De la România regală la ţara tovarăşilor: 6 martie 1945, ziua instaurării comunismului. Guvernul lui Petru Groza

Digi24 6 martie 2014

„Sfânta mare nerușinare” (GROSSU 1998)

Sergiu Grossu, Sfânta mare nerușinare, „România Liberă”, București, 5 decembrie 1998

 

Cine mai ignoră, astăzi, că odată ajunşi la putere, cu sprijinul armatei sovietice, cele câteva sute de comunişti (ezit să-i numesc „români") s-au apucat să întreprindă, concomitent cu lupta împotriva forţelor politice „reacţionare!" care se opuneau programului lor bolşevic, o ofensivă terifiantă contra religiei şi instituţiilor ei naţionale? S-a mers, la ordinul Kremlinului, în etape mici, urmărind un itinerariu minuţios jalonat. Totul a început cu reorientarea ideologica şi socială a Bisericii dominante, determinând supunerea totală a conducerii ecleziastice la directivele inflexibile ale Comitetului Central care, după ce a curăţat-o de toţi demnitarii recalci­tranţi faţă de politica sa antireligioasă, a impus în fruntea acestei Biserici captive o ierarhie docilă, susceptibilă de a accepta orice compromis sau trădare.

Intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu ajutorul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica fraţilor noştri greco-catolici, lichidând-o pur şi simplu la 1 decembrie 1948. Şi dacă în scrisoarea irenică post-decembristă, Sfântul Sinod B.O.R. regreta că „unii prelaţi" n-au avut „curajul martiriului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", adică tot ce-a fost „fals şi rău" în activitatea mai marilor Bisericii sub orânduirea comunistă, regretul şi recunoaşterea trâmbiţate atunci, de teama revoluţiei din decembrie 1989, n-au fost decât cuvinte mincinoase, rostite ca să păcălească poporul drept credincios şi naivitatea dibuielnicilor revoluţionari ortodocşi, care mai credeau în cinstea ierarhiei şi în încercarea ei de a salva, „prin compromis", viaţa liturgică.

Este suficient să mă opresc la ultima manifestare procomunistă desfăşurată la 21 octombrie 1998 în catedrala din Alba-Iulia, când a fost comemorată, printr-o liturghie solemnă, cu participarea unor înalţi ierarhi ortodocşi, împlinirea a „50 de ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române". Rămâi uluit, contrariat, ars de o justificată şi evanghelică revoltă. Parcă am retrăi aceleaşi comemorări ca-n perioada hegemoniei comuniste. Parcă nimic nu s-a schimbat în această ţară de la asasinarea „geniului Carpaţilor", proslăvit fără pic de ruşine de cei trei patriarhi „ai poporului", numiţi de Comitetul Central şi care şi-au permis să continue, prin Teoctist Arăpaşu, politica duşmănoasă a partidului comunist faţă de Biserica unită. De aceea mă alătur reacţiei lui Ion Zubaşcu, publicată în România Liberă din 21 octombrie crt., şi întreb, împreună cu el, atât pe conducătorii politici cât şi pe cei religioşi: „Cum poate face Biserica ortodoxă un jubileu din anul în care comunismul s-a instituţionalizat în toată România? Cum se poate bucura Biserica ortodoxă şi cum se mai poate numi ea „naţională", când e singura instituţie din România care sărbătoreşte ca pe o victorie anul în care s-au distrus toate valorile instituţionale ale întregului popor român?"

Răspunsul îl găsim în titlul unui celebru roman al regretatului George Mihail Zamfirescu: cauza acestei fărădelegi ierarhice este sfânta mare neruşinare" de care au dat şi mai dau, încă, dovadă „înalţii" şi „prea fericiţii" unor scaune arhiereşti la care nu vor să renunţe, ei, „burdufurile vechi" repudiate de Mântuitorul; ei, în­dărătnicii urmaşi ai cărturarilor şi fariseilor, pe care Iisus îi socotea „morminte văruite" şi „pui de năpârci"; ei, care şi după 50 de ani de la desfiinţarea Bisericii greco-catolice de către regimul comunist, cu binecuvântarea şi concursul primului patriarh roşu, prieten al călăului Gheorghiu-Dej, îndrăznesc să comemoreze „reîn­tregirea Bisericii Ortodoxe Române".

