Revolta șipailor din armata Indiei coloniale britanice din 1857-9 (KIPLING 1900-1)

<
(...)
Bătrînul soldat părea tot atî de sfios ca și un copil, cînd îl găsești că a făcut o faptă nepermisă.
- (...) Este știut că poliția a dat porunci care opresc portul armelor în toată India... dar (spunînd aceste cuvinte, duse mîna cu un fel de mîngîiere în lungul sabiei), pe mine mă cunosc toți agenții de poliție de prin partea locului.
- Cred că nu a fost gîndul cel mai fericit care ți-ar fi putut veni. Ce cîștigă din fapta lor cei care ucid oamenii?
- După cîte știu eu, foarte puțin. Dar dacă din cînd în cînd n-ai mai tăia și gîtul celor răi, nu știu ce-ar face bieții oameni cumsecade, care umblă fără nici o armă și cu capu-n stele. Eu nu vorbesc cum ar vorbi unul care nu știe ce spune, căci eu văzut India scăldată în sînge, de la Delhi* spre miazăzi**.
- Ce nebunie a fost între oameni pe vremea aceea?
- Cine ar putea să-ți spună, afară de zeii care au trimis această plagă drept pedeapsă asupra țării. Un vînt de nebunie a început să macine încet măruntaiele întregii armate și soldații au prins să ridice armele contra ofițerilor. Acesta a fost primul semn al răului, care începea să prindă adîncime, și poate ar fi putut să se oprească aici, dacă nu se apucau să ucidă toate femeile sahibilor*** și copiii. dar apoi au venit sahibii de dincolo de apele mărilor**** și au făcut crîncenă judecată cu ei.
- E multă vreme de atunci și-mi aduc aminte că zvonul acestor fapte sîngeroase a ajuns pînă la la mine. Cred că anul acela a fost numit anul plăgii celei negre.
- Ce fel de viață ai dus pe vremea aceea, de nu știi tot ce s-a întîmplat. Spui că zvonul celor întîmplate a ajuns pînă la tine, dar numai zvon. Tot pămîntul însă a știut ce a fost și s-a cutremurat.
- Pămîntul nostru nu s-a cutremurat decît o singură dată... în ziua cînd Cel a Tot Puternic a primit lumina*****.
- Hhm! Cu toate acestea eu am văzut orașul Delhi tremurînd, și se șție că Delhi este buricul pămîntului.
- Va să zică s-au ridicat contra femeilor și a  copiilor? Aceasta este o faptă urîtă, care nu poate scăpa de pedeapsă.
- Mulți și-au închipuit că vor putea scăpa de ea, dar s-au înșelat. Pe vremea aceea, eu eram într-un regiment de cavalerie. Oamenii s-au răsculat. Din șase sute optzeci de săbii cîte crezi că au rămas credincioase celor care le-au dat pîinea și sarea? Trei. Între acestea era și sabia mea.
- Cu atît mai mare este vrednicia ta.
- Vrednicie! Pe vremea aceea o astfel de faptă nu putea să treacă drept vrednicie. Neamurile mele, prietenii mei și frații mei, s-au depărtat de mine și m-au privit cu dușmănie. Toată lumea spunea: „ Vremea englezilor a trecut. Fiecare să caute și să pună mîna ce poate și să păstreze pentru sine”. Vorbisem cu cei din Sobraon******, din Chillianwallah*******, din Modkee******** și Ferozeshah*********, cărora le-am dat spus: „Mai aveți puțină răbdare și vîntul va bate din altă parte. Faptele acestea nu sînt la locul lor și va veni răsplata”. În ziua aceea am făcut șaptezeci de mile călare, și în crupă, aveam soția unui sahib, iar în oblînc un copilaș. (...) După ce i-am dus la loc sigur, m-am întors la ofițerul meu, singurul care mai rămăsese în viață din cinci cîți avusesem, și i-am spus: „Dă-mi de lucru, zic eu, căci acum sînt renegat de ai mei, și sabia pe care o port este udă de sîngele vărului meu”. „Fii mulțumit, răspunde ofițerul, căci de aici înainte vei avea de lucru din greu. După ce nebunia aceasta va trece, va veni și ziua de răsplată”.
- Așa este, după fiecare nebunie urmează și răsplata, murmură lama**********, mai mult pentru sine.
- Pe vremea aceea nu se împărțeau medalii la toți cei care din întîmplare au auzit un bubuit de tun. Doamne ferește. Eu am luat parte la nouăsprezece bătălii în toată regula; la patruzeci și șase de șarje de cavalerie și nenumărate încăierări mai mărunte. Port nouă răni pe trupul meu, am o medalie și patru agrafe și insignele unui ordin; deoarece căpitanii mei care acum sînt generali și-au adus aminte de mine în ziua în care Kaiser-i-Hind și-a sărbătorit a cincizecea aniversare a de stăpînire a țării***********! „Dați-i ordinul Berettish India”, au spus ei. Acum port acest ordin atîrnat de gît. Jahir-ul (proprietatea) l-am primit din mîinile Statului, în slobodă stăpînire pentru mine și ai mei. Oamenii din vremurile acelea bune sînt astăzi Commissioneri (judecători) și vin călare la mine să mă vadă, și se ridică în scări cînd trec prin mijlocul recoltelor, ca toată lumea din sat să-i poate vedea, - și  vorbim de luptele care au trecut, și numele fiecărui mort pe care îl pomenim, ne aduce aminte de alt nume pe care l-am uitat.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim************, vol. I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 82-84.

