Descoperirea fotografiei (CODĂUȘ 1977)

<
(...)
Se spue ecă însuși filozoful grec Aristotel (384-322 î.e.n.) cunoștea principiul camerei obscure, invenție care stă la baza fotografiei și cinematografiei. Fără să dea o explicație științifică, el făcea acum 2400 de ani o mare „descoperire” reușind „să prindă”, în camera unde se odihnea cu perdelele trase, imaginea răsturnată a unui om care se plimba afară, pe stradă. Intrigat de cele văzute, Aristotel descoperă că perdeaua de stofă avea o mică gaură, prin care se proiectau pe perete razele de lumină ale soarelui.
Fenomenul optic al formării imaginii într-o cameră obscură a fost folosit mult timp mai tîrziu, ca instrument de urmărire a fazelor eclipselor solare pînă cînd celebrul pictor și savant italian Leonardo da Vinci (1452-1519) îi dă o explicație științifică. El a observat că razele de lumină, care se propagă în linie dreaptă, își schimbă direcția atunci cînd trec prin orificiul din peretele camerei obscure (...).
Dacă se face cu vîrful unui ac de orificiu de cîteva fracțiuni de milimetru (0,5 - 0,6 mm) într-unul din pereții unei cutii de carton, prin deschiderea rotundă numită stenop (în grecește = ochi mic) se proiectează pe peretele opus, care trebuie să fie un geam mat sau o hîrtie de calc, o imagine răsturnată a cărei claritate și distanță depind de diametrul orificiului.
La 1550, fizicianul și profesorul de matematică italian Girolamo Cardano a reluat experiențele începute de Leonardo da Vinci și aplicînd structurile și caracteristicile ochiului omenesc, perfecționează camera obscură, folosind în locul stenopului o lentilă convexă. Așa s-au obținut imagini mai precise, mai clare și mai luminoase.
Cîțiva ani mai târziu, în anul 1558, fizicianul napolitan Giambatista Della Porta a construit un nou model de cameră obscură cu oglindă de pe care se reflecta imaginea pe un geam mat. Noul model de cameră, precursor al aparatelor foto-reflex de azi, era folosit de pictorii din acea vreme la realizarea de peisaje sau portrete pe o hîrtie făcută translucidă prin înmuierea ei într-o grăsime.
Iată cum lumina era folosită ca pictor  pe atunci. Adevărat fotografie (cuvînt grecesc format din „foto” = lumină și „grafein” = a scrie, așadar a scrie cu lumină) încă se lăsa așteptată.
Pentru efectuarea unei fotografii sînt necesare trei elemente și anume: subiectul de fotografiat, aparatul fotografic și materialul foto-sensibil pe care să se poată fixa imaginea. Mai lipsea ultimul factor - o substanță chimică degradabilă sub influența luminii. Așa se face că profesorul de anatomie I. H. Schultze, după asidue cercetări, în 1727 ajunge la concluzia că azotatul de argint se înnegrește sub acțiunea luminii. Mai tîrziu se descoperă că și clorura de argint se transformă în argint metalic sub acțiunea luminii, înnegrindu-se în mod diferențiat  la spectrul solar dat de o prismă.
Vestea noilor descoperiri se răspîndește repede și mulți folosesc acțiunea chimică a luminii asupra sărurilor de argint pentru a desena siluete pe hîrtie îmbibată cu nitrat de argint. Apăreau primele imagini permanente  fizica își dădea întâlnire cu chimia.
De la 1782, timp de aproape o sută de ani o serie întreagă de chimiști caută și imaginează diferite metode pentru a prinde și a fixa imaginea unui obiect pe un suport de hîrtie sau celuloid. Rezultatele nu au fost mulțumitoare pînă la 7 ianuarie 1839, data oficială a nașterii fotografiei, cînd la Academia de Științe din Paris se face o comunicare asupra descoperirii developării imaginii înregistrate (latente) formate prin lumină asupra iodurii de argint. Autorul noii metode, Nicephore Niepce folosea o placă de cupru argintată, bine lustruită și frecată cu o cîrpă înmuiată într-o soluție de iod. Aceast se expunea într-o cameră obscură, timp de 15-30 de minute și apoi se așeza deasupra un vas cu mercur încălzit. Vaporii de mercur degajați developau placa, albind părțile de iodură de argint pe care lumina le atinsese. Se „fixa” apoi placa cu o soluție de sare de bucătărie. Procedeul se numea „daguerotipie”. Deși imaginea apărea inversată și se observa greu, dimensiunea maximă a ei fiind  de 16/21 cm și nici nu putea fi copiată pe hîrtie, totuși atunci au fost puse bazele fotografiei.
Perfecționările ulterioare au constat în înlocuirea „daguerotipiei” pe metal cu cea pe hîrtie cu colodiu umed și bromură de argint, efectuîndu-se un „negativ” de pe care se puteau copia mai multe „pozitive” (Fox Talbot  1839). Se înlocuiește, la fixarea imaginii, sarea de bucătărie cu tiosulfatul de sodiu.
Prin inventarea în anul 1880, de către fotograful rus Voldîrev și de către George Eastman, în America, a unui suport elastic de celuloid  și mai înainte (1847) a plăcilor transparente de sticlă , pe care se întinde emulsia fotografică, știința și tehnica favorizează apariția a ceea ce numim azi „rolfilm” și fotografia face un impresionant salt.
Toate descoperirile făcute după această dată au legătură una cu alta , refrindu-se fie la perfecționarea opticii și mecanicii fotografice, fie la miniaturizarea aparaturii  fie la chimia fotografică.
(...)
Cinematografie înseamnă înscrierea mișcării (în grecește, kinema = mișcare și grafein = a scrie). Cu alte cuvinte este înregistrarea cu ajutorul luminii pe un suport material a unei succesiuni de imagini ale unui obiect aflat în mișcare și apoi reconstituirea sau sinteza mișcării prin proiecția acestor imagini.
(...)
>

