<
(...)
Bătrînul soldat părea tot atî de sfios ca și un copil, cînd îl găsești că a făcut o faptă nepermisă.
- (...) Este știut că poliția a dat porunci care opresc portul armelor în toată India... dar (spunînd aceste cuvinte, duse mîna cu un fel de mîngîiere în lungul sabiei), pe mine mă cunosc toți agenții de poliție de prin partea locului.
- Cred că nu a fost gîndul cel mai fericit care ți-ar fi putut veni. Ce cîștigă din fapta lor cei care ucid oamenii?
- După cîte știu eu, foarte puțin. Dar dacă din cînd în cînd n-ai mai tăia și gîtul celor răi, nu știu ce-ar face bieții oameni cumsecade, care umblă fără nici o armă și cu capu-n stele. Eu nu vorbesc cum ar vorbi unul care nu știe ce spune, căci eu văzut India scăldată în sînge, de la Delhi* spre miazăzi**.
- Ce nebunie a fost între oameni pe vremea aceea?
- Cine ar putea să-ți spună, afară de zeii care au trimis această plagă drept pedeapsă asupra țării. Un vînt de nebunie a început să macine încet măruntaiele întregii armate și soldații au prins să ridice armele contra ofițerilor. Acesta a fost primul semn al răului, care începea să prindă adîncime, și poate ar fi putut să se oprească aici, dacă nu se apucau să ucidă toate femeile sahibilor*** și copiii. dar apoi au venit sahibii de dincolo de apele mărilor**** și au făcut crîncenă judecată cu ei.
- E multă vreme de atunci și-mi aduc aminte că zvonul acestor fapte sîngeroase a ajuns pînă la la mine. Cred că anul acela a fost numit anul plăgii celei negre.
- Ce fel de viață ai dus pe vremea aceea, de nu știi tot ce s-a întîmplat. Spui că zvonul celor întîmplate a ajuns pînă la tine, dar numai zvon. Tot pămîntul însă a știut ce a fost și s-a cutremurat.
- Pămîntul nostru nu s-a cutremurat decît o singură dată... în ziua cînd Cel a Tot Puternic a primit lumina*****.
- Hhm! Cu toate acestea eu am văzut orașul Delhi tremurînd, și se șție că Delhi este buricul pămîntului.
- Va să zică s-au ridicat contra femeilor și a copiilor? Aceasta este o faptă urîtă, care nu poate scăpa de pedeapsă.
- Mulți și-au închipuit că vor putea scăpa de ea, dar s-au înșelat. Pe vremea aceea, eu eram într-un regiment de cavalerie. Oamenii s-au răsculat. Din șase sute optzeci de săbii cîte crezi că au rămas credincioase celor care le-au dat pîinea și sarea? Trei. Între acestea era și sabia mea.
- Cu atît mai mare este vrednicia ta.
- Vrednicie! Pe vremea aceea o astfel de faptă nu putea să treacă drept vrednicie. Neamurile mele, prietenii mei și frații mei, s-au depărtat de mine și m-au privit cu dușmănie. Toată lumea spunea: „ Vremea englezilor a trecut. Fiecare să caute și să pună mîna ce poate și să păstreze pentru sine”. Vorbisem cu cei din Sobraon******, din Chillianwallah*******, din Modkee******** și Ferozeshah*********, cărora le-am dat spus: „Mai aveți puțină răbdare și vîntul va bate din altă parte. Faptele acestea nu sînt la locul lor și va veni răsplata”. În ziua aceea am făcut șaptezeci de mile călare, și în crupă, aveam soția unui sahib, iar în oblînc un copilaș. (...) După ce i-am dus la loc sigur, m-am întors la ofițerul meu, singurul care mai rămăsese în viață din cinci cîți avusesem, și i-am spus: „Dă-mi de lucru, zic eu, căci acum sînt renegat de ai mei, și sabia pe care o port este udă de sîngele vărului meu”. „Fii mulțumit, răspunde ofițerul, căci de aici înainte vei avea de lucru din greu. După ce nebunia aceasta va trece, va veni și ziua de răsplată”.
- Așa este, după fiecare nebunie urmează și răsplata, murmură lama**********, mai mult pentru sine.
- Pe vremea aceea nu se împărțeau medalii la toți cei care din întîmplare au auzit un bubuit de tun. Doamne ferește. Eu am luat parte la nouăsprezece bătălii în toată regula; la patruzeci și șase de șarje de cavalerie și nenumărate încăierări mai mărunte. Port nouă răni pe trupul meu, am o medalie și patru agrafe și insignele unui ordin; deoarece căpitanii mei care acum sînt generali și-au adus aminte de mine în ziua în care Kaiser-i-Hind și-a sărbătorit a cincizecea aniversare a de stăpînire a țării***********! „Dați-i ordinul Berettish India”, au spus ei. Acum port acest ordin atîrnat de gît. Jahir-ul (proprietatea) l-am primit din mîinile Statului, în slobodă stăpînire pentru mine și ai mei. Oamenii din vremurile acelea bune sînt astăzi Commissioneri (judecători) și vin călare la mine să mă vadă, și se ridică în scări cînd trec prin mijlocul recoltelor, ca toată lumea din sat să-i poate vedea, - și vorbim de luptele care au trecut, și numele fiecărui mort pe care îl pomenim, ne aduce aminte de alt nume pe care l-am uitat.
(...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim************, vol. I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 82-84.
NOTE M. T.
* Delhi = Oraș în N Indiei de azi, compus din Orașul Vechi, capitală a Imperiului Marilor Moguli (1526-1858), și Orașul Nou, construit în 1911, capitala Indiei contemporane. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6411/7/)
** În mai 1857 a izbucnit revolta șipailor, soldațiii indigeni din armata Indiei coloniale britanice, în alianță cu Imperiul Marilor Moguli din nord. Mișcarea a fost înfrântă cu dificultate în aprilie 1859. Consecințele politice au fost desființarea statului Mogul și a Companiei Indiilor de Est și instituirea Colonia Coroanei Britanice India (teritoriile de azi ale statelor India, Pakistan, Nepal, Sri Lanka) în 1858. (http://www.gatewayforindia.com/history/british_history2.htm)
*** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: Marele Dicționar de Neologisme '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
**** Aluzie la forțele trimise în ajutor britanicilor pe apele Oceanului Indian.
***** Fostul prinț Gautama Siddhartha (563 î. H. - 483 î. H.) și-a părăsit rangul și familia la 29 ani pentru a deveni ascet. Prin meditație la umbra arborelui Bodhi el a atins iluminarea și a fondat religia budistă. (http://www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaslife.asp)
****** Sobraon = Sat în statul federal Punjab din NV Indiei de azi. (http://www.fallingrain.com/world/IN/23/Sobraon.html)
******* Chillianwallah = Oraș în provincia Punjab din NE Pakistanului. (http://www.fallingrain.com/world/PK/04/Chilianwala.html)
******** Modkee = Localitate în regiunea istorică Punjab.
********* Ferozeshah / Feroze Shah = Localitate în regiunea Delhi din N Indiei. (http://www.thedivineindia.com/feroz-shah-kotla-fort/5810)
********** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*********** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901) a aniversat în 1887 cincizeci de ani de la urcarea pe tronul britanic și zece ani de la proclamarea ca împărăteasă a Indiilor (Kaiser-i-Hind). (http://www.eva.ro/divertisment/vedete/regina-victoria-cea-mai-lunga-domnie-in-albion-articol-6685.html)
************ Sever Gulea, Recenzie Libris.ro, 2012 (http://www.libris.ro/kim-rudyard-kipling-ALL978-973-724-457-4--p602715.html)
Se afișează postările cu eticheta ordin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ordin. Afișați toate postările
marți, 6 septembrie 2016
vineri, 6 noiembrie 2015
Englez tradițional versus englez islamizat forțat în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...) Dinny urmă:
- În ceea ce privește credința, Wilfrid e la fel cu cea mai mare parte dintre noi, oamenii de azi, numai că mult mai mult. Nu numai că nu crede în creștinism, dar aș putea spune că urăște orice fel de religie statornicită, gîndește că religia desparte oamenii, că a făcut omenirii mai mult rău și i-a pricinuit mai multă suferință decît orice altceva. Și apoi, știi, sau ai fi știut dacă i-ai fi citit poeziile, tată, războiul l-a umplut de amărăciune, după ce-a văzut felul în care se zvîrle cu viețile oamenilor, pur și simplu irosite, vărsate ca apa, la ordinele unora care nu știu ce fac.
Din nou generalul avu o mișcare convulsivă.