NOTE M. T.
* Delhi = Oraș în N Indiei de azi, compus din Orașul Vechi, capitală a Imperiului Marilor Moguli (1526-1858), și Orașul Nou, construit în 1911, capitala Indiei contemporane. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6411/7/)
** În mai 1857 a izbucnit revolta șipailor, soldațiii indigeni din armata Indiei coloniale britanice, în alianță cu Imperiul Marilor Moguli din nord. Mișcarea a fost înfrântă cu dificultate în aprilie 1859. Consecințele politice au fost desființarea statului Mogul și a Companiei Indiilor de Est și instituirea Colonia Coroanei Britanice India (teritoriile de azi ale statelor India, Pakistan, Nepal, Sri Lanka) în 1858. (http://www.gatewayforindia.com/history/british_history2.htm)
*** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: Marele Dicționar de Neologisme '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
**** Aluzie la forțele trimise în ajutor britanicilor pe apele Oceanului Indian.
***** Fostul prinț Gautama Siddhartha (563 î. H. - 483 î. H.) și-a părăsit rangul și familia la 29 ani pentru a deveni ascet. Prin meditație la umbra arborelui Bodhi el a atins iluminarea și a fondat religia budistă. (http://www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaslife.asp)
****** Sobraon = Sat în statul federal Punjab din NV Indiei de azi. (http://www.fallingrain.com/world/IN/23/Sobraon.html)
******* Chillianwallah = Oraș în provincia Punjab din NE Pakistanului. (http://www.fallingrain.com/world/PK/04/Chilianwala.html)
******** Modkee = Localitate în regiunea istorică Punjab.
********* Ferozeshah / Feroze Shah = Localitate în  regiunea Delhi din N Indiei. (http://www.thedivineindia.com/feroz-shah-kotla-fort/5810)
********** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*********** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901) a aniversat în 1887 cincizeci de ani de la urcarea pe tronul britanic și zece ani de la proclamarea ca împărăteasă a Indiilor (Kaiser-i-Hind). (http://www.eva.ro/divertisment/vedete/regina-victoria-cea-mai-lunga-domnie-in-albion-articol-6685.html)
************ Sever Gulea, Recenzie Libris.ro, 2012 (http://www.libris.ro/kim-rudyard-kipling-ALL978-973-724-457-4--p602715.html)

Viaţa furtunoasă a trubadurului care a compus 400 de şlagăre, printre care şi „Iubesc femeia“ (ADEVĂRUL 25.11.2015)

 Dana Mihai, Viaţa furtunoasă a trubadurului care a compus 400 de şlagăre, printre care şi „Iubesc femeia“. Boem şi excentric, s-a fotografiat gol, cu un ceas la brâu, „Adevărul”, București, 25 noiembrie 2015 - actualizare 6 august 2022

60 de ani de la construirea Operei Naţionale. Povestea unei clădiri născute din ipocrizie comunistă

Adevărul 4 ianuarie 2014

Veteranii de război din Mangalia („Cuget Liber” 2013)

Carmen MOCANU, Veteranii de război ai Mangaliei, omagiaţi de autorităţile locale

„Cuget Liber”, Constanța, 23 octombrie 2013

Petre Zamfir şi Constantin Gheorghe, declaraţi cetăţeni de onoare ai oraşului Constanţa

Cuget Liber 19 septembrie 2013

60 de ani direct la ţintă » Alin Moldoveanu merge pe un drum care a avut zeci de repere strălucitoare

GAZETA SPORTURILOR, București, 1 august 2012

Leon Rotman, cîştigător a două titluri olimpice la canoe simplu, împlineşte azi 78 de ani: "Dacă ia medalie, îi dau lui Chirilă tricoul meu de la Roma!"

GSP, București, 22 iulie 2012

Institutul Pedagogic Constanța în 1981 (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011, p. ?

(...) 

Pentru că formele de activitate politică s-au impus, unele cadre didactice s-au conformat responsabilităților primite de la forurile în drept: lectori ai Comitetului județean de partid și ai catedrelor universității politice de conducere. În această calitate ei au ținut conferințe în întreprinderi, cluburi, instituții de cultură și artă. Este de notat că, de asemenea, că prof. univ. dr. Ion Lungu a fost 11 ani rector al acestui institut, a fost membru al biroului comitetului județean de partid Constanța al PCR, conf. dr. Nicolae Costea, secretar al comitetului de partid din Institut a fost membru al comitetului municipal de partid, iar conf. dr. ing. Maria Arsene a fost membru al Comitetului național de educație și învățământ.
Pentru merite deosebite în diverse domenii ale activității, unii membri ai acestui colectiv didactic au fost recompensați cu premii, ordine și medalii. Astfel, conf. dr. Vasile Manea și conf. dr. Silviu Sburlan au fost premiați de Academia RSR pentru contribuția lor în domeniul științelor naturii - primul (premiul „Emil Racoviță”) și - al doilea în domeniul matematicii (premiul „Gh. Țițeica”), iar un număr de 35 de cadre dețin diplome, ordine și medalii ale Republicii. Da fapt, chiar aceste distincții din anii socialismului echivalau cu o recunoaștere a competenței profesionale și sociale.

Acțiuni organizate

Nu se poate ca o monografie să nu consemneze principala acțiune organizată cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de existență. Se întâmpla în anul 1981. S-a stabilit un comitet de organizare alcătuit din rector (conf. dr. ing. Maria Arsene), decan (prof. dr. Gh. Sălăgeanu), secretar științific (conf. dr. Ștefan Glăvan), președintele Asociației Studenților. Se celebra înființarea și evoluția cetății universitare care a dat forță învățământului constănțean. 

A fost o muncă pasionată, s-a făcut multă publicitate pentru că evenimentul merita consemnat, merita susținut, apreciat și prețuit în toată complexitatea sa. S-a realizat un album omagial (coordonator conf. dr. Nicolae Costea) care a cuprins: aspecte ale acțiunilor organizate de institut în perioada 1971-1981; activitatea metodico-didactică din institut realizată prin cursuri, examene, laboratoare, lucrări practice; activitatea productivă; activitatea culturală și sportivă.

