„Autostrada lui Henri Coandă” (ONCIU 2016)

Camelia Onciu, Autostrada lui Henri Coandă, Simpozionul „Cucuteni - 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, 11, Chişinău, 16-18 septembrie 2016, p. 198-202

Rezumat https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/129278 

Savantul Henri Coandă a inventat un sistem de transport cu tuburi pneumatice prin care braşovenii ar fi ajuns la Bucureşti în jumătate de oră. Acesta a fost primul proiect pentru autostrada Bucureşti-Braşov. Cele mai moderne aeronave, ştiute sau secrete, au toate la bază efectul „Coandă“, descoperirea inginerului român Henri Coandă. Despre el se ştie că ar fi fost ba ungur, ba englez, ba francez. Anul acesta, când se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui, se cuvine să reamintim că marele savant era român get-beget. Că multe dintre invenţiile sale le-a brevetat în România.

Un proiect pus în practică, dar nefinalizat, este sistemul de transport pneumatic prin tuburi. Coandă a vrut să lege Braşovul de Bucureşti prin nişte conducte prin care să circule containere şi oameni. De fapt, acesta a fost primul proiect de autostradă Bucureşti-Braşov. 

Un savant pus pe şotii 

Mulţi l-au cunoscut pe Coandă. Era prietenos, se oprea să discute cu oricine se arăta interesat de tainele ştiinţei. Aşa se face că un braşovean l-a întâlnit în 1971. „Eram un proaspăt locotenent de numai 22 de ani. Coandă revenise în ţară de mai bine de un an şi era invitat la fel şi fel de simpozioane de ştiinţă. Aşa am avut privilegiul să-l întîlnesc la Statul Major al Forţelor Aeriene. Savantul avea 85 de ani. Pe toţi ne-a impresionat extraordinara lui jovialitate, era pus pe şotii. Şi povestea romanţat, plăcut, ca un bunic. Dar un bunic atletic. Iar noi, cele patru promoţii de absolvenţi, parcă eram nepoţeii lui“, îşi aminteşte generalul-maior prof. univ. dr. C. Zaharia, rectorul Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă“ din Braşov. 

Efectul Coandă în trăsură

Henri Marie Coandă s-a născut la 7 iunie 1886 în Bucureşti. Tatăl său, generalul Constantin Coandă, era şi profesor de matematică. Mama lui, Aida Danet, era fiica unui medic francez. A studiat sculptura, împreună cu Auguste Rodin, care îl socotea foarte talentat şi a luat şi lecţii de violoncel. „Ne povestea despre începuturile pasiunii lui pentru zbor. Cum, când era mic, scotea capul afară din trăsură fiindcă îi plăcea să simtă cum îi alunecă prin plete curentul de aer. Observaţii care, mai tîrziu, le va aplica în cadrul experimentelor de deviere a unui fluid în alt fluid, adică efectul Coandă“, spune generalul. În 1905, Coandă a devenit ofiţer de artilerie. „La Şcoala Militară a avut ocazia să aibă acces la atelierele Arsenalului Armatei şi să facă unele experimente“, explică generalul Zaharia. 

Avionul fără elice

Hotărât să se dedice cercetării, Coandă a plecat în Franţa şi, în 1909, a absolvit Şcoala Superioară de Aeronautică din Paris. Apoi a urmat cursuri de specializare la cîteva universităţi europene: Charlottenburg, Torino, Liege şi Paris. Celebrul inginer Gustave Eiffel l-a ajutat să construiască un banc mobil de încercări, montat pe o locomotivă, şi un dispozitiv original de înregistrare a fenomenelor aerodinamice din jurul aripilor. La 16 decembrie 1910, la Issy les Moulineaux, cu ocazia Celui de-al Doilea Salon Internaţional de Aeronautică de la Paris, Coandă a prezentat primul avion cu reacţie din lume. Pe eticheta exponatului scria: „Singurele aeroplane fără elicii. Aeroplanele Coandă“. Prin această invenţie, a intrat în istoria aviaţiei mondiale. A arătat de fapt lumii întregi primul avion cu reacţie. 

