Umor

În fața compozitorului italian Giocchi Rossini (1792-1868) se vorbea despre o primadonă.
- Cântă cu pasiune- spune cineva. Are dicțieune și e neîntrecută în note ridicate.
- Sunt de acord - spune Rossini - dacă vă referiți la notele... croitoresei!

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, februarie 2013.

„Dimensiunile unei vocații” (DUNĂREANU - MANOLACHE 1997)

 Ovidiu Dunăreanu, Dimensiunile unei vocații. Dialog cu Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, mai 1997

Ce v-a determinat pe dvs., actor  de dramă, să vă îndreptați spre Teatrul de Păpuși?
Instituția noastră reprezintă prima etapă a copilului de a lua contact cu cultura, iar Teatrul de Păpuși Elpis din Constanța, când s-a înființat ca secție a Teatrului Dramatic - ceea ce este și în prezent - s-a înființat tocmai din această nevoie de educație a celor mici. El pune în scenă o formă de spectacol extraordinar de modernă. Tocmai acest gen de spectacol m-a atras pe mine, foarte tare, încă din studenție. Încă de atunci alături de Emil Zola la Teatrul Țăndărică, iar d-na Margareta Niculescu, actualmente directoarea Forului Internațional al Păpușarilor, cu sediul în Franța, mă ruga insistent să mă angajez în acest teatru, lucru pe care eu nu l-am acceptat atunci. Faptul că eu, actor de teatru dramatic, m-am îndreptat spre această formă de teatru - regizând spectacole și compunând muzică pentru ea - cred că spune destul de mult. Îmi place să-i văd pe copii că se bucură, că plâng, că râd sau cântă alături de personajele din lumea basmului, a poveștii, acea lume care încă mai are frumusețe și puritate sufletească. La Teatrul Dramatic, pe noi actorii ne-au năpădit zilele dure ale existenței și parcă relaxarea pe care o aveam a început să dispară. „Dramaticul” joacă într-o sală improprie pentru un asemenea teatru, în care amestecătura se cunoaște. Sala nu are anvergură, nu are funcționalitate nici pentru „Operă” , nici pentru „Simfonic”, este pentru toți o încropeală, care se vede din ce în ce mai tare. Pe când la Teatrul de Păpuși, sala este intimă, deosebit de bună și de călduroasă din toate punctele de vedere, iar mie personal îmi dă confort și mă relaxează.

Ce șanse acordați teatrului de păpuși sau de marionete, astăzi când el își are, în ultramodernele mass-media, concurenți redutabili?
După opinia mea, el este nemuritor. De ce? Pentru că există de când lumea, în toată lumea. Occidentul a abandonat, pentru o perioadă, această formă de teatru, cultivându-l numai la nivel de trupă ambulantă. Ca o compensație, țările din Est au dezvoltat-o foarte mult în cadrul unor instituții de sine stătătoare. De abia acum, când i-au redescoperit valoarea și forța, cei din Vest au început să-și construiască teatre, nu trupe. Am venit de curând de la Oslo, unde am fost la singurul teatru de păpuși din Norvegia. Una din marile lor actrițe era școlită la Teatrul Țăndărică din București. Nordicii de abia acum își fac școală de actorie de teatru de păpuși. În Anglia, spre exemplu, această formă de spectacol va invada curând piața, pentru că ea are viitor. pentru că ea nu implică foarte mari cheltuieli. În schimb, câștigul este extraordinar. Copiii trăiesc alături de actorii păpușari clipe ce nu le pot uita apoi toată viața.

Ce ne puteți spune despre trupa păpușarilor constănțeni?

Teatrul are în componență, la ora actuală, nouă actori: Aneta Forna-Christu și Ioana Jora se numără printre cele mai mari personalități artistice ale genului din Europa. La „școala” lor a crescut noua generație: Rovena Paraschivoi, Daniela Manolache, Mădălina Petrencu, Gabi Montescu, Adrian Bădilă, Tiberiu Roșu. Între acești tineri actori, care sunt absolvenți de facultate de teatru, mai există o generație de mijloc din care fac parte Iulian Lincu Marinela Marinescu. Trupa a avut mai multe valori în generația veche: Gigi Nicolau, o mare actriță a teatrului de păpuși din România, Tina Romanescu. În persoana Carmencitei Brojboiu avem o scenografă de excepție. Secretarul literar al teatrului este Anaid Tavitian. Colaborăm cu mari profesioniști cum sunt scneegrafa Eugenia Tănăsescu-Jianu, regizorul Mona Chirilă și Cristian Pepino. Lor li se adaugă corpul tehnic: atelierele - unde sunt patru mâini de aur, Vasilica Beer și Doru Georgescu - lumină, sunet, mașiniști, recuzită ș. a.

