Un paparazzo al literaturii dobrogene (ROȘIORU 2002)

 Mădălin Roșioru, Un paparazzo al literaturii dobrogene, „Tomis”, 2002

Pe holurile Universității „Ovidius” din Constanța poate fi văzut, întotdeauna împovărat de un teanc de cărți sau reviste și cu o eleganță vestimentară neapărat vetustă, un omuleț cu sprâncenele în permanență ridicate, ca o perpetuă uimire existențială, scuturat periodic de un tic nervos al umerilor și al gâtului, semn sigur că, pradă numeroaselor și ambițioaselor sale proiecte, se află în chinurile unei combustii intelectuale ieșite din comun. Oltean până în măduva oaselor, în ciuda aparenței sale sfieli, gata să se bată ca un leu paraleu pentru un cuvânt sau un semn tipografic purtător al unei înalte spiritualități, justițiar incurabil cu propensiuni de supererou cultural și cu un orgoliu pe măsura acestora, conferențiarul Ștefan Cucu, tandru poet, cultivator de sonuri clasice, caligrafiate atent, cărturărește, tocmai a publicat la editura constănțeană Ex Ponto, o carte de Portete Literare, validată mai cu seamă în latura imagistic-evocatoare a unor personalități culturale dobrogene.

Universitarul pe care cu ușurință ni-l putem închipui retras printre tomuri prăfuite, în înălțimile inaccesibile ale unui turn de ivoriu, se dovedește în egală măsură un om al cetății, prin privirea neiertătoare, hiperlucidă, pe care o proiectează asupra spectacolului lumii literare. Portretist remarcabil, de o aciditate neașteptată, subtilă, pasiv insinuată în chiar inima de lână a panegiricului celui mai nesăbuit, autorul nostru semnează o mapă de texte colcăitoare de „șopârle”, alegând un procedeu extrem de spectaculos, de toreador, dublat de o candoare tarantiniană, în genul Pulp Fiction: cu o mână te mângâie duios pe creștet și cu cealaltă te înjunghie pe la spate, cu o mișcare sigură, de killer profesionist, zâmbind subțire, oarecum stângaci, nevenindu-i parcă să creadă ce se întâmplă și caracterizând pedant situația, în sine amuzantă, poate chiar grotescă, prin imposibilitatea unei apoftegme formulate demult în limba strămoșilor noștri latini: vae victis...

Cartea se citește cu sentimentul participării la un spectacol sau al colindării printr-un muzeu al figur(anț)ilor de ceară. Personalități și nu tocmai, în devălmășie, cei surprinși în acest volum articulează un tablou (aproape) coerent și complet al vieții culturale dobrogene, realizat în tușe repezi, nervoase, în care privitorul poate ghici zâmbetul amuzat al portretistului, adesea dezvelitor al unui rânjet. Aceste portrete sunt cu adevărat literare în sensul că reușesc să comunice lectorului o nedezmințită plăcere a scriiturii, convertibilă în deliciul lectural comparabil cu acela încercat la parcurgerea unei opere de ficțiune: în acest sens, obiecțiile referitoare la selecția operată de autor își pierde brusc pertinența, în condițiile în care nu poți reproșa unui prozator personajele pe care le introduce de pildă într-un roman, mai la vedere sau mai în fundal, dar fiecare din ele clamându-și cu mai multă sau mai puțină convingere dreptul la existență.

Ni-l putem închipui pe autor ca pe un fotograf de scandal, pândind pe la recepții. Îl vedem la masa de scris, anticipând reacția cutărui portretizat, de stupoare, bucurie, recunoștință, admirație, blocaj neuronal, amuzament ranchiună, sau chiar neputincioasă ură.

Nu vom insista asupra celor care apar în acest album de familie, lăsând intactă bucuria cititorului de a-și redescoperi contemporanii literați. Vom trece, de asemenea, cu vederea comentariile critice, necesarmente discutabile: altul este atuul acestei cărți. Între bârfă subțire și istorie literară, Ștefan Cucu reușește performanța de a da o carte care, înainte de toate, nu te lasă nicidecum indiferent, răscolind pasiuni ierarhice sau de high life caragialesc, dezgropând războinice securi îngropate vremelnic la vreun chiolhan sau parastas literar, arătând inimiciții vechi sau noi și înflăcărând orgolii - dislocând în fond inerții de percepție și dând semnalul reconsiderărilor axiologice de care periodic avem cu toții nevoie.