SURSA
ing. D. Codăuș, Laboratorul foto-film, ed. Ion Creangă. București, 1977, pp. 7-10.

Tablou de Leonardo da Vinci cumpărat cu 75 de dolari şi vândut cu 75 de milioane

Digi24 7 martie 2014

Geniul fără autoportret și-ar fi ascuns chipul în Cina cea de Taină. Noua teorie despre Da Vinci

ȘTIRILE PROTV, București, 17 august 2012

Un da Vinci pierdut. O femeie a avut pe perete, fără să știe, un tablou de 125 milioane de euro

ȘTIRILE PROTV, București, 6 august 2012

Biografia seniorului Florenței Lorenzo de Medici „Magnificul” (1449-1492) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...) puterea asupra Florenței prin mijloace cvasiconstituționale, inclusiv prin dizolvarea vechiului Cento - un fel de Senat format din reprezentanți pro-Medici - și înlocuirea lui cu Consiliul celor Șaptezeci, un grup mai flexibil de partizani ai familiei Medici*.
După evenimentele din 1478, Lorenzo a adoptat un stil de viață regal, intrînd prin căsătorie în nobila familie Orsini și construind un adevărat palat la Poggio a Caiano. Asemenea altor Medici, Lorenzo s-a înconjurat de mari poeți și pictori - chiar dacă salonul său îl întrecea ca strălucire pe cel al bunicului său. Pico della Mirandola, Botticelli, Verrochio, Leonardo da Vinci și Michelangelo, toți s-au bucurat de protecția lui. De asemenea, Lorenzo a sprijinit o altă persoană luminată, pe călugărul dominican Girolamo Savonarola, care a urcat în amvonul bisericii San Marco la 1 august 1490 și a expus o doctrină a reformei ascetice, condamnând papalitatea, creștinismul modern și, cel mai vehement, pe Medici. Savonarola a prezis moartea lui Lorenzo (care, în tot cazul, era bolnav la vremea aceea), predicile sale fiind audiate cu interes plin de simpatie la florentini, care între timp se săturaseră de neîncetatele aniversări, serbări și extravaganța generală. Totuși, cînd Lorenzo a murit, la 9 aprilie 1492, la vîrsta de 43 de ani, toată populația din Florența l-a condus pe ultimul drum.
Referințe bibliografice complementare: Cecilia Mary, Lorenzo de Medici and Renaissance Italy (New York: Macmillan, 1952).
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 327-328.

NOTĂ M. T.
* Familia Medici din Florența (sec. XIV-XVIII) - http://www.themedicifamily.com/Lorenzo-de-Medici.html

O cronică a filmului „1492 - Cucerirea Paradisului” („Tomis”)

<
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>

SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.

NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)

Sociologul Ana Rodica Stăiculescu în organisme naționale și internaționale (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

 Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011

(...)

Reprezentări în organisme naționale și internaționale

Prof. univ. dr. Ana Rodica Stăiculescu este:

- cercetător asociat la INED Paris din 1994; doctor al Universității Pantheon Sorbonne din Paris

- membru al Asociației Internaționale a Demografiei din 1992

- membru al Uniunii Internaționale pentru Studiu Științific al Populației EAPS din 1994

- membru al The New York Academy of Science

- membru al Atelierului Europe du Sud - Grupul de Interes Științific Socio-Economie de l Habitat Paris

- membru în Consiliul de Coordonare al Centrului Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală Constanța (INA)

- membru în Consiliul Local Constanța de coordonare a Programului „Agenda Locală 21”, desfășurat cu susținerea PNUD și a Centrului Național pentru Dezvoltare Durabilă

- director al Centrului de Studii și Cercetări privind Drepturile Omului și Discriminarea  Constanța (acreditat CNCSIS și partener CNCD)

- director coordonator al Centrului de Formare Continuă pentru Funcționarii Publici din cadrul Universității Ovidius Constanța

- membru coordonator pentru Universitatea Ovidius  în Programul Leonardo da Vinci Agreement, parteneriat cu The Institute of Revenues, Rating and Valuation London

„Profil. Gabriela Gheorghe” (CRUCERU 1997)

 Fl. Cruceru, Profil. Gabriela Gheorghe, „Tomis”, Constanța, 199?

Pictor, absolvent al Academiei de Arte din București, promoția 1996, elevă a prestigioșilor profesori Vladimir Zamfirescu și Florin Ciubotaru.

Din același an lucrează la Muzeul de Artă Constanța. Încă din anii studenției ia parte la expozițiile organizate de Academie la București - 1993, 1994, 1995, 1996, Budapesta, Berlin 1995 și Maastricht 1996. În 1993 beneficiază de o bursă de studii pentru Germania. Din 1996 este o prezență remarcabilă la expozițiile Filialei UAP Constanța, organizate în localitate, la București, Yokohama și Cluj.

Creația Gabrielei Gheorghe condensează energii nebănuite; ea relevă „apetența” artistei pentru spațiile mari ale compozițiilor „acoperite” de valori armonioase - ades suave - pe care liniile „aleargă” cumpănit, tăind trasee; o pictură a alcătuirilor elaborate, ce pleacă, de obicei, de la bogatele lecturi din Platon și Vechiul Testament sau inspirate de folclor. Gândul urmărește imaginile ce se ivesc după lectura textului și mâna înscrie schițe - zeci - de mici dimensiuni, reluate în format din ce în ce mai mare, în multiple variante. Și drumul acest al apariției compoziției este lent, îndelung decantat.

Artista lucrează cu acrilice diluate cu apă, pentru ca „zemurile” colorate, aproape transparente, o apropie mai mult de tehnica frescei. Desenul său amplu, prin conturi ferme, este susținut de „suporturile” colorate, executate, ele însele, cu reveniri pentru consistență, atunci când este nevoie, pentru că nu folosește materia consistentă, densă, cu ar fi aceea a uleiului. 

În timpul lucrului, după schițele prealabile, artista revine mereu și mereu, până „simte” că lucrarea este încheiată, că ea corespunde ideii care a sugerat-o. Și dacă acest finit nu-i mulțumește exigențele, după scurt timp reia compoziția cu răbdare, temeinic.