Să vedem, bazaţi pe documente şi date istorice irefutabile, ce s-a întâmplat realmente acum 50 de ani în urmă. în „Calvarul României creştine" subliniam că regimul comunist anticreştin, odată înscăunat de armata sovietică de ocupaţie, a declanşat în scurt timp o luptă aprigă împotriva unei „anumite confesiuni", supusă ordinelor Vaticanului „reacţionar şi pro-imperialist". Deşi se intenţiona distrugerea catolicismului românesc în întregime, cea dintâi victimă a fost Biserica greco-catolică, urmând drumul dureros al surorii sale din Ucraina, ilegal lichidată în luna martie 1946. La această operaţie de pretinsă „restabilire" a unităţii religioase a românilor, realizabilă prin întoarcerea uniţilor la ortodoxie, se înhamă noua ierarhie B.O.R., fabricată rapid de partidul comunist pentru a-i servi de instrument docil. Chiar a doua zi după 23 august 1944, mitropolitul ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan (cel ce 1-a caterisit pe preotul ortodox Iosif Trifa, fondatorul Oastei Domnului), se exprima într-o scrisoare către mitropolitul Leningradului Alexei, devenit patriarh al Moscovei, că slăbirea naţiunii române era consecinţa sciziunii în două a ţării prin existenţa „unei Biserici în unire cu papii Romei". Situaţia politică agravându-se în România din ce în ce mai mult (partidele de opoziţie suprimate, întreprinderile industriale şi comerciale naţionalizate, regele forţat să abdice şi republica populară oficial proclamată), nici Biserica greco-catolică nu va scăpa de loviturile autorităţilor comuniste, mai cu seamă după refuzul ei de a adera nu numai la Asociaţia de prietenie cu URSS, ci şi la mişcarea „preoţilor democraţi". începând cu toamna anului 1946, câţiva membri ai clerului de rit bizantin, acuzaţi de cele mai rele fapte, sunt arestaţi şi închişi.

Trec peste toate abuzurile unor legi draconice, care plasau toate confesiunile religioase sub controlul Statului comunist şi decretau naţionalizarea tuturor bunurilor greco-catolice; trec şi peste ilegala „pensionare" a patru din cei şase episcopi uniţi, consideraţi de primul demnitar al Bisericii ortodoxe „mincinoşi şi trădători ai poporului", ca să mă opresc la obsesia unificării „într-o singură turmă", pe care o cerea patriarhul Justinian Marina în catedrala din Caransebeş, conform intereselor partidului comunist, la 13 septembrie 1948. Pentru a se realiza „întoarcerea acasă" a fraţilor „rătăciţi", la 27 septembrie a fost expediată o invitaţie preoţilor greco-catolici din partea ministrului Cultelor, punându-i la curent cu reuniunea fixată la Cluj, pentru 1 noiembrie, şi cu obligaţia de a trimite acolo un delegat, cu mandat să voteze „proclamarea întoarcerii Bisericii greco-catolice la Biserica ortodoxă". în faţa acestor manevre, aproape toţi preoţii au refuzat să semneze apelul; cei care l-au sprijinit cu semnăturile lor n-au făcut-o decât după ce au fost ameninţaţi, arestaţi, torturaţi.

La 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a liceului Gheorghe Bariţiu din Cluj, nu erau decât 37 de preoţi care, sub supravegherea poliţiştilor prezenţi la această „adunare istorică", au cerut ruperea relaţiilor cu Roma şi încorporarea Bisericii catolice de rit oriental în Biserica ortodoxă română. Zguduită de valurile şi furtuna urii, barca Bisericii greco-catolice trebuia - oficial - să dispară. Decretul nr. 358/1 decembrie 1948 al Prezidiului Marii Adunări a Republicii Populare Române atesta desfiinţarea definitivă a acestei Biserici martire, care a cunoscut urcuşul Golgotei şi răstignirea: sute de preoţi arestaţi şi aruncaţi în întunericul tem­niţelor şi lagărelor de exterminare; din cei şase episcopi arestaţi, trei au murit torturaţi (fără ca să-şi aplece grumazul sub jugul Belialui comunist, slugărit de prelaţii ortodocşi): Ioan Suciu, Traian Frenţiu şi Vasile Aftenie.

