Colegiile în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Familia ei! Gîndul îl urmări tot timpul cinei, la care Fleur discută planurile de viitor pentru Kit. Ea opina să-l trimită la colegiul Harrow*, pentru că Michael și tatăl său urmaseră Winchester**. Michael nu avea nimic nici împotriva unui, nici a celuilalt, și chestiunea nu fusese încă decisă.
- Toți din familia mamei tale au urmat la Harrow, pledă Fleur. Winchester mi se pare superior și arid. Și cei care-l frecventează nu se prea bucură de notorietate. Dacă tu n-ai fi urmat la Winchester ai fi fost de mult răsfățatul gazetelor.
- Îi dorești lui Kit notorietate?
- Da, o notorieta decentă, de bună seamă, ca a unchiului Hillary. (...)
- Cred că tu preferi Harrow pentru Kit fiindcă acolo fac pe lorzii.
Fu rîndul lui Fleur să devină țeapănă.
- Ei bine, așa e. Aș fi ales Eton***, numai că-i prea ostentativ și detest uniformele albastru-deschis.
- Mă rog, continuă Michael, sigur că sînt subiectiv în ce privește școala la care am urmat, așa că alegerea îți revine ție. Oricum, nu pot avea nici o obiecție împotriva unei școli care l-a format pe unchiul Adrian.
- (...) Deci chestiunea e lămurită: Kit merge la Harrow.
- Dacă va mai exista un Harrow în momentul cînd va împlini el vîrsta potrivită.
- Nu fi prost. Nici o galaxie nu e mai fixă decît cea a școlilor publice. Amintește-ți cum au înflorit în timpul războiului trecut****.
- În timpul războiului viitor nu vor mai înflori.
- Atunci, nu trebuie să mai fie un viitor război.
- Atîta timp cît dăinuie pukka-sahib*****-ismul, războiul nu poate fi evitat.
- Dragul meu, doar nu crezi că respectarea cuvîntului dat și alte de-alde astea au însemnat altceva decît lustru de suprafață. Am făcut război pur și simplu pentru că ne-am temut de preponderența Germaniei.
Michael își ciufuli părul.
- În orice caz, a fost o bună ilustrare a celor ce-am spus, că există mai multe lucruri în cer și pe pămînt decît visează pukka-sahib-ii; da, și mai mult situații pe care aceștia nu-s-chemați să le rezolve.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1993, pp. 374-376.

NOTE M. T.
* Colegiu internat pentru băieți fondat de regina Elisabeta I în 1573. (http://www.harrowschool.org.uk/)
** Colegiu pentru băieți fondat în 1382 de William de Wykeham, episcop de Winchester și cancelar al Angliei. (http://www.winchestercollege.org/history-of-the-college)
*** Colegiu pentru băieși fondat de regele Henric VI în 1440. (http://www.etoncollege.com/briefhistory.aspx)
**** Primul Război Mondial (1914-1918).
***** Pukka-sahib = 1. Autentic. 2. Superior. (În colonia britanică India) (http://www.thefreedictionary.com/pukka)

Aforisme ale scriitorului Arthur Porumboiu (1935 jud. Buzău - 2 decembrie 2011 Constanța) (TOMIS)

Arthur Porumboiu, Aforisme, „Tomis”, Constanța

Gândeam : norii se duc fără noi. Ploile cad fără să ne întrebe.

Iarba îmi povestea prin semințe viitorul. Iarba își continua viața care nu poate fi închisă în țarcurile morții.

Cerul era palatul meu de cleștar. Și nu-i putea dărâma mâna stelară a morții.

Vreau să mă vindec prin Cuvânt. Și nu mă vindec!

Sunt un om, dar puteam fi o mireasmă. Sunt un om, și-mi împart viața între muncă și durere.

O fructă căzută îmi spune: „Pe toți ne cheamă pământul”.

Totul s-a spus. Nimic nu-i nou, însă pentru fiecare moartea constituie o noutate inconstestabilă, de care e firesc să se teamă. Sufletul omului nu-i pregătit să-nfrunte acest mister.

Ar trebui să-nvățăm de la albine: ele nu știu decât să lucreze și să producă bucurie.