Încercând a cunoaște treptat, opera și omul, constați că acesta din urmă are o atitudine fermă - privind creația - pe care o impune cu strășnicie artistului, actului său creator, adică sieși. Pentru că deși mintea este populată cu imagini, virtuale pânze, starea de visare este condusă spre aceea de lucru, prin dificila cale a autoinstruirii; o autonomă autoritate pe care și-o impune propriei persoane. Când afli, apoi, că arta lui Rubliov îi este apropiată inimii, că idolii săi sunt Giotto și Leonardo îi înțelegi căutările picturale, rostul și importanța coloritului, urmărirea clarității desenului ș. a. și - pe o anume scară de valori - conceptul său, privind pictura, care este „una cosa mentale”. Uneori mi se pare că ar urma chiar unul din preceptele davinciene, care spune: „... toate lucrurile ce se află în Cosmos, prin esență, prezență și ficțiune, pictorul le are mai întâi în minte... apoi le trece în însușiri, iar acestea sunt în stare să alcătuiască o armonie îmbrățișată de văz...” Iată, aserțiunea își dovedește, peste secole (fără intenții declarate), importanța, conturând relații, drumuri aflate, crezuri aflate, posibile concluzii... În timpul studiilor cu profesorii V. Zamfirescu și F. Ciubotaru, două temperamente forte, Gabriela Gheorghe a simțit la timp că forța creatoare pe care acești mari pictori o emanau, ar fi putut să i se impună, ceea ce a condus-o la „despărțire”. În acest sens își amintește, cu hazul și detașarea așezate de timp, îndemnul pictorului F. Ciubotaru, care spunea studenților pentru a-i feri de epigonism: „căutați drumurile dintre curente!” Șocul acestor cuvinte a însemnat momentul „trezirii” și al imboldului de a-și căuta drumul propriul drum de creație. În acest fel ipotetica influență a celor doi profesori nu s-a putut produce, nimic din pictura sa nu duce cu gândul la arta vreunuia, dar nici altundeva, spre o cale ce nu i-ar aparține. Cum spuneam, compozițiile sa le sunt ample: spațiile mari denudează setea de ele; dar amplitudinea nu este un dat al dimensiunii necondiționat. Ea poate fi indusă gândirii ordonatoare, căci chiar pânze de mici dimensiuni poartă totuși semnul spațialității, al monumentalului. Suprafața tabloului se amplifică ades mental. Accentul pare acum să fie pus pe expresivitatea liniilor, a desenului, pe vigoarea construcției compoziționale, care se operează cu reduceri succesive, până la esențializarea imaginii, nu departe de un virtual abstract.

Imagini unicat, pânzele artistei sunt suite, dar și secvențe de gând creator, subliniat în detalii rarefiate. Gabriela Gheorghe decupează aceste detalii, le izolează în enclave ce compun, în final, împreună, întregul. Translarea de la mental la imagine se face, cum spuneam, prin eliminări pe care gândirea-control le impune bogatei sale imaginații. Concretul și sugestia, volumul și elementul plat, transparența și matitatea culorii - și încă altele - contraste, dar nu paradoxuri, se alături în imagini, cu dezinvoltură și farmec, dar ele vin spre privitor după îndelungi stadii de cernere, de recompuneri. Totul este cumpănit, condus spre esențial.

Desenul Gabrielei Gheorghe nu este subsidiar culorii, locul lui este - în imagine - egal acesteia. Pentru că nu este vorba de un joc grafic, ci (...) lui ca parte egală, componentă a pânzei. Traseele nu sunt arabescuri decorative, o parte intrinsecă a ansamblului. Sentimentul spațiului este detectabil în mai toate compozițiile sale, indiferent de dimensiunile lor; pe acest spațiu, fantezia prodigioasă a artistei alcătuiește „montaje” simbolice sau aluzive, ades determinate, citatul plastic decurgând, uneori, din cel literar. Poate de aceea pânzele sale întâmpină privitorul cu îndemnul spre dialog, de aceea bucuria privirii este urmată de cea a descifrării. Senină, fără crispări, dar și fără narațiuni anecdotice, pictura sa este ca o curgere lină.

De fapt, creația Gabrielei Gheorghiu este o „mărturisire”. Fiecare pânză este un suport al gestului dezlănțuit și reținut, totodată, aflat în căutarea întregului. Și, prin ritmica liniilor, se descoperă virtuozitatea plastică suverană, dominantă, a mișcării. Pentru că marcată - din studenție - de deprinderea lucrului temeinic făcut, pictorița zăbovește, cu îndărătnică răbdare, asupra fiecărui detaliu, văzut în ansamblul contextului cu rost și scop al acestuia. Suverană, gândirea conduce mișcarea însăși a actului creator.

„Război și anti-război” (TOFFLER 1993)

 Alvin și Heidi Toffler, Război și anti-război, trad. M. Columbeanu, Antet, București, 1995 (1993 SUA), 351 p.  