Pentru a suplini imposibilitatea redactării unei monografii, s-a editat o foaie studențească ANUL 2000 (coordonator drd. Constanța Călinescu), care a înglobat: interviuri, reflecții la aniversare semnate de profesori, studenți, și foști (...).

Aniversarea a 1900 de ani de atestare documentară a Hârșovei („Tomis” 2003)

<Anul acesta, orașul Hârșova sărbătorește 1900 de ani de atestare documentară. În cadrul manifestărilor dedicate acestui eveniment au fost incluse „Zilele orașului”, ed. II, desfășurate în perioada 7-14 septembrie, ocazie cu care s-au decernat medalii și diplome, au avut loc simpozioane literare, sesiuni de comunicări științifice, activități culturale și concursuri sportive. Programul a inclus sfințirea locului unde se va ridica o nouă școală și o slujbă ținută de ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. >

„Tomis”, septembrie 2003, p. 107

„Invitație la cafeneaua literară” („TOMIS”)

 O. D., Invitație la cafeneaua literară, „Tomis”, Constanța, 199?

Binecunoscuții plasticieni și profesori Gabriela Moise și Viorel Lungu sunt autorii expoziției de grafică găzduită de spațiul Cafenelei literare a librăriei din Constanța a Uniunii Scriitorilor. 

Cei doi artiști s-au remarcat în ultimii ani printr-o bogată activitate expozițională individuală și în grup, participând la concursuri și manifestări din țară și străinătate - București, Constanța, Italia, Ljubljana (V. L.) și Timișoara, Sibiu, Bistrița-Năsăud, Făgăraș, Curtea de Argeș (G. M.) - fiind distinși cu diplome și medalii, întrunind aprecierile unanime ale criticii. 

Ce înseamnă această nouă expoziție? Răspunsul îl aflăm din paginile pliantului program realizat chiar de semnatarii ei. Noua lor „ieșire în lume” se dovedește a fi „nimic altceva decât înnobilarea unui spațiu” și o invitație la vizitarea lui. Nu și-au propus nuclee identice și nici „pânze” elevate, ci numai trasee: Constanța veche, Argeș, Făgăraș ș. a. „Spoturi” de imagini care să fie reținute de memoria afectivă ca imagini nesofisticate și relaxante. „Să ne aducem aminte - ne atenționează ei - că suntem înconjurați de frumosul din natură, pe lângă care trecem orbi sau fără să deslușim detalii nesemnificative. Este rolul scriitorului să disece întâmplările prin cuvinte, este rolul pictorilor să ofere variante ale imaginii”.

„Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază!” („TOMIS” 1994)

Aura Dumitrache (traducere), „Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază!”, „Tomis”, Constanța, 1994, august

Operațiunea Fall Weiss a început la 1 septembrie 1039 ora 4.45 a. m., constituind preludiul, cât și începutul celui dea-l doilea război mondial, când armatele lui Hitler invadaseră granițele Poloniei.

Pe 5 septembrie, Orzel a primit ordinul de a părăsi Golful Gdansk și a se deplasa spre Marea Baltică. Următoarele șase zile au trecu fără ca nici o singură navă, fie dușmană sau prietenă, să fie interceptată. Legăturile radio cu baza de la Gdansk s-a întrerupt. Sistemul hidraulic se deteriorase, iar comandantul Klockzowski se îmbolnăvise. În acest caz toată responsabilitatea pentru buna desfășurare a navigației lui Orzel apăsa pe umerii lui Jan Grudzinski. Convocând consiliul navei, acesta a hotărât să repare sistemul hidraulic prin andcoare și s-l interneze pe comandant în spital.

Examinând harta navală, Grudzinski a decis să se îndrepte spre Tallin, capitala Estoniei, țară neutră, și, conform Regulamentului Internațional Maritim pe timp de război, să ceară intrarea în port pentru reparații.

Orzel a ajuns la Talinn în următoarea dimineață, fiind întâmpinat de oficialitățile guvernamentale și însoțit de două patrule portuare. Cererea lui Grudzinski a fost primită cu zâmbete și strângeri de mâini, iar după o oră Orzel se afla în rada interioară a portului, unde se găsea la ancoră și cargobotul german Talassa. Acesta, la vederea pavilionului polonez a coborât zvastica lui colorată, deoarece, deși se afla într-un port neutru, nu dorea o confruntare cu polonezii. Orzel a fost tras la dană foarte inaccesibilă și îndepărtată, dar echipajul era fericit pentru rezultatul obținut.

Însă toate zâmbetele afișate de oficialități n-au fost decât o fațadă. Estonia, înconjurată de Letonia și Lituania, se afla într-o poziție diplomatică dificilă. Rupte de restul Europei, cel trei țări baltice erau la mâna Rusiei - având o graniță comună - și a aliaților naziști. O singură mișcare greșită și independența lor precară s-ar fi putut spulbera peste noapte.

În intervalul de 24 de ore acordate, nava a fost reparată, aprovizionată, bunkerată și pregătită de plecare, când un soldat estonian a venit să-l anunțe pe comandant că este chemat de urgență la căpitănia portului. Aici, el a fost informat că și cargobotul german urma să părăsească portul și conform Codului Maritim Internațional, trebuie să fie o pauză de 6 ore între plecările a două nave beligerante. În concluzie, nava Orzel trebuia să aștepte șase ore până la plecare. Comandantul portului și-a cerut scuze invocând că respectă Convenția de la Haga.

