„Diferența specifică” („TOMIS” 1982)

 ?, Cartea de debut. Diferența specifică, „Tomis”, Constanța, 1982

Autodeclarându-se „o suită de fragmente critice despre subiecte disparate”, Diferența specifică nu produce, însă, impresia de haos, de alegere întâmplătoare cronici literare oarecare, înghesuite cu grabă între coperțile unei cărți. Tânărul critic (nu îi cunosc vârsta biologică, dar fervoarea pe care o are în abordarea literaturii mă îndreptățește să-l consider astfel) este mereu preocupat de numirea mărcii individuale, proprie fiecărui scriitor și fiecărei opere care îi incită aprecierea: „Seria istorică a creațiilor și valorilor ale prezentului sunt reperele permanente ale criticii angajate să definească opera: definire care presupune găsirea genului proxim precum și a diferenței specifice. În primul sens, critica se deschide spre istorie literară, comparatism și, în genere, spre sinteză, conform unui principiu extensiv; în celălalt, spiritul critic se întregește și echilibrează prin explorarea profunzimilor, în virtutea principiului intensiv și analizei”(p. 205). Ion Simuț dă dovadă de acuitate și finețe în detectarea structurilor de adâncime. Subtilitățile de la macro-nivelul construcției sunt privite permanent în relație cu cele de la micro-nivelul stilului. Intenționalitatea este totdeauna confruntată cu produsul finit (cartea - n. n.). Convergențele și discrepanțele ies la iveală și constituie, în ultimă instanță, indici axiologici.

Re-citirea unor scriitori intrați de mult în istoria literară (G. Ureche și M. Costin, O. Goga, Aron Cotruș, G. Ibrăileanu, Gala Galaction, T. Arghezi, P. Constantinescu, G. Mihăescu sau L. Rebreanu) se face într-o viziune ce încearcă a fi novatoare prin perpetua raportare la cerințele impuse de timp și de succesiunea experimentărilor literare ale contemporaneității. Polemica, aplicată la obiect și lipsită de fanfaronadă, nu este defel ocolită. Ea dă un plus de savoare necesar. Atunci când gravitează în spațiul actualității, criticul devine, însă, mult  mai pertinent. Considerațiile asupra romanului (M. Preda, Ș. Bănulescu, D. R. Popescu, G. Bălăiță, A. Buzura), asupra poeziei (A. Rău, I. Gheorghe, A. Păunescu), asupra criticii însăși (E. Papu, Al. Piru, I. Negoițescu) (...) unui dotat artizan în decriptarea semnificațiilor. Având o (...) apetență pentru interpretarea (...), I. Simuț nu se transformă, totuși, într-un critic numai (...). Elementele extrase prin analiză slujesc procesului de afirmare sau infirmare a valorii. Cunoscător al noilor „grile” uzitate de exegeza literară, el nu le folosește în mod exagerat. nu suntem deloc sufocați de termeni greoi, cu înțeles abscons. Fraza de desfășoară cu suplețe și caută formula concis definitorie prin plasticitate: „Întrebarea este pentru el sesamul, adevărului” (despre M. Preda), „Narațiune în derivă, ea însăși deriva umanității pe care o exprimă” (despre D. R. Popescu), „Despărțindu-se de Goethe și Faust, (...) s-a întreținut cu Mefisto” (despre C. Noica), „Critica lui M. Nițescu nu se abandonează impresiei, ci se supune permanent verificărilor”. Pasiunea, apanaj al criticului convins de menirea sa, duce în anumite situații la concluzii discutabile (I. Gheorghe sau A. Buzura). Oricum, așa cum ni se dezvăluie din paginile Diferenței specifice, I. Simuț nu pare a fi refractar al dispute critice izvorâte din bune intenții.

Deși formal culegere de texte, cartea de față este pătrunsă de dorința sistemului. Sinteza, pe care aparent autorul o refuză, (...).