„SCOPUL ȘI STRUCTURA ORGANIZAȚIONALĂ A SOCIETĂȚII (LIGII) NAȚIUNILOR” (CIUREA 2019)

 Viorica Ciurea, SCOPUL  ȘI  STRUCTURA ORGANIZAȚIONALĂ A  SOCIETĂȚII (LIGII) NAȚIUNILOR, Școala  Gimnazială ”Anton Pann” Craiova, 2019                                            

Primul război mondial, prin proporțiile sale, a ridicat în fața diplomaților, oamenilor politici, juriștilor, problema constituirii unei instituții politice internaționale care să asigure păstrarea păcii și securității. Ideea nu era nouă, ea având precursori ai apărării drepturilor omului și a creării unui for internațional care să prevină conflictele armate și să apere pacea în mari filosofi, diplomați, etc., precum Dante Alighieri, Emeric Cruce, Charles-Irene Castel de Saint-Pierre, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Immanuel Kant, Saint-Simon, W. Penn, Bellers și Victor Hugo.  După încheierea primului conflict mondial se impunea necesitatea constituirii unui organism internațional. Întemeierea primei instituții politice cu vocație universală a însemnat afirmarea principiului egalității suverane[1], stabilirea unui sistem de securitate colectivă[2] și consolidarea diplomației multilaterale.

Societatea Națiunilor (Liga Națiunilor ) a fost o organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea Națiunilor a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială.  În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj.  Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa. Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea Națiunilor le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea.

În afara ideilor ce au precedat Liga Națiunilor, au existat proiecte contemporane cu instituția creată prin Tratatul de la Versailles. Cea mai coerentă propunere i-a aparținut contelui Coudenhove Kalergi, prin manifestul Pan-Europa, dorea o confederație pan-europeană. Renunțarea la politica ,,echilibrului de forțe'', caracteristică  secolului al XIX-lea, a însemnat trecerea la un ,,idealism'', care avea la bază principiile wilsoniene ,,de întemeiere  a păcii pe principiul siguranței colective'.[3]Noul context politic internațional impunea înlocuirea politicii balanței puterii cu sistemul securității colective care să aibă la bază, drept instrument al diplomației internaționale, Societatea Națiunilor. Noua instituție politică cu vocație universală trebuia să se ocupe cu instituirea păcii și prevenirea războiului[4]. Un reputat teoretician al relațiilor internaționale Stefano Guzzini aprecia că: ,,Nu balanța putrii, ci un organism internațional, Liga Națiunilor, era abilitat să fie instrumentul diplomației internaționale''[5]. Conferința de Pace de la Paris a hotărât edificarea unei noi hărți politice a a Europei pe baza principiului autodeterminării popoarelor, recunoașterea rolului nefast al imperiilor multinaționale și a introdus în circuitul relațiilor internaționale concepte noi, precum: garanție, arbitraj, securitate și dezarmare[6]. Procesul creării Societății Națiunilor este un proces amplu care a presupus apariția a peste 200 de asociații și comitete naționale care aveau drept scop crearea Societății Națiunilor[7]. Mihai Iacobescu realizează o etapizare a activității Societății Națiunilor: 1) etapa de debut și organizare a acestei instituții internaționale (1920-1923); 2) de afirmare și de dezvoltare (1924-1929); 3) de început a decăderii (1929-1933); 4) de agonie lentă și de ușoare tresăriri de revigorare (1934-1939) și 5) de deces (1939-1945)[8].

            În Comisia pentru elaborarea Pactului Societății Națiunilor, formată din 19 membri erau prezenți Wodrow Wilson și E. House (S.U.A.), lordul Robert Cecil și colonelul J. H. Smuts (Marea Britanie), Léon Burgeois și Ferdinand Larnaude (Franța), Vittorio E. Orlando și V. Scialoja (Italia), Batallo Reist (Portugalia), N. Makino și S. Chinda (Japonia), P. Hymans (Belgia), E. S. Pessôa (Brazilia) Wellington Koo (China), N. Vestnici (Serbia), E. Venizelos (Grecia), R. Dmawski (Polonia), Constantin Diamandy (România) și Kramar (Cehoslovacia)[9].