Să trecem acum la Dvs. Vă rog, definiți-vă ca actor.
Mi-e destul de greu. Eu sunt crescut de un mare actor, Petrică Gheorghiu.  Am făcut școală cu doi profesori extraordinari: Petrică Vasilescu și Octavian Cotescu, de la care am învățat foarte mult. Am terminat cu zece facultatea și am venit la Constanța cu sufletul deschis.

Puteați merge și în altă parte?

Puteam să merg la Piatra Neamț, Constanța fiind oraș închis când am terminat eu. Dar am preferat să iau repartiție la Bârlad. Acolo am stat cinci zile, după care m-am transferat la Constanța. Pe atunci era director Jean Ionescu, unul din cei mai vechi directori de teatru din țară. Am îndrăznit să mă transfer la Constanța, chiar dacă eram băiatul lui Manolache. În momentul în care am venit aici, după cum se știe, se tot vorbea de „clanul” Manolache și cum că eu eram băiatul lui „tătuțu”. În scurtă vreme am demonstrat însă că am personalitatea mea, debutând pe scena constănțeană cu Raimundo din „Beția sfântă” de Paul Everac. Spectacolul a fost unul de mare succes și mi-a adus satisfacția de a da autografe până și în troleibuz. Au urmat multe roluri principale și secundare: Mitică din „Visul unei nopți de iarnă” de Mușatescu, Pepelea din ”Sânziana și Pepelea”, care mi-a adus Premiul național, atât pentru interpretare cât și pentru muzica spectacolului, am jucat în „Moartea unui comis voiajor” ș. a. Am făcut și dublu rol principal, am jucat orice rol mi s-a dat cu mare plăcere: dramă, comedie, comedie bufă, muzical. Aveam nebunia de a juca și trei spectacole pe zi. Important, pentru mine, este ca tot ceea fac să ajungă la sufletul spectatorilor, să-i bucure.

În această stagiune în ce jucați?
Numai în „Desculț în parc”, „Crazy Cats”, la care sunt și unul din realizatori, în „Furtuna” de Shakespeare și cam atât. Alături de dna Cătălina Buzoianu am făcut asistența de regia la „Penthesileea”. În schimb, lucrez la un program cu Anglia și nu vreau să renunț nici la ceea ce cheamă programele educaționale ale UNITER-ului al cărui membru sunt. Cred că mă aflu într-o perioadă de maturizare în care îmi schimb repertoriul.

Am aflat ce face „actorul”, dar „compozitorul” Liviu Manolache la ce lucrează?
La muzica piesei, scrisă special despre România, din programul cu Anglia, la cea a unui spectacol „Păstorița și homarul”, în pregătire la Teatrul de Păpuși și la muzica a încă două piese - una la Teatrul din Târgu Mureș și alta la Teatrul din Craiova. 

Vă mulțumesc.

Muzică clasică la Constanța în epoca comunistă („TOMIS”)

 *

Sub genericul „Muzica, important mijloc de educație patriotică”, s-a desfășurat în seara de 28 octombrie în sala „Fantasio” din Constanța o manifestare interesantă. Vom remarca pozitivă dezbaterea susținută de compozitorul Laurențiu Profeta, secretar al Uniunii compozitorilor, compozitorul Henri Mălineanu, muzicologul Vasile Tomescu.

Un alt câștig al acestei întâlniri a fost apariția pe scena constănțeană a unor tineri soliști vocali (tenorul Carol Herea, soprana Margareta Niculescu) și instrumentiști (violoniștii Alice Petrescu, Mitică Fieraru și Tănase Garciu, cornistul Mihai Marki și flautistul Gh. Marcovici), care, prin talent, pregătire și calitățile interpretative se anunță nu numai ca tinere, dar și remarcabile speranțe ale artei muzicale românești.

