Procurorul comunist D. Popovici din Constanța (RUSU 1998)

 Titus Rusu, I se spunea Mitică, „Tomis”, Constanța, august 1998, p. 14

Dumitru Popovici a fost procurorul șef al Procuraturii Regionale Constanța între 1952-1962.

Nu-l înțelegeam pe Popovici. Inteligent și cult, depășind intelectual majoritatea juriștilor constănțeni, devenise un instrument docil al regimului totalitar. 

Popovici era crud în relațiile cu subalternii. La ședințele care se țineau frecvent, se manifesta sadic. Veșnic nemulțumit, inspira teamă. Era temut și în afara instituției. Unde apărea, împrăștia spaimă. Se spune că răutatea se datorează unei boli care nu iartă. Avea TBC osos la piciorul stâng, pe care îl târa ușor. Era conștient că boala de care suferea era incurabilă. De aceea, îi ziceam Richard, inspira de piesa lui Shakespeare. Și porecla a prins. Unii îi ziceau Șchiopul. Nu se ferea de muncă. Intra în cele mai grele procese. În comerț și în întreprinderile de stat se produceau fraude uriașe. În două sau trei cazuri, Popovici a cerut aplicarea pedepsei cu moartea, care fost introdusă în Codul penal în 1958 pentru infracțiunile de drept comun. La executarea pedepsei prin împușcare a cklor condamnați la moarte, nu a vrut să participe și l-a delegat pe delicatul coleg Sever Picu.

La procesele importante la care participa, veneau să-l asculte avocați constănțeni care-l prețuiau pentru talentul oratoric, dar și pentru cunoștințele sale juridice. Am asistat odată la o scenă penibilă, când lingușea un mărunt activist. Am încercat un sentiment de jenă. Era în stare să execute orice dispoziție i s-ar fi dat.

Față de mine am simțit că avea o vagă simpatie.La ședințele pe care le conducea cu biciul, uneori, deliberat crea un moment de respiro. Îl provoca la discuție pe șeful cadrelor, un fost cazangiu, care avea gura strâmbă, în uram unei pareze și pocea cuvintele pe care le scotea. Avea loc un dialog urmuzian. Îmi arunca o privire complice pentru a vedea dacă gust situația. Eu stăteam în ultimul rând. Bineînțeles că mă surprindea amuzându-mă. Era satisfăcut.

Dar boala lui Popovici s-a agravat și a fost transferat de la sanatoriul TBC Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud, la un spital din București, unde a murit spre sfârșitul iernii 1962. Popovici a fost înmormântat în Cimitirul Central, în zona unde erau înmormântați dregătorii importanți ai urbei. Pe mormânt i s-a pus o piatră dreptunghiulară cu o stea roșie. În noaptea ce urmat înmormântării, necunoscuți au dezgropat mormântul, au scos cadavrul, l-au dezbrăcat, i-au tăiat organul genital și i l-au pus în gură. Hainele au fost așezate alături. Deci jaful este exclus. S-au făcut cercetări de către experți în urmărire penală și criminalistică, însă cei care au profanat mormântul nu a fost prinși. M-am întrebat cine au fost cei care au comis acest act de răzbunare post mortem, care are corespondent doar în practicile mafiei siciliene? Popovici nu a fost implicat în procese politice. Îi plăceau mult femeile tinere și frumoase, de care profita din plin. Totuși, exclud posibilitatea ca mobilul răzbunării să fi fost gelozia. Rămâne una din enigmele nedeslușite ale Constanței. Cred că nu am greșit că l-am poreclit Richard. Popovici a fost un personaj care intră în teritoriul shakespearean.

Dar în fața eternității s-a produs o răsturnare care m-a pus pe gânduri. La începutul anului 1990, de pe mormintele foștilor nomenclaturiști monumentele funerare au fost răsturnate, degradate. Mormântul lui Popovici nu a fost atins. Să fie oare expresia principiului de drept „non bis in idem” (nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași faptă)? Astăzi, piatra tombală cu numele lui Popovici a dispărut. Mormântul este neîngrijit, acoperit cu iarbă. Câteva flori de păpădie albăstrele stau, parcă stinghere, pe mormântul celui ce a fost Dumitru Popovici. Am auzit că în intimitate i se spunea Mitică.

„O tradiție - „Tridentul de aur”” (VLAD 1997)

 Geo Vlad, O tradiție - „Tridentul de aur”, „Tomis”, Constanța, septembrie 1997

Inițiat în 1993 - Concursul de interpretare a muzicii ușoare românești „Tridentul de aur” s-a aflat în acest an la cea de a IV a ediție. Organizat de Direcția pentru Servicii Sociale și Tradiții Militare a MApN, Cercul Militar Constanța - cu sprijinul Statului Major al Marinei Militare, concursul este adresat tinerilor interpreți de la cercurile militare din toată țara.