Critica poeziei contemporane (CĂLINESCU 2001)

 Patrick Călinescu, Eirein vs. Poiein, „Agora”, Constanța

Totul se rezumă la genul etimologiei cuvintelor. Chiar și această diferență fundamentală în științele umaniste.

În axiologia și praxiologia poetică (în demersul teoretic și practic prezent în contextul poetic) e cu atât mai importantă. pentru cei interesați voi răspunde implicitului lor de ce? prin explicit...

pentru că de ea depinde însăși natura poeziei, așa cum poeții și-o dezvăluie lor și lumii care-i potențează pe poeți.

Voi continua mai puțin ermetic, dar la fel de abstractizant.

Fac următoarele asocieri: axiologia poetică trebuie să țină de eirein, iar praxiologia poetică - de poiein. Etimologic și logic așa și este. Textual, lucrurile nu stau deloc astfel. În această dichotomizare (iată un sinonim savant al genului!) ar fi rezistat la orice critică așa cum am construit-o acum aș fi stat liniștit. Și înt-o asemenea stare aș fi putut să-mi îndrept discursul nemulțumirilor mele împotriva poeților care, probabil, instinctual, fără insight științific, au simplificat și mai mult asocierea de mai sus, transformând-o dintr-o ecuație nereușită despre condiția poeziei (contemporane în acest caz) într-un modus vivendi rudimentar și a-poetic.

Bun, dar nu pot sta liniștiti atât timp cât acest binom nu se vrea de-construit cinstit derridean. Dar, fără îndoială, există un anumit grad de rezistență la de-construirea sa necesar pe care l-aș numi diferența diferenței. Pe scurt, așa. Iar pe lung, îmi plac aceste simetrii logice, dar a-morfologice și în afară de jocul de cuvinte de pe rândul de sus: al poeziei contemporane.

Ajung, după un ocol relativ mare, acolo unde am vrut să ajung: la cât  de nemulțumit sunt de felul în care se scrie astăzi poezie. Dacă aș fi  un lector neavizat, așa spune pur și simplu : nu-mi place cum se scrie poezie acum! Dar, pentru că sunt un lector avizat, mă întreb și m-am întrebat de nenumărate ori până în acest punct al prezentului de ce nu-mi place felul în care se scrie poezie acum.

O explicație reducționistă ar suna aproximativ așa: pentru că nu s eține seama , pe de o parte, de lipsa de fundament logică a axiologiei poetice/eirein vs. praxiologie poetică/poiein, iar pe de altă parte, pentru că falsul pe care această ecuație l-a legitimat pervers prin necunoaștere: poeții l-au transformat în al lor modus  vivendi.

Și astfel instituția confuziei s-a instalat perfect în mentalul colectiv al poeților de astăzi, pervertindu-le imaginația, propensiunea poetică și, în ultimă instanță, talentul.

Mă gândesc, de aceea, că poeții contemporani ar putea să se implice într-un concert academic mai susținut de propria lor voință estetică. Dar această ideea nu este /era decât o sugestie...

Iar o explicație mai largă ar suna cam așa: iar pe de a treia parte, pentru că nu aici ar fi trebuit să intervină atotputernicia de-construcției diferenței diferenței poeziei contemporane! Dacă am folosit un astfel de grup nominal, anormal prin proliferarea perversă a genitivului, înseamnă că nu-mi place deloc poezia actuală. Revin: binomul eirein/poiein, fundamental, dar problematic prin însăși complexitatea sa, a fost, prin necunoaștere, inversat, adică de-construit în cea mai bună „tradiție” derrideană. Recunosc: subiectul de-construcției este un succes, dar obiectul ei este un eșec. De aceea nu pot admite ca eirein să fie termenul prim al binomului, și nu poiein!