„Pietricele în gură“

După ceva timp, Coandă s-a hotărât să ridice în aer invenţia. „Ne-a povestit tot, cum a pornit singur motorul fiindcă n-avea mecanic. De fapt, nu era nimeni pe câmpul de la Issy Les Moulineaux, de lângă Paris. Aripile lăcuite au luat foc. S-a desprins de sol, dar la aterizare, s-a izbit de un zid al unui fost castel. Probabil şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit a zis: “Aveam gura plină de pietricele. Peste câteva clipe mi-am dat seama că pietricelele erau dinţii mei care se spărseseră“, povesteşte generalul. Macheta primului avion cu reacţie din lume a fost adusă la Braşov, special pentru comemorarea a 120 de ani de la naşterea savantului. 

Invenţii de război 

Ziua de 16 decembrie 1910 a deschis o nouă era în aviaţia modernă. Peste câteva luni, inginerul român a devenit director tehnic al uzinelor de avioane şi motoare pentru avion „Bristol“ din Anglia. Aici a realizat mai multe tipuri de avioane denumite „Bristol-Coandă“. În 1914, Coandă a inventat tunul fără recul, care putea trage cinci lovituri deodată. Era vremea când izbucnise prima conflagraţie mondială. Savantul a demisionat de la Bristol pentru a intra în armata franceză. Repartizat la regimentul 22 artilerie, a fost subordonat colonelului Esteinne. Acesta i-a dat misiunea de a proiecta un avion special. Românul a făcut un mic avion biplan cu aripile repliabile, accesibil pe orice fel de teren. 

Părintele prefabricatelor

În 1916, armata română a cerut întoarcerea sublocotenentului Coandă în ţară. Dar francezii au spus că nu se poate deoarece lucrările încredinţate lui nu pot fi continuate şi realizate decât în Franţa, ţară aliată României. După terminarea războiului, a conceput primele prefabricate pentru construcţii: materialul denumit beton-bois, mult mai rezistent decât lemnul. Invenţia a adus statului francez însemnate economii şi refacerea unor localităţi distruse de război. A început să colaboreze cu românii. Din prefabricatele lui s-au construit câteva clădiri importante din Bucureşti şi Iaşi. Dar moartea tatălui său, în 1932, victimă a atentatului comunist asupra clădirii Senatului, l-a marcat profund şi l-a determinat să părăsească din nou România.

Discul zburător

În 1934, a brevetat în Franţa „Procedeul şi dispozitivul pentru devierea unui fluid într-un alt fluid“. Acesta era, de fapt, efectul Coandă. Un an mai tîrziu, a brevetat „aerodina lenticulară“ sau „discul zburător“. „Ne spunea că seamănă cu o farfurie zburătoare. La vremea aceea, fenomenul OZN era la modă, aşa că îl ascultam fascinaţi, imaginaţia noastră ajungea departe. Ne spunea că vrea să ajute statul român să realizeze aerodina, o aeronavă performantă. Voia ca România să fie prima ţară care fabrică OZN-uri“, îşi aminteşte generalul. 

Invenţii în România

Coandă a revenit definitiv în România în 1969 ca director al Institutului de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST), institut fondat de el. Deşi octogenar, inginerul nu a abandonat munca de cercetare în cele mai diferite domenii: medical, acustic, optic, aerodinamic, agrotehnie, căutînd să inventeze noi maşini la care să poată fi aplicat efectul Coandă. În aprilie 1967, ziarul The Washington Post publica un articol intitulat „Bunicul avionului cu reacţie munceşte la vârsta de 81 ani“. Oficialităţile însă ţineau secrete descoperirile lui, aşa încât realizările lui din România au creat multe legende.

Transport pneumatic

În anii 1920-1921, Coandă a propus statului francez darea în exploatare a unui tren aerian, primul din lume, care putea circula cu 600 km/oră, viteză care pentru acea epocă era de domeniul fanteziei. Românul propunea construirea de cabine după modelul avioanelor, care să alunece pe cabluri aeriene ajutate de perne de aer. Experienţa a avut loc la Vincennes, comisia i-a dat aprobarea, dar n-a fost niciodată aplicată, din lipsă de fonduri. Coandă a reluat ideea în România. Proiectul „Aerotubexpres“ era o instalaţie de transport prin conducte, pe baza efectului Coandă. Invenţia a fost brevetată în România la 21 mai 1970, cu titlul „Procedeu şi instalaţie de transport pneumatic în interiorul unei canalizaţii tubulare“. Savantul voia ca primii pasageri din lume să fie compatrioţii săi, iar inaugurarea staţiei-pilot urma să fie la Măneciu-Prahova. Românii mileniului III ar fi trebuit să circule prin tuburi, cu 500 km/oră. Iniţial, tubul avea un metru şi era pentru containere cu marfă. Pentru a elimina frecarea, a prevăzut nişte fante pe traseul tuburilor. Obiectul se învelea cu o pernă de aer şi plutea pur şi simplu. 