La această ediție au participat 45 de soliști de la 25 de C. M. - în etapa de preselecție, dintre care 20 au urcat pe scenă în etapa finală. Aceștia au reprezentat C. M. din Basarabi, Buzău, București, Craiova, Cluj, Constanța, Deja, Galați, Ploiești, Slobozia, Sibiu Tg. Mureș, Tg. Jiu, Vaslui și Vulcan.

Un juriu compus din personalități ale vieții culturale, col. Constantin Popovici - director al Ansamblului „Doina”, lt. col. Constantin Ștefănescu - șeful C. M. Mangalia, lt. col. Traian Broască, lt. col. Ion Petrache, lt. col. Gheorghe Orghidan, lt. col. Al. Bălan, mr. Cristi Vecerdea, lt. cdor Ananie Gagniuc, mr. Valentin Neacșu, cpt. Virgil Vânătoru, alături de care au fost invitați Carmen Aldea-Vlad - textier de muzică ușoară și compozitorul și dirijorul Dumitru Lupu de la Teatrul de Revistă „Fantasio” - ca președinte - a urmărit timp de două zile (5-6 sept.) evoluția de foarte bună calitate a interpreților, reușind cu dificultate să-i aleagă pe cei mai buni. La „gala laureaților” (7 sept.), au încântat sala, după primirea premiilor - următorii tineri artiști: grupul „Vogue” al C. M. Sibiu (trofeul „Tridentul de aur”), Florentina Tuchel - C. M. Galați (premiul I), Radu Ghencea - C. M. Național București (premiul II), Daniel Rădulescu - C. M. Constanța (premiul III), Ileana Berchi - C. M. Vulcan, Gabriela Farcaș - C. M. Dej, Romeo Zaharia - C. M. Vaslui (premii speciale).

Menționăm contribuția remarcabilă la reușita concursului a domnului Viorel Opran, realizatorului cadrului scenografic, a tinerilor Neli Cimpoca și Aurel Lăzăroiu, prezentatori ai spectacolelor, a invitaților în recital Andreea Bănică, Steliana Tănase (deținătoarea trofeului din precedenta ediție), „Ștrumfii din Constanța”, a solistelor Vivi Petcu și Ileana Șipoteanu de la Teatrul „Fantasio”.

Biografie a actorului Alexandru Ciprian (1925 București -)

 Alexandru Ciprian s-a născut la 24 mai 1925 la București. A urmat Conservatorul de Artă Dramatică, clasa de actorie și regie condusă de Victor Ion Popa. Activitatea sa artistică s-a desfășurat în București între 1945-1981 la Teatrul Național, Teatrul Tineretului și Teatrul Nottara, după care s-a refugiat în Germania de Vest (1981). În 1986, s-a stabilit definitiv la New York. Între 1983-1984 a fost colaborator extern la radio Vocea Americii din Washington D. C. pentru reportaje și interviuri. Sub îndrumarea marilor regizori Ion Sava, Ion Șahighian, I. A. Maican sau a italianului Fernando Criciatti, a jucat roluri principale în piesele: „Arleziana” de A. Daudet, „Frenezie” de Chapuis, împreună cu Aura Buzescu, apoi în „Bădăranii” de Goldoni, cu George Calboreanu, Alexandru Giugaru și Eugenia Popovici ori în „Vinovați fără vină” de Ostrovski, în regia Luciei Sturdza Bulandra, ca și în alte piese din repertoriul clasic și modern. La Teatrul Tineretului, A. C. s-a dedicat regiei. A fost asistent la institutul de teatru, clasa Ion Șahighian. În paralel cu activitatea regizorală, a interpretat roluri principale în „Viforul” de Delavrancea, în rotație cu marele actor A. Critico și a pus în scenă, societar al Teatrului Național, în „Hoții” de Schiller, în „Britannicus” de Racine și în alte drame. Transferat la Teatrul Nottara, a jucat roluri principale și a pus în scenă cel mai valoros spectacol al său, „Don Quijote” după Cervantes. A. C. a activat 36 de ani în teatru ca actor și regizor până în 1981, numai în București. După prezența activă la Teatrul Nottara, au început restricțiile, rezumându-se la spectacole de poezie și muzică. I s-a ridicat dreptul de a colabora la radio și televiziune și în final a fost obligat să lucreze numai cu amatori. Prezentând la cinematografie un scenariu după piesa tatălui său „Omul cu mârțoaga”, care i s-a aprobat inițial, semnând chiar un contract pentru realizarea filmului. A. C. își vede propunerea trecută în rezervă fără termen. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească rost în viață în altă parte a lumii.