- Da, tată, dar l-am auzit și pe Hubert vorbind în felul ăsta. În orice caz, războiul i-a lăsat lui Wilfrid un soi de oroare în ceea ce privește irosirea vieților și o profundă neîncredere în tot ce înseamnă credincioși și credințe. Nu i s-au acordat decît cinci minute în care să decidă. Nu a fost lașitate, a fost doar dispreț amar pentru faptul că oamenii îi pot lua unii altora viața în numele unor crezuri care lui i se par toate la fel de deșarte. Și, pur și simplu, a ridicat din umeri și a acceptat. Din momentul în care a acceptat, a trebuit să-și țină cuvîntul și să treacă prin toate formele. Desigur, dumneata nu-l cunoști, așa că tot ce-ți spun e zadarnic.
(...)
- Sînt răscolit pînă în străfunduri. Va să zică religia strămoșilor noștri, de sute de ani, nu mai are nici o valoare? Va să zică tot ce-a făcut din noi cel mai mîndru popor din lume trebuie zvîrlit la gunoi în fața provocării unui arab. Va să zică oameni ca Lawrence*, John Nicholson**, Chamberlayne***, Sandeman**** și o mie alții, care și-au petrecut și și-au dat viața, ca niște bărbați viteji și adevărați, pentru a făuri ideea despre omul englez, trebuie aruncați la gunoi de fiecare englez amenințat cu un pistol?
Ceașca lui Dinny clănțăni pe farfurioară.
- Da, și dacă nu de fiecare englez, Dinny, atunci de ce de unul? De ce de ăsta?
(...) O coardă străveche fusese făcută să vibreze în ea, sau poate că i se comunicase emoția acestui om pe care îl admirase și-l iubise întotdeauna și pe care rareori îl văzuse atît de stîrnit încît să devină elocvent. Lui Dinny îi pierise glasul.
- Eu nu știu dacă sînt un om cucernic, adăugă generalul, mie mi-e suficientă credința străbunilor mei, și făcu un gest de parcă ar fi vrut să spună: „pe mine mă las la o parte”, dar, Dinny, eu n-aș îndura să mi se impună în felul ăsta și nu pot înțeleg cum de a îndurat el.
Dinny răspunse liniștit:
- N-am să încerc să te fac să înțelegi, tată; hai să spunem că nu poți. Cei mai mulți oameni au făcut în viața lor cîte ceva ce alți oameni n-ar fi putut înțelege, dacă ar știut. Deosebirea este că această întîmplare a lui Wilfrid este cunoscută.
(...)
- Va fi un paria*****, izbucni generalul, va fi un paria! Dinny! Dinny!
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 399-401.
NOTE M. T.
* Thomas Edward Lawrence (1888-1935) = Istoric medieval și ofițer britanic care a coordonat revolta arabilor împotriva Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial (1916-1918).(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-care-nu-le-tiai-lawrence-al-arabiei)
** John Nicholson (1822-1857 India) = General britanic care s-a remarcat în colonia India. A murit în urma rănilor primite în luptele pentru reprimarea unei mari revolte indiene. (http://www.poemhunter.com/poem/a-ballad-of-john-nicholson/)
*** Familia Chamberlayne = https://www.houseofnames.com/chamberlayne-family-crest
**** Sir Robert Groves Sandeman (1835-1892 India) = Fiu de general britanic. Ofițer și administrator în colonia India. A luptat sub ordinele lui J. Nicholson. (https://archive.org/stream/sirrobertgsandem00tuckrich/sirrobertgsandem00tuckrich_djvu.txt)
***** PÁRIA1, paria, s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext.grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. Sursa: DEX '09 (2009)
(...) Dinny urmă:
- În ceea ce privește credința, Wilfrid e la fel cu cea mai mare parte dintre noi, oamenii de azi, numai că mult mai mult. Nu numai că nu crede în creștinism, dar aș putea spune că urăște orice fel de religie statornicită, gîndește că religia desparte oamenii, că a făcut omenirii mai mult rău și i-a pricinuit mai multă suferință decît orice altceva. Și apoi, știi, sau ai fi știut dacă i-ai fi citit poeziile, tată, războiul l-a umplut de amărăciune, după ce-a văzut felul în care se zvîrle cu viețile oamenilor, pur și simplu irosite, vărsate ca apa, la ordinele unora care nu știu ce fac.
Din nou generalul avu o mișcare convulsivă.
- Da, tată, dar l-am auzit și pe Hubert vorbind în felul ăsta. În orice caz, războiul i-a lăsat lui Wilfrid un soi de oroare în ceea ce privește irosirea vieților și o profundă neîncredere în tot ce înseamnă credincioși și credințe. Nu i s-au acordat decît cinci minute în care să decidă. Nu a fost lașitate, a fost doar dispreț amar pentru faptul că oamenii îi pot lua unii altora viața în numele unor crezuri care lui i se par toate la fel de deșarte. Și, pur și simplu, a ridicat din umeri și a acceptat. Din momentul în care a acceptat, a trebuit să-și țină cuvîntul și să treacă prin toate formele. Desigur, dumneata nu-l cunoști, așa că tot ce-ți spun e zadarnic.
(...)
- Sînt răscolit pînă în străfunduri. Va să zică religia strămoșilor noștri, de sute de ani, nu mai are nici o valoare? Va să zică tot ce-a făcut din noi cel mai mîndru popor din lume trebuie zvîrlit la gunoi în fața provocării unui arab. Va să zică oameni ca Lawrence*, John Nicholson**, Chamberlayne***, Sandeman**** și o mie alții, care și-au petrecut și și-au dat viața, ca niște bărbați viteji și adevărați, pentru a făuri ideea despre omul englez, trebuie aruncați la gunoi de fiecare englez amenințat cu un pistol?
Ceașca lui Dinny clănțăni pe farfurioară.
- Da, și dacă nu de fiecare englez, Dinny, atunci de ce de unul? De ce de ăsta?
(...) O coardă străveche fusese făcută să vibreze în ea, sau poate că i se comunicase emoția acestui om pe care îl admirase și-l iubise întotdeauna și pe care rareori îl văzuse atît de stîrnit încît să devină elocvent. Lui Dinny îi pierise glasul.
- Eu nu știu dacă sînt un om cucernic, adăugă generalul, mie mi-e suficientă credința străbunilor mei, și făcu un gest de parcă ar fi vrut să spună: „pe mine mă las la o parte”, dar, Dinny, eu n-aș îndura să mi se impună în felul ăsta și nu pot înțeleg cum de a îndurat el.
Dinny răspunse liniștit:
- N-am să încerc să te fac să înțelegi, tată; hai să spunem că nu poți. Cei mai mulți oameni au făcut în viața lor cîte ceva ce alți oameni n-ar fi putut înțelege, dacă ar știut. Deosebirea este că această întîmplare a lui Wilfrid este cunoscută.
(...)
- Va fi un paria*****, izbucni generalul, va fi un paria! Dinny! Dinny!
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 399-401.
NOTE M. T.
* Thomas Edward Lawrence (1888-1935) = Istoric medieval și ofițer britanic care a coordonat revolta arabilor împotriva Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial (1916-1918).(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-care-nu-le-tiai-lawrence-al-arabiei)
** John Nicholson (1822-1857 India) = General britanic care s-a remarcat în colonia India. A murit în urma rănilor primite în luptele pentru reprimarea unei mari revolte indiene. (http://www.poemhunter.com/poem/a-ballad-of-john-nicholson/)
*** Familia Chamberlayne = https://www.houseofnames.com/chamberlayne-family-crest
**** Sir Robert Groves Sandeman (1835-1892 India) = Fiu de general britanic. Ofițer și administrator în colonia India. A luptat sub ordinele lui J. Nicholson. (https://archive.org/stream/sirrobertgsandem00tuckrich/sirrobertgsandem00tuckrich_djvu.txt)
***** PÁRIA1, paria, s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext.grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. Sursa: DEX '09 (2009)
joi, 15 octombrie 2015
Conceptul de „a sluji” în elita engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
Dacă l-ai fi studiat pe Hillary Cherell, preotul parohiei St. Augustine`s-in-the-Meads, iscodindu-l în aceea intimitate care se ascunde îndărătul oricăror aparențe, oricăror cuvinte, chiar și a oricăror gesturi omenești, ai fi descoperit că, în realitate, nu credea că activitatea lui pioasă ar duce la vreun rezultat. Dar „a sluji” era un lucru ce-i intrase în oase, în felul în care slujesc cei ce conduc și călăuzesc. Așa cum un cîine setter neinstruit, scos la plimbare, o va lua imediat razna, în timp ce un dulău dalmațian, însoțind un călăreț, o să urmeze din prima clipă copitele calului, tot astfel la Hillary era o trăsătură înnăscută, cu rădăcini în familiile celor care de generații întregi aprovizionaseră cu funcționari departamentele publice, să se cheltuiască conducînd, călăuzind și făcînd servicii celor din jur, fără a fi convins că prin călăuzirea și slujbele lui izbutește altceva decît să bată pasul pe loc, pasul îndatoririlor sale. Într-o epocă în care îndoiala adumbrea totul, iar tentația de a disprețui casta și tradiția era irezistibilă, Hillary ilustra un „ordin” născut ca să continue a-și face datoria, nu pentru că vedea în asta un profit pentru alții, ci pentru că a întoarce spatele datoriei ar fi echivalat cu o dezertare. Lui Hillary nici nu-i trecea prin cap să justifice în vreun fel „ordinul” sau să explice servitutea la care fuseseră condamnați, pe diferitele lor căi, tatăl lui diplomatul, unchiul lui episcopul, frații lui: militarul, custodele și judecătorul (căci Lionel căpătase numirea). El se vedea pe sine și pe ceilalți doar „trăgînd la jug”. Și apoi, fiecare din activitățile lui făgăduia cîte un scop amăgitor, spre care putea năzui, dar pe care, în inima sa, îl bănuia a fi gravat mai curînd în hîrtie decît în piatră.