„Ceasul în care Iisus Hristos ne dă ocazia să-I împărtăşim suferinţele pentru Biserica Sa" - cum le scria Mgr Ioan Suciu credincioşilor greco-catolici, înainte de arestare - a durat mai mult de patru decenii şi, din păcate, mai durează încă. Fiindcă ierarhia B.O.R., care n-a avut „curajul martiriului" şi nu s-a identificat cu „durerea şi suferinţele poporului român", repetă astăzi ticăloşia de ieri a patriarhului ortodox, omagiindu-1 pe Justinian Marina, într-o emisiune de la TVR - destul de recentă, ca şi cum nu el şi-a permis să vorbească la 8 mai 1972, la Bruxelles, într-o conferinţă de presă, de „autodisoluţia" Bisericii greco-catolice; ca şi cum nu patriarhul Justin Moisescu, zece ani mai târziu, instigat de Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe, s-a grăbit să adreseze preşedintelui Ceauşescu o lungă telegramă de protest, pentru a-şi manifesta „indignarea" şi a condamna „cu fermitate" o declaraţie a papei Ioan-Paul al 2-lea, privind „tentativa de a face să renască în România cultul unit, prin divizarea actualilor credincioşi ai Bisericii ortodoxe române".

Dacă atunci, sub comunism, atitudinea intransigentă a patriarhatului român nu era decât reflexul supunerii sale umilitoare faţă de exigenţele politicii antireligioase a guvernului comunist (de altfel, adevăratul instigator al pretinsei „autosuprimări" a Bisericii catolice de rit bizantin), această „autosuprimare" nu reprezintă, oare, o parte importantă din ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea prelaţilor ortodocşi, lipsiţi nu numai de „curajul martiriului", ci şi de bunul simţ al retragerii lor în mănăstiri, recunoscându-şi vinovăţia, pocăindu-se şi strigând, fiecare în parte, întocmai sfântului din Tars: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (TIMOTEI, 1. 15)? Comemorarea împlinirii a 50 de ani de la „reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române" oficiată cu fast în catedrala din Alba-Iulia -„reîntregire" iniţiată de partidul comunist român şi definitivată de către căpeteniile Sovrompatriarhiei, cum îi plăcea Exilului s-o numească -, descalifică pe aceşti „falşi apostoli" ai lui Hristos, care se cred, pesemne, tot sub cerul vid al ateismului marxist-leninist de odinioară, admişi sau suportaţi de indiferenţa spirituală a clasei politice ce ne guvernează şi de ignoranţa unui popor, mândru de a se fi născut creştin, dar descreştinat în cei 45 de ani de oblăduire comunistă.

Pe când sărbătorirea, de către „Sfântul Sinod" al Bisericii Ortodoxe Române, a celei de a 55-a aniversări a actului de la 23 August 1944, pentru a se evoca (folosind genuflexiunea unei telegrame de „înaltă cinstire", adresată cândva de patriarhul Justinian lui Nicolae Ceauşescu) „munca neobosită" şi Jertfele pline de patriotism" ce s-au făcut de fostul dictator?

Cât de actuale mi se par admonestările lui Dumnezeu, rostite prin pana profetului: „Grozave lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri (IEREMIA, 5. 30-31).

Noi aşteptăm ca înalţii prelaţi ortodocşi, vinovaţi de decăderea Bisericii ortodoxe, însă sclipind de orgoliul frumuseţii ortodoxiei noastre de două ori milenare, să se ruşineze, auzindu-L pe Iisus Mântuitorul mustrându-i, aşa cum i-a mustrat şi pe vânzătorii din Templul Ierusalimului: „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!"

 

„Profil. Gabriela Gheorghe” (CRUCERU 1997)

 Fl. Cruceru, Profil. Gabriela Gheorghe, „Tomis”, Constanța, 199?

Pictor, absolvent al Academiei de Arte din București, promoția 1996, elevă a prestigioșilor profesori Vladimir Zamfirescu și Florin Ciubotaru.

Din același an lucrează la Muzeul de Artă Constanța. Încă din anii studenției ia parte la expozițiile organizate de Academie la București - 1993, 1994, 1995, 1996, Budapesta, Berlin 1995 și Maastricht 1996. În 1993 beneficiază de o bursă de studii pentru Germania. Din 1996 este o prezență remarcabilă la expozițiile Filialei UAP Constanța, organizate în localitate, la București, Yokohama și Cluj.