Muzică clasică la Constanța în epoca comunistă („TOMIS”)

 *

Sub genericul „Muzica, important mijloc de educație patriotică”, s-a desfășurat în seara de 28 octombrie în sala „Fantasio” din Constanța o manifestare interesantă. Vom remarca pozitivă dezbaterea susținută de compozitorul Laurențiu Profeta, secretar al Uniunii compozitorilor, compozitorul Henri Mălineanu, muzicologul Vasile Tomescu.

Un alt câștig al acestei întâlniri a fost apariția pe scena constănțeană a unor tineri soliști vocali (tenorul Carol Herea, soprana Margareta Niculescu) și instrumentiști (violoniștii Alice Petrescu, Mitică Fieraru și Tănase Garciu, cornistul Mihai Marki și flautistul Gh. Marcovici), care, prin talent, pregătire și calitățile interpretative se anunță nu numai ca tinere, dar și remarcabile speranțe ale artei muzicale românești.

*

Și fiindcă am vorbit de interpretare, vom remarca prezența în programul Ponticii a Teatrului Liric cu concertul oferit în seara de 26 octombrie. Orchestra teatrului, condusă de entuziastul și talentatul tânăr dirijor Tiberiu Popovici, a venit cu un program de zile mari care a cuprins: „Concertul de coarde” de Sigismund Toduță, „Rapsodia a II a” de George Enescu, „Eroii de la Plevna” de Diamandi Gheciu, alături de care a fost cântat - pentru prima oară la Constanța - „Concertul pentru doi flauți și vioară” de J. S. Bach, lucrare frumos și corect tălmăcită ca stil și substanță muzicală de către flautiștii G, Marcovici (laureat al unor concursuri republicane și internaționale) și Petruța Simula, ca și de vilonista Alice Petrescu.

„icarii din Carpați” (UCRAIN & CRĂCIUN 1986)

 Constantin Ucrain & Dumitru Crăciun, Icarii din Carpați, Scrisul Românesc, Craiova, 1986, 248 p.

Autorii au reunit în volum biografii ale celor mai importanți zburători români începând cu a lui Traian Vuia (1906) și până la al doilea război mondial (1944-1945), precum și a primului cosmonaut român Dumitru Prunariu (mai 1981). Marea majoritate a acestor pionieri ai aviației române, inclusiv femei, au fost piloți militari. Deoarece cartea a apărut în timpul regimului comunist, evenimentele referitoare la frontul antisovietic (22 iunie 1941 - 23 august 1944) nu au fost incluse în carte. În mitologia greacă, sculptorul și arhitectul Icar a evadat din labirint cu două aripi din pene lipite cu ceară, dar este pedepsit pentru descoperirea zborului de către zeul Helios care topește ceara și-i provoacă moartea prin cădere.

7 Prefață

9 Cuvânt înainte

12 Traian Vuia - realizatorul zborului mecanic

21 Aurel Vlaicu, părintele aviației române

45 Prima jertfă a aviației române (Gheorghe Caranda)

48 Pilot și constructor de avioane (Ștefan Protopopescu)

54 Un nume de prestigiu al aviației române (Gheorghe Negrescu)

61 Aviator și prozator (Mircea Zorileanu)

65 Constructor de avioane și conducător al unei întreprinderi aeronautice românești (ing. Grigore Zamfirescu)

69 Prietenul lui Vlaicu (Gheorghe Neghel)

71 Prima româncă aviatoare (Elena Stoenescu Caragiani)

76 Voluntarul de la Verdun (Ion Romanescu)

81 De la timona navei la manșa avionului (Constantin Pavelescu)

83 Prima și ultima misiune a observatorului aerian (Iuliu Tetrat)

86 Fotograf aerian și pilot (Constantin Gonța)

89 O viață dedicată propășirii aviației române (Andrei Popovici)

97 Maestru în reglarea tirului artileriei (Tănase Rotaru)

100 Șoimul de la Mărășești (Vasile Craiu)

