Dumnezeu și rânduiala neamurilor (SADOVEANU 1930)

<
Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduială și semn fiecărui neam.
Pe țigan l-a învățat să cînte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul.
Dintre jidovi a chemat pe Moise* și i-a poruncit: Tu să scrii o lege; și cînd a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; și după aceea să îndurați mult năcaz și prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.
A chemat pe ungur cu degetul și i-a dat, din cîte avea pe lîngă sine, jucării: Iaca dumitale îți dau botfori și pinteni și rășină să-ți faci sfîrcuri la mustăți; să fii fudul și să-ți placă petrecerile cu soții.
S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora cu sabia.
Sîrbului i-a pus în mînă sapa.
Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai bețiv dintre toți și să se dovedească bun cerșetor și cîntăreț la iarmaroace.
A poftit pe boieri și domni la ciubuc și cafea: Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în desmierdare, răutate și ticăloșie; pentru care să faceți bine a mi se zidi biserici și mănăstiri.
La urmă au venit și muntenii ș-au îngenunchiat la scaunul Împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
- Dar voi, năcăjiților, de ce ați întîrziat?
- Am întîrziat, Prea slăvite, căci sîntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sînt la locuri strîmte între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. Am dori stăpîniri largi, cîmpuri cu holde și ape line.
- Apoi ați venit cei din urmă, zise Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sînteți, dar n-am ce vă face. Rămîneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe.
Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era nelipsit.
(...)
>

Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros / col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 3-4.

Notă M. T.
* Moise = Prooroc și etnarh al poporului evreu în mileniul II î. H. (www.ziarullumina.ro - 19 februarie 2008 - Nașterea lui Moise, renașterea poporului evreu)

Instinctul criminal înainte, în timpul și după Primul Război Mondial (ARGHEZI)

<
(...)
Povestirea mea ar fi numai superficial imaginativă, fondul sau mai bine zis, materialul, aparținînd unui univers de fapte, săvîrșite după primul mare război, cu o sălbatecă preferință și cu ritm accelerat și complex, care a tăbăcit sensibilitatea. Omul incapabil să ucidă o muscă e un mit al unor epoci, de care nu ne despart calendaristic numai vreo șaisprezece ani, ci, desigur, cîteva mii de veacuri. Nimic nu e mai inocent și mai normal decît să scoți cu furculița, la masă, lumina ochiului unui concurent. Nimic mai elementar decît să pui în genunchi, între picioare, un nepot care te-a supărat și, fixîndu-l cu fața în sus de chică, să-i retezi beregata, ca la berbeci. Un negustor se dă pe lîngă un bancher și-i înhață nasul cu dinții, i-l rupe din zgîrci și-l scuipă, mai strivindu-l cu talpa încălțămintei, ca pe un muc de țigară, pentru ca satisfacția și răzbunarea să sporească.
Să te păzești acum, după război, să nu te iubească, dacă ești bărbat, afară din cale o femeie, și dacă ești femeie, un tînăr cu scîrlionți. Iubirea se rezolvă negreșit în curmarea măruntaielor cu foarfeca de croit catifea
sau în aruncarea fără veste, din  balconul unui imobil <<modern>>.
Ți-aduci aminte din ce pornise războiul: din dreptul de autodeterminare al popoarelor mici sugrumate de marile popoare - și din idealul de apărare al civilizației împotriva barbariei.
Cîțiva ofițeri, surprinși de adversari într-o biserică de peste Dunăre, în care s-au ascuns, au fost pur și simplu, înnainte de a li se tăia buzele, limba, pleoapele și urechile, grămădiți pe marmora pardoselei, unde se mai cunoșteau urmele imateriale ale lui Isus, au fost dezbrăcați, pîngăriți și masacrați pe la burtă.
Uite omul de după război, bruta păroasă, gorilul cîrn, care-și linge nasul, alergînd după femei și gîște cu un steag în mîini. Gorilul a făcut războaie și congrese. Încălțat cu manșete lustruite și inelat la degete cu aur și briliante, purtînd joben și fumînd havană, el cere capete și procente din împrumutul popoarelor mici.
(...)
>

SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 291-292.