(...)
>
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 143-144.
(...)
Dacă l-ai fi studiat pe Hillary Cherell, preotul parohiei St. Augustine`s-in-the-Meads, iscodindu-l în aceea intimitate care se ascunde îndărătul oricăror aparențe, oricăror cuvinte, chiar și a oricăror gesturi omenești, ai fi descoperit că, în realitate, nu credea că activitatea lui pioasă ar duce la vreun rezultat. Dar „a sluji” era un lucru ce-i intrase în oase, în felul în care slujesc cei ce conduc și călăuzesc. Așa cum un cîine setter neinstruit, scos la plimbare, o va lua imediat razna, în timp ce un dulău dalmațian, însoțind un călăreț, o să urmeze din prima clipă copitele calului, tot astfel la Hillary era o trăsătură înnăscută, cu rădăcini în familiile celor care de generații întregi aprovizionaseră cu funcționari departamentele publice, să se cheltuiască conducînd, călăuzind și făcînd servicii celor din jur, fără a fi convins că prin călăuzirea și slujbele lui izbutește altceva decît să bată pasul pe loc, pasul îndatoririlor sale. Într-o epocă în care îndoiala adumbrea totul, iar tentația de a disprețui casta și tradiția era irezistibilă, Hillary ilustra un „ordin” născut ca să continue a-și face datoria, nu pentru că vedea în asta un profit pentru alții, ci pentru că a întoarce spatele datoriei ar fi echivalat cu o dezertare. Lui Hillary nici nu-i trecea prin cap să justifice în vreun fel „ordinul” sau să explice servitutea la care fuseseră condamnați, pe diferitele lor căi, tatăl lui diplomatul, unchiul lui episcopul, frații lui: militarul, custodele și judecătorul (căci Lionel căpătase numirea). El se vedea pe sine și pe ceilalți doar „trăgînd la jug”. Și apoi, fiecare din activitățile lui făgăduia cîte un scop amăgitor, spre care putea năzui, dar pe care, în inima sa, îl bănuia a fi gravat mai curînd în hîrtie decît în piatră.
(...)
>
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 143-144.
vineri, 11 iulie 2014
Inocență copilărească versus spirit militar în Primul Război Mondial (ARGHEZI)
<
158. Într-un tîrgușor ocupat din Belgia*, în toamna anului 1918, cu cîteva zile înainte de încheierea armistițiului**, a a poposit un pîlc de prizonieri francezi. Soldații germani care escortau prizonierii aveau ordine stricte să nu îngăduie niciun fel de contact.cu populația civilă. Nu era permisă nici înmînarea merindelor, deși populația știa că prizonierii sînt lihniți.
Închiși într-o curte de zăbrele, soldații francezi priveau cu och vagi în stradă. Se adunaseră și cîțiva copii care, ieșind de la școală, se opriseră în fața grilajului cu ciudatele animale sălbatice. Copiii știau că soldații francezi sînt prizonieri, că vin pe jos de departe și se vor duce iar pe jos departe, că le e foame și n-are voie să le dea nimeni o bucată de pîine. Căci soldații germani care fac de gardă păzesc și foamea bieților soldați francezi.
O fetiță de opt ani își scoase din geanta cu micile ei caiete și cărți, brioșa din ziua aceea, pentru foamea ei, și fără a ține seama de strigătul soldatului german de lîngă zăbrele, se apropie și, printre gratii, întinse darul ei pentru cel mai apropiat prizonier. Soldatul german, al cărui consemn*** a fost încălcat, congestionat brusc, a scos arma de la umăr, a ochit, și fetița a căzut trăznită pe locul unde sufletul ei dăruise.
Sălbăticia soldatului german e înrudită cu sălbătecia celuilalt soldat care, trecînd printr-un sat, a împușcat un copil, pentru că soldatul fusese ochit, din joc, cu o pușcoace de lemn. Toate sălbăticiile sînt înrudite între ele. Marele lor număr și infinita lor varietate înmănunchiate patru ani au dat naștere războiului de acum cîteva decenii.
N-a fost prea greu ca în fiecare soldat să fie deșteptată fiara, cînd au fost puși, ceas cu ceas, în fața altor fiare.
Mult mai greu a fost, desigur, să fie plivit și îngrijit, ca o floare de preț, sufletul copilei neînsemnate din neînsemnatul tîrgușor belgian. Și de cîte ori scapără, în viață, steluța, care împodobește pentru totdeauna o privire de om?... Și cum s-a păstrat, în sufletul acelei fetițe, după ani de suferință și cruzime văzută, mila și sfințenia darului?
În acel tîrgușosr, în fața grilajului unde a căzut trupul minusculei eroine, victimă a sufletului ei dumnezeiesc, s-a ridicat zilele acestea o stelă funerară, iar în basorelieful comemorativ a fost redată clipa cînd fetița, timidă și fericită, întinde brioșa printre zăbrele.
În fața monumentului, în ora solemnă, au plecat fruntea, între alții, un general, o prințesă de sînge și sora care a primit, în cinstea memoriei, decorația eroismului.
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p.289-290.
NOTE M.T.
* Deși neutralitatea Belgiei fusese recunoscută de marile puteri europene încă din 1839, micul stat cu ieșire la Marea Nordului, a fost ocupat aproape în întregime de Germania la începutul Primului Război Mondial, în vara și toamna anului 1914, în încercarea nereușită de a încercui Franța.
** 11 noiembrie 1918.
*** Ordin privitor la o situație dată.
158. Într-un tîrgușor ocupat din Belgia*, în toamna anului 1918, cu cîteva zile înainte de încheierea armistițiului**, a a poposit un pîlc de prizonieri francezi. Soldații germani care escortau prizonierii aveau ordine stricte să nu îngăduie niciun fel de contact.cu populația civilă. Nu era permisă nici înmînarea merindelor, deși populația știa că prizonierii sînt lihniți.
Închiși într-o curte de zăbrele, soldații francezi priveau cu och vagi în stradă. Se adunaseră și cîțiva copii care, ieșind de la școală, se opriseră în fața grilajului cu ciudatele animale sălbatice. Copiii știau că soldații francezi sînt prizonieri, că vin pe jos de departe și se vor duce iar pe jos departe, că le e foame și n-are voie să le dea nimeni o bucată de pîine. Căci soldații germani care fac de gardă păzesc și foamea bieților soldați francezi.
O fetiță de opt ani își scoase din geanta cu micile ei caiete și cărți, brioșa din ziua aceea, pentru foamea ei, și fără a ține seama de strigătul soldatului german de lîngă zăbrele, se apropie și, printre gratii, întinse darul ei pentru cel mai apropiat prizonier. Soldatul german, al cărui consemn*** a fost încălcat, congestionat brusc, a scos arma de la umăr, a ochit, și fetița a căzut trăznită pe locul unde sufletul ei dăruise.
Sălbăticia soldatului german e înrudită cu sălbătecia celuilalt soldat care, trecînd printr-un sat, a împușcat un copil, pentru că soldatul fusese ochit, din joc, cu o pușcoace de lemn. Toate sălbăticiile sînt înrudite între ele. Marele lor număr și infinita lor varietate înmănunchiate patru ani au dat naștere războiului de acum cîteva decenii.
N-a fost prea greu ca în fiecare soldat să fie deșteptată fiara, cînd au fost puși, ceas cu ceas, în fața altor fiare.
Mult mai greu a fost, desigur, să fie plivit și îngrijit, ca o floare de preț, sufletul copilei neînsemnate din neînsemnatul tîrgușor belgian. Și de cîte ori scapără, în viață, steluța, care împodobește pentru totdeauna o privire de om?... Și cum s-a păstrat, în sufletul acelei fetițe, după ani de suferință și cruzime văzută, mila și sfințenia darului?
În acel tîrgușosr, în fața grilajului unde a căzut trupul minusculei eroine, victimă a sufletului ei dumnezeiesc, s-a ridicat zilele acestea o stelă funerară, iar în basorelieful comemorativ a fost redată clipa cînd fetița, timidă și fericită, întinde brioșa printre zăbrele.