Eroarea trăiește-n sufletul fiecăruia. Nu există ființă umană perfectă. Nic chiar moartea nu cunoaște perfecțiunea. Dovadă este modul ei de acțiune: de fiecare dată altfel. Ea se dovedește a fi suprema eroare pentru că oprește drumul omului spre perfecțiune. De ce Dumnezeu nu-i abate mâna? E o enigmă pe care n-o vom putea dezlega niciodată!

Cel care gândește o crimă poate să o și săvârșească, dar nu-i mai puțin adevărat că el poate trăi cu ea în simbioză întreaga viață, fără însă a reuși s-o concretizeze. Refularea este preludiul crimei, însă dacă nu i s-a oferit mediul prielnic (tensiunea maximă) ea rămâne în domeniul intenției. Asta nu înseamnă că sufletul nu va fi torturat continuu, ci dimpotrivă.

Iubirea este singura când omul muritor se crede o ființă eternă. pentru că el, în acele clipe de beatitudine, uită că (mai) există și moarte.

Critica poeziei contemporane (CĂLINESCU 2001)

 Patrick Călinescu, Eirein vs. Poiein, „Agora”, Constanța

Totul se rezumă la genul etimologiei cuvintelor. Chiar și această diferență fundamentală în științele umaniste.

În axiologia și praxiologia poetică (în demersul teoretic și practic prezent în contextul poetic) e cu atât mai importantă. pentru cei interesați voi răspunde implicitului lor de ce? prin explicit...

pentru că de ea depinde însăși natura poeziei, așa cum poeții și-o dezvăluie lor și lumii care-i potențează pe poeți.

Voi continua mai puțin ermetic, dar la fel de abstractizant.

Fac următoarele asocieri: axiologia poetică trebuie să țină de eirein, iar praxiologia poetică - de poiein. Etimologic și logic așa și este. Textual, lucrurile nu stau deloc astfel. În această dichotomizare (iată un sinonim savant al genului!) ar fi rezistat la orice critică așa cum am construit-o acum aș fi stat liniștit. Și înt-o asemenea stare aș fi putut să-mi îndrept discursul nemulțumirilor mele împotriva poeților care, probabil, instinctual, fără insight științific, au simplificat și mai mult asocierea de mai sus, transformând-o dintr-o ecuație nereușită despre condiția poeziei (contemporane în acest caz) într-un modus vivendi rudimentar și a-poetic.

Bun, dar nu pot sta liniștiti atât timp cât acest binom nu se vrea de-construit cinstit derridean. Dar, fără îndoială, există un anumit grad de rezistență la de-construirea sa necesar pe care l-aș numi diferența diferenței. Pe scurt, așa. Iar pe lung, îmi plac aceste simetrii logice, dar a-morfologice și în afară de jocul de cuvinte de pe rândul de sus: al poeziei contemporane.

Ajung, după un ocol relativ mare, acolo unde am vrut să ajung: la cât  de nemulțumit sunt de felul în care se scrie astăzi poezie. Dacă aș fi  un lector neavizat, așa spune pur și simplu : nu-mi place cum se scrie poezie acum! Dar, pentru că sunt un lector avizat, mă întreb și m-am întrebat de nenumărate ori până în acest punct al prezentului de ce nu-mi place felul în care se scrie poezie acum.

O explicație reducționistă ar suna aproximativ așa: pentru că nu s eține seama , pe de o parte, de lipsa de fundament logică a axiologiei poetice/eirein vs. praxiologie poetică/poiein, iar pe de altă parte, pentru că falsul pe care această ecuație l-a legitimat pervers prin necunoaștere: poeții l-au transformat în al lor modus  vivendi.

Și astfel instituția confuziei s-a instalat perfect în mentalul colectiv al poeților de astăzi, pervertindu-le imaginația, propensiunea poetică și, în ultimă instanță, talentul.

Mă gândesc, de aceea, că poeții contemporani ar putea să se implice într-un concert academic mai susținut de propria lor voință estetică. Dar această ideea nu este /era decât o sugestie...