EXPOZIŢIE INEDITĂ: Fragmente din ieslea în care s-ar fi născut Iisus, expuse la Chicago

Mediafax 29 decembrie 2012

ZIUA CÂND A MURIT IISUS: Data exactă a CRUCIFICĂRII Mântuitorului, stabilită pe baza activităţii seismice

”JURNALUL NAȚIONAL”, București, 26 mai 2012

Shusaku Endo (Japonia) - „Tăcere” / 1966 (BOXHALL 2006)

<
Tăcere
Shusaku Endo

n. 1923 (Japonia), m. 1996
Prima ediție: 1966
Primul editor: Kodansha (Tokio)
Titlul original: Chimmoku

Romancierul Shusaku Endo a fost o ciudățenie culturală: un japonez catolic. Influențat de romancieri europeni catolici ca Graham Greene și George Bernanos, opera sa este mărturia unei religiozități chinuite, la limita necredinței, precum și a ororii față de șirul de cruzimi din istoria Japoniei.
Tăcere, a cărui acțiune se desfășoară la începutul secolului al XVII lea, este larg recunoscut drept capodopera lui Endo. Șogunatul japonez se angajase în nimicirea fără milă a creștinismului prin torturi și masacre. La Vatican ajunge știrea că un foarte respectat misionar iezuit, părintele Ferreira, a renunțat la credință din cauza torturii. Preotul portughez Sebastian Rodrigues, care îl socotește pe Ferreira mentorul său spiritual, este trimis în Japonia pentru a-l contacta. Este o misiune riscantă care, în scurt timp, ia o turnură nefavorabilă. Trădat autorităților de Kichijiro, un fel de Iuda, Rodrigues este închis și torturat. pentru a se salva el trebuie să renunțe în mod simbolic la credință prin călcarea în picioare a unei imagini a lui Isus. Cînd refuză, autoritățile încep martirizarea altor creștini în fața lui. Ulterior, Rodrigues se întîlnește cu Ferreira care îi cere să facă un act de aparență renunțare publică la credință.
Narațiunea, frustră și dramatică, descrie cu o deosebită expresivitate ororile persecuțiilor, precum și dilema dureroasă a preoților. În Rodrigues, Endo reușește să facă portretul unui om bun, credibil și agreabil, întruchipînd viziunea autorului despre creștinism centrat mai mult pe suferința lui Isus, decît pe gloria sa. RegG
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.

O cronică a filmului „1492 - Cucerirea Paradisului” („Tomis”)

<
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>

SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.

NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)

Cenzura comunistă în Dobrogea (VI - 1972) (COMAN 2007)

Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (VI), „Tomis”, Constanța, XLII, 448, iulie 2007, p. 90-91

Activitatea practică a cenzorilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța în 1972 „ s-a desfășurat pe fundamentul ideologic al evenimentelor politice ce au avut loc în această perioadă și s-a concretizat în cuprinderea tuturor sectoarelor cât și a întregului volum de muncă” (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 2/1969-1975, f. 118). Însă, deși domeniile de activitate au rămas aceleași ,numărul intervențiilor a crescut datorită apariției ziarului cotidian de vară „Litoral” și a postului de radio „Radio-vacanța”), a tipăririi unui număr mai mare de materiale cu caracter propagandistic, editării bilunare a revistei „Tomis”, cât și datorită aparișiei în mod periodic a revistelor școlare și a celei universitare. Astfel, în cursul anului 1972 au fost supuse activității de control peste 6.500 de pagini.
Ca urmare a adoptării ultimelor documente de partid și de stat se impunea - după cum opinau împuterniciții DGPT Constanța - redimensionarea și așezarea pe baze noi a întregi activități, dar și creșterea exigenței în exercitarea sarcinilor ce le reveneau astfel încât stilul și metoda de lucru să se poată adapta cât mai rapid la noile condiții.
Pornind de la premisa că „apărarea purității liniei politico-ideologice a partidului este o cauză comună și trebuie să devină obiectul unui front unic de acțiune” cenzorii constănțeni începeau a milita pentru generalizarea autocenzurii, probabil, tocmai datorită creșterii în mod constant a volumului de muncă, dar și a propagării noii concepții și liniei politico-ideologice în domeniile de activitate supuse controlului (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 2/1969-1975, f. 124).
Pentru a reliefa activitatea pe linia cenzurii a împuterniciților DGPT Constanța din 1972 vă prezentăm câteva extrase din documentele întocmite de aceștia.