În loc de concluzie, dar totuși: Poezia nu trebuie spusă, ci făcută. Nu retorică, ci poetică. iar poeți, în consecință, ar trebui să spună mai puțin și să facă mai mult, să retorizeze mai puțin și să poetizeze mai mult: să fie poeții poeziilo rlor...

„TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde” („TOMIS” 199?)

 Nicolae Rotund, TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde. „Mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect modalitatea prezenței operei în timp” (I), „Tomis!”, Constanța, 199?

- Stimate Eugen Todoran , v-ați dedicat în special celor două mari opere valorice ale literaturii noastre din secolele XIX și XX. Sunteți, prin urmare, în accepția obișnuită, în primul rând istoric literar, nu-i așa?

+ Sunt istoric literar, dacă vreți, într-un sens mai lard decât sensul tradițional al termenului, pentru că am avut impresia că sociologismul își face loc în critică sau chiar înlocuiește critica prin istoria literară. Perspectiva sociologică, implicată de istoria literară, este fundamentală și obligatorie în orice judecată critică motivată din perspectiva istorică, dar „drumul jumătate” o face inutilă în obiectivele ei adevărate, Perspectiva istoricului, inevitabil, trebuie să se mute de pe orizontala fenomenului cultural, istoric determinat, pe verticala „producerii” lui în structurile artistice care-i sunt proprii, cu o autonomie relativă față de condițiile care l-au determinat și, în acest fel, opera este recunoscută cu adevărat „istorică”.

-Cât de strânsă este legătura între viața și opera scriitorului? Dv. susțineți, vă citez: „... opera oricărui scriitor se explică în primul rând prin condițiile vieții”. Ce trebuie să înțelegem prin „condițiile vieții”?  Intră aici și structura individului, psihologia lui?

+ Întrebarea nu este dacă opera unui scriitor se explică sau nu prin condițiile vieții pentru că metoda raportării la ele este obligatorie chiar și pentru cazul când este puțin sau deloc cunoscută viața scriitorului - noi o refacem din opera lui. Nu cunoaștem destul de bine „un” Homer din epopeile presupuse a fi fost scrise de el? În studiul istoric ne interesează integrarea scriitorului în epoca lui, în tendințele și ideologia literară a timpului său, dincolo de orice date personale ale vieții. Dar interesează și împrejurările particulare ale scriitorului, contactul lui cu anumite personalități, lectura anumitor cărți, adeziunea la o anumită grupare etc. Aceste date sunt importante, dar noi nu pe acestea trebuie să le descoperim în studiul nostru istoric, ci „semnele” lăsate de ele în operă. Adică nu trebuie să facem un subiect în sine din condițiile vieții, ci trebuie să plecăm de la ele, atât cât ne pot fi cunoscute, spre planul superior al integrării lor în produsul artistic al scriitorului.

Dar s-ar putea ca, astfel, principala calitate a istoricului literar să fie capacitatea lui de interpretare a operei, fără să identificăm aici numaidecât „interpretarea” cu critica literară, în sensul ei de act de cercetare” a operei. Există o judecată estetică proprie criticului literar, fără de care nu este posibil nici un alt „talent” al lui, indiferent dacă el sesizează sau nu sesizează, reconstituie sau recreează valoarea operei. Însă pentru dimensiunile fundamentale ale operei, ca sens al valorii ei artistice, cred că studiul critic trebuie să fie mai mult decât un act de receptare sau de imprimare a ei în momentul în care a fost creată. Când valorile sunt recunoscute în timp, critica lor devine una de interpretare sau de reinterpretare, într-un studiu mai anevoios, dar mai complex, care nu mai este o critică „de moment”.  Acesta cred ar trebui să fie obiectul istoriei literare, în sensul ei de disciplină întemeiată pe o anumită concepție și pe o anumită metodă, dincolo de „istorismul” de care poate fi acuzată prin pierderea „obiectului” ei adevărat, care rămâne același cu al criticii - opera literară. Căci, după o lungă și bună practică a criticii literare contemporane, se poate spera că a sosit timpul să ne revizuim și concepția despre istoria literară, considerată mai ales un fel de „arhivă” documentaristică înghesuită în subteranele ale evoluției istorice a fenomenului literar. Din păcate, direcția nepozitivistă, o formă de înnobilare a sociologismului vulgar, persistă în a întreține o atare concepție. Dar mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect, ca și critica literară, modalitatea „prezenței” operei în timp, definită numai din puncte de vedere diferite de cele două discipline. Istoria literară, forțată în mod obiectiv de critica literară să confrunte „contextualitatea” sensului operei cu „textul” ei, este astfel nu doar o „prezentare” istorică a operei într-un anume context cultural al producerii ei, ci o „prezentificare” a contextului într-o anumită dimensiune internă a alcătuirii ei, forțând la rândul ei, în mod obiectiv critica literară să pătrundă într-o zonă de profunzime a sensului, al cărui cadru exterior este istoria culturii.