*

Și fiindcă am vorbit de interpretare, vom remarca prezența în programul Ponticii a Teatrului Liric cu concertul oferit în seara de 26 octombrie. Orchestra teatrului, condusă de entuziastul și talentatul tânăr dirijor Tiberiu Popovici, a venit cu un program de zile mari care a cuprins: „Concertul de coarde” de Sigismund Toduță, „Rapsodia a II a” de George Enescu, „Eroii de la Plevna” de Diamandi Gheciu, alături de care a fost cântat - pentru prima oară la Constanța - „Concertul pentru doi flauți și vioară” de J. S. Bach, lucrare frumos și corect tălmăcită ca stil și substanță muzicală de către flautiștii G, Marcovici (laureat al unor concursuri republicane și internaționale) și Petruța Simula, ca și de vilonista Alice Petrescu.

„Musical: Liviu Manolache” („TOMIS” 1988)

Georgeta Martoiu, Musical: Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, 1988

Actor talentat, cu glas frumos și dicție ireproșabilă, iradiind o permanentă bună dispoziție juvenilă, Liviu Manolache este ceea ce se cheamă un actor cu șarm. Din ce imponderabile se va fi compunând șarmul acesta căruia nu-i rezistă niciun spectator (de orice vârstă, pregătire sau gusturi ar fi), este greu de spus. Cert este că Livache îi supune rapid, cu degajare și aplomb, pe toți cei cu care vine în contact, prin intermediul scenei constănțene.

Privindu-l cu câtă dezinvoltură face tot ceea ce face pe scenă (și câte nu face: spune tirade, cântă cu voce plăcută, dar și din câteva instrumente, dansează cu grație etc), ești tentat să spui că a fost hăruit de natură cu o imensă dotare de acest fel, care dotare nu așteaptă decât contactul cu publicul pentru a se declanșa. Nimic mai fals. În spatele acestei evoluții, cuceritoare mai ales prin firesc, se află secretul unei tenacități a muncii, căreia actorul i se supune - nesilit de nimeni - până la istovire, pentru a o lua, cu nobilă încăpățânare, din nou și din nou, de la capăt.

L. M. este și compozitor. Și încă unul neobosit, ca și actorul L.M. Și-a risipit, până acum, talentul de compozitor în partiturile multor spectacole, dar, iată, anul 1988 i-a adus, pentru compoziție, bucuria unui premiu. Și asta unde? La Gala „Arta comediei” pentru muzica unui spectacol plin de umor, de voie bună și de inedit, musicalul „Sânziana și Pepelea”, într-o viziune regizorală care îl aduce pe Alecsandri mult spre zilele noastre și care ne prezintă, în persoana lui L. M., un model (poate nu desăvârșit, dar tinzând, viguros, către asta) de ceea ce se numește „actor total”.

„Vasile Donose: Sinteze estetice” (STORIN 1988)

 Aurel Storin, Vasile Donose: Sinteze estetice, „Tomis”, Constanța, 1988

Să scrii o carte pe care s-o intitulezi „Sinteze estetice” mi se pare, înainte de toate, un gest temerar. Lumea contemporană, atât de preocupată de destinul său, de atâtea răspunsuri care pot fi date unei întrebări formate dintr-un singur cuvânt, „încotro?”, a cam pierdut gustul pentru sinteză. Lumea de astăzi se specializează. Fenomenele, activitățile, planurile, prețuirile, produsele, cărțile, spectacolele, războaiele și chiar bolile - toate sunt supuse astăzi analizei. Secolul XX nu s-a prea dovedit dispus pentru sinteze.

Din fericire însă, autorul care a cutezat aceste „Sinteze estetice” - compozitorul și muzicologul Vasile Donose - și-a intitulat astfel lucrarea în spiritul definiției conform căreia o sinteză este „o lucrare care abordează datele esențiale ale unei probleme sau ale unei discipline” (DEX, Editura Academiei, 1975, p. 866). Astfel că „sintezele” lui V. D. sunt orgolioase, dar nu trufașe. Ele sunt premise, dar nu concluzii. Ele răspund unor întrebări punând alte întrebări. Ele nu pun punct, cu puncte, puncte... Autorul propune cititorului un mod de abordare a unor probleme esențiale ale muzicii care este evident al său, dar el nu spune nicăieri că acesta este singurul posibil. Cartea nu pare polemică, dar, într-un fel, ea este. V. D. parcă ar polemiza continuu cu spiritul pornit spre aventură al condeiului său. El se temperează permanent, impunându-și o linie sobră, cât mai ferită de metafore și înflorituri stilistice, atât a raționamentului estetic, cât și a scriiturii propriu-zise. Demnitatea sa intelectuală, claritatea și sobrietatea modului său de a gândi și a se comporta, se reflectă deplin în modul de a scrie. pe unii, stilul îi trădează. Pe V. D. îl apără. El este un degustător al ideii, al asocierii - niciodată bizară sau forțată - al cuvântului exact. El nu scrie ca un literat, ci ca un om de știință: nu forța imaginii îl interesează, ci claritatea și, uneori, tensiunea argumentării.