Iar o explicație mai largă ar suna cam așa: iar pe de a treia parte, pentru că nu aici ar fi trebuit să intervină atotputernicia de-construcției diferenței diferenței poeziei contemporane! Dacă am folosit un astfel de grup nominal, anormal prin proliferarea perversă a genitivului, înseamnă că nu-mi place deloc poezia actuală. Revin: binomul eirein/poiein, fundamental, dar problematic prin însăși complexitatea sa, a fost, prin necunoaștere, inversat, adică de-construit în cea mai bună „tradiție” derrideană. Recunosc: subiectul de-construcției este un succes, dar obiectul ei este un eșec. De aceea nu pot admite ca eirein să fie termenul prim al binomului, și nu poiein!

În loc de concluzie, dar totuși: Poezia nu trebuie spusă, ci făcută. Nu retorică, ci poetică. iar poeți, în consecință, ar trebui să spună mai puțin și să facă mai mult, să retorizeze mai puțin și să poetizeze mai mult: să fie poeții poeziilo rlor...

(SCHWARZ 1995)

Gheorghe Schwartz, Apocalipsa cifrei rotunde, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.

Mi se pare o nemăsurată cutezanță să faci pronosticuri în legătură cu evoluția cărții. Asta după ce  se știe că  la început a fost cuvântul și acesta, cuvântul, va fi și cel ce-i va supraviețui omului. Fac parte dintre cei care recunosc acum că supremația cărții se constituie dintr-o categorie ce depășește puterea de cunoaștere a ființei umane, întrucât omul nu are nici suficiente mijloace senzoriale pentru a urmări istoria până la capăt și nici nu dispune de destule cunoștințe. Dimpotrivă, cartea i s relevă câteodată și atunci omul se autocunoaște: cineva, purtând pentru noi numele convențional „Homer”, a născocit Cartea Troiei și un neamț meticulos, luând descrierea ad litteram, a demonstrat adevărul material al legendei. Isprava lui Schliemann mi se pare exemplară: nimeni, nici un istoric serios nu a săpat niciodată la întâmplare, toți au adus dovezile concrete în urma studierii unor surse livrești. Dar Schliemann a dovedit într-o perioadă extrem de pozitivistă că prejudecata posibilității de a „născoci” reprezintă o trufie tipic umană.
Foarte prostul orator Moise, atunci când primește cele Cinci Cărți de la Dumnezeu, este strivit de greutatea lor. Michelangelo și Freud sunt printre puținii care se ocupă de acest moment. Despre conținutul clor Cinci Cărți s-au scris numeroase exegeze. Greutatea provine din a depăși simbolul și de a reveni la înțelegerea ad litteram, cea care i-a servit drept ghid lui Schliemann. Forța cuvântului este atât de mare, încât am încercat să imaginez în mai multe proze o realitate născându-se din ceea ce eu așterneam nevolnic și, totodată, autoritar pe hârtie. Merg până acolo, încât cred că tot ce scriem se va întâmpla. Aceasta este părticica de dumnezeire care s-a oferit muritorilor.
Sfârșitul secolului nostru reprezintă sfârșitul a aproximativ 2500 de ani de istorie scrisă. În măsura în care ciclul nu se va închide, omul se va folosi și pe mai departe de șansa sa de dumnezeire și va scrie și în continuare.
Ceea ce se întâmplă acum, la noi, face parte din deruta generală, iar întrebarea anchetei nu poate decât să-mi aduc aminte de presentimentul acut al apocalipsei pe care l-a trăit omul înaintea anului 1000, a anului 1500 și iată, acum, înaintea încheierii celui de-al doilea mileniu după Christos.
Pornind de la predominanța tiranică a economicului în harababura pe care o trăim, ne imaginăm apocalipsa și prin dispariția capacității omului de a mai născoci cărți. Astfel, se uită că, până una alta, cuvântul l-a născocit pe om și că, dacă există ceva ocult în lume, acesta sigur este cuvântul.
Cât de mioape sunt prezicerile după care televiziunea și presa scrisă (o altă formă a cărții) ar putea distruge dorința de consemna și de a citi se compară doar cu realitatea pe care noi, azi, în România, o o întâlnim la tot pasul: „Nimeni nu mai citește  nimic, nici un autor serios nu mai are nici o șansă de a-și edita cărțile, prețurile foarte mari fac tirajele - și așa minuscule - nevandabile, omul luptă să supraviețuiască fizic, el și familia sau, dimpotrivă, este preocupat să-și investească noile milioane și nu mai are chef de Romeo și Julieta. Cui să-i mai scrii astăzi?” Lăsând la o  parte ultima întrebare retorică, ea fiind cu totul imbecilă, de parcă ai scrie pentru vecin sau pentru portar, restul evidențelor sunt sfidate astăzi tot de carte: niciodată n-au apărut la noi mai multe titluri, niciodată nu s-a lucrat la noi mai economic în domeniul editorial și, deci, niciodată nu -au cumpărat în România atâtea cărți, în România unde cel puțin cartea s-a cumpărat întotdeauna mai mult decât în alte locuri.
Cartea își urmează viața ei, cea care o anticipează pe a noastră și nu are nici un rost să ne îngrijorăm pentru ea: cartea, oricum, ne va supraviețui.