- Ce ne puteți spune despre raportul dintre operă și metoda critică?

+ Răspundem mai bine cu metafora lui Gaetan Picon: conștiința critică însoțește opere așa cum umbra ne însoțește pașii, pentru că de îndată ce opera întâlnește o privire, adică este citită, cheamă irezistibil conștiința critică. Adăugăm  numai că apropierea criticii de operă, ca mod de judecare a ei, dacă este ca umbra care însoțește pașii, nu se înțelege fără o anumită concepție pentru stabilirea unei relații între obiect și reflectarea lui. Concepția clasică reduce opera la idee, prin analogia cu cunoașterea filosofică rațională la gânditorii antici, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea” ideilor din înțelegerea sensibilă a „figurilor” limbajului. Concepția romantică, în opoziție cu cea clasică, reabilitează sensibilul prin înlocuirea ideilor cu sentimentele, de unde și confundarea actului critic cu redescoperirea afectivității în expresia poetică. Concepția modernă reduce opera la sens, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea sensului” din imaginea sensibilă, ideea fiind ea însăși, în esența ei, imagine. Deci, după concepția clasică umbra criticii este mult prea mică în privirea care o însoțește; după concepția romantică, arta iese din umbra criticii, ea fiind prea mare în privirea care o însoțește; după concepția modernă, umbra criticii este mult prea mare în raport cu umbra care o însoțește, pentru că opera însăși, fiind deschisă, fără o dimensiune măsurabilă, lasă deschisă și posibilitatea de judecare a criticii. În mod paradoxal, aceasta din urmă este mai aproape de operă, pentru că sensul pe care îl sesizează actul critic, nu este nici idee, nici imagine, ci ideea-imagine sau simbolul, iar o critică simbolică are ca obiect o dimensiune de adâncime, pe care ea este în drept să o exploreze.

Adaug că amploarea metodologică a criticii moderne, într-un anumit „joc al umbrelor” care învăluie opera literară, cu toate că mai adesea uită de operă chiar în „aprofundarea” ei, nu împuținează axiologic literatura, ci dimpotrivă, în „experimentele” ei, o face prezentă, pe întreaga ei istorie, în conștiința ei de sine, care este critica literară; și astfel, „limbajul despre limbaj” se constituie el însuși într-o componentă a literaturii, îmbogățind-o. „Opera nu este istorie: ea este în lectura pe care i-o facem”, spune Gaetan Picon, dar adăugăm imediat: istoria e în operă, căci ea nu este în afara lecturii pe care i-o facem operei, ea situându-se în prezentul ei, și de aceea o face contemporană în actul lecturii din perspectiva în care o privește; astfel ea nu este istoria operei, iar dacă judecata face istorie, judecata este a istoriei. Numai așa are înțeles ideea de progres, ca dimensiune a unicității operelor literare. Critica literară, în acest caz, ca „joc al umbrelor” întreține fundalul în care opera este mereu aceeași pentru mereu alte unghiuri ale privirii ei.

Literatura română contemporană are în critica literară; și dacă sensul fundamental al cuvântului „critică” este acela de „negare”, în perspectiva istoriei literare el primește sensul de „afirmare”, dovedind că istoria literaturii române, prin operele scriitorilor ei de valoare, este un orizont de lumină pentru umbra ce vine în urma lor, ca act critic de valorificare a moștenirii literare, pierzându-se la rândul său în această lumină.