În fața monumentului, în ora solemnă, au plecat fruntea, între alții, un general, o prințesă de sînge și sora care a primit, în cinstea memoriei, decorația eroismului.
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p.289-290.
NOTE M.T.
* Deși neutralitatea Belgiei fusese recunoscută de marile puteri europene încă din 1839, micul stat cu ieșire la Marea Nordului, a fost ocupat aproape în întregime de Germania la începutul Primului Război Mondial, în vara și toamna anului 1914, în încercarea nereușită de a încercui Franța.
** 11 noiembrie 1918.
*** Ordin privitor la o situație dată.
sâmbătă, 4 ianuarie 2014
joi, 19 septembrie 2013
marți, 31 iulie 2012
Masacrele de pe Frontul de Vest în Primul Război Mondial (FITZGERALD 1925)
<
(...)
- După aceea a venit războiul*, bătrâne. Pentru mine a fost o mare ușurare și mi-am căutat moartea din toate puterile, însă s-ar fi spus că eram vrăjit încă de la început. În pădurea Argonne** mi-am împins rămășițele batalionului de mitraliori atât de mult înainte, încît la un moment dat se făcuse un gol de cîte o jumătate de milă în dreapta și în stînga noastră, pe unde infanteria nu putea să înainteze. Am stat așa două zile și două nopți, 130 de oameni cu 16 mitraliere, și cînd ne-a ajuns infanteria a găsit semnele și numerele a trei divizii*** germane diferite în grămada de leșuri din jurul nostru. Am fost avansat maior și toate guvernele aliate mi-au dat câte o decorație – chiar și Muntenegrul, micuțul Muntenegru de pe coasta Adriaticei!
- După aceea a venit războiul*, bătrâne. Pentru mine a fost o mare ușurare și mi-am căutat moartea din toate puterile, însă s-ar fi spus că eram vrăjit încă de la început. În pădurea Argonne** mi-am împins rămășițele batalionului de mitraliori atât de mult înainte, încît la un moment dat se făcuse un gol de cîte o jumătate de milă în dreapta și în stînga noastră, pe unde infanteria nu putea să înainteze. Am stat așa două zile și două nopți, 130 de oameni cu 16 mitraliere, și cînd ne-a ajuns infanteria a găsit semnele și numerele a trei divizii*** germane diferite în grămada de leșuri din jurul nostru. Am fost avansat maior și toate guvernele aliate mi-au dat câte o decorație – chiar și Muntenegrul, micuțul Muntenegru de pe coasta Adriaticei!
Micuțul Muntenegru! Îl și vedeai cum ridică în palmă aceste cuvinte și le privește dînd din cap încîntat și surîzîtor. Surîsul acesta îți arăta că el înțelegea perfect istoria tulbure a Muntenegrului și simpatiza din inimă cu luptele curajoase ale poporului muntenegrean****. Cântărea exact, cu înțelegere, complexul de împrejurări și interese naționale care-i meritaseră acest omagiu pornit din inima caldă, micuță a Muntenegrului. Neîncrederea mea se înecase acum într-un fel de fascinație; aveam senzația că răsfoiam captivat un teanc de reviste colorate.
Scoase mîna din buzunar și o bucată de metal atîrnată de o panglică îmi căzu în palmă.
-Uite, asta-i decorația din Muntenegru.
Spre surprinderea mea, lucrul părea să fie autentic. „Orderi de Danilo*****” spunea legenda circulară. „Montenegro, Nicolas Rex”
-Uită-te și pe partea cealaltă.
„Maiorului Jay Gatsby”, am citit eu „Pentru curajul său extraordinar”.
(...)
>
(...)
>
SURSA
F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby******, traducere de Mircea Ivănescu, Editura ”Noua Europă”, Craiova, 1991, pp. 53-54.
NOTE M.T.
*SUA au intrat în război de partea Antantei (Marea Britanie, Franța, Rusia, Belgia, Serbia, Muntenegru, România) prin declarația de război împotrriva Germaniei de la 6 aprilie 1917.
**Argonne – Localitate în Franța. Armata americană a fost integrată pe Frontul de Vest, alături de armatele franceze, britanice, canadiene și belgiene.
***Divizie – Mare unitate care putea ajunge la un efectiv de 10.000 de militari, în funcție de armată și moment.
****Principatul Muntenegrului a fost dependent în Evul Mediu de Imperiul Bizantin, regatul Serbiei, Republica Veneția și Imperiul Otoman. În urma războiului din 1682-1699 devine autonom față de sultanul otoman sub conducerea vlădicii Danilo Petrovic Njegos. Principatul devine independent față de sultan după războiul din 1877-1878 și devine regat în 1910 sub conducerea lui Nicolae. Participă la Războaiele Balcanice din 1912-1913. În Primul Război Mondial se alătură Serbiei atacată de Austro-Ungaria, aliatul Germaniei și este ocupat în 1915-1918. După dezintegrarea Austro-Ungariei la sfârșitul Primului Război Mondial, Muntenegrul se unifică cu Serbia în Regatul sîrbilor, croaților și slovenilor, numit din 1929 Iugoslavia. În 2006 Muntenegrul devine independent cu o populuație de peste 600.000 de locuitori, care include minoritățile albaneză, sârbă și bosniacă.
*****Danilo II (1851-1860) – A proclamat în 1852 Muntenegrul principat ereditar. În 1855 a promulgat Constituția, cunoscută sub titlul Codul lui Danilo.
****** Iulia Brad, „Marele Gatsby” de Scott Fitzgerald, 6 iunie 2014 (https://iuliabrad.wordpress.com/2014/06/06/marele-gatsby-de-scott-fitzgeraldrecenzie-roman-must-read/)
****** Iulia Brad, „Marele Gatsby” de Scott Fitzgerald, 6 iunie 2014 (https://iuliabrad.wordpress.com/2014/06/06/marele-gatsby-de-scott-fitzgeraldrecenzie-roman-must-read/)
miercuri, 16 martie 2011
Institutul Pedagogic Constanța în 1981 (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)
Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011, p. ?
(...)
Pentru că formele de activitate politică s-au impus, unele cadre didactice s-au conformat responsabilităților primite de la forurile în drept: lectori ai Comitetului județean de partid și ai catedrelor universității politice de conducere. În această calitate ei au ținut conferințe în întreprinderi, cluburi, instituții de cultură și artă. Este de notat că, de asemenea, că prof. univ. dr. Ion Lungu a fost 11 ani rector al acestui institut, a fost membru al biroului comitetului județean de partid Constanța al PCR, conf. dr. Nicolae Costea, secretar al comitetului de partid din Institut a fost membru al comitetului municipal de partid, iar conf. dr. ing. Maria Arsene a fost membru al Comitetului național de educație și învățământ.
Pentru merite deosebite în diverse domenii ale activității, unii membri ai acestui colectiv didactic au fost recompensați cu premii, ordine și medalii. Astfel, conf. dr. Vasile Manea și conf. dr. Silviu Sburlan au fost premiați de Academia RSR pentru contribuția lor în domeniul științelor naturii - primul (premiul „Emil Racoviță”) și - al doilea în domeniul matematicii (premiul „Gh. Țițeica”), iar un număr de 35 de cadre dețin diplome, ordine și medalii ale Republicii. Da fapt, chiar aceste distincții din anii socialismului echivalau cu o recunoaștere a competenței profesionale și sociale.
Acțiuni organizate
Nu se poate ca o monografie să nu consemneze principala acțiune organizată cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de existență. Se întâmpla în anul 1981. S-a stabilit un comitet de organizare alcătuit din rector (conf. dr. ing. Maria Arsene), decan (prof. dr. Gh. Sălăgeanu), secretar științific (conf. dr. Ștefan Glăvan), președintele Asociației Studenților. Se celebra înființarea și evoluția cetății universitare care a dat forță învățământului constănțean.
A fost o muncă pasionată, s-a făcut multă publicitate pentru că evenimentul merita consemnat, merita susținut, apreciat și prețuit în toată complexitatea sa. S-a realizat un album omagial (coordonator conf. dr. Nicolae Costea) care a cuprins: aspecte ale acțiunilor organizate de institut în perioada 1971-1981; activitatea metodico-didactică din institut realizată prin cursuri, examene, laboratoare, lucrări practice; activitatea productivă; activitatea culturală și sportivă.
Pentru a suplini imposibilitatea redactării unei monografii, s-a editat o foaie studențească ANUL 2000 (coordonator drd. Constanța Călinescu), care a înglobat: interviuri, reflecții la aniversare semnate de profesori, studenți, și foști (...).