Cartea la sfârșitul mileniului II („TOMIS” 1995)

Redacția Tomis, Cartea, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1, 15

În numele adevărurilor sau minciunilor cuibărite în acest straniu obiect folositor, cu un ușor iz de lux, s-au purtat războaie, s-au pacificat teritorii uriașe, au fost scoase din beznă popoare, au fost uciși oameni nevinovați, au fost puse pe roate ori distruse civilizații înfloritoare. Lumea întreagă, se spune, a început și se va sfârși într-o carte. Și atunci, cum ne mai mirăm de fascinația pe care ea o are asupra născocitorilor ei, acești oameni de hârtie al căror țel suprem este să-și verse gândurile, obsesiile, fantezia într-un șuvoi de cerneală în stare să păteze un pic mințile-sugativă ale semenilor. Scriitorul fără manuscrisul lui (cu sau fără voia cuiva, manuscrisul nu are decât o singură năzuință: lumina tiparului) nu există. Secolele au trecut și nimic nu s-a schimbat în această privință. În ciuda atât de previzibilelor fluctuații, scriitorii, de la primul încoace, nu au dat nici un semn că ar dori să aleagă alte arme decât propriile cărți pentru a se opune, mereu în avangardă, scurgerii nepăsătoare  a timpului, goanei zănatice a vieții care, aparent, nu duce nicăieri.
Cei care prevestesc dezvoltarea tehnologiei într-un asemenea hal încât cartea va deveni inutilă  și va rămâne un obiect de muzeu, rolul ei fiind preluat în totalitate de imagini, ori de cu totul alte forme  de ratare a paradisului terestru, uită un lucru esențial: scriitorii lucrează cu vorbe, nu cu altceva. Cu zeama de cuvinte pe care o tot pregătește el, se pot vindeca bolile spiritului, inclusiv cea mai gravă: frica de moarte. Cuvântul este esența omului, iar scriitorul este cel sortit să combine parfumurile acestei esențe.
Cartea pare să fie, în ziua de azi, o citadelă de dimensiuni colosale. Conține miliarde de cuvinte mișunând de așteptări. Și dacă, prin absurd, în mileniul următor, din cine știe ce rațiuni practice, economice ori apocaliptice, toate filele omenirii s-ar transforma în scrum, peste o vale de cenușă, într-o zi, tot va ploua. Acolo va răsări o plantă firavă, adică sămânța unei cărți. Și dacă nu va mai ploua? Vor apărea, desigur, cărțile de nisip. Să evolueze pe ruinele tuturor lucrurilor, e chiar menirea scriitorului.
Din păcate, puterea de persuasiune, nu lipsită de argumente, a celor ce prevestesc dispariția definitivă a cărții, este considerabilă. Noi ținem să le reamintim doar unul dintre numeroasele avertismente înscrise cândva pe exemplarele Cazaniei lui Varlaam, care, după cum se vede, au avut efect, de vreme ce volumele cu pricina au rezistat atâtea sute de ani: „Cine se va afla să ia această carte, să-i fie capul de piatră și piatra de cap”. Pericolul e oricum minim, pentru că veșnica materie există dinainte operei demiurgice, care o formează și dă naștere ideilor, ființelor, lucrurilor. CARTEA a apărut înainte ca noi toți să știm ce suntem, vrând-nevrând, înscrisă cu litere răbdătoare în ea. Există oare un mai limpede izvor de speranță?