Magistrala Braşov-Bucureşti

Coandă avea de gând să aplice sistemul de transport prin tuburi pe trei rute. Una dintre ele era Bucureşti-Braşov, pe care urma să se construiască două conductemagistrale. Una pentru garniturile de tren marfar, deplasate prin propulsie pneumatică, în „zbor ghidat“ la viteze supersonice. A doua conductă era pentru transportul de persoane. Al doilea traseu ar fi trebuit să lege Bucureştiul de litoralul Mării Negre şi al treilea - de Oraşul Viitorului, prin „Autostrada Soarelui“. Savantul a şi testat tuburile transportoare, în baza experimentală de la Măneciu Ungureni, în zona muntelui Ciucaş, pe o pantă cu multe curbe, pe râul Teleajen. Tuburile de transport au fost plasate şi la suprafaţă şi în subteran. Rezultatele au fost excelente. Dar cine a mai auzit de aerotubexpres? Coandă, unul dintre cei mai prolifici savanţi ai lumii, a murit la Bucureşti, în 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. Dacă ar fi reuşit să realizeze magistrala pneumatică, am fi scăpat de tot circul cu promisa autostradă Bucureşti-Braşov. „Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagiii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor. Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs“. 

Henri Marie Coandă

„Băiatul acesta s-a născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme“ spunea prietenul său Gustav Eiffel. 

120 de ani, la Braşov

 Aviatorii aniversează la Braşov 120 de ani de la naşterea lui Coandă. Nu întâmplător e evocată aici personalitatea marelui om de ştiinţă. Singura instituţie de învăţămînt superior din România - Academia Forţelor Aeriene - care îi poartă numele, fiinţează la Braşov din 1995. Pregăteşte cadre militare pentru Forţele Aeriene, specialităţile naviganţi, artilerie antiaeriană, rachete antiaeriene şi radiolocaţie. O delegaţie de cadre militare şi cadeţi ai Academiei Regale din Breda, Olanda, a venit la Braşov să sărbătorească „Ziua Porţilor Deschise“. „De doi ani suntem în schimb de experienţă cu instituţia olandeză. Dacă la început părea că între noi sunt multe deosebiri, acum constatăm că sunt foarte puţine deosebiri“, observă lt.-colonel Dumitru Dinu. 

700 de invenţii

Inventator prolific, cu peste 250 de brevete şi 700 de invenţii, Coandă a conceput şi realizat aparate de ochire pentru avioanele militare, vagoane de beton, cisterne de beton, o instalaţie solară pentru desalinizarea apei de mare. Platforma mobilă pentru experimente aerodinamice era montată pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris - Saint Quentin. În 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol, folosit şi azi în prospectarea petroliferă. În Golful Persic inventatorul român a construit un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării. 

Bunicul avionului cu reacţie

Primul avion realizat de Coandă era dotat cu un motor cu piston de 50 de caiputere. Avionul era împins înainte de aerul absorbit prin faţă şi aruncat cu putere prin spatele lui. Acest principiu stă la baza aviaţiei moderne. Dar aparatul lui era o ciudăţenie şi prin alte aspecte: aripile nu erau de pânză, ca la avioanele cunoscute până atunci, ci din placaj vopsit şi lăcuit. Nu avea elice. Pentru a obţine o portanţă cât mai mare a avionului, a făcut aripa cu fantă (volet) la bordul de atac, „primii voleţi din istorie“, cum spune gen. Zaharia, „şi primul tren de aterizare cu suspensii“. Unii au râs de avionul lui, alţii l-au lăudat. 