Biografia Manuelei Cernat (1945 Paris - ) (LĂPUȘAN 2011)
Manuela Cernat este unul din reprezentanții de seamă ai societății academice românești în domeniul culturii și un ambasador cultural important al României. Deținătoare a Premiului pentru Critică al Asociației Cineaștilor din 1998, primește în 2002 Diploma Curții Imperiale a Japoniei, pentru ca în 2003 aportul său la cultura românească să fie recompensat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor. În 2004, statul italian îi acordă Steaua Solidarității Italiene în grad de Cavaler. Născută la Paris, descendentă a unor familii cu vechi rădăcini în istoria Moldovei (Stroici și Boldur) și a Mehedinților (Coandă și Igiroșianu), M. C. este fiica scriitoarei Anda Boldur și a scriitorului și diplomatului Iosif Igiroșianu, primul însărcinat cu afaceri al României în Franța postbelică. Într-un asemenea mediu erudit a învățat franceză, engleză, italiană, spaniolă, rusă, portugheză, germană, sârbo-croată. Un străbun al său, Ion Boldur, a fost director general al Prefecturii Constanța în primii ani de după realipirea Dobrogei la România.
Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, „Universitatea Ovidius din Constanța”, Dobrogea, Constanța, 2011, p. 226.
Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, „Universitatea Ovidius din Constanța”, Dobrogea, Constanța, 2011, p. 226.
sâmbătă, 1 februarie 1997
„Exerciții după clasici” („TOMIS” 1997)
În 1996, constănțeanul Costache Tudor debuta cu volumul de nuvele Nurie (ed. Dobrogea) și scrisul său făcea dovada că autorul nu scrie doar sporadic și dintr-un simplu orgoliu „autorlâcesc”, ci dintr-o profundă necesitate interioară.
Anul acesta C. T. e din nou prezent în librării, de data aceasta în ipostaza de ucenic la clasicii poeziei române. Apărută la Editura Metafora din Constanța, placheta poartă un titlu incitant: Scrisori dintr-o livadă de cireși, titlu trimițând nedezmințit la același univers pe care îl consolidaseră nuvelele. Cartea se deschide cu un ciclu de peisaje marine îndemnând la visătorie și la voiaje în imaginație, la introspecție și interogații existențiale care aureolează ambientul și-l conferă mister direcționat spre vagi melancolii romantice.
În ciclul secund, Vis cu magnolii, poetul adună efuziuni de miresme florale din grădina simbolismului, via Macedonski sau Dimitrie Anghel, cenzurate de vagi tristeți ori intensificate de apariția ființei iubite (Vitralii, Rochia de mac). Un poem în ritm folcloric precum Ochii tăi sparge aici în chip benefic monotonia alexandrinilor împovărați de imagini baroce învârtoșind poezii cu strofe obositor-redundant-otios-explicitive și găzduind locuri comune cu iz romanțios-albumistic, păcătuind prin diluție descriptivistă și supărătoare discordanțe temporale: „Pe fire nevăzute se odihneau lăstunii / Tu mă încălzeai la jarul ce ți-l sloboade sânii”.
În cel de-al treilea ciclu, Livadă sub brume, bucuria ceasului de rod împlinit e subminată în mai în fiecare poem de tristeți generate de senzația acută a trecerii timpului, a navigării spre niciunde, a morții speranțelor și a pâlpâirii iubirii întrucât: „La țărmuri de mare, bat orele grav / Lumina-i de ceară, albastru-i bolnav / E toamnă, iubito / Acolo-ntre dealuri izvoru-i plecat / Pe vadul de brume și soare-nnoptat” (E toamnă, iubito). La această stare de inconfort psihic contribuie nemilos intruziunea factorului tehnologic distructiv care, în numele civilizației moderne, atentează la intimitatea și echilibrul naturii: copacii cad „sub rânjetul de fierăstraie mecanice” și a „tăișului lor îmbenzinat” (Ordin); florile își pierd culoarea, armăsarii mănâncă potasiu, peștii uită să înoate, iar oamenii dorm și visează - urmare a exploziei de la Cernobâl - „pe-o pernă de atomi” (Pe-o pernă de atomi). Peisajul ambiental se golește de timp, precum de sânge fețele celor ce „cu cărucioarele scârțâind se apropie de barierele cu moarte”. În absența iubirii îndumneizitoare ce-l făcea cândva să poată păși pe crestetele valurilor, „haina-nsingurării” devine tot mai strâmtă, iar brazdele de pe frunte i se adâncesc fără a fi primit binecuvântarea rodului. Autorul află însă în ultimul ciclu al plachetei, Rădăcini, forța de a se replia dinspre durerile de ordin personal cu care l-a potopit destinul lumesc, spre valorile spirituale ale colectivității cu care se simte solidar. Suspinele subminează în cântec sărbătoresc hrănit de ceea ce a fost cândva frumos nădăjduitor, „steaua ce scânteie-n colind / se trece în memoria clipei”, căci ni „s-au întors „zăpezile acasă” (Ninge la Tropaeum Traiani).
joi, 1 decembrie 1994
Istoria Austriei (BERENGER 1994)
Jean Berenger, Istoria Austriei, trad., cuv. înainte și note R. Păun (Paris, 1994), Corint / Istorie universală – Microsinteze – 4, București, 1999, 158 p.
5 Cuvânt înainte - Radu Păun
7 Introducere
11 Capitolul I De la origini la ascensiunea Habsburgilor
Primele locuiri
Marca Orientală
Formarea provinciilor ereditare
Societatea Ordinelor
Transformările economice
Primele locuiri
Marca Orientală
Formarea provinciilor ereditare
Societatea Ordinelor
Transformările economice
27 Capitolul II Reforma și Contrareforme (1526-1683)
Nașterea Monarhiei austriece
Lupta antiotomană în secolul XVI
Reforma în Austria
Locul Austriei în imperiu
Contrareforma în Austria
Opera lui Leopold I (1657-1705)
Conflictul austro-turc
Nașterea Monarhiei austriece
Lupta antiotomană în secolul XVI
Reforma în Austria
Locul Austriei în imperiu
Contrareforma în Austria
Opera lui Leopold I (1657-1705)
Conflictul austro-turc
45 Capitolul III De la Baroc la Epoca Luminilor
Austria ca mare putere
Domnia lui Carol VI (1711-1740)
Apogeul culturii baroce
Criza anului 1740
Reformele lui Haugwitz
Epoca Luminilor (1750-1790)
Iosif II, despot luminat (1780-1790)
Sfârșitul Epocii Luminilor
Austria ca mare putere
Domnia lui Carol VI (1711-1740)
Apogeul culturii baroce
Criza anului 1740
Reformele lui Haugwitz
Epoca Luminilor (1750-1790)
Iosif II, despot luminat (1780-1790)
Sfârșitul Epocii Luminilor
59 Capitolul IV Revoluție și Contrarevoluție
Austria și Contrarevoluția
Epoca lui Metternich (1815-1848)
Viața economică
Revoluția de la 1848
Neoabsolutismul (1849-1860)
Reformele constituționale (1860-1867)
1866 - anul destinului
Austria și Contrarevoluția
Epoca lui Metternich (1815-1848)
Viața economică
Revoluția de la 1848
Neoabsolutismul (1849-1860)
Reformele constituționale (1860-1867)
1866 - anul destinului
77 Capitolul V Epoca Compromisului
Compromisul de la 1867
Viața politică
Dezvoltarea economică
Evoluția societății austriece
Cultura austriacă
Politica externă (1867-1914)
Compromisul de la 1867
Viața politică
Dezvoltarea economică
Evoluția societății austriece
Cultura austriacă
Politica externă (1867-1914)
97 Capitolul VI Primul Război Mondial
Capacitatea militară a Austro-Ungariei
Derularea operațiunilor militare
Economia de război
Evoluția politică
Destrămarea Austro-Ungariei (octombrie 1916)
Concluzie
Capacitatea militară a Austro-Ungariei
Derularea operațiunilor militare
Economia de război
Evoluția politică
Destrămarea Austro-Ungariei (octombrie 1916)
Concluzie
115 Capitolul VII Prima Republică (1918-1938)
Guvernarea social-democrată
Forțele politice
Politica economică
Viața culturală
Evoluția politică
Anschluss-ul (martie 1938)
Austria în timpul războiului
Guvernarea social-democrată
Forțele politice
Politica economică
Viața culturală
Evoluția politică
Anschluss-ul (martie 1938)
Austria în timpul războiului
135 Capitolul VIII A doua Republică (1945-1994)
Situația în 1945
Situația internațională
Viața politică după 1945
Miracolul economic austriac
Bilanț
Concluzii
Situația în 1945
Situația internațională
Viața politică după 1945
Miracolul economic austriac
Bilanț
Concluzii
154 Bibliografie orientativă
coperta IV
Pentru cititorul român de orice formație, lucrarea de față vine să ofere atât de necesara deschidere către cultura europeană de care avem cu toții nevoie. În cadrul acesteia, dintotdeauna, Austria a jucat, cum profesorul Jean Berenger o dovedește, un rol considerabil. Vom înțelege astfel poate mai bine nu numai locul Austriei în Europa - subiectul de căpetenie al cărții - dar și propriul nostru destin istoric și cultural ni se va contura mai clar, prin comparație și diferență.
miercuri, 3 februarie 1971
Românii din Imperiul Habsburgic în perioada 1848-1867 (IORGA 1915)
Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, 1915.