„Vasile Donose: Sinteze estetice” (STORIN 1988)

 Aurel Storin, Vasile Donose: Sinteze estetice, „Tomis”, Constanța, 1988

Să scrii o carte pe care s-o intitulezi „Sinteze estetice” mi se pare, înainte de toate, un gest temerar. Lumea contemporană, atât de preocupată de destinul său, de atâtea răspunsuri care pot fi date unei întrebări formate dintr-un singur cuvânt, „încotro?”, a cam pierdut gustul pentru sinteză. Lumea de astăzi se specializează. Fenomenele, activitățile, planurile, prețuirile, produsele, cărțile, spectacolele, războaiele și chiar bolile - toate sunt supuse astăzi analizei. Secolul XX nu s-a prea dovedit dispus pentru sinteze.

Din fericire însă, autorul care a cutezat aceste „Sinteze estetice” - compozitorul și muzicologul Vasile Donose - și-a intitulat astfel lucrarea în spiritul definiției conform căreia o sinteză este „o lucrare care abordează datele esențiale ale unei probleme sau ale unei discipline” (DEX, Editura Academiei, 1975, p. 866). Astfel că „sintezele” lui V. D. sunt orgolioase, dar nu trufașe. Ele sunt premise, dar nu concluzii. Ele răspund unor întrebări punând alte întrebări. Ele nu pun punct, cu puncte, puncte... Autorul propune cititorului un mod de abordare a unor probleme esențiale ale muzicii care este evident al său, dar el nu spune nicăieri că acesta este singurul posibil. Cartea nu pare polemică, dar, într-un fel, ea este. V. D. parcă ar polemiza continuu cu spiritul pornit spre aventură al condeiului său. El se temperează permanent, impunându-și o linie sobră, cât mai ferită de metafore și înflorituri stilistice, atât a raționamentului estetic, cât și a scriiturii propriu-zise. Demnitatea sa intelectuală, claritatea și sobrietatea modului său de a gândi și a se comporta, se reflectă deplin în modul de a scrie. pe unii, stilul îi trădează. Pe V. D. îl apără. El este un degustător al ideii, al asocierii - niciodată bizară sau forțată - al cuvântului exact. El nu scrie ca un literat, ci ca un om de știință: nu forța imaginii îl interesează, ci claritatea și, uneori, tensiunea argumentării.

Sigur că, în zilele noastre, o carte de estetică nu mai poate conține referiri exclusiv estetice. Disciplinele nu mai sunt disciplinate ca altădată, când se încolonau una lângă alta la apel. Există o stare de întrepătrundere, de condiționare, de „fâșie arată”, pe care disciplinele vecine o trec într-o direcție și cealaltă fără formalități de graniță. Ba chiar, uneori, discipline foarte îndepărtate își fac un fel de „vizită la rude” și abia atunci îți dai seama cât de mult a evoluat estetica în ultimele decenii. Estetica de astăzi cere de la cei care o produc un orizont de cultură care, ca orice orizont, se îndepărtează pe măsură ce te apropii de el. Esteticianul fără cunoștințe solide în mai multe domenii nu mai poate face față esteticii contemporane.

Aș îndrăzni să scriu aici că „Sinteze estetice” nu este o carte de strictă specialitate. Sigur că referirile sale în domeniul fără sfârșit al muzicii sunt preponderente. Dar cartea poate fi citită cu un deosebit interes și pentru deschiderea sa generală de cultură, pentru punțile pe care le aruncă spre cetățile celorlalte arte, mai ales spre arta cuvântului. Un capitol întreg, al cincilea, dedicat evoluției limbajului muzical și care mi se pare a fi cel mai bun din carte, aduce un bogat și înmiresmat buchet de argumente, ale autorului și ale altora, privind întrepătrunderea celor două arte, modul lor, uneori inseparabil, de a coexista.

Sigur, ne este reamintită și aserțiunea lui Wagner că „muzica începe acolo unde sfârșește puterea cuvântului”. 