Oraşul Viitorului

Unul dintre proiectele ţinute sub tăcere a fost „Delta“, un oraş al elitelor din România, un fel de Sillicon Valley mult mai complex decât cel american. Oraşul Viitorului conceput de Coandă ar fi trebuit să fie un centru de cercetare, dotat cu un computer central ultraperformant şi laboratoare, dar şi locuri de recreere, unele subterane. Amplasamentul era stabilit pe plaja dintre Delta Dunării şi litoral, cu 10 km lungime şi 2 km lăţime.

Bibliografie 

1. http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=index&s _id=25950 

Sat de munte versus sat de cîmpie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o  și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți.  - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu,  nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială,  singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască  trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? -  Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist,  care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.

NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)

Un corespondent de presă englez la Paris în secolul XIX (THACKERAY 1862)

<
Îl rugăm pe amabilul cititor să-şi aducă aminte că domnul Philip venise la Paris trimis de un săptămînal londonez. Aşadar, dispunea de sufucient timp liber. Putea să arunce o privire asupra Europei (1); să dea ultimele ştiri de prin saloane (2), pe care i  le dezvăluiau, în mare parte, confraţii lui, să fie prezent la toate teatrele, din obligaţie profesională, şi să-i desfiinţeze pe Louis Philippe (3) sau pe Messieurs Guizot (4) şi Thiers* (5) în cîteva paragrafe iscusite, care nu îi luau decît cîteva ore cutezătorului şi rapidului condeier. Ce gînd salutar, deşi umilitor, pentru ziariştii cu studii, că elocventele lor diatribe nu ţin decît o zi; dacă marţi sau miercuri citim ce spun filozofii, nu ne mai gîndim la articolele sau eseurile lor de ieri. Oamenii vor citi ziarele din 1861 încă mulţi ani la rînd, pentru întîmplările relatate: naşteri, căsătorii, falimente, alegeri, crime, decese şi altele, şi nu pentru articolele de fond.
(...)
* Istorici şi oameni politici francezi din perioada Restauraţiei (6).
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Phillip.., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 272-273.

NOTE M. T.
(1) Expresie a perspectivei britanicilor asupra poziţionării insulei lor în afara continentului european.
(2) Salonul a fost formă de sociabilitate a elitelor care s-a instituit în Franţa iluministă a secolului XVIII. (http://institutulxenopol.tripod.com/xenopoliana/pagini/10.htm)
(3) Louis Phillipe de Orleans (1773 Paris - 1850 Anglia) = Rege al Franţei (1830-1848). A fost adus la tron în urma revoluţiei din iulie 1830, care a alungat definitv dinastia Bourbon, şi a fost îndepărtat în urma revoluţiei din februarie 1848, decedând în exilul britanic. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/349203/Louis-Philippe)
(4) Francosi Guizot (1787-1874) = Istoric, academician şi politician francez,  premier  în 1840-1848. (http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/francois-guizot?fauteuil=40&election=28-04-1836)
(5) Adolphe Thiers (1797-1877) = Avocat, jurnalist, istoric şi politician francez, premier în 1836 şi 1840, preşedinte în 1871-1873. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/592074/Adolphe-Thiers)
(6) Reastauraţie = Regimul politic din Franţa anilor 1814-1830, instituit prin revenirea la tron a dinastiei de Bourbon (Ludovic XVIII şi Carol X), după înfrângerea împărtului Napoleon I de către coaliţia europeană, şi încheiat prin revoluţia din iulie 1830. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/restauratia-1815-1830.html)

Dreptul la iubire al femeii la începutul secolului XX (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
(...)
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta așa ceva. În literatură, de pildă, și în teatru era același lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele așa-zis bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît "dreptul la iubire", și în privința asta erau noi și revoluționare, față de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tînăr francez, ale cărui eroine "poetice", elicvente, cu părul despletit și umerii goi, într-un decor de lux și muzică, își căutau "fericirea" trecînd peste orice, tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau, înduioșate pînă la mistuire de neînțelegerea bărbaților brutali din piesă, incapabili să simtă frumusețea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea "iluzia vieții" (presărat doar cu vorbe de spirit ici și colo), se obligase să dea imaginea exactă a publicului și a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta din scenă fraze și formule gata și astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori și spectatori:
(...)
>


Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 9.