XV. „Noua eră” austriacă pînă la dualism și romînii
(204)
(...) Au venit un Andrei Mocioni, un baron Petrino, bucovinean, și puțini alții care făceau parte din ordinele privilegiate, și, pe lîngă aceștia, firește, șefii Bisericilor. Și încă, dacă-l auzim acolo vorbind pe Șaguna, nu-l vedem pe Șuluț. Aceștia reprezentau pe romîni, trei milioane de nemulțămiți ai prezentului și temători ai viitorului.
Dar ce legătură putea fi între dînșii? Șaguna avea ca preocupație principală separarea bisericii romînești din Ardeal și din părțile vecine de Biserica sârbească; toate silințile lui erau consacrate numai manifestării acestui punct de vedere: grăbirea momentului cînd era să aibă Biserica lui deosebită, Mitropolia lui, alte lucruri interesîndu-l numai secundar. Mocioni avea cultura unui aristocrat maghiar de supt regimul absolutist austriac, iar baronul Petrino pe a unui nobil german de treapta a doua sau a treia tot în acel vechi regim austriac: nici unul, nici altul, apoi, nu erau pregătiți deloc pentru ce aveau să vorbească unii cu alții.
E penibilă pentru noi rătăcirea prin protocoalele dezbaterilor (1). Caracterul lor e haotic și rezultatul ultim atît de puțin important! Oameni aceștia nici nu veniseră cu părerile lor în cea mai mare parte, ci amintirea petițiilor care li se adresaseră, și fiecare se simțea dator să comunice, în formă de interpelare, de întrebare, sau în altă formă, dorința cercului în care își făcuse viața. La observațiile care li se făceau , răspîndeau uneori, ca, de pildă, Mocioni: Am primit un memoriu în sensul acesta și eram angajat să-l prezint. Și se întîmpla că memoriile acestea nu veneau măcar din Ținuturile pe care ei le reprezintau, cu care aveau contact, ci dintr-un alt Ținut. Ba, într-una din zile, a fost un conflict așa de acru, încît a trebuit să intervie președintele ca să oprească personalitățile și să provoace la urmă declarația lui Mocioni că a primit o petiție din Bucovina și de aceea s-a amestecat în afacerile bucovinene - lucru de care se supărase baronul Petrino. Ședință foarte interesantă, desigur,pentru noi, dar regretabilă.
1. Vezi Păcățianu, loc. cit., II, 100 de pagini.
Dar ce legătură putea fi între dînșii? Șaguna avea ca preocupație principală separarea bisericii romînești din Ardeal și din părțile vecine de Biserica sârbească; toate silințile lui erau consacrate numai manifestării acestui punct de vedere: grăbirea momentului cînd era să aibă Biserica lui deosebită, Mitropolia lui, alte lucruri interesîndu-l numai secundar. Mocioni avea cultura unui aristocrat maghiar de supt regimul absolutist austriac, iar baronul Petrino pe a unui nobil german de treapta a doua sau a treia tot în acel vechi regim austriac: nici unul, nici altul, apoi, nu erau pregătiți deloc pentru ce aveau să vorbească unii cu alții.
E penibilă pentru noi rătăcirea prin protocoalele dezbaterilor (1). Caracterul lor e haotic și rezultatul ultim atît de puțin important! Oameni aceștia nici nu veniseră cu părerile lor în cea mai mare parte, ci amintirea petițiilor care li se adresaseră, și fiecare se simțea dator să comunice, în formă de interpelare, de întrebare, sau în altă formă, dorința cercului în care își făcuse viața. La observațiile care li se făceau , răspîndeau uneori, ca, de pildă, Mocioni: Am primit un memoriu în sensul acesta și eram angajat să-l prezint. Și se întîmpla că memoriile acestea nu veneau măcar din Ținuturile pe care ei le reprezintau, cu care aveau contact, ci dintr-un alt Ținut. Ba, într-una din zile, a fost un conflict așa de acru, încît a trebuit să intervie președintele ca să oprească personalitățile și să provoace la urmă declarația lui Mocioni că a primit o petiție din Bucovina și de aceea s-a amestecat în afacerile bucovinene - lucru de care se supărase baronul Petrino. Ședință foarte interesantă, desigur,pentru noi, dar regretabilă.
1. Vezi Păcățianu, loc. cit., II, 100 de pagini.
(205)
Afară de declarații, ca aceea a lui Șaguna că limba românească își are drepturile ei în viața publică (1), de intervenția lui pentru secția ortodoxă la Ministerul de Culte și pentru ajutoarele date școalelor și bisericilor (2) erau totuși chestiuni care se impuneau la toți. Era, întîi, chestiunea organizării bisericești, și Șaguna cerea, ajutat și de reprezintantul Banatului și al Bucovinei, dar combătut de Patriarh, „o adunare obștească bisericească, cu reprezintare proporțională” ori măcar o conferință de fruntași, dacă era cu putință.
Sunt sate care au două biserici: una unită, alta neunită; sunt sate care ar putea să aibă două școli - o dată ce școlile sunt confesionale - una în legătură cu o Biserică, alta în legătură cu cealaltă, și statul trebuie să fie interesat ca relații bune să domnească între o clopotniță și cealaltă, între școala dependinte de una și școala dependinte de a doua. Nimeni nu s-a gîndit la așa ceva. Fiecare privea confesiunea cealaltă ca dușmană, străină. Un cuvînt n-a spus Șaguna, cît a stat la Viena, despre interesele Bisericii unite, care-l jignise de curînd așa de mult. O dată a vorbit de școala din Abrud, fiindcă i se ceruse. Tot mai mult se întîlnește cuvîntul de „coreligionari” cînd am aștepta cuvîntul de „conaționali”.
Dacă în momentul acesta se ivește, aiurea, în celălalt colț al Monarhiei, la Nord-Est, o problemă națională românească de foarte mare importanță, ea este lăsată în seama lui Petrino, ca fiind bucovinean.
Era vorba dacă Bucovina trebuie să se unească cu Ardealul sau cu Galiția. Ai noștri, natural, aveau tot interesul să se unească cu Ardealul. Guvernul însă înțelegea, avea chiar anumite interese, să fie contrariul.
Afară de declarații, ca aceea a lui Șaguna că limba românească își are drepturile ei în viața publică (1), de intervenția lui pentru secția ortodoxă la Ministerul de Culte și pentru ajutoarele date școalelor și bisericilor (2) erau totuși chestiuni care se impuneau la toți. Era, întîi, chestiunea organizării bisericești, și Șaguna cerea, ajutat și de reprezintantul Banatului și al Bucovinei, dar combătut de Patriarh, „o adunare obștească bisericească, cu reprezintare proporțională” ori măcar o conferință de fruntași, dacă era cu putință.
Sunt sate care au două biserici: una unită, alta neunită; sunt sate care ar putea să aibă două școli - o dată ce școlile sunt confesionale - una în legătură cu o Biserică, alta în legătură cu cealaltă, și statul trebuie să fie interesat ca relații bune să domnească între o clopotniță și cealaltă, între școala dependinte de una și școala dependinte de a doua. Nimeni nu s-a gîndit la așa ceva. Fiecare privea confesiunea cealaltă ca dușmană, străină. Un cuvînt n-a spus Șaguna, cît a stat la Viena, despre interesele Bisericii unite, care-l jignise de curînd așa de mult. O dată a vorbit de școala din Abrud, fiindcă i se ceruse. Tot mai mult se întîlnește cuvîntul de „coreligionari” cînd am aștepta cuvîntul de „conaționali”.
Dacă în momentul acesta se ivește, aiurea, în celălalt colț al Monarhiei, la Nord-Est, o problemă națională românească de foarte mare importanță, ea este lăsată în seama lui Petrino, ca fiind bucovinean.
Era vorba dacă Bucovina trebuie să se unească cu Ardealul sau cu Galiția. Ai noștri, natural, aveau tot interesul să se unească cu Ardealul. Guvernul însă înțelegea, avea chiar anumite interese, să fie contrariul.
(206)
În adevăr, polonii nu se răsculaseră la 1848, ei puteau fi întrebuințați în contra Rusiei, puteau chiar să constituie un element continuu de agitație între ai lor de supt cîrma Țarului, și, prin urmare, din acest punct de vedere guvernul imperial vroia să împuternicească pe polonii din Austria, fără să prevadă conștiința ruteană de mai tîrziu, și mai ales forma contrară intereselor polone în care era să se manifeste această conștiință ruteană. Deci, să se adaoge Bucovina la Galiția!