Structura organizațională a fost rezultatul unor aprinse dezbateri. În urma lor s-a ajuns la un consens fragil. Liga Națiunilor a devenit o instituție interguvernamentală prin excelență. Suveranitatea națională a fost considerată un principiu inalienabil. Încercând să împace pretențiile Marilor Puteri, dar și a statelor mai mici, puterea de coerciție a Ligii a fost mult diluată. Aceasta nu a putut impune nici măcar sancțiuni economice. A fost nevoită să facă apel la bunăvoința statelor naționale. La numai un an de la intrarea în funcțiune a Ligii, Statele Unite ale Americii s-au retras din organizație. Liga Națiunilor a funcționat cu ajutorul Consiliului, a Adunării Generale și a Secretariatului cu caracter permanent. Au mai funcționat ca instituții dinstincte dar legate de Societatea Națiunilor: Organizația internațională a Muncii și Curtea Permanentă de Justiție Internațională, înființată în anul 1920, în temeiul articolului 14 din Pactul Societății Națiunilor. Curtea Permanentă a funcționat până în anul 1940, fiind desființată în anul 1945[10]. Acest organism avea competența ,,de a judeca toate diferendele cu caracter internațional ce Părțile i le vor supune'' și de a da ,,avize consultative'' în diferendele prezentate[11].

 Adunarea era formată din reprezentanții tuturor statelor membre. Fiecare stat avea câte 3 reprezentanți însă dispunea de un singur vot în Adunare. Sesiunile erau convocate anual la Geneva, începând de obicei în luna septembrie sau ori de câte ori era necesar, fiind convocate de unul dintre statele membre (sau de mai multe state). În ceea ce privește acceptarea de state noi, documentul a fost clar. Orice stat, dominion sau colonie, care se guverna liber și întrunește votul a două treimi ale Adunării Generale, va fi acceptat ca membru cu drepturi depline. Pentru a activa procedura de retagere, statele trebuiau să-și anunțe demisia din Ligă, înainte cu doi ani de producerea efectivă a acesteia.   Pentru a convoca Adunarea în prealabil trebuia să fie obținută majoritatea statelor membre. Adeptă a diplomației și negocierilor deschise, ședințele Adunării erau publice. Competențele Adunării erau rezolvarea oricărei probleme care intra în sfera de activitate a Societății Națiunilor sau ar fi adus grave atingeri păcii generale. Adoptarea hotărârilor Adunării se luau numai cu unanimitate de voturi.      Pactul noii instituții politice universale stipula și unele excepții cum erau cele legate de primirea  de noi membri și de alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului. În aceste cazuri era necesară o majoritate de două treimi fără a se ține seama de abțineri, precum și în problemele procedurale se cerea obținerea unei majorități simple[12].

Primul președinte al Adunării Societății Națiunilor a fost belgianul Paul Hymans. Adunarea Generală avea șase comisii: Comisia 1 se ocupa de problemele constituționale, Comisia  2 stabilea regulamentul de organizare tehnică, Comisia 3 reglementa statutul Curții Permanente de Justiție Internațională, Comisia 4 reglementa organizarea Secretaritului și finanțelor, Comisia 5 se ocupa cu modalitatea de primire a noilor membri și Comisia 6 reglementa sistemul mandatele și armamentul[13]. România prin modul realist de abordare a problemelor internaționale a fost singura țară membră a acestui for internațional, care a fost reprezentată de reputatul diplomat Nicolae Titulescu, în calitate de președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor, de două ori în mandatele din 1930 și 1931[14]. În prima sesiune a Adunării Generale a Societății Națiunilor delegația României a fost formată din: Nicolae Titulescu, profesorul doctor Toma Ionescu, D. Negulescu, doctorul Iancovici, consilierul juridic al delegației, A. Catargi și F. Lahovary, care erau șefii Secretariatului de la Geneva[15].

