***, Povestea Măriucăi, fata care la 12 ani a murit eroic în bătălia de la Mărășești, Digi 24, 6 august 2017

Inocență copilărească versus spirit militar în Primul Război Mondial (ARGHEZI)

<
158. Într-un tîrgușor ocupat din Belgia*, în toamna anului 1918, cu cîteva zile înainte de încheierea armistițiului**, a a poposit un pîlc de prizonieri francezi. Soldații germani care escortau prizonierii aveau ordine stricte să nu îngăduie niciun fel de contact.cu populația civilă. Nu era permisă nici înmînarea merindelor, deși populația știa că prizonierii sînt lihniți.
Închiși într-o curte de zăbrele, soldații francezi priveau cu och vagi în stradă. Se adunaseră și cîțiva copii care, ieșind de la școală, se opriseră în fața grilajului cu ciudatele animale sălbatice. Copiii știau că soldații francezi sînt prizonieri, că vin pe jos de departe și se vor duce iar pe jos departe, că le e foame și n-are voie să le dea nimeni o bucată de pîine. Căci soldații germani care fac de gardă păzesc și foamea bieților soldați francezi.
O fetiță de opt ani își scoase din geanta cu micile ei caiete și cărți, brioșa din ziua aceea, pentru foamea ei, și fără a ține seama de strigătul soldatului german de lîngă zăbrele, se apropie și, printre gratii, întinse darul ei pentru cel mai apropiat prizonier. Soldatul german, al cărui consemn*** a fost încălcat, congestionat brusc, a scos arma de la umăr, a ochit, și fetița a căzut trăznită pe locul unde sufletul ei dăruise.
Sălbăticia soldatului german e înrudită cu sălbătecia celuilalt soldat care, trecînd printr-un sat, a împușcat un copil, pentru că soldatul fusese ochit, din joc, cu o pușcoace de lemn. Toate sălbăticiile sînt înrudite între ele. Marele lor număr și infinita lor varietate înmănunchiate patru ani au dat naștere războiului de acum cîteva decenii.
N-a fost prea greu ca în fiecare soldat să fie deșteptată fiara, cînd au fost puși, ceas cu ceas, în fața altor fiare.
Mult mai greu a fost, desigur, să fie plivit și îngrijit, ca o floare de preț, sufletul copilei neînsemnate din neînsemnatul tîrgușor belgian. Și de cîte ori scapără, în viață, steluța, care împodobește pentru totdeauna o privire de om?... Și cum s-a păstrat, în sufletul acelei fetițe, după ani de suferință și cruzime văzută, mila și sfințenia darului?
În acel tîrgușosr, în fața grilajului unde a căzut trupul minusculei eroine, victimă a sufletului ei dumnezeiesc, s-a ridicat  zilele acestea o stelă funerară, iar în basorelieful comemorativ a fost redată clipa cînd fetița, timidă și fericită, întinde brioșa printre zăbrele.
În fața monumentului, în ora solemnă, au plecat fruntea, între alții, un general, o prințesă de sînge și sora care a primit, în cinstea memoriei, decorația eroismului.
>

SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p.289-290.

NOTE M.T.
* Deși neutralitatea Belgiei fusese recunoscută de marile puteri europene încă din 1839, micul stat cu ieșire la Marea Nordului, a fost ocupat aproape în întregime de Germania la începutul Primului Război Mondial, în vara și toamna anului 1914, în încercarea nereușită de a încercui Franța.
** 11 noiembrie 1918.
*** Ordin privitor la o situație dată.

Dreptul la iubire al femeii la începutul secolului XX (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
(...)
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta așa ceva. În literatură, de pildă, și în teatru era același lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele așa-zis bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît "dreptul la iubire", și în privința asta erau noi și revoluționare, față de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tînăr francez, ale cărui eroine "poetice", elicvente, cu părul despletit și umerii goi, într-un decor de lux și muzică, își căutau "fericirea" trecînd peste orice, tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau, înduioșate pînă la mistuire de neînțelegerea bărbaților brutali din piesă, incapabili să simtă frumusețea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea "iluzia vieții" (presărat doar cu vorbe de spirit ici și colo), se obligase să dea imaginea exactă a publicului și a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta din scenă fraze și formule gata și astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori și spectatori:
(...)
>


Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 9.