Sigur că, în zilele noastre, o carte de estetică nu mai poate conține referiri exclusiv estetice. Disciplinele nu mai sunt disciplinate ca altădată, când se încolonau una lângă alta la apel. Există o stare de întrepătrundere, de condiționare, de „fâșie arată”, pe care disciplinele vecine o trec într-o direcție și cealaltă fără formalități de graniță. Ba chiar, uneori, discipline foarte îndepărtate își fac un fel de „vizită la rude” și abia atunci îți dai seama cât de mult a evoluat estetica în ultimele decenii. Estetica de astăzi cere de la cei care o produc un orizont de cultură care, ca orice orizont, se îndepărtează pe măsură ce te apropii de el. Esteticianul fără cunoștințe solide în mai multe domenii nu mai poate face față esteticii contemporane.

Aș îndrăzni să scriu aici că „Sinteze estetice” nu este o carte de strictă specialitate. Sigur că referirile sale în domeniul fără sfârșit al muzicii sunt preponderente. Dar cartea poate fi citită cu un deosebit interes și pentru deschiderea sa generală de cultură, pentru punțile pe care le aruncă spre cetățile celorlalte arte, mai ales spre arta cuvântului. Un capitol întreg, al cincilea, dedicat evoluției limbajului muzical și care mi se pare a fi cel mai bun din carte, aduce un bogat și înmiresmat buchet de argumente, ale autorului și ale altora, privind întrepătrunderea celor două arte, modul lor, uneori inseparabil, de a coexista.

Sigur, ne este reamintită și aserțiunea lui Wagner că „muzica începe acolo unde sfârșește puterea cuvântului”. 

Dar unde sfârșește oare puterea cuvântului?  Și cine ne-ar putea comunica și în ce mod locul exact locul exact în care începe muzica? Poate că fiecare mare compozitor ne transmite, în felul său și prin chiar conținutul operei sale, această comunicare. Și noi îi ascultăm pe toți, cu urechea mereu atentă la muzica cuvântului, cât și la cuvântul muzicii. Și iar ne întoarcem cu gândul la Wagner și pentru că el nu se putea să nu știe unde începe muzica, îl credem pe puterea cuvântului...

Aceste note nu sunt decât o invitație: vă invită să citiți cartea lui V. D. și veți observa, desigur - printre atâtea altele - cât de bine și cu câtă demnitate și credință artistică pot cuvintele acestei cărți să slujească muzica.

„Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu (TUDORA 1986)

 C. Tudora, Scena. „Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, „Tomis”, Constanța, 1986

Natură gravă, reflexivă, regizorul Dominic Dembinski trebuie, s-ar spune, să se confrunte cu acele texte, mai cu seamă, problematice și grave, solicitând, în special, spiritul. Căutarea unor submerse sensuri existențiale, decuparea filoanelor poematice posibile, analiza psihologică și interesul pentru dezbaterea unor idei care să dezvăluie cât mai adânc umanitatea sau, dimpotrivă, suficiența unor personaje, modul în care acestea înțeleg sau nu să se implice în viața agorei, cu toate ale sale, iată doar câteva atributele montărilor care i-au adus acestui tânăr regizor constănțean consacrarea și, nu de mult, un premiu de regie la „Gala de teatru contemporan” de la Brașov. Încă de la primele sale spectacole se putea totuși, sesiza, și un oarecare gust al ironiei subțiri, al satirei incisive, dintr-o la fel de irepresibilă, s-ar zice, nevoie de a pune textul (sau subtextul dramatic) într-o ecuație polemică, necesară, pentru a-i decoda mai exact structurile ascunse. Iată, însă, că odată cu Revelion la baia cu aburi, e detectabilă tendința, surprinzătoare (dacă e să o raportăm la toate temperamentele cunoscute, sau, poate, numai aparente ale regizorului), spre comedii de situații și caractere. O comedie plină de vervă și culoare, care demonstra nu doar că regizorul știe să dozeze umorul și satira, dar, mai ales, să facă din toate atuurile comediei tot atâtea atuuri puternice, folosind din plin virtuțile terapeutice ale râsului, cât și capacitatea sa demascatoare. Or, după un atare demers, abordarea musicalului ca gen proxim de exprimare nu ne mai surprinde cine știe cât. E limpede că Dembinschi vrea să demonstreze că, indiferent de temperament, regizorul trebuie să se manifeste multiplu, fără prejudecăți, cu adevărat contând exprimarea cît mai originală, prin idei cât mai originale, conturarea unei viziuni integratoare, a unui stil distinct etc. 