1 Alvin și Heidi Toffler sunt autorii best-seller-urilor Șocul viitorului, Al treilea val și Powershift - Puterea în mișcare. Soții Toffler susțin conferințe pe scară largă. Ei locuiesc în Los Angeles.
„Extraordinar.. o fascinantă întrezărire a realității viitoare” - Washington Post
„Se va cere citită, neîndoielnic, de către majoritatea politicienilor lumii... soții Toffler ne-au provocat încă o dată să lepădăm cămașa de forță pe care ne-a fabricat-o status-quo-ul.”  - Gen. mr. (ret.) Lewis MacKenzie, Comandant al Forțelor ONU din Bosnia
„De mare actualitate... o pătrundere nealterată în corelația dintre economie și război, pe de o parte, și noțiuni intangibile ca morala și cultura, pe de altă parte.” - Manfred Worner, Secretar general al NATO

7 S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el. - Troțki 

9 Cuprins

15 Introducere

19 Partea Întâi: CONFLICT

20 1.Întâlnire neașteptată
De la forța brută la forța creierului
Dincolo de banda desenată 

25 2. Sfârșitul extazului
Premiul de un trilion de dolari
Sclavie și dueluri
Concurența apasă pe trăgaci

31 3. O ciocnire de civilizații
Conflictul principal
O lume bisecționată
O lume trisecționată
Decuplarea săracilor
Fenomenul supei de rață
Poeții globalismului

41 Partea a Doua: TRAIECTORIE

42 4. Premisa revoluționară
O convergență ucigătoare
După finalul de partidă

46 5. Războiul din primul val
Ritualuri, muzică și frivolitate
O ocupație sezonieră
Absența lefurilor

51 6. Războiul din al doilea val
Baionete și bumbăcării
Un baraj de memorii
Moartea pe banda de montaj
Dincolo de absolut
Ucigătorul doppelganger

57 7. Lupta aero-terestră
Trauma junglei
Djinn-ul închis în sticlă
Un bilet pentru Tel Aviv
Surpriză la Kuneitra
Apărarea activă
Să schimbi Pentagonul

72 8. Modul în care făurim avuție
1.Factorii de producție
2.Valorile intangibile
3.De-masificarea
4.Munca
5.Inovația
6.Scara
7.Organizarea
8.Integrarea sistemelor
9.Infrastructura
10.Accelerarea

81 9. Războiul din al treilea val
Tehnofobia
Războiul dual
Frontul care dispare
1.Factorii de distrugere
2.Valorile intangibile
3.De-masificarea
4.Munca
5.Inovația
6.Scara
7.Organizarea
8.Integrarea sistemelor
9.Infrastructura
10.Accelerarea

102 10. O coliziune a formelor de război
Mitraliere versus sulițe
Samurai și soldat

109 Partea a Treia: EXPLORARE

110 11. Războaie de nișă
Râsete în Info-Sferă
Lobby pentru L.I.C.
Doctori-docenți cu rucsac
Spre telepatia militară 

120 12. Războaie spațiale
A patra dimensiune
Din Iran în Israel
Asigurând lumea împotriva rachetelor
O bombă atomică pentru Richmond
Uciderea prin soft a sateliților
Găuri negre și trape
Vatra din spațiu

132 13. Războaie robotice
Târguială pe câmpul de luptă
Protecția pentru echipa A
Roboți peste deșert
Retrageți arțarul
Prădalnicul 
Robo-teroarea
Anti-roboticienii

144 14. Visurile lui da Vinci
Costumul hollywood-ian
O infestare cu furnici
Super-molime

152 15. Război fără sânge?
Laboratoare ultra-secrete
Zidul invizibil
Seniori ai drogurilor amețiți
Politica non-letalității
Când diplomația eșuează...