Cu toate acestea, cargobotul Talassa nu dădea nici un semn că ar intenționa să plece. Peste puțin timp un ofițer estonian a sosit la bordul navei anunțându-l pe Grudzinski că, în urma unui document semnat de cele țări baltice la 1 septembrie, orice navă sau submarin ce se găsește în apele lor teritoriale trebuie dezarmate. În ciuda protestelor lui Grudzsinki că ar fi trebuit să fie informat despre acest document la acostare în port, au fost postați soldați înarmați pe puntea vasului și au fost confiscate hârtiile și instrumentele de navigație.

După plecarea acestuia, Grudzinski și-a convocat ofițerii informându-i despre această nouă situație apărută și promițându-le în același timp că vor evada îndată ce împrejurările le vor permite, chiar dacă această acțiune va presupune și vărsare de sânge. Astfel că au întocmit un plan de evadare și au hotărât să-i ajute pe estonieni în demilitarizarea navei.

În dimineața următoare, atașatul de pe lângă ambasada Angliei însărcinat cu probleme de navigație a dorit să prezinte omagiile sale comandantului polonez, dar nu a fost lăsat să urce la bordul navei de către gărzile înarmate de la cheu. Scoțând cartea sa de vizită și scriind câteva cuvinte pe dosul acesteia, a profitat de neatenția gărzilor și a făcut semn unui marinar de pe Orzel că are ceva pentru el. Acesta a venit și a luat cartea de vizită, dar neînțelegând nimic în engleză, i-a înmânat-o comandantului. Grudzinski a putut citi următorul mesaj: „Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază”. Aceste cuvinte au avut darul de a ridica moralul comandantului.

Câteva ore mai târziu, câțiva soldați au întărit garda la bordul submarinului, iar câțiva docheri civili au ajutat la fixarea unui tun pe chei, gata pregătit pentru atac. În acest timp, un ofițer de pe Orzel s-a îmbarcat pe o șalupă și, simulând că pescuiește, și-a notat adâncimea apei pe o hârtie.

Fiecare om de la bordul navei era ocupat așa încât ofițerii estonieni erau impresionați de sprijinul acordat de echipaj în demilitarizarea submarinului. Era duminică și muncitorii civilii erau fericiți să găsească o scuză pentru a opri lucrul. Au rămas numai gărzile înarmate, dar ele nu erau în pericol întrucât polonezii au cultivat relații de prietenie cu ei. După o cină împărțită cu soldații, echipajul s-a retras. Comandantul estonienilor și-a retras oamenii pe cheu, lăsând la bord până dimineața numai doi soldați.

S-a stabilit ca oră de plecare miezul nopții, când Grudzinski a dat semnalul. Soldatul estonian de la punte a fost imobilizat de două umbre apărute din întuneric. În camera de comandă colegul estonianului a avut și el aproape aceeași soartă leșinând la vederea unui revolver îndreptat spre el. Unul din membrii de echipaj a coborât pe cheu și a tăiat cablurile electrice lăsând întregul doc în întuneric. 

Această defecțiune bruscă a creat confuzie pe țărm și nimeni n-ar fi legat acest incident de submarinul polonez. Având posibilitatea de a evada, Orzel a eliberat cablurile de amarare și a părăsit docul. A fost un moment de panică când Orzel a nimerit într-un banc de mâl la puțin timp după ce a părăsit bazinul docului. Dar Grudzinski și-a păstrat calmul. A îndreptat pupa mai în adâncime pentru a putea ridica prova navei și a ordonat cu toată viteza înapoi. Submarinul s-a cutremurat și apoi s-a înclinat ușor lunecând în apă mai adânc. Grudzinski a menținut cârma tribord și vasul s-a învârtit până ce prova a început să se îndrepte spre larg. Zgomotul produs de intrarea în funcțiune în motoarelor diesel a atras atenția estonienilor care au intrat în alertă. Flăcările puștilor luminau cerul nopții. Mitralierele și gloanțele răsunau în întuneric, dar fără reflectoare era imposibil să se țintească exact și cu fiecare minut care trecea Orzel se distanța mai mult, plonjând în apa rece ca gheața a Balticei și reușind să ajungă în rada exterioară a portului. Trecând acest obstacol ai avut de înfruntat un altul. Reflectoarele de coastă nefiind afectate de întreruperea curentului din șantier au ajutat mitralierele în deschiderea focului. Dar Orzel a intrat în imersiune cât mai adânc, ceea ce asigura securitatea navei.

Prima prioritate era de a-i elibera pe cei doi estonieni.

S-a hotărât ca Suedia să fie țara spre care se vor îndrepta. Lipsa hârtii lor însă făcea ca navigația să devină o reală problemă. Cerând ajutor prin ajutor la baza navală Hel, care avea să fie cucerită peste câteva zile, submarinul Rys, grav avariat, a interceptat mesajul și comandantul acestuia s-a oferit să le dea hârtiile de care aveau nevoie. Dar Grudzinski a refuzat deoarece nu dorea să schimbe direcția. Rămânând sub apă ziua și ridicându-se la suprafață noaptea, Orzel a ajuns la Gotland la 19 septembrie, când a fost lansată la apă o barcă pentru cei doi prizonieri estonieni. Aceștia au protestat nedorind să părăsească nava cu toate cele întâmplate. Li s-au dat niște bani, câteva sticle de votcă și au fost instruiți în ce parte să vâslească. Submarinul se afla la două mile de coasta suedeză, dar estonienii înspăimântați de aspectul fragil al bărcii nu păreau a fi convinși de toate asigurările ce le erau date. În final, Gruzdzinki le-a înmânat o scrisoare pentru autoritățile estoniene din Tallin în care acestea erau informate de evadarea lui Orzel, absolvind de orice vină sau complicitate pe cei doi prizonieri. Cuun ultim salut estonienii au fost lăsați să-și găsească drumul.