Consiliul, constituit în anul 1920, reprezenta organul executiv al Societății Națiunilor și era constituit din membrii permanenți și membrii nepermanenți aleși de Adunare. Articolul 4 paragraful 1 din Pactul Societății Națiunilor prevedea ca acest organism să fie format ,,din reprezentanții principalelor Puteri Aliate și Asociate'': S.U.A., Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, alți patru reprezentanți ,,desemnați în mod liber, de Adunare'' pentru un termen ce urma a se stabili și alți membrii permanenți, desemnați cu aprobarea majorității Adunării[16].  Până la desemnarea acestora de către Adunare, reprezentanții Belgiei, Braziliei, Spaniei și Greciei erau membri ai Consiliului. Avea aceleași competențe ca și Adunarea, plus alte prerogative proprii, precum cele referitoare la rezolvarea pașnică a diferendelor, adoptarea de măsuri corespunzătoare în cazul unei agresiuni, excluderea membrilor din Societatea Națiunilor și repartizarea mandatelor. Hotărârile Consiliului se luau numai cu exprimarea unanimității de voturi, nu se calculau voturile statelor care se abțineau[17]. Tocmai acest principiu al adoptării unor sancțiuni numai cu unanimitate de voturi a dus la ineficacitatea forului internațional, măcinat de propriile contradicții procedurale. Consiliul se întrunea de trei-patru ori pe an, sesiunile sale erau publice sau secrete. Relațiile dintre Adunare și Consiliu nu erau definite în mod explicit, iar, cu puține excepții, competențele lor erau în mare parte asemănătoare. Fiecare organ putea face față oricărei probleme, în sfera de competență a Societății, care putea afecta pacea mondială. Probleme și sarcini deosebite se puteau îndrepta la Consiliu sau la Adunare. Informațiile se puteau transmite de la un organ la altul.

Secretariatul era alcătuit din secretarul general numit de Consiliu cu aprobarea majorității membrilor Adunării, la care se adăuga personalul necesar exercitării atribuțiilor sale[18], care era numit de secretarul general cu aprobarea Consiliului dintre persoanele competente, avându-se în vedere și reprezentarea geografică în mod egal a ttuturor membrilor Ligii Națiunilor[19]. Primul secretar general al Societății Națiunilor a fost numit Sir Eric Drummond, cunoscut sub numele de lordul Perth, fost secretar particular al primului ministru al Marii Britanii. Acesta a  îndeplinit funcția de secretar general al Societății Națiunilor în perioada 1919-1933[20]. În preambulul tuturor tratatelor de pace de la Paris-Versailles din 1919-1920, a fost introdus Pactul Societății Națiunilor, sistemul de mandate și aranjamentele practice ulterioare, punându-se pentru prima dată problema sferelor de influență din prisma înțelegerii între marile puteri învingătoare după primul război mondial[21]. La ședința plenară a Conferinței de la Paris, din 28 aprilie 1919, delegațiile au votat Pactul Societății Națiunilor reprodus ca preambul al celor cinci tratate semnate în sistemul de tratate Paris-Versailles: Versailles, Saint-Germaine en Laye, Newilly sur Seine, Trianon și Sèvres, intrând în vigoare la 10 ianuarie 1920. România a fost reprezentată prin cei doi semnatari ai Pactului Societății Națiunilor doctorul Ion Cantacuzino și viitorul diplomat Nicolae Titulescu[22]. Limbile oficiale folosite în cadrul Societății Națiunilor erau franceza, engleza și spaniola (din 1920). Societatea avea în vedere adoptarea limbii esperanto ca limbă de lucru și încuraja folosirea acesteia, însă niciuna din opțiuni nu a fost adoptată.   

Pactul avea 26 de articole și o anexă a celor 32 de state membre fondatoare. Acestea erau: S.U.A., Belgia, Bolivia, Brazilia, Marea Britanie, Canada, Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă, India, China, Cuba, Ecuador, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Hedjaz, Honduras, Italia, Japonia, Liberia, Nicaragua, Panama, Peru, Polonia, Portugalia, România, Statul sârbo-croato-sloven, Siam, Cehoslovacia și Uruguay. Alte 13 state erau "invitate să adere la Pact": Argentina, Chile, Columbia, Danemarca, Elveția Spania, Norvegia, |ările de Jos (Olanda), Persia, Salvador, Suedia și Venezuela[23].

Între 1920 și 1946, au existat 63 de state member ale Societății Națiunilor.