Musicalul la care ne referim și care este, de fapt, premiera constănțeană a piesei Nu sunt turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, reafirmă calitățile regizorale mai sus enunțate, atrăgând, totodată, atenția asupra unui mod foarte personal de tratare scenică a genului cu pricina. De la ridicarea cortinei chiar, Dembinschi - secondat excelent, și de această dată, de scenograful Constantin Ciubotariu, care asigură imaginii plasticitate și funcționalitate, într-o remarcabilă cheie metaforică - pare a declara că-l interesează musicalul nu pentru a-și mări, cu orice preț, cota de popularitate, cât pentru a comunica cu spectatorul pe o lungime de undă, care, la ora actuală, i se pare mai potrivită. Că este vorba tot de necesitatea unei acute comunicări, își dă seama oricine urmărește jocul prim-planurilor și accentelor ideatice și nu se lasă furat de cantabilitatea muzicii (realizată, se vede, într-un moment de bună inspirație, de compozitorul Ion Cristinoiu) și rimând, atât de firesc, pe tot parcursul, cu forma de zile mari a actorilor. Oare ei, actorii, și-au pus la punct mersul, ținuta, gestica într-atât pentru a demonstra că musicalul este un gen la el acasă, aici, ori, convins de forma excelentă a trupei, de capacitățile sale reale de a aborda un gen care solicită, îndeobște, total, actorul, el, regizorul a hotărât în cunoștință de cauză montarea unui musical? Dar, parcă mai are importanță, de vreme ce spectacolul impune cu atâta firesc tinerețea unei echipe reunind actori de frunte ai teatrului, de generații atât de diferite? Ce impuls secret a declanșat, cu atâta forță, energiile creatoare ale acestor artiști atât de diferiți structural, dacă i-a făcut să cânte, să danseze, să dea viață cu atâta înțelegere și suflet partiturii, să se manifeste, realmente, ca o echipă tânără și omogenă? Este fluxul mereu proaspăt al zbaterilor și căutării personajelor piesei Ecaterinei Oproiu, fluxul unor întrebări și răspunsuri despre viața cea de toate zilele, despre dragoste și suferință, despre împlinire și ratare, este acea indicibilă emoție artistică unificatoare aducând la același numitor comun interesul tuturor și sublimându-l, la rându-i, în emoție artistică? Oricum, fiecare actor din distribuție a încercat să dea cât mai mult pentru reușita montării, construind personaje vii și puternice, capabile să susțină ideile și simbolurile puse în circulație de text. Sobru, dar nu excesiv, de o autentică tinerețe a spiritului, Vasile Cojocaru dovedește armonie și finețe nu numai în felul în care rostește și filtrează cuvântul dramatic, încărcându-l cu multiple și fremătătoare semne interioare, dar și în felul se mișcă, suplu și elegant, sau cântă. Nina Udrescu întruchipează o Ea nu mai puțin interesantă, cu tensiuni străluminând din interior fiecare replică fără urmă de sentimentalism. E, aici, o suferință a idealurilor frânte de propriul preaplin, ori de înălțimi derizorii, o luptă patetică cu limitele invizibile din noi, gradată memorabil de protagoniști. Este punctul la care se raportează micile sau marile bucurii și necazuri cotidiene și existențiale ale celorlalți, într-o antiteză menită să pună în valoare viața cu țel, dragostea cu dragoste, frumusețea cu feminitatea realizată social și familial etc. Ileana Ploscaru compune, din linii când aspre și iuți, când molcome și sentimentale, un portret realist, în timp ce Emil Bîrlădeanu, unul ușor expresionist, și, care, totuși, nu distonează, dată fiind experiența, talentul și inteligența actorului. Un tandem care funcționează remarcabil este realizat de Diana Cheregi și Elena Gurgulescu. Apariții meritorii au Lică Gherghilescu și Minodora Condur, întregind astfel imaginea de tonică și incitantă forme a unei trupe aflate în plimă afirmare tinerească.