„Salonul de plajă” („TOMIS” 1998)

 Sorin Roșca, Salonul de plajă, „Tomis”, Constanța, aug. 1998

În ultima zi a Târgului de carte „Litoral 98”, organizat în iulie la Constanța, reprezentantul unei cunoscute edituri bucureștene era profund dezamăgit de interesul foarte scăzut al publicului față de evenimentul cultural cu participare națională. „Nu cred că vom mai veni în toamnă, fiindcă-i pierdere de bani și de timp. La Neptun însă vom participa, dom-le, e cu totul altceva!”, își da el cu părerea, fără să se sinchisească prea mult de fețele pleoștite ale organizatorilor și cu atât mai puțin de noi. „La Neptun e organizare, nu glumă, e ceva select, fraților! Veniți acolo și băgați la cutiuță, că aveți ce învăța!”

Ne-am dus la „Club Bazin” din Neptun și bine am făcut! De cum am intrat printre standurile încropite parcă la repezeală din te miri ce, printre două rafturi agățate unul de celălalt cu o stinghie șuie din placaj, hop și bucureșteanul nostru! temeinic bronzat, în bermude și cu o berică la subțioară. Ne-a recunoscut, a mormăit un fel de salut și s-a pierdut repejor în semiobscuritatea unui cotlon de „Salon model de carte”. Seara a fost salvată (și organizatorul mult prea generos onorat) de prezența criticului literar Alex Ștefănescu, a poetului Mircea Cărtărescu, precum și a scriitorilor Robert Stauffer, președinte al filialei Bavaria a Asociației Scriitorilor Germani, Ursula Haas și Radu Bărbulescu, redactor-șef al revistei „Observator” din Munchen. „Salvată” e un fel de a zice, fiindcă oaspeții din Germania, rămași aproape singuri, susținându-și recitalul de poezie doar pentru noi și operatorii tv, au în această privință o cu totul altă opinie...

Firește, nimeni nu poate pretinde unui comerciant oarecare din Mangalia, chiar dacă acest ar fi cu adevărat animat de intenții generoase, să ducă la bun sfârșit un proiect cultural de o asemenea anvergură. În cazul de față, replica „Important e că încearcă!” ar suna de-a dreptul comic pentru noi, cei care am fost întâmpinați la o trecută ediție de un director de târg mușcând dintr-un cârnat! Rolul benefic al unei manifestări culturale de acest gen fiind, în ceea ce privește ediția 1998 a Salonului de la Neptun, aproape inexistent, singurul câștig au fost probabil cele câteva zile bune de piață intrate în contul expozanților.

„Periscop” (ROȘCA 1994)

*

Sala Polivalentă a complexului hotelier „Steaua de Mare” din Eforie Nord a găzduit lucrările simpozionului internațional cu tema „Statutul jurnalistului european”, organizat de Societatea Ziariștilor din România. Au participat reprezentați ai mass-media din Italia, Franța, Portugalia, Cipru, Croația, Polonia, Bulgaria, Grecia, Rusia, Slovacia, Republica Moldova și România. 

*

Un succes fără precedent al partidului condus de senatorul C. V. Tudor: atât președintele Ion Iliescu, cât și ministrul culturii, poetul Marin Sorescu, au acceptat propunerea de instalare a bustului savantului N. Iorga pe soclul fostei statui a lui Lenin din Piața Presei Libere, care se va numi Piața Nicolae Iorga. Păcat că în timpul vizitei la Constanța, fugărit prin oraș de revoluționarii lui Cercel, CVT n-a avut răgazul pentru a admira monstruozitățile sculpturale din preajma Primăriei și Prefecturii... Să așteptăm însă cu încredere viitoarea sa vizită!

*

Din informațiile oferite de dr. Sorin Rugină, medic la secția Boli contagioase a Spitalului Municipal, aflăm ce mai aduc ai noștri de prin Turcia. După geci din piele de piele, blugi, cingo, napolitane și sugiuc, acum e la modă... holera! Primii 31 de „importatori” ai microbului, preluat din localitatea Iketele au și sosit, dar mai sunt așteptați încă 40! Cu SIDA am dat (...) întregii țări, cu holera așijderea. De ce-or fi zicând unii că „tot Banatu-i fruncea?” Ia băgați-vă mințile-n cap, măi., că aducem și ciuma bubonică, dacă ne supărăm!