165 Partea a Patra: CUNOAȘTERE

166 16. Războinicii cunoașterii
Secretul Văii de Silicon
Soldații software
Ascultă Unchiul Sam?
Dezvățare și re-învățare
Mâna retezată
Info-teroarea

182 17. Viitorul spionului
Prostituate și mașini sport
Problema G. M.
Piețe noi
Factorul uman
Criza calității
Prăvălia rivală

196 18. Accentul
Medalia germană
Șase pârghii pentru sucit mințile
Neo-naziști și efecte speciale
Mijloacele de informare pe post de „vedetă”
Mesajul din centrul țintei
Reportaje în timp real
Timpul real ireal
Video la video 

209 Partea a Cincea: PERICOL

210 19. Din brăzdare, spade
Buget fără strategie
Neguțători ai morții
Civilizația războiului
„Lucruri” cu două fețe
Servicii de consum pentru război
Armate „deștepte” versus armate „deșteptate”
Mariajul dintre război și pace 

Componente prin fax 

223 20. Djinn-ul descătușat
Antiteza mortală
Următorul Cernobâl
Lacăte și Pershinguri
Inspectorii trași pe sfoară
Controlorii de pui
Pornografie și heroină
Wall Street-ul și seniorii războiului
Stăvilarul spart
Premise pulverizate
Flex-tech-uri 
Libertate de informare (pentru făuritorii de bombe)

238 21. Zona iluziei
O topire a banilor
Spargerea hotarelor
Guvernarea mediatică
Desuetudinea internațională
Amenințarea interdependenței

248 22. O lume trisecționată
Sindromul chinez
Bogații vor afară
Provocarea asiatică
Chibritul aprins
Întoarcerea din morți
Revoluția de nestăpânit

257 Partea a Șasea: PACE

258 23. Despre formele de pace

262 24. Următoarea formă de pace
Diplo-frăsuire
Peace, Inc.
Ceruri deschise și minți deschise
Urmărind tehnologia
Crimele nerezolvate de mâine
Trade-in cu arme 
Cum să începi (și să nu oprești) un război

278 25. Sistemul global al secolului XXI
A acuza sfârșitul Războiului Rece
Ascensiunea statului cu margini moi
Arhipeleagul high-tech  
Patroni, călugări și mullahi
De la jucătorii de golf la metalurgiști
Hiper-conexiuni
Viteze de ceas globale
Necesități de supraviețuire
Sfârșitul echilibrului (dar nu și al istoriei) 

291 Mulțumiri

293 Note

315 Bibliografie

335 Index

coperta IV
Alvin și Heidi Toffler, autori ai unor celebre best-seller-uri, ajung la concluzii uluitoare privind viitorul războiului din timpurile noastre.
Conflictele violente au jucat întotdeauna un rol în evoluția Omului: din cele mai vechi timpuri disputele s-au rezolvat, dar și exacerbat, prin chemarea sub arme. În această remarcabilă și stimulatoare  noua operă, doi dintre principalii futurologi și gânditori sociali ai lumea abordează natura sistemului de război din secolul viitor, expunând o incitantă analiză a războaielor din trecut și concluzii neașteptate despre conflictele militare actuale.   
Viziunea prezentată în această carte este alarmantă și optimistă în același timp, descriind realitățile înfricoșătoare ale războiului viitor, autorii ne ajută să concepem fascinante strategii pentru pacea de mâine.
 „Recomand citirea imediată a lucrării” - New Scientist
„Încărcat de idei ingenioase, fiecare capitol se constituie într-o carte și șocantă” - Observer

Epoca Renașterii (sec. XIV-XVI) (ENGELS 1820-1895)

 (...)

Oamenii de seamă ai Renașterii au fost mari, fiindcă au luat contact cu realitatea pe mai multe căi. „Pe atunci, zice Engels, aproape nu exista om de seamă care să nu fi făcut călătorii îndepărtate, să nu fi vorbit patru-cinci limbi, să nu fi strălucit în cîteva domenii de creație. Leonardo da Vinci n-a fost numai un mare pictor, ci și un mare matematician, mecanic și inginer. (...) Albrecht Durer a fost pictor, gravor, sculptor, arhirtect și în afară de aceasta a inventat un sistem de fortificații. (...) Dar fapt deosebit de caracteristic pentru oamenii acestor timpuri este că aproape toți trăiesc în mijlocul frămîntărilor timpului lor, iau parte activă la lupta politică, iau atitudine și luptă într-o tabără sau alta, unii cu pana și cuvîntul, alții cu sabia, iar alții și cu una și cu alta. De aici acea plenitudine și tărie de caracater care face din ei oameni întregi”. (1). „De aici”, zice Engels, adică din bogata și multilaterala activitae, nu atît între cărți, ci în mijlocul realității, care le-a îmbogățit în mare măsură sufletul.

1. K. Marx & F. Engels, Despre artă și literatură, EPL, București, p. 216-217.

(...)