Creația Gabrielei Gheorghe condensează energii nebănuite; ea relevă „apetența” artistei pentru spațiile mari ale compozițiilor „acoperite” de valori armonioase - ades suave - pe care liniile „aleargă” cumpănit, tăind trasee; o pictură a alcătuirilor elaborate, ce pleacă, de obicei, de la bogatele lecturi din Platon și Vechiul Testament sau inspirate de folclor. Gândul urmărește imaginile ce se ivesc după lectura textului și mâna înscrie schițe - zeci - de mici dimensiuni, reluate în format din ce în ce mai mare, în multiple variante. Și drumul acest al apariției compoziției este lent, îndelung decantat.

Artista lucrează cu acrilice diluate cu apă, pentru ca „zemurile” colorate, aproape transparente, o apropie mai mult de tehnica frescei. Desenul său amplu, prin conturi ferme, este susținut de „suporturile” colorate, executate, ele însele, cu reveniri pentru consistență, atunci când este nevoie, pentru că nu folosește materia consistentă, densă, cu ar fi aceea a uleiului. 

În timpul lucrului, după schițele prealabile, artista revine mereu și mereu, până „simte” că lucrarea este încheiată, că ea corespunde ideii care a sugerat-o. Și dacă acest finit nu-i mulțumește exigențele, după scurt timp reia compoziția cu răbdare, temeinic.

Încercând a cunoaște treptat, opera și omul, constați că acesta din urmă are o atitudine fermă - privind creația - pe care o impune cu strășnicie artistului, actului său creator, adică sieși. Pentru că deși mintea este populată cu imagini, virtuale pânze, starea de visare este condusă spre aceea de lucru, prin dificila cale a autoinstruirii; o autonomă autoritate pe care și-o impune propriei persoane. Când afli, apoi, că arta lui Rubliov îi este apropiată inimii, că idolii săi sunt Giotto și Leonardo îi înțelegi căutările picturale, rostul și importanța coloritului, urmărirea clarității desenului ș. a. și - pe o anume scară de valori - conceptul său, privind pictura, care este „una cosa mentale”. Uneori mi se pare că ar urma chiar unul din preceptele davinciene, care spune: „... toate lucrurile ce se află în Cosmos, prin esență, prezență și ficțiune, pictorul le are mai întâi în minte... apoi le trece în însușiri, iar acestea sunt în stare să alcătuiască o armonie îmbrățișată de văz...” Iată, aserțiunea își dovedește, peste secole (fără intenții declarate), importanța, conturând relații, drumuri aflate, crezuri aflate, posibile concluzii... În timpul studiilor cu profesorii V. Zamfirescu și F. Ciubotaru, două temperamente forte, Gabriela Gheorghe a simțit la timp că forța creatoare pe care acești mari pictori o emanau, ar fi putut să i se impună, ceea ce a condus-o la „despărțire”. În acest sens își amintește, cu hazul și detașarea așezate de timp, îndemnul pictorului F. Ciubotaru, care spunea studenților pentru a-i feri de epigonism: „căutați drumurile dintre curente!” Șocul acestor cuvinte a însemnat momentul „trezirii” și al imboldului de a-și căuta drumul propriul drum de creație. În acest fel ipotetica influență a celor doi profesori nu s-a putut produce, nimic din pictura sa nu duce cu gândul la arta vreunuia, dar nici altundeva, spre o cale ce nu i-ar aparține. Cum spuneam, compozițiile sa le sunt ample: spațiile mari denudează setea de ele; dar amplitudinea nu este un dat al dimensiunii necondiționat. Ea poate fi indusă gândirii ordonatoare, căci chiar pânze de mici dimensiuni poartă totuși semnul spațialității, al monumentalului. Suprafața tabloului se amplifică ades mental. Accentul pare acum să fie pus pe expresivitatea liniilor, a desenului, pe vigoarea construcției compoziționale, care se operează cu reduceri succesive, până la esențializarea imaginii, nu departe de un virtual abstract.