1972 iunie 28, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 26 mai - 26 iunie 1972.
„Expoziții”
S-a vizionat Expoziția „Cartea 72” deschisă la Galeriile de Artă din Constanța. În standul rezervat scriitorilor dobrogeni erau introduse (organizatorii spun fără știrea lor) două cărți ale lui Grigore Sălceanu, vechi: Întâia sărutare - piesă în versuri în 3 acte editată de tiparul Glasul Patriei, Bucovina - Cernăuți și Flori de mare, poezii editate în 1928. Întrucât profilul expoziției nu încadra și tipăriturile vechi, ci se ocupa de cartea contemporană actuală și în plus la ceste două lucrări nu se cunoștea conținutul, s-a anunțat organul de partid care a hotărât scoaterea lor din expoziție.
Tov. Clara
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 10/1972, f. 36-37.

1972 iulie 29, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din luna iulie 1972.
„Producție editorială”
În programul căminului cultural din Cobadin era inclus un material bibliografic privind presa și literatura între 1967-1972, articole care vorbeau de comuna Cobadin. Printre articolele respective apăreau și câteva lucrări mai vechi, unele chiar din secolul trecut, care nu aveau nici o  legătură cu tema anunțată. De pildă: Dobrogea. Cincizeci de ani de viață 1878-1928. Publicație tipărită cu prilejul reanexării Dobrogei. Indicativul statistic al satelor și unităților administrative din România - 1932. Indicatorul localităților din România - 1943. Marele dicționar geografic al României - 1898. S- a discutat cu reprezentantul căminului cultural și toate aceste lucrări au fost scoase.
Tov. Clara G.
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 10/1972, f. 41-42.

1972 septembrie 27, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 26 august - 26 septembrie 1972.
„Producție editorială”
Muzeul de artă Constanța a adus la viză un catalog pentru expoziția retrospectivă Lucia Ioanid. Au fost următoarele observații:
- în prezentare operei pictoriței erau redate 5 fotocopii - peisaj din Balcic;
- în prezentarea cronologică a biografiei pictoriței se mergea la amănunt, cu aspecte ale vieții ei nesemnificative pentru viața și opera pictoriței, cum ar fi: „În 1965 iese la pensie cu 700 lei; în 1968 i se mărește pensia la 1000 lei etc.
- printre fotografiile de familie era prezentată pictorița la lucru pictînd pe Sfînta Maria cu Isus în brațe  la o biserică din orașul Constanța.
Aceste probleme au fost discutate cu Direcția Instructaj-Control și comitetul de cultură și educație socialistă al județului Constanța, care și-a însușit observațiile noastre și s-au făcut modificările respective. În placheta de versuri ce face corp comun cu acest catalog  erau prezentate poeziile scrise de autoare. S-a discutat cu Comitetul de cultură și educație socialistă una din poezii din care se degaja o atmosferă morbidă, tristă. S-a acceptat ca aceasta să fie eliminată din plachetă.
Tov. Clara G.
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 10/1972, f. 60-61.

Virgil Coman (1973-2016) = Absolvent al Facultății de Istorie al Universității Ovidius Constanța. Director al Direcției Județene Constanța al Arhivelor Naționale.

„Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III)” (CAZAN 1996)

prof. univ. dr. Gh. Al. Cazan, Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III), „Tomis”, Constanța, 1996

Nu există filosofie românească! Morții sunt, adeseori, mai puternici decât viii, fie aceasta pentru că valoarea operei unora dintre cei care nu mai sunt în viață a fost consfințită istoricește. Or, cum valoarea operei cumva nu convine totalitarismului, atunci ea trebuie supusă criticii până la a răsturna total și a o prezenta, împotriva adevărului ei, ca non-valoare sau pseudo-valoare sau ca una al cărui autor a fost „duplicitar ”, „colaboraționist” etc, așa încât valoarea însăși este prezentată cu atributele autorului.

Cu morții care nu-i convin, totalitarismele au procedat totdeauna cu măsuri abnorme, ilogice, barbare. Am văzut cum s-a procedat cu filosofii și filosofia românească în septembrie 1940 sau după reforma învățământului din 1948.