E drept că s-a luptat Petrino: a ținut un discurs, foarte frumos și bine întemeiat, în care arăta că romînii nu vor primi niciodată așa ceva, că măsura este în contra dreptului lor istoric, că în momentul de față li s-ar face o și mai mare nedreptate decît în alt moment, că nu de aceea, la 1848, romînii au fost atît de credincioși.
(...)
În adevăr, polonii nu se răsculaseră la 1848, ei puteau fi întrebuințați în contra Rusiei, puteau chiar să constituie un element continuu de agitație între ai lor de supt cîrma Țarului, și, prin urmare, din acest punct de vedere guvernul imperial vroia să împuternicească pe polonii din Austria, fără să prevadă conștiința ruteană de mai tîrziu, și mai ales forma contrară intereselor polone în care era să se manifeste această conștiință ruteană. Deci, să se adaoge Bucovina la Galiția!
E drept că s-a luptat Petrino: a ținut un discurs, foarte frumos și bine întemeiat, în care arăta că romînii nu vor primi niciodată așa ceva, că măsura este în contra dreptului lor istoric, că în momentul de față li s-ar face o și mai mare nedreptate decît în alt moment, că nu de aceea, la 1848, romînii au fost atît de credincioși.
(...)
(207)
(...) Se temea să nu se înlăture diploma, „biletul de mînă” al Împăratului, căci, prin „conferința regnicolară”, ardeleană, convocată în aceeași zi, „pregătindu-se toate” de către noul cancelariu maghiar al țării, baronul Kemeny, „pentru organizarea guvernului, a municipiilor și a judecătorilor, ținînd seamă de toate naționalitățile și limbile din țară” (1) se prevedea ștergerea autonomiei Transilvaniei, unirea ei cu Ungaria. O deputăție la Viena, și fără zăbavă, ca să reînnoiască cererea celor zece puncte, i se părea lui Șaguna și celor cu care se consultase, „inteligenței noastre de aici”, un mijloc de a influența hotărîrile apropiate ale Curții, și pentru aceasta el își alesese pe protopopul Popazu, pe doi neguțători din Brașov și pe rășinăreanul Ioan Brote; trebuia să se adauge Șuluț ori măcar episcopul Gherlei, Ioan Alexe, autorul cunoscutei Gramatici românești. Propunerea fu primită, și Șuluț, care iscăli, la 7 novembre, petiția comună pentru numirea unui cancelariu romîn și larga participare la conferința apropiată (2), conduse, deși „cu sufletul în buze”, deputăția, care sosi în decembre la Viena. Împăratul primi din mîna lui și a lui Popazu o cerere, compusă de Babeș, în chestia cancelariului romîn, a celor trei limbi oficiale și a congresului, Rechberg, părea favorabil.
1.Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51
2 .Ibid., p. 52
(...) Se temea să nu se înlăture diploma, „biletul de mînă” al Împăratului, căci, prin „conferința regnicolară”, ardeleană, convocată în aceeași zi, „pregătindu-se toate” de către noul cancelariu maghiar al țării, baronul Kemeny, „pentru organizarea guvernului, a municipiilor și a judecătorilor, ținînd seamă de toate naționalitățile și limbile din țară” (1) se prevedea ștergerea autonomiei Transilvaniei, unirea ei cu Ungaria. O deputăție la Viena, și fără zăbavă, ca să reînnoiască cererea celor zece puncte, i se părea lui Șaguna și celor cu care se consultase, „inteligenței noastre de aici”, un mijloc de a influența hotărîrile apropiate ale Curții, și pentru aceasta el își alesese pe protopopul Popazu, pe doi neguțători din Brașov și pe rășinăreanul Ioan Brote; trebuia să se adauge Șuluț ori măcar episcopul Gherlei, Ioan Alexe, autorul cunoscutei Gramatici românești. Propunerea fu primită, și Șuluț, care iscăli, la 7 novembre, petiția comună pentru numirea unui cancelariu romîn și larga participare la conferința apropiată (2), conduse, deși „cu sufletul în buze”, deputăția, care sosi în decembre la Viena. Împăratul primi din mîna lui și a lui Popazu o cerere, compusă de Babeș, în chestia cancelariului romîn, a celor trei limbi oficiale și a congresului, Rechberg, părea favorabil.
1.Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51
2 .Ibid., p. 52
(208)
După cererea deputăției, Alba Iulia fu aleasă ca loc de adunare a conferinței ardelene.
Mai puțin mulțumit se arătă Șaguna: neprimirea întregii deputății i se părea o dezaprobare și o jignire. „Îmi venea de tot o asemenea cu împrejurările anului 1848, cînd încă ni se ziceau vorbe frumoase. Dar ce folos! Ele au rămas vorbe, și nici după doisprezece ani nu s-au trup. Oare să mai așteptăm alți doisprezece ani? Vrăjmașii s-au folosit cu opozițiile lor de doisprezece ani, însă noi puteam să prevedem că după doisprezece ani mai adînc vom zăcea în groapa goanelor?” Se temea și de alegerea pentru o conferință de către cancelariu a niscaiva „renegați romîni” și semnala numirea maghiarului conte Miko ca șef al guvernului ardelean. Pe Șuluț îl invita a cere o audiență privată pentru a prezinta un nou și scurt memoriu de plîngeri accentuate (1).
Lucrurile nu se opriră însă aici. Căpătîndu-se formala învoire „congres național romîn”, el se ținu, și anume la Sibiu, timp de trei zile, în ianuar 1861 (1-4). Cei doi șefi bisericești chemaseră nu mai puțin de „160 de bărbați de încredere”. Se aduseseră plîngeri împotriva lui Kemeny, care a numit prea puțin romîni în noua sa cancelarie, care a dat ungurilor de trei ori mai multe locuri decît romînilor, socotind de o parte pe secui, de o parte pe orășeni și de o parte pe cei de la țară - tot cîte opt - și se ceru încă o dată „inarticularea” nației romînești, suprimarea legilor ce o lovesc și ținerea în seamă a drepturilor ei la redactarea noii legi electorale, coborîndu-se censul fixat în 1848 la 5 florini dare pe an. Pentru apărarea drepturilor naționale se alese o „comisiune permanentă de patru”, supt conducerea arhiereilor, pînă cînd națiunea romînă își va cîștiga dreptul său de națiune politică (2)
1.Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 347; Bariț, Protocolul ședințelor conferinței naționale romînești, Brașov, 1860.
2. Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 356-7.
După cererea deputăției, Alba Iulia fu aleasă ca loc de adunare a conferinței ardelene.
Mai puțin mulțumit se arătă Șaguna: neprimirea întregii deputății i se părea o dezaprobare și o jignire. „Îmi venea de tot o asemenea cu împrejurările anului 1848, cînd încă ni se ziceau vorbe frumoase. Dar ce folos! Ele au rămas vorbe, și nici după doisprezece ani nu s-au trup. Oare să mai așteptăm alți doisprezece ani? Vrăjmașii s-au folosit cu opozițiile lor de doisprezece ani, însă noi puteam să prevedem că după doisprezece ani mai adînc vom zăcea în groapa goanelor?” Se temea și de alegerea pentru o conferință de către cancelariu a niscaiva „renegați romîni” și semnala numirea maghiarului conte Miko ca șef al guvernului ardelean. Pe Șuluț îl invita a cere o audiență privată pentru a prezinta un nou și scurt memoriu de plîngeri accentuate (1).
Lucrurile nu se opriră însă aici. Căpătîndu-se formala învoire „congres național romîn”, el se ținu, și anume la Sibiu, timp de trei zile, în ianuar 1861 (1-4). Cei doi șefi bisericești chemaseră nu mai puțin de „160 de bărbați de încredere”. Se aduseseră plîngeri împotriva lui Kemeny, care a numit prea puțin romîni în noua sa cancelarie, care a dat ungurilor de trei ori mai multe locuri decît romînilor, socotind de o parte pe secui, de o parte pe orășeni și de o parte pe cei de la țară - tot cîte opt - și se ceru încă o dată „inarticularea” nației romînești, suprimarea legilor ce o lovesc și ținerea în seamă a drepturilor ei la redactarea noii legi electorale, coborîndu-se censul fixat în 1848 la 5 florini dare pe an. Pentru apărarea drepturilor naționale se alese o „comisiune permanentă de patru”, supt conducerea arhiereilor, pînă cînd națiunea romînă își va cîștiga dreptul său de națiune politică (2)
1.Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 347; Bariț, Protocolul ședințelor conferinței naționale romînești, Brașov, 1860.
2. Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 356-7.