*

S-au împlinit zece ani de funcționare a unui prestigios lăcaș de cultură și instruire dobrogean: Casa de Cultură a Tineretului din Mangalia. Din inițiativa unui comitet de organizare condus de Irina Todașcu, director al acestei instituții, au avut loc pe parcursul ultimei săptămâni a lunii octombrie, lansări și prezentări de carte și discuri, întâlniri cu membrii trupei de teatru și a opta ediție a Festivalului de Muzică Ușoară „Ancora de Aur”. Felicitări și „La mulți ani!”

*

Muzeul de Artă din Constanța a găzduit a patra ediție a Salonului Internațional de Benzi Desenate, organizat de Asociația Arhitecților din Constanța, Asociația Realizatorilor de Bandă Desenată din România, Aliance Francaise Constanța și Serviciul Cultural al Ambasadei Franței la București. Prezent la deschiderea salonului, Paul Laffont, atașat cultural al Ambasadei Franței, a ținut să aprecieze în termeni elogioși sprijinul primit din partea Inspectoratului pentru Cultură Constanța, Muzeului de Artă, Liceului de Artă, Palatului Copiilor și ziarelor „Cuget liber” și „Azi”.

*

Noi contribuții la o posibilă „Istorie a privatizării la Constanța”. Aldo Scoglamiglio, simpaticul patron al firmei constănțene Aldo Secondo SRL s-a întors de la Napoli cu traista plină de rețete ale unor specialități peninsulare: pizza, spaghette, crochete și multe altele. Ținând cont că se apropie Sărbătorile de iarnă, domnia sa ne-a asigurat că nu prețurile vor fi cât roata de la căruță, ci delicioasele sale pizza! Nu se lasă mai prejos nici dinamicul Turgut Celiparmak, un alt „stranier” de-al nostru, patronul firmei Folette SRL, care și-a transformat fostul magazin de textile de lângă Poșta veche în restaurant cu specific turcesc. Dacă noi ezităm, cu gândul la sarmale, domnia lui afirmă că nimeni nu gătește aici kebaburi, vinete umplute și iskembe mai grozave! Dinspre Doi Dibaci SRL și al său patron Costin Geană, vești pline de optimism: un sediu nou pe str. Lucaci nr. 19, peste drum de Universitate, exclusivitatea pentru Constanța pentru produsele firmei A TI, o gamă record de produse alimentare pentru Crăciun și Revelion. Aceleași vești bune de la Otilia SRL, patron Gheorghe Bubuleandră, care concurează cu succes mai „tânărul” „Dramex”, precum și de la Casa Internațional, patron Vasile Bîrzu, care a pus în vânzare celebrele televizoare NEI la cel mai mic preț de pe piață în magazinul să de pe bd. Tomis. Competiția continuă!

*

Sesiunea științifică „Epos arheologic și istoric la Dunărea de Jos”, organizată de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța  și Muzeul Dunării de Jos Călărași, a fost dedicată eminentului cercetător și arheolog, care a împlinit în decembrie 1994 70 de ani. Bucurându-se de participarea cercetătorilor istoriei și arheologiei, sesiunea a prilejuit audierea câtorva zeci de comunicări de interes și o deplasare de studiu pe traseul Călărași-Ostrov-Păcuiul lui Soare-Adamclisi-Constanța.

*

S-au împlinit zece ani de la înființarea cenaclului literar „Metafora” din Basarabi, astăzi Asociația Literară „Metafora”, cu publicație proprie, editură și rețea de difuzare! Felicitări lui Ioan T. Ștefan și colaboratorilor săi pentru ce au realizat, precum și urarea „La mulți ani!”

*

Au apărut numerele 16-17 ale publicației „Albatrosul”, supliment literar-artistic al ziarului „Cuget liber”. De la număr la număr mai incisivă și mai elevată, publicația se bucură de prezența în paginile sale a unor nume de prestigiu: Sorin Preda, Dinu Ghezzo, Alexandru Preda, Florin Șlapac, Nicolae Motoc, Constantin Novac, Emilia Dabu, Elena Plămadă etc. Pentru numerele viitoare și-a anunțat colaborarea cunoscutul scriitor Nicolae Paul Mihail, prietenul și colaboratorul de o viață al lui Eugen Barbu.

„Marcel Chirnoagă: Creatori de infernuri și sentimentul tragicului” (BIDU 199?)