Pactul care a format Societatea Națiunilor a fost inclus în Tratatul de la Versailles și a intrat în vigoare pe 10 ianuarie 1920. Societatea Națiunilor a fost desființată pe 18 aprilie 1946, când activitățile și responsabilitățile au fost preluate de Organizația Națiunilor Unite.  România a participat la discuțiile legate de finalizarea proiectului de statut al noii instituții politice internaționale[24]. În preambulul Pactului se definea scopul noului organism internațional: dezvoltarea cooperării între națiuni, garantarea păcii și a siguranței, obligația tuturor statelor semnatare "de a nu recurge la război", de întreține "la lumina zilei relațiuni internaționale bazate pe justiție și onoare", de a respecta "riguros prescripțiunile dreptului internațional" ca reguli de "de conducere efectivă a guvernelor", instituirea dreptății și respectarea tuturor prevederilor tratatelor "în raporturile mutuale dintre popoarele organizate".   În articolul 1 se preciza calitatea de membri fondatori a Societății Națiunilor a acelor semnatari ai Pactului, precum și a statelor care  urmau să adere "fără nici o rezervă, prin o declarațiune, depusă la Secretariat în cursul celor două luni de la intarea în vigoare a Pactului și despre care se va face notificare celorlați membri ai societății".  Noțiunea de membru nu era identică cu aceea de stat, putând fi membru "orice Stat, Dominion sau Colonie care se guvernează liber", dacă admiterea sa era susținută de două treimi din membrii Adunării. Condițiile primirii membrilor erau clar definite în Pact, solicitantul trebuia să-și asume unele obligații care constau în acordarea de "garanții efective de intenția sa sinceră de a observa angajamentele sale internaționale" și acceptarea unui "regulament stabilit de Societate, în ceea ce privește forțele și armanentele sale militare, navale și aeriene".  Condiția retragerii din noua instituție politică internațională era ca fiecare membru care dorea acest lucru să prezinte cu doi ani mai înainte o înștiințare, cu obligația îndeplinirii la momentul respectiv a tuturor angajamentelor sale sale internaționale, inclusiv cele prevăzute în Pact.   Fabricarea munițiilor și materialelor de război trebuiau să fie supuse controlului Consiliului, care trebuia să cunoască situația armmentelor, programele și sumele alocate de bugetul fiecărui stat membru cheltuielilor militare, starea industriei de război din statele membre[25]. Această prevedere a fost îndeosebi susținută de România, sprijinită și alte țări mici și mijlocii.

            Articolul 9 stabilea formarea unei Comisii permanente care trebuia să dea Consiliului "avizul său" asupra executării articolelor 1 și 8 și "în mod general asupra chestiunilor militare, navale și aeriene". Pentru statele mici, membre ale noii instituții politice internaționale, prevederile articolului 10, prin care membrii  își luau ,,îndatorirea să respecte și să păstreze împotriva oricărei agresiuni externe integritatea și independența politică existentă''[26], vedeau în noul organism internațional cadrul instituțional al rezolvării problemelor de interes general și al participării active la apărarea propriilor interese.  Articolele 11-17 din Pact prezentau mijloacele care puteau fi aplicate în cazul unor diferende: utilizarea arbitrajului, respectarea unui termen de 3 luni după pronunțarea sentinței care fusese dată de instanța de arbitraj sau de Consiliul Ligii, întreruperea relațiilor economice, financiare și politice cu statul care încălcase principiile dreptului internațional public și a Pactului[27]. Datorită absenței voite sau involuntare de precizare a unor sancțiuni militare tranșante în cazul unei agresiuni exercitate de un stat asupra altui stat, Consiliul Ligii, încorsetat de adoptarea unor măsuri punitive, numai pe baza principiului unanimității, n-a putut să împiedice acțiunile revanșarde ale Italiei, Japoniei și Germaniei.