Imagini unicat, pânzele artistei sunt suite, dar și secvențe de gând creator, subliniat în detalii rarefiate. Gabriela Gheorghe decupează aceste detalii, le izolează în enclave ce compun, în final, împreună, întregul. Translarea de la mental la imagine se face, cum spuneam, prin eliminări pe care gândirea-control le impune bogatei sale imaginații. Concretul și sugestia, volumul și elementul plat, transparența și matitatea culorii - și încă altele - contraste, dar nu paradoxuri, se alături în imagini, cu dezinvoltură și farmec, dar ele vin spre privitor după îndelungi stadii de cernere, de recompuneri. Totul este cumpănit, condus spre esențial.

Desenul Gabrielei Gheorghe nu este subsidiar culorii, locul lui este - în imagine - egal acesteia. Pentru că nu este vorba de un joc grafic, ci (...) lui ca parte egală, componentă a pânzei. Traseele nu sunt arabescuri decorative, o parte intrinsecă a ansamblului. Sentimentul spațiului este detectabil în mai toate compozițiile sale, indiferent de dimensiunile lor; pe acest spațiu, fantezia prodigioasă a artistei alcătuiește „montaje” simbolice sau aluzive, ades determinate, citatul plastic decurgând, uneori, din cel literar. Poate de aceea pânzele sale întâmpină privitorul cu îndemnul spre dialog, de aceea bucuria privirii este urmată de cea a descifrării. Senină, fără crispări, dar și fără narațiuni anecdotice, pictura sa este ca o curgere lină.

De fapt, creația Gabrielei Gheorghiu este o „mărturisire”. Fiecare pânză este un suport al gestului dezlănțuit și reținut, totodată, aflat în căutarea întregului. Și, prin ritmica liniilor, se descoperă virtuozitatea plastică suverană, dominantă, a mișcării. Pentru că marcată - din studenție - de deprinderea lucrului temeinic făcut, pictorița zăbovește, cu îndărătnică răbdare, asupra fiecărui detaliu, văzut în ansamblul contextului cu rost și scop al acestuia. Suverană, gândirea conduce mișcarea însăși a actului creator.

Revista „Arhivele totalitarismului” a Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului din București (BUZATU 1997)