103 In „Icar” pe Câmpia Libertății din Blaj (Vasile Nicolescu)

108 Veteranul la datorie (Ion Peneș)

111 Doi aviatori din nordul Moldovei (Adrian Bădescu și Adrian Adamiu)

115 Observator aerian și pilot neînfricat (Gheorghe Stîlpeanu)

122 Urmașul pandurilor olteni (Romeo Popescu)

128 Pilot încercător (Octav Oculeanu)

134 Zburătorul cu proteze la ambele picioare (Gheorghe Bănciulescu)

140 Un temerar al văzduhului (Petre Ivanovici)

145 Un aviator român căzut în India (Radu Reller)

151 Performanțe ale aviatorilor români în survolarea continentelor Asia și Africa

172 Compozitorul înălțimilor (Ionel Fernic)

178 Un aviator român cucerește și inimile americanilor (Alexandru Papană)

187 Amazoana cerului azuriu (Smaranda Brăescu)

192 Mesagerii României (Ștefan Mateescu și Constantin Cantacuzino)

197 Zburătorii de la Ziliștea și Boteni 

201 Aviatoarele (Mariana Drăgescu și Virginia Duțescu)

206 O aripă frântă (Dan Ștefănescu)

209 Pilotul avionului 106 (Vasile Năsturaș)

212 Salvarea pilotului (Lazăr Munteanu)

215 Taina dealului Bobâlna (Toma Lucian)

219 Cu prețul vieții (Vasile Scripcaru)

223 Deminorii (Marin Ionescu și Ioan Cinciu)

226 Eroul de la Someșeni (Traian Dîrjan)

232 În flăcări asupra dușmanului (Gheorghe Mociorniță)

235 Primul „Icar” al României în Cosmos

„Suferințele din Ardeal” (STOICA 1917)

Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p. 

Prefaţa autorului

Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. în câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri. Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng, lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi?

Tămăduindu-mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să-mi fac datoria conform îndrumărilor ce mi s-au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.

Pun acum această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr-însa că atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne-au prigonit întotdeauna cu înverşunare că veacuri de-a rândul suprema lor ţintă a fost, cum este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…

În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri. Conform dezvoltării noastre politice am deosebit 7 epoci în luptele noastre cu ungurismul:

I. De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându-se în principat;

II. 1526-1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;

III. 1599-1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;

IV. 1691-1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;

V. 1784-1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;

VI. 1848-1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;

VII. 1867-1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi.

Am consultat aproape tot ce s-a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d-lor R. W. Seton Watson („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”, „Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock („Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe „), „Memoriile” lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.

Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.

                                                                                                Vasile Stoica

Washington D. C., 1 Noiembrie 1917

Bucovina în Austro-Ungaria (IORGA 1926)

 Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, ed. VI, Vălenii de Munte, Editura Datina Românească, 1926

LVII Vecinii noștri și frații noștri atunci neliberi până la 1911

5.Chiar față de Ardeal și părțile ungurești, încălzite de lupta națională, Bucovina, care ni-a dat un poet ca Dimitrie Petrino, un istoric ca Hurmuzachi și un șir de scriitori mai noi, ca istoricul critic D. Onciul (+1923), mutat apoi la București, ca Iancu Nistor, istoric din generația mai tânără, Gh. Tofan (+1920) ș. a., arăta de un timp o vioaie simțire românească. Partidele vrăjmașe se împăcaseră în vederea scopurile mari ale neamului. Evlavia trecutul național creștea în țara vechilor noastre monumente. Se lucra tot mai mult la cultivarea poporului, pe care activitatea unui Gheorghe Popovici l-a fost trezit la conștiința politică. (...)

Memorandul din 1892 al Partdului Național Român din Trasnilvania (IORGA 1915)

 Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Editura Casei Școalelor, București, 1915, 

XXI. „Memorandul” și urmările sale

(285) La 1892, delegația partidului național hotărî, îndemnată poate și de căderea atotputernicului despot ministerial Coloman Tisza, în 1890, să se înfățișeze Împăratului cu un nou act de protestare, un Memorand, și conferința a cincea din Sibiu dădu încuviințarea ei: trebuia să se condamne politica maghiară a renegaților doritori să aducă și pe alții la renegarea  care le păta sufletul - așa judeca Ioan Rațiu, care prezida adunarea. Părerea lui Alexandru Mocioni, care era pentru zăbovirea cestui act, fu răspinsă, și tineretul, biruitor acuma, și prin intrarea în comitetul dirigent de 22 membri, păși, prin Vasile Lucaciu  n. 1852 la Apa, studii la Roma, paroh în Sișești), Septimiu Albini, Eugen Brote, Aurel Popovici, Coroianu ș.a., la redactarea Memorandului.

Memorandul e un act bine redactat, aducînd o notă mai nouă, în raport cu concepțiile actuale de drept public.

Natural, un popor puțin amestecat în viața politică activă și care nu-și are conducătorii săi recunoscuți de toți, un popor la care nu este o educație politică trecînd din generație în generație, nu nimerește totdeauna tonul enunțărilor sale, întrebuințînd pe acela de disertație academică într-cu act politic - ceea ce nu trebuie, nici într-un caz. Dar în Memorand sînt foarte bine unite cele două elemente: protestarea respectuoasă împotriva încălcărilor la care, în toate domeniile, prin urmare și în domeniul electoral și în domeniul aplicării legii electorale și în domeniul împărtășirii la funcțiuni și în al tratării culturii elementare în limba romînă, au fost supuși romînii și, pe de altă parte, duioșia ceea care se cuvine să domnească în legăturile dintre supuși și Suveran, indiferent dacă Suveranul vine dintr-o cucerire și (...)