Dar unde sfârșește oare puterea cuvântului?  Și cine ne-ar putea comunica și în ce mod locul exact locul exact în care începe muzica? Poate că fiecare mare compozitor ne transmite, în felul său și prin chiar conținutul operei sale, această comunicare. Și noi îi ascultăm pe toți, cu urechea mereu atentă la muzica cuvântului, cât și la cuvântul muzicii. Și iar ne întoarcem cu gândul la Wagner și pentru că el nu se putea să nu știe unde începe muzica, îl credem pe puterea cuvântului...

Aceste note nu sunt decât o invitație: vă invită să citiți cartea lui V. D. și veți observa, desigur - printre atâtea altele - cât de bine și cu câtă demnitate și credință artistică pot cuvintele acestei cărți să slujească muzica.

„Virgil Teodorescu” („TOMIS” 1984)

 ?, Virgil Teodorescu, „Tomis”, Constanța, iunie 1984

Poetul Virgil Teodorescu s-a născut la 15 iunie 1909 în comuna Cobadin din județul Constanța. În acest început de vară aniversează 75 de ani. Activitatea de creație literară a început-o încă de pe vremea când era elev la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Opera sa poetică se derulează, așadar, de-a lungul a peste cinci decenii.

- Stimate Virgil Teodorescu, în ultimii ani am stat deseori de vorbă despre viața și creația dv.  Acum, în acest moment aniversar, v-aș propune să facem o scurtă retrospectivă. Deci, cu ce să începem?
+ Să zicem, cu debutul meu ca poet. Dacă ar fi să păstrez un criteriu strict cronologic, am debutat prin anul 1926, în Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța, unde eram elev. Al doilea debut, și poate cel real, s-a produs în 1928, când Tudor Arghezi mi-a publicat un număr destul de mare de poezii în prima serie a Biletelor de papagal, poezii pe care le-am semnat cu pseudonimul Virgil Rareș. Eu nu l-am cunoscut niciodată personal pe Arghezi, dar cel de-al doilea debut al meu a fost marcat de influența poeziei sale. Al treilea debut s-a produs în 1932, când împreună cu Tașcu Gheorghiu și Mircea Pavelescu, am scos la Constanța, revista Liceu. 

- Ajungem astfel la apariția primului volum de poezie semnat de Virgil Teodorescu.
+ Da. „Blănurile oceanelor”, publicat în 1945. Apoi au urmat mereu alte volume de poezii originale sau traduceri. Cred că sunt peste 20 la număr.

- Dintre toate cărțile publicate de dv., care vă este cea mai apropiată sau care satisface cel mai mult exigențele dv.?

+ Mi-ar fi foarte greu să decid. Fiecare carte, de la scriere până la apariție, are istoria ei strâns legată de evenimentele și transformările ivite în societate, în gândire, în lupta dintre contrarii și de câte alte lucruri mărunte din viața de toate zilele. Uneori nu-mi place cartea în întregime, ci numai unele poeme din ea. Un lucru pot spune cu precizie: cărțile mele sunt unele lângă altele și se întâlnesc toate la țărmul mării, căci, la urma urmei, am trăit și trăiesc viața mării. Este firesc, am descoperit lumea privind-o printr-o fantastică fereastră dintre Dunăre și Marea Neagră, iradiant ax de rotire a fanteziei, observației și sensibilității mele.

- Care socotiți că este locul poetului în societate, printre semenii săi?

+ Eu îl văd undeva înainte, nu în frunte (asta e altceva), chiar înaintea locului său propriu. El este chemat să dea impuls schimbărilor radicale la care aspiră, cu alte mijloace decât fac toți oamenii, plecând de la activitatea care îi este proprie. Imaginația poetului sau, cu alte cuvinte, forța lui de invenție se va feri să urmeze un itinerar artificial. Unui poet care se îndoiește de realitatea concretă i se atrofiază puterea de penetrație. Să nu uităm că el este acela care, deformând cu precizie, provoacă întâlnirea omului cu el însuși. 

- Dacă am vorbit despre poet, să vorbim și despre poezie.