Gheorghe Buzatu, Arhivele totalitarismului, „Tomis”, 1997, Constanța

După numai cinci ani de la fondare, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului din București, desfășurându-și activitatea sun egida Academiei Române, s-a impus între unitățile de cercetare prestigioase, atât prin program, cât și, mai ales, prin rezultatele științifice de excepție, concretizate în răstimp în numeroase și temeinice monografii, volume memorialistice și de documente etc. Concomitent, Institutul a organizat periodic dezbateri naționale și internaționale ori a editat o revistă reunind marcante contribuții istoriografice și studii documentare valorificând importante fonduri arhivistice. Publicația în discuție, intitulată Arhivele totalitarismului, a ajuns de acum la nr. 15-16 (1997), fiind indispensabilă tuturor celor interesați de problemele istoriei contemporane din 1930-1960. Se impune să reținem numele unor specialiști incluși în colegiul de redacție al Arhivelor (aceiași cu membrii Consiliului Științific al Institutului): Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Antonie Plămădeală, Ion Rațiu, Dinu C. Giurescu, Răzvan Teodorescu, Florin Constantiniu, Ioan Scurtu, I. Chiper, Alexandru Moșanu ș.a. Ultimul număr al Arhivelor totalitarismului valorifică cele mai mai multe dintre comunicările prezentate în cadrul simpozionului internațional Europa după Yalta - Experiența totalitară (Snagov, 30 mai - 1 iunie 1996): Tatiana Volokitina (Rusia) - Organizarea postbelică a României în proiectele sovietice; Florin Stănescu și Dragoș Zamfirescu - România sub ocupația sovietică 1944-1948; D. Șandru - Comisia Aliată (Sovietică) de Control și frontierele României; Gh. Onișoru - Atitudini politice ale clerului din România 1944-1948; Marian Cojoc - Rezistența anticomunistă în Dobrogea 1948-1958. Coordonate istorice. Alte studii și materiale documentare reflectă studiile de predilecției ale unor colaboratori ai revistei: Dezmembrarea teritorial a Basarabiei din 1940 (Vitalie Văratec); Mișcarea legionară. De la doctrină la propagandă (D. Zamfirescu); Represiunea sovietică în Basarabia 1940-1941 (C. Hlihor); Sumanele Negre. Dosarul operativ 1945-1948 VIII (R. Ciuceanu); Colectivizarea agriculturii. Represiunea totală 1957-1962 VII (Ion Bălan și O. Roske). Reține atenția cititorului român studiul T. Volokitina, care, în temeiul arhivelor diplomatice de la Moscova, examinează conținutul și semnificația unor proiecte sovietice din 1944 (memoriile lui I. Maiski și M. Litvinov) privind statutul postbelic al țărilor din Europa est-centrală (inclusiv România). Ceea ce până în prezent nu ne era cunoscut decât din arhivele americane sau britanice, de acum aflăm cu precizie și din sursele Kremlinului și anume că „potrivit documentelor, includerea României în sfera de influență sovietică era concepută de Moscova drept incontestabilă, cu mult înainte de încheierea războiului. În proiectele privind organizarea cordonului de securitate din preajma frontierei URSS, României i-a fost rezervat un loc deosebit, faptul fiind determinat de interesele geopolitice ale Uniunii Sovietice” (Arhivele totalitarismului nr. 15-16 / 1997 p. 27). Editorii Arhivelor totalitarismului au avut în vedere completarea Dicționarului biografic cu fișe privind activitatea Gh. Avramescu și a lui Gh. M. Cantacuzino, Cristu Cantuniar și Gh. Chiraș. Gh. Caravia ne propune un glosar de termeni din domeniul totalitarismului, iar Viola Vancea, Alina Tudor sau Anatol Petrencu stăruie asupra unor cărți recente. facem mențiune asupra recenziei A. Tudor asupra cărții lui Zigu Ornea  - Anii 30. Extrema dreaptă românească (nr. 15-16 / 1997 p. 252-253). Se observă că, fără o motivare anume, Ornea polemizează „din perspectiva contemporaneității cu ideile exprimate, nu doar în România interbelică, ci chiar în Europa secolelor XVII-XIX”, după cum și faptul că studiul cunoscutului critic bucureștean  este „mai puțin analitic și mai mult axat pe <repovestirea surselor>”.
În ansamblu, Arhivele totalitarismului se impun, prin acest număr, între publicațiile distincte și de ținută ale cercetării istorice actuale.

„Metafora” (ȘTEFAN 1987)

Ioan Ștefan, Metafora, „Tomis”, Constanța, 1987

Cenaclul literar „Metafora” din Basarabi și-a reluat recent activitatea.

În prima ședință au citit Mona Zamfirescu - versuri și Costică Ciocodan - proză.

Vorbitorii, printre care Ion Dragomir, Aglaia Ilie, I. Ș., Violeta Simion, Marius Dunăroaia, Tudor Gheorghe, Cătălin Bisoc, Valeriu Matei și alții au apreciat că în versurile prezentate de M. Z. se întrevăd semnele unui talent autentic.

C. C., în proza prezentată, abordează o temă de actualitate - atmosfera dintr-un șantier al tineretului. I s-a recomandat mai multă atenție la eliminarea amănuntelor nesemnificative, cât și orientarea, pentru început, spre proza scurtă, unde talentul său poate fi mai convingător.

În final, membrii cenaclului Filofteia Dobre, V. M., V. S., M. D., I. D. au susținut în fața iubitorilor de literatură din localitate un recital de versuri închinate patriei și partidului.

„icarii din Carpați” (UCRAIN & CRĂCIUN 1986)

 Constantin Ucrain & Dumitru Crăciun, Icarii din Carpați, Scrisul Românesc, Craiova, 1986, 248 p.

Autorii au reunit în volum biografii ale celor mai importanți zburători români începând cu a lui Traian Vuia (1906) și până la al doilea război mondial (1944-1945), precum și a primului cosmonaut român Dumitru Prunariu (mai 1981). Marea majoritate a acestor pionieri ai aviației române, inclusiv femei, au fost piloți militari. Deoarece cartea a apărut în timpul regimului comunist, evenimentele referitoare la frontul antisovietic (22 iunie 1941 - 23 august 1944) nu au fost incluse în carte. În mitologia greacă, sculptorul și arhitectul Icar a evadat din labirint cu două aripi din pene lipite cu ceară, dar este pedepsit pentru descoperirea zborului de către zeul Helios care topește ceara și-i provoacă moartea prin cădere.

