă, un aspect, luînd ca punct de plecare un filosof, o carte a sa, prezentînd ideile interesante, subliniind eventuale sinapse, pentru a proceda apoi, sub semnul interogației, la disocieri menite să clarifice sau să adîncească „dialogul” subiacent. Alteori, abordează problema, aspectul, frontal ca un discurs ex abrupto, menționînd ceea ce este esențial, configurînd datele problemei, pentru a oferi apoi o deschidere, sugerînd posibile ramificații. Practicînd demersul ideatic, responsabil și creator, eseurile filosofice publicate de Tănase, în reviste și structurate în cărți (Cultură și umanism, Cultură și religie), au fost semnalate și comentate la apariție și în paginile revistei Tomis.

Noua sa carte, Umanismul și condiția umană în civilizația contemporană, apărută în prestigioasa colecție „Idei contemporane” a Editurii Politice, readuce în prim-plan probleme de vie actualitate, contribuind cu noi sondaje și argumente la sublinierea unor idei-forță, capabile să reliefeze necesitate unui dialog al permanenței și al înnoirii, al eforturilor conjugate. Într-un orizont al afirmării valorilor umaniste, culturale, soluționării constructive a problemelor cu care se confruntă lumea de azi, cultura românească își aduce contribuția activă la cauza progresului, înțelegerii și cooperării. Pornind de la convingerea că „mișcarea dialogică a ideilor și conștiința critică de sine a unei culturi sînt semne de maturitate și efervescență creatoare”, autorul atrage atenția asupra rolului filosofiei, responsabilităților acestei atît în comentarea trăsăturilor culturii românești, a permanențelor și aportului la universal ale spiritualității noastre, manifestate în timp, cît și în definirea noilor carate ale civilizației socialiste de azi, a problemelor pe care le incumbă, din prezent în perspectivă, afirmarea valorilor culturale, a disponibilităților creatoare înseși, în contextul creșterii participării conștiente a factorului uman, la proporții de mase. (...) Se înțelege că, în societățile împărțite în clase antagonice, bazate pe exploatarea omului de către om, nu a fost, nu e posibilă eliberarea omului din sclavia neomeniei, evoluția conceptului de libertate fiind benefică în plan teoretic și practic numai prin restructurări profunde, ceea ce Marx numea praxis-ul transformator. Citînd cunoscut afirmație kantiană „omul trebuie considerat totdeauna...  ca scop”, autorul consideră că „situarea omului în imperiul scopului -și nu doar pe plan teoretic sau juridic, ci ca statut practic obiectiv (subl. în text) - devine un criteriu esențial al valorii și eficienței sociale a principiului drepturilor omului”. Sublinind faptul că umanismul românesc, aflat mereu în concordanță cu o scară superioară de valori, clădită pe principiile muncii și cooperării pașnice, își  găsește, în noile condiții  ale societății socialiste, climatul favorabil afirmării deopotrivă ca „un umanism al scopurilor și un umanism al mijloacelor, al proiectelor și al realizării”, Tănase va urmări și în celelalte părți ale lucrării valorile etos-ului românesc, funcția constructivă, spiritul de conlucrare al culturii noastre astăzi. Ideile de excepțională însemnătate teoretică și practică ale secretarului general al partidului, președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, dinamizează discursul ideatic, revenind ca idei-forță în desfășurarea lucrării. Din multitudinea de aspecte propuse, problema formării omului nou, constructor conștient și devotat al noii societății, este corelată cu cea a afirmării multilaterale a personalității umane, accesului liber la cunoaștere și creație, înfloriri aptitudinii creatoare ale fiecăruia și ale tuturor. Este reliefată grija față de om, de stimulare a însușirilor creatoare, în concepția științifică a conducătorului partidului și statului nostru, socialismul fiind realizat „cu oamenii pentru oameni”, edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate implicînd deopotrivă valorile materiale și spirituale, într-un larg proces participativ, democratic. Autorul subliniază, în partea a doua cărții, dedicată exclusiv civilizației românești, contribuția specifică și orginalitatea culturii noastre în context universal, umanismul acțiunii politice, stilul de gîndire și practică revoluționară marcat de Congresul IX al partidului. O serie de idei revin, și sînt adîncite de-a lungul expunerii, în diferitele eseuri ale cărții, între care am menționa valorificarea etosului național, omenia românească și atributele ei, interferențele culturale, conștiința de sine și afirmarea umană etc. Autorul evidențiază necesitatea dialogului și rolul fertil al conlucrării culturale, considerînd că fiecare cultură națională poate și trebuie să-și aducă contribuția la tezaurul de valori universal, la înțelegerea și colaborarea între popoare. (...)