     

 

 

---

[1]Mircea Malița, Diplomația. Școli și instituții. Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 185

[2]Philippe Moreau Defarges, Organizații internaționale contemporane, Iași, Institutul European, 1998, p. 1; vezi detaliat despre rolul Societății Națiunilor F.P. Walters, A History of the League of Nations, New York, 1952, 2 volume; S. Goodspeed, The Nature and Functions of  International Organization, New York, 1963

[3]Henry Kissinger, Diplomația, traducere Mircea  Ștefănescu, Radu Paraschivescu, Editura All,  (București), 2002,  p. 192

[4]Savel Rădulescu, Nicolae Titulescu, 1882-1941, în volumul Diplomați iluștri, volumul I, Editura Politică, București, 1969, p. 401

[5]Stefano Guzzini, Realism și relații internaționale. Povestea fără sfârșit a unei morți anunțate: realismul în relațiile internaționale și în economia politică internațională, traducere Diana Istrățescu, Institutul European, (Iași), 2000, p. 50

[6]Maria Georgescu, Franța și România în sistemul de securitate colectivă europeană în anii '20. Speranțe și iluzii în volumul Muzeului Vrancei, Diplomație și diplomați români, volumul II, coordonat de Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focșani, 2002, p. 235-236

[7]E. Pangrati, Opinia publică și Societatea Națiunilor, în Politica externă a României.19 prelegeri publice organizate de Institutul social Român, Editura Cultura Națională, București, 1925, p. 329

[8]Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor, 1919-1929, Editura Academiei, București, 1988,  p. 89

[9]Petre Bărbulescu, România la Societatea Națiunilor, 1929-1939-momente și semnificații, Editura Politică, București, 1975, p. 21, nota  10

 

[10]Vasile Crivăț, Drept internațional public, Editura Fundației ,,România de Mâine'', București, 1999, p. 185

[11]Ioan Scurtu, România și Marile Puteri (1918-1933). Documente, Editura Fundației România de Mâine,  București, , 1999, p. 36-37

[12]Petre Bărbulescu, op. cit., p. 25

[13]Ibidem, p. 33, notele 26, 27

[14]Valeriu Florin Dobrinescu, România la Conferințerle de Pace (Paris:1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, Editura Neuron, Focșani, 1996, , p. 35-36

[15] Petre Bărbulescu, op. cit., p. 33

[16]Ioan Scurtu,  op. cit., p. 34

[17]Petre Bărbulescu, op. cit., p. 25, nota 12

[18]Dicționar diplomatic, coordonat de Petre Bărbulescu, Ionel Cloșcă, Nicolae Ecobescu, Dinu C. Giurescu, etc., Editura Politică, București, 1979, p. 805

[19]Petre Bărbulescu, op. cit, p. 24-25, nota 12 

[20]Ioan Scurtu, op. cit., p. 41, notă

[21]Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sferele de influență, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 121

[22]Petre Bărbulescu, op. cit, p. 23, nota 12 

[23]La Societé des Nations, Journal Officiel, 1/1920; Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Gheorghe, Relații internaționale în acte și documente, vol. I, 1917-1939, Editura Didactică și Pedagogică, București,1974, p. 25; Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 40-41

[24]Nicolae Ciachir, Marile Puteri și România  (1856-1947), Editura Albatros, București, 1996, p. 197

[25] Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 33-35

[26]Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 20.

[27] Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 36-37

Casa din Cluj a lui Avram Iancu

Casa în care a trăit Avram Iancu în Cluj, lăsată de izbelişte. Autorităţile aşteaptă pomană de la Bucureşti (FOTO)

City News Cluj 31 ianuarie 2014

Autorităţile religioase din Arabia Saudită interzic celebrarea Anului Nou după calendarul occidental