Grudzinski și oamenii săi au continuat să patruleze Baltica pentru încă 16 zile fără să găsească o singură țintă. Vremea continua să fie frumoasă, cu vizibilitate bună, ceea ce îl obliga să rămână scufundat ziua, cât și cea mai mare parte a nopții. Nu era prea plăcută această existență, dar nu aveau încotro. Nu ți-au irosit însă timpul și au început să recompună hărțile de care aveau nevoie, din memorie. S-au dovedit a fi cât se poate de precise.

Submarinul a ajuns la intrarea în The Sound pe 12 octombrie, dar prezența patrulelor germane făcea imposibilă trecerea ei ziua, așa că Orzel s-a scufundat lăsarea nopții. Era întuneric și o noapte fără lună, iar strâmtoarea era foarte aglomerată. Erau gata chiar să se ciocnească cu un cargou, când s-a ridicat la suprafață. Căpitanul, speriat de eventualitatea unei coliziuni, a luminat zona pentru a evita un accident. Au intrat în imersiune rapid și cu ajutorul unei hărți de mână s-au hotărât să meargă direct de-a lungul malurilor strâmtorii de teama unor amplasamente de mine germane. Dar și așa riscurile pe care și le asumaseră erau foarte mari, o parte din echipaj purtând deja centurile de salvare. Ploaia făcea ca vizibilitatea să fie redusă, dar acest fapt favoriza submarinul și îl ajuta să se protejeze de dușman. Deși știm că hârtiile lipseau, Grudzinski a reușit să mențină submarinul la apă adâncă cu toate că știa că The Sound avea o adâncime insuficientă imersiunii complete în caz de nevoie. Cu un pilot și un comandant bun ei au reușit să traverseze cea mai periculoasă zonă și în zori Orzel se afla la 50 de picioare adâncime, intrând în Kategat și Skagerrak. Gruzdinski a trimis un radio amiralității britanice comunicând poziția și așteptând instrucțiuni. Deși știa foarte bine că mesajul putea fi interceptat și de dușmani, trebuia să riște. Dar Royal Navy a primit mesajul și a trimis distrugătorul Valorous care să-l escorteze pe Orzel la cea mai apropiată bază britanică.

A fost cel mai eroic voiaj care nu-și poate găsi asemănare în toată istoria submarinelor. În recunoașterea iscusinței cu care a fost comandat Orzel de la eroica evadare din Tallin și până la ieșirea în apele patrulate ale strâmtorii The Sound, fără hărți, arme, locotenentul Grudzinski a fost distins cu medalia Virtutea Militară, cea mai înaltă distincție militară.

„Odiseea submarinului Tang” („TOMIS” 1994)

 Alexandru Vlad (trad.), Odiseea submarinului Tang, „Tomis” , Constanța, 1994, ianuarie

Chiar înainte de a absolvi, cu promoția 1934, Academia Navală Annapolis, pepinieră de amirali americani, de când a fost fondată (1845), singura ambiție a lui Dick O`Kane a fost să comande propria navă.

Când a fost repartizat în cele din urmă pe submarinul Wahoo ca ofițer, nimeni n-a știut că el avea să devină unul dintre cei mai viteji comandanți din istoria marinei americane. Pe submarin, O`Kane s-a împrietenit cu Mush Morton, care avea să devină foarte curând comandantul navei. Cei doi au prins obiceiul să plănuiască împreună atacurile, îndreptate în general împotriva navelor japoneze. Dar în 1943, O`Kane a fost repartizat pe alt submarin, botezat Tang, navă de clasa „Balao”, capabilă să se scufunde la adâncimi și mai mari, ceea ce-i mărea considerabil ferocitatea și capacitatea de manevră. Întâmplarea care urmează s-a petrecut în 1944, în dimineața zilei de 17 februarie, când operatorul radar, George Hallahan, a raportat contactul cu două nave de dimensiuni considerabile și cinci unități antisubmarin. Brusc, una dintre navele din escortă a ieșit din formație, îndreptându-se direct către Tang, care se afla la suprafață. O`Kane a ordonat imediat scufundarea submarinului. Nava atacatoare a lansat cinci grenade la întâmplare și apoi s-a reîntors pentru a se alătura convoiului. După ce sonarul a indicat îndepărtarea pericolului, Tang s-a ridicat cu grijă la o adâncimea ce permitea folosirea periscopului.

Comandantul a permis primei nave să-i depășească și a așteptat-o pe cea de a doua, o navă de transport de 7000 de tone, al cărei nume era Gyodin Maru. Au fost lansate patru torpile, la interval de zece secunde. Prima a explodat lângă elicea navei de transport, câteva secunde mai târziu cea de a doua a lovit carena. Flăcările au izbucnit în camera motoarelor și Goydin Maru a încetinit. Cea de a treia torpilă a lovit în plin și a pecetluit soarta navei care s-a scufundat cu repeziciune. Navele japoneze de escortă au trecut imediat la atac, dar două dintre ele au avut în curând aceeași soartă.

Treizeci și trei de zile mai târziu, Tang s-a întors la baza aflată la Pearl Harbour, izbutind un adevărat record: cu douăzeci și patru de torpile trase izbutise să scufunde șaisprezece nave, printre care și un tanc petrolier de douăzeci și una de mii de tone. 

Pe 20 aprilie, O`Kane a primit ordinul de a sprijini o lovitură aeriană împotriva unui grup de insule, dintre care cea mai apropiată era Truck. Neputându-se mulțumi să rămână pasiv, O`Kane a ieșit la suprafață și a folosit tunurile de la bord, făcând ravagii în instalațiile de coastă ale japonezilor. În timpul orelor care au urmat, când marea fierbea de proiectile, Tang a reușit să salveze din valuri 35 de piloți doborâți de antiaeriana japoneză. Pentru aceasta, O`Kane a avut ideea cu totul originală de a folosi un hidroavion care, deși nu mai era capabil să zboare, se putea totuși deplasa pe suprafața apei, culegând piloții doborâți. Submarinul a rămas în apele controlate de inamic două zile, până ce și ultimul supraviețuitor a fost salvat.