 Gabriela Bidu, Marcel Chirnoagă: „Creatori de infernuri și sentimentul tragicului”, „Tomis”, Constanța, 199?

Arta lui Marcel Chirnoagă își are obârșia în extraordinarul metabolism sufletesc al unei fecunde insatisfacții, din dorința arzătoare pentru absolut. Creația sa nu este nici realistă, nici nerealistă. Am putea spune că este suprarealistă dacă cuvântul n-ar fi prea evocat și purtat de o școală, și ea, pe drept celebră. Căci acest artist nu poate fi încorporat nici unei școli, ci doar propriei personalități. Convorbirea pe care am purtat-o cu artistul constituie un argument al particularității personalității sale creatoare.

- Domnule Marcel Chirnoagă, cred că ar fi interesant, pentru cititorii noștri, să deschidem această discuție cu o întrebare privind începuturile dumneavoastră artistice, căci ați debutat în condiții oarecum aparte. Așadar, care a fost raportul de circumstanțe în opțiunea dumneavoastră artistică?

+ Am debutat în toamna anului 1948 cu un desen publicat în „Contemporanul”. Eram student în anul I la Matematică. Artă făceam fără convingere. Aveam îndemânare și aveam nevoie de bani. Am publicat multe desene în „Contemporanul”, „Flacăra”, „Scânteia tineretului”. De-abia după 1960, când demisionasem de la Meteorologie, am luat arta în serios și am studiat, ajutat de Ion State. Am început să expun din 1953 în saloanele oficiale și tot din acel an sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În 1955, am făcut, la „Universul”, prima expoziție personală cu desene, sculptură și cu primele gravuri. După 1960 am reconsiderat totul.

- Care sunt aspectele existențiale pe care le considerați a fi de excepție pentru dumneavoastră ca artist?

+ Termenul excepțional este impropriu, după părerea mea. Cred că dorința de a comunica idei - sentimente - emoții este motorul oricărei creații artistice adevărate. S-a afirmat de mult că omul este pe deplin responsabil de actele sale, de istoria pe care o face actul de creație artistică, implică, prin libertatea și unicitatea sa, o responsabilitate de ordin aparte. Arta (orice formă de artă) e „cosa mentale”, formă de comunicare emoțională, deci, are cauze și scopuri care condiționează modurile de expresie. Sensul, semnificația, intenționalitatea actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Arta (oricare dintre cele șapte arte) este un limbaj cu o gramatică proprie, pe care artistul este obligat s-o cunoască pentru a se putea exprima coerent și inteligibil, pornind de la ipoteza că publicul este dispus să asculte și să facă efortul de a înțelege mesajul artistic. Artistul lucrează din „apucătură”, zice Caragiale. Aceasta implică responsabilitate față de cei cărora vrea să le comunice „mesaje”, căci are puterea talentului - dacă poate transmite mesaje estetice, care au însă și implicații etice.

- Care credeți că este raportul dintre tehnică și structura internă a operei sau mai exact cu ceea ce s-a mai numit și „rețeaua tematică”, pe de o parte, și, pe de altă parte, care este relația în creația dumneavoastră între realitate și „realitatea artistică”?