- Care sunt avantajele și dezavantajele istoricului literar față de cele ale criticului literar?

+ Dacă nu se pune în discuție profesionalitatea lor, criticul literar are avantajul „prezenței” lui, al publicității lui și al autorității imediate, fără de care el nici nu este nimic. Istoricul literar are avantajul „timpului” pentru care el lucrează. Numai că timpul este viclean și pentru unul și pentru altul: dă impresia criticului că „prezența” lui este totul, ca și cum toată construcția lui ar „rămâne” în timp; iar istoricului îi dă impresia că așteptarea lui este pe deplin motivată de ceea ce el „pune” în timp. Căci timpul schimbă baza oricărei valorificări și dac rămâne ceva sigur din lucrarea fiecăruia este felul cum fiecare a răspuns propriei cerințe a profesionalității lui, indiferent că a fost istoric sau critic literar.

- Pentru ce metodă a criticii literare optați?

+ Optez pentru o critică literară axiologică prin obiect și fenomenologică prin metodă. precizez că am formulat a ceastă opțiune într-un articol despre Tendințele literaturii cin „Revista Cercului Literar” nr. 4, dacă nu mă înșel din 1945, ca o integrare teoretică în disputa privind moștenirea „maiorescianismului” în etapele postmaioresciene ale criticii literare. În studiile pe care le-am făcut de atunci încoace am căutat să mă mențin pe aceeași direcție, deși drumul ales nu mi-a adus nici un avantaj publicistic, lucrările mele intrând mai puțin în atenția criticilor literari cu vocația profesională.

Pare necesar să mă opresc puțin asupra aspectului metodologic al criticii literare pe care am numit-o fenomenologică. Este o critică practicată în direcția „studiului” în general, mai puțin publicistic și mai mult filosofic, dacă ne gândim, evident, nu la filosofia teoretică, ci la filosofia literaturii. Căci este un demers acela al explorărilor sensului poetic în straturile fundamentale, considerate esențiale, ale operelor literare; aspecte precum: tragicul, comicul, sublimul etc și, implicit, „descrierea” structurilor de adâncime ale alcătuirii lor. Avantajul principal este că metoda, deși pare neschimbate, se adaptează la particularitatea fundamentală a operei studiate, urmează, așadar, „proiectul intențional” al gândirii poetului, reconstituit de „conștiința critică” într-o „coincidență” pe care fenomenologii o numesc „conștiința de sine și conștiința celuilalt”. Este o formă de a surprinde „punctul generator” al operei, într-o meditație al cărei obiect este „totul” formelor producătoare de sens în expresia poetică.

Adaug că această metodă nu este aplicabilă decât la operele mari ale literaturii, care au nivel de profunzime real ca el să fie construit în mod artificial, ca un „pretext” pentru demersul actului critic.

- Ce v-a oprit să faceți critică literară?

+ Răspunsul este dat în ceea ce spuneam înainte. Criticul este prin definiție cititorul care emite judecăți de valoare asupra unor opere care stau la pragul de unde el le alege pentru a le impune cititorului prezent fără mari griji dacă el a spus sau nu ceva pe deplin adevărat, pentru că adevărul este ceva ce ține de istorie, iar istoria numai din interes documentar ține seama de ce a spus criticul la apariția operei.

Important pentru critic este ca el să fie crezut în ceea ce spune, în baza unui sistem propriu de judecăți, valabile după cerințele contemporaneității. Un critic care nu scrie imediat ce gândește renunță la condițiile lui esențiale de interpret în relația operelor cu cititorul. Criticul este un actor care joacă pe o scenă pentru un  public real, chiar dacă scriitorul și-a creat opera gândindu-se la un public ideal. El este „omul zilei”, nu al viitorului, iar satisfacția lui imediată este de a fi aprobat și aplaudat. Pentru aceasta sunt necesare anumite calități de fond: intuiția judecății de valoare - orice critică de acest fel este inevitabil impresionistă - cât și un anumit talent în comunicarea impresiei, dar și calități de tactică și strategie în afirmarea sau respingerea valorilor, o pasiune în susținerea argumentelor și o disponibilitate de echivoc, pentru a spune indirect ceea ce de fapt el nu vrea să spună, sau invers, de a ocoli ceea ce el ar trebui să spună când autorul aștepta de la el, ca și cititorul, un verdict adevărat. N-am făcut deci critică literară pentru că nu am avut inclinație spre o lectură de acest fel.