Piloții n-au uitat niciodată remarcabila ispravă și, în semn de omagiu, fotografia submarinului Tang avea un loc de onoare la bordul avioanelor, alături de pozele lui Betty Grable, Dorothy Lamour și a altor vedete hollywood-iene.

Pe opt iunie, Tang a părăsit Pearl Harbour și s-a îndreptat spre Marea Chinei de Sud, la sud-vest de Kyushu. Radarul de la bord a fost în curând inundat de ținte. Acestea erau atât de multe, încât identificarea era aproape imposibil de făcut, așa că O`Kane a hotărât să rezolve situația atacând la suprafață, la adăpostul întunericului. S-a dovedit a fi o decizie înțeleaptă, care avea să-i aducă un mare succes. Dintr-o singură salvă de șase torpile a scufundat șase nave, performanță care n-a mai fost de atunci egalată. Continuându-și drumul mai departe spre vest, în Marea Galbenă, O`Kane a scufundat încă cinci nave de transport și un tanc petrolier, așa că s-a întors la bază cu un palmares de zece nave distruse cu doar cincisprezece torpile. Un total de 39 de mii de tone într-o singură patrulare, un record care s-a menținut până la sfârșitul războiului. Așa că n-a fost surprinzător faptul că viteazului comandant i s-a decernat pentru a doua oară medalia Navy Cross. Avea să primească cinci astfel de medalii.

La a patra ieșire, O`Kane a avut ghinionul unor torpile defecte. O navă antisubmarin și o vedetă rapidă au zărit simultan periscopul unui submarin și au pornit la atac. O`Kane s-ar fi putut scufunda la  mare adâncime, dar instinctul îi spunea că nu degeaba se bucura brusc de o asemenea atenție, Așa că a rămas în preajmă. în ciuda riscului, și două ore mai târziu a observat două nave de transport. Fără să mai stea pe gânduri, Dick a hotărât să treacă la atac, înfruntând pericolul. Numai că ridicând periscopul, a avut surpriza să constate că cele două nave nu abandonaseră urmărirea și că se îndreptau cu toată viteza spre el. Căpitanul a făcut un calcul rapid și ajuns la concluzia că avea timp să atace cele două nave de transport, pentru ca apoi să se scufunde la o adâncime care să-i ofere siguranță. Dacă manevra nu i-ar fi reușit, nu era nici o clipă de pierdut. Trebuia să părăsească zona fără întârziere. Imediat după lansarea primelor trei torpile, O`Kane s-a îndreptat către cealaltă navă comercială, asupra căreia a trimis imediat o altă salvă. Chiar în clipa când cobora periscopul, a observat una din navele inamice venind în mare viteză.  Au lipsit doar câțiva centimetri pentru ca cele două nave să se ciocnească. O`Kane a continuat scufundarea, chiar în clipa când prima navă comercială exploda. Japonezii n-au întârziat să treacă, la rândul lor, la atac. O succesiune de explozii au început să zguduie submarinul. La bord s-a întrerupt electricitatea. O`Kane s-a hotărât să inițieze o acțiune foarte riscantă, fulgerătoare. A comandat „cu toată viteza înainte”. Submarinul a trecut direct pe sub nava atacatoare, dar înainte de a ajunge în locul în care s-ar fi aflat în siguranță, inamicul a lansat o încărcătură de grenade. antisubmarin și undele exploziei i-au lovit din plin. Oamenii au fost aruncați de la posturile lor. În camera motoarelor, ajutoarele mecanicului șef țineau, la lumina lămpilor de avarie, butoanele de  poziție cu mâna, încercând să prevină scurtcircuitarea. Dar în postul lui de comandă, O`Kane zâmbea căci sunetul insistent al sonarului încetase. Acțiunea sa riscantă fusese încununată de succes și inamicul pierduse contactul. Profitând de avantajul acestei manevre norocoase, O`Kane și-a scufundat submarinul în ape mai adânci și, 38 de minute mai târziu, s-a întors la adâncimea care-i permitea să ridice periscopul. Câteva avioane veniseră în ajutorul convoiului, iar vasele de escortă culegeau supraviețuitorii, căci ambele nave de transport se scufundaseră.

În zilele următoare, căpitanul a observat că japonezii, datorită pierderilor exprese, nu-și mai trimiteau convoaiele pe timpul nopții. Așa că s-a hotărât să-i atace chiar în bârlogul lor și s-a deplasat în apropierea bazei Owase Wan, unde a depistat prin periscop chiar nava care era chiar pe-aci să-i scufunde. Gândindu-se că-i va fi ușor să se răzbune, pentru că inamicul se afla la ancoră. O`Kane l-a ridicat pe Tang la suprafață și l-a poziționat în așa fel încât să-și poată lansa torpila dinspre țărm și nu dinspre larg. Foarte încrezător, a lansat o singură torpilă electrică. Dar aceasta, după o sută de iarzi, s-a defectat și a căzut la fund. O a doua torpilă a trecut pe sub țintă fără să explodeze. A fost greu de înțeles cum de japonezii nu au observat urmele celor două torpile, dar aceștia n-au dat nici un semn de viață. Așa că O`Kane, fără să mai stea pe gânduri, s-a apropiat mult de inamic și a utilizat, de data asta, o torpilă de alt tip. Dar și aceasta a reușit să dea greș, trecând la mai mulți iarzi de țintă. Era aproape de necrezut. A mai lansat încă una, fără prea mare speranță, însă de data aceasta torpila a mers drept ca o săgeată și s-a înfipt în pântecul navei japoneze. O explozie a luminat puternic noaptea întunecată. Când fumul și aburul s-au dispersat, nava de război era deja la fund. Doar câteva resturi mai pluteau pe suprafața apei. Pe 1? octombrie Tang a intrat în strâmtoarea Formosa pe timpul nopții și, după o oră de patrulare, a scufundat o navă care transporta material de război, căci japonezii, temându-se de un atac asupra Filipinelor, trimiteau acolo în mare grabă întăriri. Tang a înaintat mai adânc în strâmtoare și, curând după ivirea zorilor, a întâlnit un alt transportor. Apele fiind puțin adânci și țărmul prea aproape, O`Kane a decis să-și amâne atacul până la căderea nopții. Și-a petrecut în schimb ziua următoare urmărind nava de transport prin periscop. În ciuda faptului că marea era agitată, el s-a apropiat la mai puțin de 500 de iarzi, de îndată ce soarele a dispărut, și folosind o singură torpilă, a izbutit să scufunde nava inamică.