7 Prefață

9 Cuvânt înainte

12 Traian Vuia - realizatorul zborului mecanic

21 Aurel Vlaicu, părintele aviației române

45 Prima jertfă a aviației române (Gheorghe Caranda)

48 Pilot și constructor de avioane (Ștefan Protopopescu)

54 Un nume de prestigiu al aviației române (Gheorghe Negrescu)

61 Aviator și prozator (Mircea Zorileanu)

65 Constructor de avioane și conducător al unei întreprinderi aeronautice românești (ing. Grigore Zamfirescu)

69 Prietenul lui Vlaicu (Gheorghe Neghel)

71 Prima româncă aviatoare (Elena Stoenescu Caragiani)

76 Voluntarul de la Verdun (Ion Romanescu)

81 De la timona navei la manșa avionului (Constantin Pavelescu)

83 Prima și ultima misiune a observatorului aerian (Iuliu Tetrat)

86 Fotograf aerian și pilot (Constantin Gonța)

89 O viață dedicată propășirii aviației române (Andrei Popovici)

97 Maestru în reglarea tirului artileriei (Tănase Rotaru)

100 Șoimul de la Mărășești (Vasile Craiu)

103 In „Icar” pe Câmpia Libertății din Blaj (Vasile Nicolescu)

108 Veteranul la datorie (Ion Peneș)

111 Doi aviatori din nordul Moldovei (Adrian Bădescu și Adrian Adamiu)

115 Observator aerian și pilot neînfricat (Gheorghe Stîlpeanu)

122 Urmașul pandurilor olteni (Romeo Popescu)

128 Pilot încercător (Octav Oculeanu)

134 Zburătorul cu proteze la ambele picioare (Gheorghe Bănciulescu)

140 Un temerar al văzduhului (Petre Ivanovici)

145 Un aviator român căzut în India (Radu Reller)

151 Performanțe ale aviatorilor români în survolarea continentelor Asia și Africa

172 Compozitorul înălțimilor (Ionel Fernic)

178 Un aviator român cucerește și inimile americanilor (Alexandru Papană)

187 Amazoana cerului azuriu (Smaranda Brăescu)

192 Mesagerii României (Ștefan Mateescu și Constantin Cantacuzino)

197 Zburătorii de la Ziliștea și Boteni 

201 Aviatoarele (Mariana Drăgescu și Virginia Duțescu)

206 O aripă frântă (Dan Ștefănescu)

209 Pilotul avionului 106 (Vasile Năsturaș)

212 Salvarea pilotului (Lazăr Munteanu)

215 Taina dealului Bobâlna (Toma Lucian)

219 Cu prețul vieții (Vasile Scripcaru)

223 Deminorii (Marin Ionescu și Ioan Cinciu)

226 Eroul de la Someșeni (Traian Dîrjan)

232 În flăcări asupra dușmanului (Gheorghe Mociorniță)

235 Primul „Icar” al României în Cosmos

„Lumea. Caiet de vacanță 1984”

 „Lumea”, Lumea. Caiet de vacanță 1984, București

1 Partidul, Ceaușescu, România

3 dr. Ilie Șerbănescu, România 40 1944-1984 - Ani de mari victorii, de puternică afirmare în conștiința lumii

11 Doina Topor, Epoca Ceaușescu - Sub semnul celor mai strălucite împliniri ale națiunii noaste socialiste

14 I. Madoșa, România 40 1944-1984 - Prestigiul unei politici consacrate păcii și colaborării, soluționării marilor probleme ale omenirii

15 Ceaușescu-România - Întâlniri, convorbiri, întrevederi în țară și în străinătate

16 Liana Enescu, România 40 1944-1984 - Independența-fundament al propășirii națiunii noastre socialiste, al politicii sale de colaborare internațională

19 Anca Voican, România 40 1944-1984 - Inițiativele românești de pace și dezarmare-înaltă răspundere pentru destinele omenirii