„Diferența specifică” („TOMIS” 1982)

 ?, Cartea de debut. Diferența specifică, „Tomis”, Constanța, 1982

Autodeclarându-se „o suită de fragmente critice despre subiecte disparate”, Diferența specifică nu produce, însă, impresia de haos, de alegere întâmplătoare cronici literare oarecare, înghesuite cu grabă între coperțile unei cărți. Tânărul critic (nu îi cunosc vârsta biologică, dar fervoarea pe care o are în abordarea literaturii mă îndreptățește să-l consider astfel) este mereu preocupat de numirea mărcii individuale, proprie fiecărui scriitor și fiecărei opere care îi incită aprecierea: „Seria istorică a creațiilor și valorilor ale prezentului sunt reperele permanente ale criticii angajate să definească opera: definire care presupune găsirea genului proxim precum și a diferenței specifice. În primul sens, critica se deschide spre istorie literară, comparatism și, în genere, spre sinteză, conform unui principiu extensiv; în celălalt, spiritul critic se întregește și echilibrează prin explorarea profunzimilor, în virtutea principiului intensiv și analizei”(p. 205). Ion Simuț dă dovadă de acuitate și finețe în detectarea structurilor de adâncime. Subtilitățile de la macro-nivelul construcției sunt privite permanent în relație cu cele de la micro-nivelul stilului. Intenționalitatea este totdeauna confruntată cu produsul finit (cartea - n. n.). Convergențele și discrepanțele ies la iveală și constituie, în ultimă instanță, indici axiologici.

Re-citirea unor scriitori intrați de mult în istoria literară (G. Ureche și M. Costin, O. Goga, Aron Cotruș, G. Ibrăileanu, Gala Galaction, T. Arghezi, P. Constantinescu, G. Mihăescu sau L. Rebreanu) se face într-o viziune ce încearcă a fi novatoare prin perpetua raportare la cerințele impuse de timp și de succesiunea experimentărilor literare ale contemporaneității. Polemica, aplicată la obiect și lipsită de fanfaronadă, nu este defel ocolită. Ea dă un plus de savoare necesar. Atunci când gravitează în spațiul actualității, criticul devine, însă, mult  mai pertinent. Considerațiile asupra romanului (M. Preda, Ș. Bănulescu, D. R. Popescu, G. Bălăiță, A. Buzura), asupra poeziei (A. Rău, I. Gheorghe, A. Păunescu), asupra criticii însăși (E. Papu, Al. Piru, I. Negoițescu) (...) unui dotat artizan în decriptarea semnificațiilor. Având o (...) apetență pentru interpretarea (...), I. Simuț nu se transformă, totuși, într-un critic numai (...). Elementele extrase prin analiză slujesc procesului de afirmare sau infirmare a valorii. Cunoscător al noilor „grile” uzitate de exegeza literară, el nu le folosește în mod exagerat. nu suntem deloc sufocați de termeni greoi, cu înțeles abscons. Fraza de desfășoară cu suplețe și caută formula concis definitorie prin plasticitate: „Întrebarea este pentru el sesamul, adevărului” (despre M. Preda), „Narațiune în derivă, ea însăși deriva umanității pe care o exprimă” (despre D. R. Popescu), „Despărțindu-se de Goethe și Faust, (...) s-a întreținut cu Mefisto” (despre C. Noica), „Critica lui M. Nițescu nu se abandonează impresiei, ci se supune permanent verificărilor”. Pasiunea, apanaj al criticului convins de menirea sa, duce în anumite situații la concluzii discutabile (I. Gheorghe sau A. Buzura). Oricum, așa cum ni se dezvăluie din paginile Diferenței specifice, I. Simuț nu pare a fi refractar al dispute critice izvorâte din bune intenții.

Deși formal culegere de texte, cartea de față este pătrunsă de dorința sistemului. Sinteza, pe care aparent autorul o refuză, (...).