Sfârșitul submarinului Tang avea să vină de la o torpilă defectă, torpila numărul 24, cea mai ghinionistă dintre toate, care, în loc să se îndrepte către o navă inamică, a făcut un arc de cerc și a izbit cu toată viteza submarinul care o lansase. O`Kane și încă opt supraviețuitori care fuseseră aruncați în mare atunci când torpila explodase, au petrecut mult timp în apele pline de petrol, înainte de a fi culeși de o navă japoneză. De îndată ce au fost ridicați la bord, toți nouă au fost bătuți până la inconștiență, dar nici unul dintre n-a divulgat vreo informație strategică.

O`Kane și oamenii lui aveau să petreacă timpul rămas până la sfârșitul războiului în lagărele japoneze. Doar trei oameni aveau să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare din captivitate. Printre ei s-a aflat și O`Kane, care, în 1946, avea să fie decorat cu medalia de aur a Congresului de către însuși președintele Harry Truman.

În total, Tang a scufundat 24 de nave inamice, mai mult decât oricare submarin american, cu excepția lui Tautog, care a realizat performanța sub comanda succesivă a trei comandanți.

„Palade George Emil” (MANEA 1992)

 Ion Manea, Români în știința și cultura occidentală, Davis, 1992, p. 292

PALADE George Emil, savant recunoscut în domeniul biologiei celulare, profesor universitar, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină, s-a născut la Iași, în noiembrie 1912. Tatăl său, Emil Palade, era profesor de filosofie, iar mama lui era, de asemenea, profesoară.

Mediul familial l-a încurajat pe viitorul savant în formația sa intelectuală. În 1930 a intrat la Facultatea de Medicină a Universității București. Lucrarea sa de doctorat s-a referit la anatomia microscopică, la histologie.

După terminarea studiilor, a fost cercetător, iar apoi, în timpul războiului, în corpul medical al armatei române.

În 1946, a plecat în Statele Unite, cercetător la New York University. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Doctorul A. Claude, de origine belgiană, lucra temporar la Rockefeller University. În toamna anului 1946, acesta l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el. Claude lucra în Departamentul de Patologie sub direcția doctorului James Murphy, colaborând cu G. Hogerboom și W. Schneider. K. Porter, care urma să devină împreună cu Palade șeful laboratorului, lucra la cercetări în domeniul microscopiei electronice a țesuturilor animale. 

Palade a realizat importanța excepțională a informațiilor științifice obținute cu studiul biochimic. Cum nu era biochimist, a inițiat o colaborare cu P. Siekevitz, care a venit să lucreze cu el în 1955. Împreună cu au combinat metodele inițiale de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunile mitocondriale izolate realizate de Siekevitz a stabilit definitiv rolul acestor organisme subcelulare ca un component major producător de energie al celulei.

Poate cel mai important element al cercetării lui Palade a fost explicația mecanismului celular de secreție de proteină. În 1960, laboratorul lui Porter și Palade devenise un fel de Meccă a microscopiei electronice în biologie. Porter și Palade au început să editeze în 1950 revista științifică „Journal of Biochemical and Biophysical Cytology”. Revista a devenit mai târziu „The Journal of Cell Biology” și este cea mai importanță publicație științifică în domeniul biologiei celulare.

În 1961, Palade a fost ales membru al National Academy of Science.

Până în 1960, nici un profesor nu a părăsit R. U. pentru alt post universitar, dar Porter a rupt tradiția acceptând o numire la Harvard. Palade a părăsit și el R. U. în 1973, mutându-se la Yale, iar în 1990 la San Diego.

În 1974 a primit Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină, pe care l-a împărțit cu mentorul său A. Claude și cu C. Dave.

A fost ales membru de onoare al Academiei Române. (...)

La 12 martie 1986, președintele SUA R. Reagan i-a decernat Medalia Națională pentru merite deosebite în domeniul științei.

„Lami” („TOMIS” 1990)

 C. A., Lami, „Tomis”, Constanța, oct. 1990

Lami și icoanele pe stică; Lami și aerosolii; Lami și întruchipările lui din lemn care bucură visele copiilor în noaptea cosmică; Lami și oțelul de Toledo, panopliile lui Lami, medaliile lui coclite de mâlul Dunării; Lami și „Almanahul Mării”; Lami și revista TOMIS (nimic mai doveditor decât ilustrațiile acestui număr); drumurile lui Lami, din nicăieri spre nicăieriul plin de sămânță; Lami și amurgurile de la Capidava; Lami și amprenta timpului risipită printre rădăcinile teiului de la Carsium; Lami figurant în filmul „Dacii”; Lami și zidurile unei biserici tomitane de cretă de pe pereții căreia s-au șters toți sfinții, el rămânând singurul, covârșit de alb; bocancii lui Lami, berea lui Lami; Lami și maladiile lui despre care se exprimă cu frică, dar și cu o dragoste secretă, ca un altfel de cronicar de harem ce e uneori. Doar ștatele de plată, prea sărace și prea puține, pentru a-l măsura, cu adevărat, munca, îl cunosc pe adevăratul lui nume - VLADIMIR HAGIU:

„Meciul secolului s-a încheiat, dar ecoul lui nu s-a stins” (1972)

 Robert Fischer este noul campion mondial la șah. Știrea, desigur, nu mai constituie o noutate. Încă cu câteva zile urmă, agențiile internaționale de presă, radioul, televiziunea anunțau victoria campionului SUA în acest fantastic maraton șahist ce a polarizat timp de mai bine de două luni atenția lumii sportive. Au fost momente în care chiar și întrecerile olimpice au slăbit în strălucire, fiindcă fantastica încleștare de forțe dintre cei doi titani ai șahului mondial, Boris Spasski și R. F., a îmbrăcat de multe ori aspectul unor confruntări sportive spectaculoase. R. F. a încheiat această dispută într-un stil magistral, adjudecându-și titlul de campion. Ziarul „Times” scria cu câteva zile în urmă că primarul New York-ului va organiza în onoarea lui F. o paradă și îi va remite o medalie comemorativă. La banchetul organizat în onoarea celor doi mai jucători, R. F. a declarat că este dispus să acorde oricărui șahist din lume revanșa pentru titlul mondial, bineînțeles respectând anumite condiții, din care cele materiale ocupă primul loc. Și, pentru că am vorbit de avantaje materiale, iată care au fost primele de joc pentru această confruntare: premiul total a a fost de 250.000 de dolari, din care o parte a fost suportat de bancherul britanic Slater. F. a primit un cec în valoare de 156.250 dolari, adică 5/8 din premiu, S. unul de 93.750 dolari. În ceea ce privește încasările organizatorilor, la Reykjavik încă nu s-au încheiat socotelile financiare, dar organizatorii sunt optimiști. Este și firesc fiindcă în toată perioada întâlnirii mii de turiști au poposit în capitala Islandei, iar publicitatea făcută în jurul întâlnirii a adus frumoase sume municipalității Rejkavikului. În fine, o ultimă problemă legată tot de această întâlnire este declarația domnului Max Euwe, fost campion mondial și președinte al Federației internaționale de șah. El și-a exprimat părerea că, în lunga sa istorie, șahul nu a cunoscut niciodată o luptă atât de pasionantă, atât de spectaculoasă, cu nenumărate subtilități tactice ca în această dispută dintre F. Și S. Acum,meciul secolului s-a încheiat. Spasski s-a întors la Leningrad, B. F. este așteptat la New York.

Ion Bănescu (1851-1909) în istoria orașului Constanța

Nicolina Mihail Ursu, Activitatea lui Ion Bănescu în contextul modernizării Constanței, „Comunicări de istorie a Dobrogei”, Constanța, 1980, p. 151-158

(...)
Resume (158)

În cadrul acțiunilor de modernizare a orașului Constanța, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, alături de administratori și intelectuali de prestigiu ca Remus Opreanu, Ioan N. Roman, Petru Vulcan etc, Ion Bănescu (1851-1909) a desfășurat o activitate susținută și fertilă. În calitate de inspector școlar, I. B. a pus bazele învățământului modern în județul Constanța. Călătorind prin localitățile provinciei, I. B., licențiat în drept și litere la Berlin, om de o vastă cultură, s-a interesat nu numai de necesitățile școlare, dar, de asemenea, de vestigiile arheologice, aspectele etnografice etc. Ela fondat școla pedagogică din Constanța și a fost unul dintre primii directori ai liceului „Mircea cel Bătrân”, instituție de prestigiu a orașului situat pe litoralul Mării Negre. El a primit o medalie și a fost ales membru al Societății Geografice Române pentru opera sa „Harta etnografică a Dobrogei”. Activitatea sa edilitară a început în prima zi a secolului nostru în calitate de președinte al Comisiei interimare a orașului. El a fost primar al Constanței (1 februarie 1905 - 11 aprilie 1907) și consilier de la 20 noiembrie 1908 până în ultima zi a laborioasei sale vieți. În acest funcții, el a manifestat o gândire dinamică și constructivă, a avut inițiative și idei  moderne, inovatoare. Luptând împotriva inerției și evitând animozitățile, I. B. a impus, printr-o colaborare strânsă cu specialiștii (ingineri, arhitecți etc.) ideea sistematizării orașului în perspectivă, amenajând străzile pe bază de planuri rectangulare, definind zonele orașului prin funcții exponențiale industriale, agricole, turistice etc). Tot lui I. B. i se datorează acțiuni de pionierat ca electrificarea orașului prin construirea primei uzinei electrice a Constanței și extinderea iluminatului de la o singură stradă la toate străzile principale, precum și alimentarea cu apă prin realizarea proiectului aducțiunii apei potabile din Dunăre (Cernavoda, uzina Hinog). Una din curajoasele sale acțiuni a fost dezafectarea plajei Viilor (în sudul orașului) devenită improprie, în ciuda protipendadei orașului și  a presei locale și a statutului de stațiune estivală a marii plaje de la Mamaia, legată de oraș printr-o cale ferată cu curse zilnice, plus câteva amenajări aferente care au servit ca bază pentru evoluția turistică ulterioară. Tot lui I. B. i se datorează parcelarea unei zone centrale (neamenajată urbanistic) și constituirea, acolo, a unui cartier a pentru populația mereu mai numeroasă a orașului, formată mai ales din muncitori portuari, meșteșugari, funcționari și familiile lor. În anii de activitate edilitară ai lui I. B. a fost amenajată faleza și bulevardul promenadei orașului și a fost realizată construirea Cazinoului Constanței.