+ Am considerat întotdeauna poezia un realism deschis, adică o excepțională reflexie a realului, nu în oglinda apei, ci în adâncul pământului, acolo unde își are lăcașul lava incandescentă înainte de a izbucni la suprafață, acolo, unde se află, probabil, ca o cicatrice palidă, imensa prăpastie din care s-a desprins luna. Am socotit de datoria mea să ofer societății un sistem de gândire poetică nou, care respinge tot ce era defunct sau în stare de putrefacție. Această gândire nu poate fi altfel decât activă, căci ea duce o luptă neobosită și crâncenă cu tot ce este vechi, favorizând apariția și dezvoltarea germenilor noului. Am mai spus-o și o repet: orice artist este exponentul epocii sale, iar opera sa nu face decât să exprime epoca; așadar, o artă nouă nu se poate naște cu prețul sacrificării rolului activ al cunoașterii, nici cu prețul uzurpării așa zisei „subiectivități”, pentru că poezia fără subiectivitate este o poezie fără poet și duce, fără putință de scăpare, la formalism.  

- Cum apreciați actul de creație?

+ După mine, creația nu poate fi altceva decât o experiență de viață. Imaginea nu poate fi altceva decât o experiență socială cristalizată.

- Iar expresia poetică, limbajul?

+ Fără el, această experiență de viață rămâne lipsită de valoare. Consider limbajul nu numai mijlocul principal al expresiei poetice, ci o construcție concretă, dacă vreți, un imens glob de cristal în continuă rotire. Cuvântul are aceleași atribute, pentru mine, ca apa, focul, pământul, aerul, care, atunci când dispar, dispare și viața. Cuvântul nu îmbătrânește niciodată. 

- De fapt, toate acestea constituie exprimarea unei profesiuni de credință...

+ Desigur, dar să nu credeți că mă închin limbajului în calitate de limbaj, așa după cum nu mă închin nici tehnicii artistice în sine. Geneza poeziei mele - așa cred și așa concep eu - vine de departe, din noaptea boreală a poemului și tinde spre o primăvară fabuloasă. 

- Ce părere aveți că, în genere, critica literară v-a numit poet suprarealist?

+ Pe această temă s-ar putea discuta mult. Părerile pro și contra sunt numeroase. Totuși, aș dori să spun că suprarealismul nu trebuie confundat cu alte curente de avangardă, aproape contemporane cu apariția lui... Tehnicile suprarealismului sunt extraordinar de fecunde, dar trebuie folosite în diversitatea lor omogenă, în slujba aceluiași scop. Aparțin acelei generații de poeți care continuă și azi să fie animați de dorința eliberării totale a expresiei umane, de dorința de a detecta acel imens teritoriu traversat de fluviul heraclidian, în care caracterul contradictoriu al termenilor, disimulați în propria lor esență, transformă, printr-o secretă mișcare de levitație, elementul fluid într-un neîntrerupt poem al mișcării, cu mii de fețe. Având drept ax central această concepție, un grup de poeți am alcătuit în perioada interbelică, grupul suprarealist român, care s-a impus, apoi, pe plan mondial. Odată cu apariția primului volum, critica mă socotește integrat momentului suprarealist al literaturii române.   

- Să ne reîntoarcem la Pontul Euxin. Marea v-a tălăzuit întotdeauna gândurile spre limanurile poetice...

+ Așa a fost și așa va fi mereu, pentru că toată ființa mea, respirația mea se trage de acolo, este acolo unde am văzut lumina zilei, unde mi-am petrecut copilăria și tinerețea, unde am învățat, unde am iubit, unde am intrat - tânăr fiind - în mișcarea revoluționară a tineretului în anii ilegalității. Tot ce am trăit și am făcut în acești 75 de ani este organic legat de pământul natal, de acea fereastră de vis dintre Dunăre și mare. Am iubit dintotdeauna pământul Dobrogei și cu atât mai mult îl iubesc acum: sunt mândru și fericit când văd Dobrogea de azi, acest adevărat miracol al României socialiste. Nu că aș vrea să-l imit pe Eminescu, dar poate vă amintiți că într-un poem al meu intitulat „Mare nostrum” a scris următoarele versuri: „Acesta este patul pe care aș vrea să dorm / să dorm cumplit și să visez enorm / (...) / această suprafață de nesfârșit orgoliu / este castelul meu de vis și doliu / magnetică arenă, la fiecare leghe / pierea decorticat un turn de veghe”.