Adevărul 30 decembrie 2013

Fotbalul în România comunistă a anului 1954

În România primul meci de fotbal a avut loc în 1902, fotbalul dezvoltându-se apoi în sistem profesionist.
După instaurarea regimului comunist în 1945-1947 de către armata sovietică, fotbalul a suferit transformări, ca și întreg domeniul sportiv, „pe principii noi, sănătoase, care urmăresc în primul rând întărirea sănătății oamenilor muncii și dezvoltarea lor multilaterală, pentru a deveni capabili să depună o muncă de înaltă productivitate și să apere cuceririle clasei muncitoare”.
Astfel, numărul de jucători a crescut de la 15.000 în perioada precomunistă la 115.000 în 1954, iar numărul echipelor de la 700 la 6.000. Multe echipe reprezentau instituții rurale: cooperative agricole de producție (GAP/CAP), întreprinderi agricole de stat (GAS/IAS), stațiuni de mecanizare și tractoare (SMT) și cămine culturale.
Din cele 33 de meciuri internaționale disputate în 1953, echipele românești au câștigat 20, au remizat 8 și a pierdut 5. „În aceste întâlniri, jucătorii au dat dovadă de un înalt patriotism și de o mare combativitate. Dezvoltarea calităților morale și de voință ale fotbaliștilor constituie o preocupare pricipală a antrenorilor. Aceasta face parte din întregul proces de instruire și antrenament - proces care se desăvârșește cu ajutorul experienței Uniunii Sovietice unde maeștrii sportului a ridicat această disciplină pe o treaptă superioară de dezvoltare. Întreaga activitate este fundamentată pe baze științifice.”
Competițiile de fotbal în Republica Populară Română erau reprezentate de campionate, organizate pe categorii, și de cupe.
Campionatele pentru juniorii de 16-18 ani erau similare cu cele pentru seniori, jucându-se tur-retur.
Prima treaptă era reprezentată de campionatele raionale și orășenești, organizate pe 1-2 serii de către comisiile raionale și orășenești de fotbal de pe lângă comitetele de Cultură Fizică și Sport raionale și orășenești. Căștigătoarele promovau în categoria superioară, respectiv campionatul regional.
Campionatele regionale erau organizate pe 1-3 serii de câte 8-12 echipe de către comisiile regionale de fotbal, supervizate de Comisia centrală de fotbal. Câștigătoarele seriilor jucau baraj titlul de campionă regiunii, iar acestea participau la campionatul de promovare în categoria B, jucat pe grupe în orașe neutre.
Categoriile B și A formau campionatul republican, fiind organizate direct de Comisia centrală de fotbal.. Categoria B desemna echipele ce promovau în A și cele ce retrogradau în campionatele regionale. Campionatul categoriei A cuprindea 14 echipe, care practicau un fotbal bazat pe „principiile jocului modern, adică pe mișcare permanentă și superioritate numerică în acțiuni”. Cîștigătoarea devenea campioana țării, iar ultimele clasate retrogradau în B.
Clasamentul se alcătuia pe baza următoarei reguli: 2 puncte pentru victorie, 1 punct pentru remiză și 0 puncte pentru înfrângere. Departajarea echipelor cu punctaj egal se făcea pe 3 trepte: I.) golaveraj: prin împărțirea numărului de goluri marcate la cel al golurilor primite; II.) număr de victorii; III.) rezultatele jocurilor dintre echipele comparate. Criteriile clasamentului erau stabilite de Comisia centrală de fotbal.
Numărul echipelor de seniori participante la Cupa României a crescut de la 156 în 1950 la 2330 în 1954, juniorilor fiindu-le rezervată Cupa orașelor. Aceste două competiții se disputau eliminatoriu, finalele jucându-se la București.
Calendarul competițional se desfășura între jumătatea lui martie și începutul lui decembrie, cu o pauză în 15 iulie - 15 august.



SURSA
***, Fotbalul. Adnotări pe marginea regulamentului de joc, Cultură fizică și sport, București, 1954: 6-7,

S-a stins un mare istoric român

Cuget Liber 21 mai 2013

Cum erau organizate brutăriile din Constanţa, în 1887

Cuget Liber 15 aprilie 2013

„Ignorarea sistematică și premeditată a culturii” (DUNĂREANU 2001)

 Ovidiu Dunăreanu, Ignorarea sistematică și premeditată a culturii, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pentru a deveni un moment de autentică revelație intelectuală, sufletească și estetică, actul de cultură trebuie făcut temeinic și nu lăsat la îndemâna oricui. Ocazionalul, precaritatea, improvizația, amatorismul, lipsa de vocație se abat, încă, asemenea unor boli molipsitoare asupra lui. Iar aceste ... sunt cu asupra de măsură când un asemenea demers se întâmplă în provincie. Multe dintre proiectele, temele și programele realizate în spațiul amintit suferă de „inflație”, sunt lipsite de amplitudine, de miză.