+ Raportul dintre tehnică, limbaj și „mesaj” sau conținut este de structură, este dialectic. Nu mă pot exprima decât într-o limbă pe care o cunosc și pe care o cunoaște, o ascultă și o înțelege și cel căruia vreau să-i vorbesc. Eugen Schileru a comparat arta cu o scrisoare de dragoste: are un mesaj (drăgăstos) și trebuie să aibă virtuți de stil ca să fie înțeleasă și să convingă. Am folosit, deci, un sistem de scriere tradițional, cu semne, forme, imagini ce pot fi citite. Contactul cu aceste lucrări ar trebui să provoace privitorului un fenomen analog cu citirea, nu doar un contact de impresie. Spațiile emoționale conțin evenimente, narațiuni, metafore, elemente cu sensuri simbolice. Am făcut lucrările cu gândul să-mi clarific mie și celor ce le vor privi sensul unor fenomene umane la care asist, la care particip fie doar prin existența mea. Vreau comunicarea prin limbajul artei și, în ciuda caracterului oarecum special al acestui limbaj, consider că pot pretinde să fiu auzit, ascultat, înțeles. În cultura tradițională românească există monștri, balauri, zmei, iele, zburători și tot felul de duhuri malefice (unele jucând cu măști înfiorătoare în teatrul popular și datini). În arta de pretutindeni și din toate timpurile au fost artiști specializați în teatrologie, creatori de infernuri, dezastre și monștri, nu pentru delectarea publicului, ci pentru a-l provoca să ia atitudine. E mult de când mă străduiesc să creez sentimentul tragicului, să-i dau o imagine. Intenția, scopul: să creez pentru mine și pentru om, pentru oameni, condițiile unei depline responsabilități a istoriei; să creez imagini care să dea emoția, sentimentul că omul nu este supus în mod necesar condiționării sale, că este capabil de salt, de ruptură și, deci, liber. Sensul, semnificația actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Artistul este produsul societății în care trăiește (realitatea), iar interpretarea, transfigurarea unor elemente din mediul său social dau ca rezultat realitatea artistică. Din imaginea realității înconjurătoare, vizuală, umană sau social-politică - artistul inventează o imagine a unui spațiu emoțional - care-l conține și-i poate face mesajul accesibil publicului. Mesajul este miezul, sâmburele creației  artistice și este, ca în natură, organic unitar cu întreaga creație.

- În încheiere, stimate Marcel Chirnoagă, obișnuita întrebare: la ce lucrați în prezent și care sunt proiectele de viitor?

+ Am câteva gravuri pornite și altele în stare de gestație -prefer însă vorbesc despre ce e făcut decât despre ce aș vrea să fac. Pentru viitor oricum mi-am propus „minuni” (în cantități mari și zdrobitoare ca efect).

„Muzeul Brukenthal” (1979)

 ***, Muzeul Brukenthal. Mic ghid prin muzeu, Sibiu, 1979

director Cornel Irimie, [Prefață]

Ana Maria Haldner, Palatul și saloanele Brukenthal

Olimpia Tudoran, Galeria de artă

Corneliu Bucur, Etnografie și artă populară
1.Expoziția de artă populară
2.Muzeul tehnicii populare din Dumbrava Sibiului

Iuliu Paul, Istorie și arheologie

M. I. Doltu, Științe naturale

Doina Nagler, Biblioteca Brukenthal

Publicații editate de Muzeul Brukenthal - Sibiu

„Saloanele gotice” (STRINDBERG 1904)

 August Strindberg, Saloanele gotice, trad. C. Papadopol (orig. suedez 1904), Marc, București, 239 p.

Cuprins
5 1.Saloanele gotice
16 2.Revoluția de palat
22 3.Cei din Storo
36 4.Redactorul
52 5.Regele Lear și părintele
61 6.O situație neclară
68 7.Clasa productivă
80 8.Anii nouăzeci (Fin de siecle)
87 9.Esther
108 10.În fața consistoriului
124 11.Noul redactor
130 12.Doctorul Borg
138 13.Doamna Brita la Storo
158 14.Lezmaiestate
172 15.În pivnița operei
177 16.La morți
187 17.Sărbătoarea împăcării
203 18.Noaptea de revelion
232 Note

„Salonul roșu” (STRINDBERG 1879)

 August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol (orig. suedez 1879), Marc, București, 1991, 286 p.

Cuprins
3 „Rien n est si desagreable que d etre pendu obscurement” Voltaire
5 1.Stockholmul în perspectivă descendentă
17 2.Între frați
25 3.Coloriștii din Lill-Jans
37 4.Stăpîni și cîini
55 5.La editor
65 6.Salonul roșu
79 7.Urmașii lui Isus
86 8.Sărmana patrie
97 9.Înscrisuri
102 10.Societatea anonimă a ziarului Capa Gri
112 11.Oameni fericiți
121 12.Societatea de asigurări maritime Triton
130 13.Hotărîrile Providenței
139 14.Absint 
152 15.Societatea anonimă teatrală Phoenix
163 16.În munți Albi
176 17.Natura
179 18.Nihilism
189 19.De la cimitirul nou la cîrciuma Norrbacka
200 20.Pe altar
205 21.Un suflet peste bord
211 22.Vremuri grele
217 23.Audiențe
224 24.Despre Suedia
241 25.Ultimul jeton
258 26.Corespondență
266 27.Convalescența
270 28.De dincolo de mormînt
279 29.Recapitulare