20 Dezarmarea - inițiative și acțiuni de largă rezonanță

25 Aurel Zamfirescu, România 40 1944-1984 - Ceaușescu, România, Pace - Mari idei confirmate de viață

26 I. O., Știință și conștiință pentru pace

28 Doina Topor, Tânăra generație sub semnul devizei mobilizatoare „Participare, Dezvoltare, Pace”

31 general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, România 40 1944-1984 - Memoria mereu vie a istoriei de luptă eroică pentru independența și propășirea patriei - Armata română în revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă

37 dr. Gheorghe Unc, România 40 1944-1984 - Memoria mereu vie a istoriei de luptă eroică pentru independența și propășirea patriei - 23 August 1944 în conștiința lumii

40 dr. Ion Calafeteanu, Ceaușescu, România, Pace - Memoria mereu vie a istoriei de luptă eroică pentru independența și propășirea patriei - 1939-1984 Ecoul peste timp al unei înălțătoare pilde de patriotism

45 Ilie Olteanu, Arme și oameni - „șocul prezentului”

46 Împotriva eurorachetelor - „o bătălie în marș”

48 „Lungul braț al puterii militare”... și „buzunarele” omenirii (Extrase din raportul anual „Cheltuieli militare și sociale pe plan mondial - 1983” - de Ruth Leger Sivard

64 Ce este „războiul stelelor”?

69 1000+1

70 Dimensiunile cosmice ale „pragului militar” (din studiul lui Daniel Deudney, cercetător la Worldwatch Institute, SUA, apărut în revista „Foreign Policy”)

72 1000+1

73 „Der Spiegel”,  „La 40000 km”

76 C. Constantinescu, 1000+1

77 George Serafin, O certă consecință a unui război nuclear - catastrofa climatică

80 Mihai Coruț, Cosmosul pașnic

87 dr. Ilie Șerbănescu, Urgența dezamorsării unei „bombe cu explozie întârziată”

89 1000+1

90 Crăciun Ionescu, Fețe văzute și nevăzute ale războiului din Liban

100 ***, Aborigenii Australiei

103 Constantin Țintea, Pirații mărilor în secolul 20

105 1000+1

106 Pe Tapajos, printre căutătorii de aur (traducere și prelucrare de Anca Voican)

111 Stelian Țurlea, Reportaj p eglob - Norton I și leii de mare

112 1000+1

113 Petre Mocenco, Operațiunea „Citadela”

116 1000+1

117 M. S., Caleidoscop - ONU văzut de aproape

120 Din dosarele secrete ale unui medic legist de la Hollywood

124 1000+1

125 Aurel Zamfirescu, Tombouctou în căutarea trecutului

126 În lumea științei - Mesajul galaxiilor

130 În lumea științei - „Ingineria genetică” și viitorul plantelor

132 1000+1

133 C.Constantinescu, Caleidoscop - Drogul: „lovitura de măciucă”

134 Aurel Dumitrescu, Însoțindu-l pe Maigret

138 „The Company” redivivus (adaptare după „Der Spiegel” de Romeo Nădășan)

140 „Nu vă alarmați: CIA la telefon”... (traducere și adaptare de Luigi Toma)

143 R.N., Hitchcock totdeauna surprinzător

144 1000+1

145 Neagu Udroiu, Reportaj pe glob - Sevilla: „Astăzi închis. Bărbierul plecat la operă!”

148 Mirela Șetraru, Caleidoscop - Enigmele Insulei Paștelui

149 Acest drog numit... zahăr (extras din interviul acordat de dr. C. Schaller săptămânalului elvețian „L Echo”)

150 M. Vlad, „Imperiul Getty”: dolari, dispute, drame

157 1000+1

158 1000+1

159 Romeo Nădășan, Lumea de ieri. Lumea de azi. Lumea de mâine

161 Florea Țuiu, Reportaj pe glob - Xian

167 1000+1

168 Ultimele clipe ale lui Salvador Allende

175 1000+1

176 1000+1

177 I. Madoșa, Memorie pentru viitor. Acropole 2500

179 Mohendjo-Daro: cinci mii de ani de istorie

181 Mirela Șetraru, Olinda

182 Misiuni contra Abwehr (prezentare, traducere și adaptare Rodica Dumitrescu)

189 1000+1

193 1000+1

197 1000+1

202 1000+1

203 Romeo Nădășan, Ororile sectelor - afaceri cu credulitatea și teama de viitor

206 Lumea de ieri. Lumea de azi. Lumea de mâine