Aruncând o privire în „ograda” noastră euxină, suntem obligați să recunoaștem că nici ea nu face excepție de la regulă. Cu toată țâfna cosmopolită pe care și-o revendica, în momentul de față, în Constanța - al doilea mare oraș al țării, principalul ei port la mare, cu deschidere universală, zonă industrială cu serios potențial economic și financiar, capitala estivală, centru universitar - ignorarea culturii și a instituțiilor care o profesează, este sistematică și premeditată. Puterea locală nu-i consideră pe oamenii din aceste domenii  parteneri de dialog. Accesul lor în organismele județene și locale este limitat. Iar dacă au șansa să se strecoare acolo unul sau doi, împinși în față de interesele și anafoarele tulburi ale eșichierului politic, cei în cauză, de regulă, nu provin dintre vârfuri, ci din spatele plutonului, competența și prestația lor fiind, deseori, îndoielnice.

Cu excepția câtorva oameni e bine din comisiile pentru cultură, învățământ și culte, aleșii noștri sunt robii unei mentalități incompatibile cu gândirea acestui început de secol și de mileniu, într-o țară care face disperate eforturi să intre în rândul statelor civilizate. Chiar dacă nu o spun direct, ei lasă să se înțeleagă, o vădită lipsă de responsabilitate, că în cultură se poate construi, evolua și trăi, cu bugete derizorii, altele sunt prioritățile pentru că trebuie alocate miliarde, că de ea nu e nevoie, pentru că nu produce, în schimb mănânc banii contribuabililor degeaba. Nimic mai grav, nimic mai dezarmant, decât o astfel de optică.

Supusă continuu unei asemenea prese demolatoare, lipsită de mijloacele de existență necesare, contaminată de confuzie, de ambiții deșarte, anacronism, fanfaronadă, de pitoresc al nivel de kitsch, căzută într-un locaș meschin, infatuat, în închistare  și opacitate, fandoseală vulgară, snobism grețos, lipsit de valori puternice, îndrăznețe, capabile să producă mutații fundamentale în imaginea și substanța ei (cele care există, puține la număr, șicanate, hulite, contestate și alungate, condamnată la uitare, asaltată de conservatorismul pervers al mediocrității, nelăsată și neajutată să se dezvolte normal, să se sedimenteze în straturi rezistente , să creeze tradiție, emulație, identitate incontestabilă pentru siguranța în istoria acestui spațiu și a generațiilor ce vor veni, punând în primejdie însăți existența acestui țărm, veche vatră de civilizație și de sinteză românească.

Numai respectând tradiția, moștenirea lăsată de înaintași în domeniu, evitând ce ține de efemer, de regionalismul ...promovând specificitatea locului, investind teamă, energie, pasiune și... bani, manifestările din sfera culturii o pot apuca pe linia de bătaie lungă, a reușitei, pot căpăta deschis înălțime și anvergură națională.

„Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator” („TOMIS” 1992)

 Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator, „Tomis”, Constanța, 1992

*

Parlamentul a reușit elaborarea Constituției, pe care nu am votat-o din următoarele motive: n-am fost de acord cu înscrierea a formei de guvernământ înainte ca întregul popor să fie consultat printr-un referendum despre această chestiune; separarea puterilor în stat n-a fost suficient de clar definită, ceea ce ar putea da naștere la interpretări diferite, prin aceasta statul de drept și democrația și statul de drept putând fi puse în pericol. Având în vedere și elaborarea multor legi, pe lângă Constituție, consider activitatea Parlamentului satisfăcătoare. Afirm aceasta deși majoritatea inițiativelor legislative și a amendamentelor propuse de către grupul liberal, din care am făcut parte, au fost respinse. Mașina de vot fesenistă a funcționat impecabil. Grupul parlamentar din care am făcut parte până în ziua de 21 aprilie 1992, când am demisionat, s-a străduit să participe la dezbateri, cât și în comisiile parlamentare, foarte puține din punctele sale vedere fiind însă acceptate de majoritatea fesenistă zdrobitoare.