(209)
În materie confesională se condamna orice iritare a deosebirilor: „afurisit va fi acel romîn care va mai încerca o stricare a legăturii frățești”. Se cerea și întemeierea unei Asociații culturale. Deocamdată Andrei Mocioni demisiona din dieta Ungariei. Șuluț dorea „un congres general al tuturor romînilor din Ungaria, Banat și Ardeal”, ca să prezinte cereri comune (1), temîndu-se ca dieta Ungariei să nu silească pe Împărat a primi „unirea”. Deși ales de lugojeni, Șaguna refuză să ia parte la dieta ungară (mai) (2).
La conferința deschisă în ziua de 11 februar fiecare nație venea cu hotărîrea, ireductibilă, care-și avea rădăcinile în tot trecutul lor. Romînii erau numai șapte, al optulea avînd părerile de „unire” ale maghiarilor și fiind, deci, oprit, de Șuluț, episcopul său, să se prezinte, deși era preot în Alba Iulia chiar. Discursul lui Șuluț, tipărit apoi și în broșură, fu impresionant. Cancelariul trecu la protocol aceste opiniuni disparate - singurul folos al adunării (3). La 26 februar, se cerea alegerea de deputați - unul la 30.000 - pentru Parlamentul Imperiului, și se făcu în grabă organizarea, pe baza stărilor din 1848, defavorabile romînilor, a „municipiilor” chemate a face alegerea în cadrele lor. Censul fuse scăzut doar cu cîțiva crăițari.
O dietă ardeleană prepatorie se convocase în ziua de 4 novembre. Ea trebuia să constituie guvernul, să revizuiască legile, națiunea romînă avea să fie „inarticulată”.
1.Ibid., p.357.
2.Ibid., p. 360-1
3. Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51-5
În materie confesională se condamna orice iritare a deosebirilor: „afurisit va fi acel romîn care va mai încerca o stricare a legăturii frățești”. Se cerea și întemeierea unei Asociații culturale. Deocamdată Andrei Mocioni demisiona din dieta Ungariei. Șuluț dorea „un congres general al tuturor romînilor din Ungaria, Banat și Ardeal”, ca să prezinte cereri comune (1), temîndu-se ca dieta Ungariei să nu silească pe Împărat a primi „unirea”. Deși ales de lugojeni, Șaguna refuză să ia parte la dieta ungară (mai) (2).
La conferința deschisă în ziua de 11 februar fiecare nație venea cu hotărîrea, ireductibilă, care-și avea rădăcinile în tot trecutul lor. Romînii erau numai șapte, al optulea avînd părerile de „unire” ale maghiarilor și fiind, deci, oprit, de Șuluț, episcopul său, să se prezinte, deși era preot în Alba Iulia chiar. Discursul lui Șuluț, tipărit apoi și în broșură, fu impresionant. Cancelariul trecu la protocol aceste opiniuni disparate - singurul folos al adunării (3). La 26 februar, se cerea alegerea de deputați - unul la 30.000 - pentru Parlamentul Imperiului, și se făcu în grabă organizarea, pe baza stărilor din 1848, defavorabile romînilor, a „municipiilor” chemate a face alegerea în cadrele lor. Censul fuse scăzut doar cu cîțiva crăițari.
O dietă ardeleană prepatorie se convocase în ziua de 4 novembre. Ea trebuia să constituie guvernul, să revizuiască legile, națiunea romînă avea să fie „inarticulată”.
1.Ibid., p.357.
2.Ibid., p. 360-1
3. Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51-5
(214)
(...) Se gîndeau apoi la organizarea de biblioteci, de muzee, de tot ce putea cere națiunea de la cultură, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Trebuia, pe lîngă aceasta, să se întrețină relații cu romînii de pretutindeni, cu „țările vecine”. Era, deci, o instituție pan-romînească, localizată, în ceea ce privește sediul, în Ardeal. Toți dascălii ardelni de la noi erau prevăzuți ca membri extraordinari ai acestei instituții: Laurian, Aaron Florian, Ioan Maiorescu, Papiu, Pumnul, Alexandru Teodori, Fontanin. Din „Asociație” puteau să facă parte și aceia care locuiau și în alte țări romînești și nu erau născuți în Ardeal. Se aleseseră și cîțiva boieri mari de la noi în nădejdea, poate, și a unei donații și, alături de generalul Mavros, ca numismat, și Eudoxiu de Hurmuzaki, tovarăș al atîtor clipe de luptă.
„Asociațiunea” - căreia-i urmă o societate maramurășeană cu același titlu - era gata să intre în luptă pe baza acestui program „Un reazim naționalității romîne”, zicea Cipariu, „se împlîntă astăzi, ci sperăm că asemenea reazime, de astă și de alte forme, se vor împlînta și de-aici înainte” (1). Deodată însă programul trebuia sancționat de prea-înaltul guvern, care vedea înlăuntru lucruri periculoase, și a trebuit să se întrebe la Viena. Scopul pur național se declara, hotărît, neadmisibil, de locotenența ardeleană. De aceea în petițiunea brașovenilor este plîngerea împotriva piedicilor care se aduc unei culturi folositoare statului. S-au cîntărit, în sfîrșit, și s-au aprobat statutele. Cu toate acestea s-au mai făcut intervenții pe lîngă Șaguna și alții, și foarte multă vreme ”Asociațiunea” s-a ținut în rezervă. Și poate că rău a făcut, căci și atunci, la început, cînd era entuziasmul mai mare, cînd din toate părțile răsăreau documente, cînd legăturile cu poporul erau mai strînse, dacă s-ar fi mers cu entuziasm mare la opera de adunare a lucrurilor pe care le oferea trecutul și poporul și de coborîre în sufletul nației a elementelor care le puteau înfățișa cărturarii, soarta „Asociației” ar fi fost mai strălucită (2).
1. Actele privitoare la urzirea și înființarea Asociațiunii, Sibiu, 1862.
2. Vezi Lupaș, loc. cit., p. 242.
(215) În acest moment Șaguna era adînc scîrbit. Lăsase pe Șuluț să joace rolul de căpetenie și nu era mulțămit de felul cum acesta, mai șovăielnic, de mai slabă pricepere, își îndeplinea misiunea. Cauza sa bisericească o vedea zăbovindu-se, toată atenția cercurilor conducătoare fiind prinsă de recrudescența marii chestiuni politice. În Bucovina, Hacman, în opoziție deplină cu Hurmuzăcheștii, care păstrau „conștiința demnității Bisericii lor”, făceau să se eară de un congres fără mireni, total supus lui, o ridiculă Mitropolie separatistă cu doi sufraganți și sinod la Viena, supt controlul unui procurator imperial și întrebuințînd ca limbă oficială germana; „noi suntem străbătuți de durere și de rușine: străinii rîd și își bat joc”, scrie Gheorghe Hurmuzachi (1). „Atît însă știu și eu, și frații și amicii mei, că altă speranță și altă mîntuire pentru Biserica Bucovinei nu este afară de supunerea episcopiei noastre supt o Mitropolie ortodoxă, care, după socotința noastră, numai și numai în Ardeal poate fi, și al cărei Scaun numai și numai de Prea Sfinția Voastră poate fi ocupat, spre binele și scăparea Bisericii romîne ortodoxe” (2). Iar Hacman se bucura că împacă astfel pe romîni și „sloveni”!
Aceste agitații bucovinene aduseseră în discuție (3) propunerea lui Șaguna de a se restabili Mitropolia. Cancelaria ardeleană ceru în ianuar 1862 un memoriu lui Ioan Pușcariu (4). Agentul lui Șaguna la Viena, Ioan Dobran, ca și Andrei Mocioni, lucrau din nou pentru acest scop, încurajați de moartea lui Rajacich, și cel din urmă nădăjduia să capete o deputație de bucovineni, cu Eudoxiu Hurmuzachi, baronul Petrino și ginerele lui, Vasilco. Noul cancelariu Nadasy înștiința pe Șaguna că în curînd va vea să meargă însuși la Viena pentru apărarea cauzei sale. Episcopul de Arad era în același curent de idei, și romînii Banatului și Ardealului se hotărîseră a nu lua parte la sinodul de alegere sîrbesc.
Adresa deputăției romînilor din Ungaria fu prezintată, și în numele lui Hurmuzachi, Vasilco și Buchintal, încă la 15 mart. Se cerea numai „ridicarea piedicilor” pentru „realizarea Mitropoliei noastre venerabile”, adunarea unui congres bisericesc constatător din 40 preoți și 60 honoratiores mireni din dioceza Ardealului, a Bucovinei, a Aradului și din cele două dioceze din Banat, pentru constituirea comună bisericească, supt conducerea lui Șaguna (5). Șuluț găsi cu cale să proteste imediat, și astfel deviza „viribus unitis”, care călăuzise pînă atunci lupta politică a romînilor, căzu pentru totdeauna.
1. Ilarion Pușcariu, Metropolia, p. 184.
2. Ibid., p. 184-5.
3. Ibid., p. 187-8.
4. Loc. cit., p. 62
5. I. Pușcariu, Metropolia, p. 200.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)