În „noul” timp, adică după decembrie 1989, câțiva intelectuali din domeniul „științelor umaniste” s-au reprofilat în privința orientărilor lor. S-a petrecut cu ei Fenomenul Damascului. Asemenea Sfântului Pavel, care din asupritor al creștinilor a devenit, peste noapte, prin iluminare, un fervent apostol al lui Isus. Numărul Pavelilor a crescut impunător și, sigur, s-a recrutat, într-o anumită măsură, din foștii activiști din domeniul ideologiei ceaușiste, din rândul foștilor secretari de partid., fie că au fost cu propaganda, fie că fost secretari fără alte determinări, deci care conduceau, efectiv, un anume organ de partid (unitate, birou). Ori când n-a făcut parte din categoriile de mai sus, au putut fi totuși întâlniți printre profitorii regimului. Unii au stat zeci de ani în institute de cercetare și în învățământul superior fără a da nimic semnificativ în filosofie. Poate din când în când câte o broșurică despre Știință și religie sau despre Revoluția săvârșită de marxism în filosofie (și astea proaste!) sau, după caz, câte o teză de doctorat pe care, apoi, cu ajutorul unor jurnaliști nepricepuți în ale filosofiei, au ridicat-o la rangul de mare filosofie. Majoritatea lor au fost bursieri ai statului român sau ai altor state, beneficiari, deci ai unor stagii de formare profesională în străinătate. pe când majoritatea carelor didactice și a cercetătorilor din domeniul filosofiei aveau interdicție de specializare în străinătate (mai ales după 1973), ei obțineau vize de plecare în străinătate în fiecare vară.

Coincidența face c a un Pavel care poartă chiar acest nume, activist altădată la un CC al UTC, jurnalist la reviste comuniste, om care alerga să ia cadrelor didactice interviuri despre personalitatea de excepție a lui N. Ceaușescu, s-a reconvertit, și el, și a devenit din apologet al regimului comunist, nu doar critic al acestuia, ceea ce nu este rău, ci un totalitarist pentru care lumea are o singură dimensiune, oamenii trebuind să creadă neapărat în ce propagă neofitul în ale democrației etc.

Din punctul său de vedere, pe care cred că îl reproduc corect, nu există filosofie românească, iar dacă s-ar încerca să se acorde demnitatea de filosof unor români, atunci  „poate”, zice el, că Blaga sau Noica ar merita-o. Deci Blaga sau Noica sunt considerați, cu îngăduință, ca unii care „poate” ar merita titlul de filosofi.

În paranteză fie spus, distanța dintre Pavel Apostol care îl desființează pe Blaga (în Revista de filosofie, 1958) și noul Pavel care crede că lui Blaga i se poate atribui vocabula poate în privința calității de filosof, distanța nu pare a fi prea mare. Să zicem că acești Paveli țin de destinul istoriei filosofiei românești, ar fi prea mult.

Într-o altă intervenție de-a sa, de data aceasta la cartea lui Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești (în relația ei cu literatura) (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996), același Pavel dă intervenției sale un titlu pe care l-a vrut deopotrivă subtil și ironic, ceva în sensul O istorie despre ceva care nu există, un titlu care nu poate fi decât o prostie ori, ceea ce este mai credibil, o stratagemă vicleană de a intra în grațiile celor care i-ar fi putut favoriza ascensiunea. Ceea ce, fie vorba între noi, s-a și întâmplat.

Pentru Dan Pavel, filosofia românească și istoria ei nu există și atât. S-a hotărât omul să declare inexistența filosofiei românești și a făcut-o în afara oricărei îndoieli și dincolo de rezultatele cercetărilor în acest domeniu. Propagandistul de altădată a ieșit din nou la iveală, nu s-a schimbat în privința naturii sale, cum nici procedeele nu și le-a modificat. Cântă și desființează, în continuare, cum  știe, atâta doar că altul este obiectul cântecului și altul al desființării. Pentru el, D. Cantemir, T. Maiorescu, V. Conta, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Mircea Florian etc nu au existat, numele lor par fi pure ficțiuni, sau dacă vor fi existat, opera lor nu poate fi apreciată ca filosofie. Unei asemenea „exegeze” nu i se poate opune nici o argumentare pentru că ea este viciată prin intenție, denaturată prin voințe arbitre și nu rezultă, cum se observă, din vreo argumentare fie ce cât de slabă.

Noul-vechi Pavel dă verdicte, sancționează, desființează istoria filosofiei românești, pentru a fi și el la modă, căci despre originalitate nu poate fi vorba de vreme ce ideea are statute vechi. orice altă idee ce nu cade pe credința lui, ale cărei izvoare numai merită cercetări, este declarată nulă, iar autorul este aruncat la coșul cu vechituri. Argumentele nu au ce căuta într-un asemenea loc unde sloganul se lăfăie într-o libertate absolută.