Reluarea Festivalului de Muzică Ușoară Mamaia în 1983 („TOMIS”)

 T., ?, „Tomis”, Constanța, ? 1983

(...) 

Din păcate, nu suntem în măsură a trece la fapte, întrucât, din motive de nepătruns, nu s-a socotit necesară invitarea, alături de reprezentanți ai presei centrale, și a reprezentantului revistei tomitane. Să fie, oare, vorba de o necunoaștere a a profilului și misiei publicației sau, pur și simplu, de micul dispreț pentru ceea ce, vai, nu poartă pe frontispiciu însemnele Capitalei? Așa încât, ca și când Mamaia se mutase irevocabil într-o altă zonă geografică, am fost nevoiți - neavând tenacitatea alergătorului după „un bilet în plus” - să ne mulțumim doar cu transmisiile, mai mult sau mai puțin revelatoare, oferite de Radioteleviziune, aidoma tuturor radio și telespectatorilor din țară îndrăgostiți de muzică și preocupați, în chip special, de calitatea melosului românesc original.

 Am auzit „voci” admirabile sau mai puțin, melodii în primă audiție unele potențiale șlagăre, altele exerciții de scos apa din urechi, ne-a bucurat existența unui „pluton” masiv de tinere talente, conturarea unor tendințe stilistice diverse, ca să nu mai vorbim de preocuparea compozitorilor noștri - tradusă în creații notabile - pentru ridicarea cântecului românesc la cote competitive. 

S-au acordat la interpretare sumedenie de premii, sugerând afirmarea unor talente noi și numeroase. Ex-aequo-ul a fost leitmotivul acestei ediții... E un semn bun sau dimpotrivă? În orice caz, Mamaia 1983 propune spre consacrare nume ca Marina Florea și Gina Pătrașcu, Rodica Creiniceanu și Carmen Rădulescu, Aurel Moga și Liliana Catrina. 

 La „creație”, Marele Premiu revenit lui Marius Țeicu, încununează talentul unui tânăr și înzestrat compozitor. 

Merită a se consemna participarea, alături de Orchestra Radioteleviziunii condusă de Sile Dinicu, cu drepturi egale și egală pricepere, pregătire și dăruire, a orchestrei Teatrului de Revistă „Fantasio”, dirijată de Aurel Manolache.

Merită a fi adânc întipărită în memoria tiparului bucuria și emoția publicului, resimțite sub formă de frenetice aplauze și pe... calea undelor.

Dar ce păcat că, totuși, pentru cronicarul tomitan ceva a rămas dureros de departe - atât de aproape fiind - dureros de abstract și imponderabil: atmosfera unică a „serilor de la Mamaia”,  a serilor de vară și de festival, când marea, retrăgându-se în infinit, lasă dreptul la prim plan scenei, deasupra și în jurul căreia neonul tutelează extazul spiritului creator, al bucuriei de a fi...

„Ați fost la „Europa”?” („LITORAL” 197?)

 ***, Orchestre. Ați fost la „Europa”?, Litoral”, Constanța, ? 1979?

Dacă nu, vă recomandăm să poposiți pentru câteva ore, în orice moment al zilei, la unul dintre cele mai prestigioase restaurante de pe litoral - „Europa” - în ale cărui două saloane pot găsi o plăcută găzduire 650 de consumatori. Pentru aceștia, personalul restaurantului „Europa”, condus de Paul Simion și Alexandru Bancoș, pregătește câteva preparate de o calitate unanim apreciată: file de șalău „Bonne femme”, morun cu sos Douglere, piept de pasăre Kiefsakaia și, la orice oră, ciorbă de potroace. Lista băuturilor prezente la vinoteca acestui restaurant este deosebit de mare, cuprinzând vinuri de Murfatlar și Odobești, Panciu și Valea Călugărească.

Și încă un amănunt deloc de neglijat. La acest restaurant concertează în fiecare seară orchestra „Perpetuum mobile”, în a cărei componență intră nume cunoscute ale muzicii ușoare românești - compozitorul Ion Cristinoiu, textierul și solistul vocal Mihai Dumbravă, saxofonistul Bebe Prisada.