„Diferența specifică” („TOMIS” 1982)

 ?, Cartea de debut. Diferența specifică, „Tomis”, Constanța, 1982

Autodeclarându-se „o suită de fragmente critice despre subiecte disparate”, Diferența specifică nu produce, însă, impresia de haos, de alegere întâmplătoare cronici literare oarecare, înghesuite cu grabă între coperțile unei cărți. Tânărul critic (nu îi cunosc vârsta biologică, dar fervoarea pe care o are în abordarea literaturii mă îndreptățește să-l consider astfel) este mereu preocupat de numirea mărcii individuale, proprie fiecărui scriitor și fiecărei opere care îi incită aprecierea: „Seria istorică a creațiilor și valorilor ale prezentului sunt reperele permanente ale criticii angajate să definească opera: definire care presupune găsirea genului proxim precum și a diferenței specifice. În primul sens, critica se deschide spre istorie literară, comparatism și, în genere, spre sinteză, conform unui principiu extensiv; în celălalt, spiritul critic se întregește și echilibrează prin explorarea profunzimilor, în virtutea principiului intensiv și analizei”(p. 205). Ion Simuț dă dovadă de acuitate și finețe în detectarea structurilor de adâncime. Subtilitățile de la macro-nivelul construcției sunt privite permanent în relație cu cele de la micro-nivelul stilului. Intenționalitatea este totdeauna confruntată cu produsul finit (cartea - n. n.). Convergențele și discrepanțele ies la iveală și constituie, în ultimă instanță, indici axiologici.

Re-citirea unor scriitori intrați de mult în istoria literară (G. Ureche și M. Costin, O. Goga, Aron Cotruș, G. Ibrăileanu, Gala Galaction, T. Arghezi, P. Constantinescu, G. Mihăescu sau L. Rebreanu) se face într-o viziune ce încearcă a fi novatoare prin perpetua raportare la cerințele impuse de timp și de succesiunea experimentărilor literare ale contemporaneității. Polemica, aplicată la obiect și lipsită de fanfaronadă, nu este defel ocolită. Ea dă un plus de savoare necesar. Atunci când gravitează în spațiul actualității, criticul devine, însă, mult  mai pertinent. Considerațiile asupra romanului (M. Preda, Ș. Bănulescu, D. R. Popescu, G. Bălăiță, A. Buzura), asupra poeziei (A. Rău, I. Gheorghe, A. Păunescu), asupra criticii însăși (E. Papu, Al. Piru, I. Negoițescu) (...) unui dotat artizan în decriptarea semnificațiilor. Având o (...) apetență pentru interpretarea (...), I. Simuț nu se transformă, totuși, într-un critic numai (...). Elementele extrase prin analiză slujesc procesului de afirmare sau infirmare a valorii. Cunoscător al noilor „grile” uzitate de exegeza literară, el nu le folosește în mod exagerat. nu suntem deloc sufocați de termeni greoi, cu înțeles abscons. Fraza de desfășoară cu suplețe și caută formula concis definitorie prin plasticitate: „Întrebarea este pentru el sesamul, adevărului” (despre M. Preda), „Narațiune în derivă, ea însăși deriva umanității pe care o exprimă” (despre D. R. Popescu), „Despărțindu-se de Goethe și Faust, (...) s-a întreținut cu Mefisto” (despre C. Noica), „Critica lui M. Nițescu nu se abandonează impresiei, ci se supune permanent verificărilor”. Pasiunea, apanaj al criticului convins de menirea sa, duce în anumite situații la concluzii discutabile (I. Gheorghe sau A. Buzura). Oricum, așa cum ni se dezvăluie din paginile Diferenței specifice, I. Simuț nu pare a fi refractar al dispute critice izvorâte din bune intenții.