El este, însă, jurnalist de profesie sau cel puțin așa a fost înainte de decembrie 1989, așa încât s-ar putea crede că afirmațiile sale despre filosofia românească sunt o licență peste care se poate trece fără comentarii prea largi.

Mai gravă nu se pare ideea inexistenței istoriei filosofiei românești când vine de la oameni considerați autorități în filosofie.

„Salonul roșu” (STRINDBERG 1879)

 August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol (orig. suedez 1879), Marc, București, 1991, 286 p.

Cuprins
3 „Rien n est si desagreable que d etre pendu obscurement” Voltaire
5 1.Stockholmul în perspectivă descendentă
17 2.Între frați
25 3.Coloriștii din Lill-Jans
37 4.Stăpîni și cîini
55 5.La editor
65 6.Salonul roșu
79 7.Urmașii lui Isus
86 8.Sărmana patrie
97 9.Înscrisuri
102 10.Societatea anonimă a ziarului Capa Gri
112 11.Oameni fericiți
121 12.Societatea de asigurări maritime Triton
130 13.Hotărîrile Providenței
139 14.Absint 
152 15.Societatea anonimă teatrală Phoenix
163 16.În munți Albi
176 17.Natura
179 18.Nihilism
189 19.De la cimitirul nou la cîrciuma Norrbacka
200 20.Pe altar
205 21.Un suflet peste bord
211 22.Vremuri grele
217 23.Audiențe
224 24.Despre Suedia
241 25.Ultimul jeton
258 26.Corespondență
266 27.Convalescența
270 28.De dincolo de mormînt
279 29.Recapitulare

PAR LAGERKVIST - „Moartea lui Ahasverus” (1960)

Scriitorul suedez Par Lagerkvist (1891-1974) a primit în 1951 premiul Nobel pentru romanul Barabas, dar a scris și poezie, eseuri, povestiri și teatru. În scrierile de tinerețe s-a manifestat ca un protestatar radical, pentru ca la maturitate să abandoneze religia pentru scepticismul științific.
Tema romanului „Moartea lui Ahasverus”, publicat în 1960, este pelerinajul creștin la Ierusalim, un fenomen marcant al societății medievale profund religioase.
Deși nici un personaj nu poartă numele de Ahasverus și acest cuvânt nici măcar nu apare în conținutul cărții, intuim că Ahasverus este personajul principal, numit „străinul”, deoarece cu moartea sa se încheie romanul. Acest nume apare în Vechiul Testament ca fiind al unor regi persani și în legenda evreului rătăcitor, dar și în lucrarea filozofului german I. Kant Singurul argument posibil în demonstrarea existenței lui Dumnezeu (1763).
Pelerinajul creștinilor europeni, individual sau de grup, îi oferă lui Lagerkvist ocazia de a zugrăvi, mai mult sau mai puțin detaliat, caractere umane cu motivațiile respective de a porni în lungul drum spre Golgota, dealul unde a fost răstignit Isus.
Prima parte a acțiunii se petrece în hanul bătrânei Elizabeth, situat pe drumul pelerinilor și unde străinul poposește seara, în mijlocul drumeților care se rugau.
În timp ce lua cina, el află povestea cuplului Tobias și Diana, dintr-o conversație în care rolul său este cel al ascultătorului. Dealtfel, acestea sunt singurele nume, de oameni sau locuri, care apar în carte, dând astfel narațiunii un caracter universal.


SURSA
Par Lagerkvist, Moartea lui Ahasverus, trad. G. Mihăiță, ed. Univers, colecțiile Cotidianul - Literatură/69, București, 2008, 109 p.

Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/P%C3%A4r_Lagerkvist
http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1951/lagerkvist-bio.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Ahasuerus
http://visumbrasov.org/par-lagerkvist-moartea-lui-ahasverus/

https://goodread.ro/recenzie-moartea-lui-ahasverus-de-par-lagerkvist/
http://jovimpresii.blogspot.ro/2008/05/moartea-lui-ahasverus.html
https://fotopoeziemuzica.wordpress.com/2008/05/15/par-lagerkvist-moartea-lui-ahasverus/
http://www.lumedeumbre.ro/moartea-lui-ahasverus-par-lagerkvist/