Deși formal culegere de texte, cartea de față este pătrunsă de dorința sistemului. Sinteza, pe care aparent autorul o refuză, (...).

Revista bucureșteană „Criterion” 1934-1935

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion”, București, an I, nr. 1, 15 octombrie 1934

Redacție: Ion Cantacuzino, Petre Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell, Mircea Vulcănescu

1 Petre Comarnescu, Dezacordul dintre adevărurile spiritului și fenomenele prezentului. Despre un prim aspect al dramei și îndoielilor cugetătorului voitor de bine față de iraționalitatea vieții contemporane, pornită totuși spre un chip nou de credință și creație, și despre rostul acestui cugetător față cu forțele ce simbolizează revărsarea naurii peste hieraticele monumente ale culturii.

O carte

2 Ion I. Cantacuzino, De două mii de ani..., roman de Mihail Sebastian

O ideie

3 Petre Comarnescu, Experiență

4 H. H. S., O mască

Trei poziții

5 Constantin Noica,Moartea omului de mâine

Alexandru Christian Tell, Viața omului de azi

Mircea Eliade, Poimâine

... și câteva puncte de vedere

6 P. C., P. C., M.V., P. C., M. V. , M. V., M. V. , P: C., I. I. C., M. V.

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion”, București, an I, nr. 2, 1 noiembrie 1934

1 Henri H. Stahl, Prilej de îndoială. La o răscruce de drumuri: spre țărănie, o mitocănie și un stil „național”

O problemă

2 Mircea Eliade, De ce sunt intelectualii lași?

O carte

2 Ioan I. Cantacuzino, „Nu”, de Eugen Ionescu

O ideie

3 Mircea Vulcănescu, Spirtualitate

Un om

4 Henri H. Stahl, Gheorghe Popovici

4 Un desen

... și câteva puncte de vedere

5 A. C. T., I. I. C., P. C., P. C., P. C., I. I. C., A. C. T., M. V. , P. C., M. E. M. V., C. E., M. V., M. V.

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion”, București, an I, nr. 3, 15 noiembrie 1934

Redacție: Ion Cantacuzino, Petre Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Enescu, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell, Mircea Vulcănescu

1 Anton Galopenția, Situația intelectualilor români

2 Petru Comarnescu, Un desen

O ideie

3 Mircea Vulcănescu, Generație

Două comentarii italiene

7 Ion I. Cantacuzino, Premiul Nobel: Luigi Pirandello

Mircea Eliade, Două cărți italienești

... Și câteva puncte de veder

8 P. C., M . E., M. V., P. C., M. E., C. E., A. C. T., I. I. C

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion, București, an 1, nr. 5, 15 decembrie 1934

1 Dan Botta, Puterea cuvântului

Două probleme

2 Mircea Eliade, Să ne închipuim că...

Ion I. Cantacuzino, Ceva despre lirica naționalistă

2 Dan Botta, O statuie

 O Ideie

3 Constantin Noica, Problematică, 

Un sistem

3 Mircea Vulcănescu, În jurul filosofiei lui Blaga

...Și câteva puncte de vedere

 4 I. I. C., M. V., M. V., M. V., A. C. T., M.V., M. V., A. C. T., M. V., M. V. , M. V.

„Criterion”, Revistă de arte, litere și filosofie, Asociația „Criterion”, București, an II, nr. 6-7, ianuarie-februarie 1934

Redacție: Ion Cantacuzino, Petre Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell, Mircea Vulcănescu

1 Mircea Eliade, Reabilitarea Spiritualității

O problemă

2 Octav Șuluțiu, Limba românească în Ardeal

O ideie

3 Henri H. Stahl, Satul

O primejdie

5 Petru Comarnescu, Tirania formulelor-capcane

5 Ion I.. Cantacuzino, O gravură

 ...Și câteva puncte de vedere

6 A. C. T., M. E., A. C. T., I. I. C., M. E. , P. C., I. I. C., M. V.