**

Am activat în Comisia de politică externă și în cadrul Comitetului director pentru Uniunea Interparlamentară, unde am fost vicepreședinte. În primele șapte luni de activitate parlamentară, am făcut făcut parte din Comisia de anchetă pentru evenimentele din 13-15 iunie, iar în ianuarie 1991 am făcut parte din delegația parlamentară care a înaintat la Paris și Bruxelles concluziile preliminare ale anchetei, unde am reprezentat opoziția alături de d-l deputat Sergiu Cunescu. Am prezentat în mod obiectiv evenimentele, criticând pe cei vinovați, ceea ce nu ne-a împiedicat să susținem cu tărie intrarea țării noastre în Consiliul Europei. 

Am fost unul din cei mai incisivi parlamentari prin intervențiile și întrebările puse de la tribuna Parlamentului, pledând, printre altele, pentru o carantină de o legislație, două, a foștilor nomenclaturiști, pentru a nu pătrunde în structurile societății post-revoluționare, la toate nivelele. Consider că este necesar un Purgatoriu. Am pus problema părăsirii Pactului de la Varșovia înainte de evenimentele respective, am criticat guvernul că nu întreprinde nici o măsură relativ la integrarea noastră în Consiliul Europei, întârziată de doi ani de zile, pe când Bulgaria a intrat deja, bucurându-se de toate drepturile. Cele mai importante intervenții le-am făcut cu ocazia legii audio-vizualului, Legii SRI și Legii electorale. Nici unul din amendamentele propuse n-a fost admis. La interpelările adresate executivului sau Biroului Senatului, multe dintre ele izvorând din discuțiile purtate cu alegătorii în biroul senatorial, nu am primit decât răspunsuri vagi.

***

În plan local m-au preocupat ilegalitățile comise de Ministerul Transporturilor, respectiv problema vânzării navelor, pe care am semnalat-o în Senat cu mult înainte de constituirea Comisiei parlamentare pentru cercetarea activității acestui minister. Am intervenit pe lângă organele locale sau la diferite ministere pentru soluționarea unor probleme ca: locuințele, aprovizionarea populației cu butelii, ilegalități comise în aplicarea Legii fondului funciar. Am acuzat pe cei responsabili de răspândirea flagelului SIDA, boală de care suferă câteva sute de constănțeni, Din totalul copiilor bolnavi de SIDA din Europa, peste 50% se găsesc din păcate în orașul nostru.

Am intrat în Parlament cu dorința de a contribui la instaurarea democrației în țara noastră. Așteptările mele au fost în mare parte neîmplinite. Am așteptat 40 de ani aceste clipe, din care 7 ani de detenție politică, anticomunistă. Ca o curiozitate, trebuie să vă spun că am făcut medicina în 22 de ani, începând-o în 1945 și terminând-o în 1967, timp în care am fost deținut politic, am fost exmatriculat de mai multe ori, am lucrat ca frizer. Am făcut pușcărie între anii 1945-1956 la Jilava, la Canal, la Gherla și la Oradea. Sunt președinte de onoare al Filialei județene a Asociației deținuți politici din Constanța. Am candidat pe listele PNL din partea Asociației deținuților politici, fără să fiu membru PNL. Așa cum am declarat în Senat, merg în continuare cu Convenția Democrată. La capăt de drum, apreciez că mi-am făcut cu prisosință datoria, reprezentând adevărata opoziție în Senat. Pentru viitor, consider că, pentru sănătatea democrației, un parlament trebuie să fie cât mai echilibrat, mașina de vot a unei majorități politice zdrobitoare producându-i imense suferințe.

„O valoroasă frescă a reîntregirii naționale” (DUMITRAȘCU 1989)

Gheorghe Dumitrașcu,  O valoroasă frescă a reîntregirii naționale*, „Tomis”, Constanța, nov. 1989, p. 14

*Istoria militară a poporului român, vol. V, București, 1989

După ce, pe parcursul a trei volume, Istoria militară a poporului român, implantând fenomenul militar în structura economică, socială, politică, de mentalități pe care, în lipsa unor lucrări de sinteză a descifrat-o ea însăși, a făcut eforturi remarcabile de a suplini lipsa unui tratat de istorie generală a României, începând cu volumul al patrulea, valorosul său colectiv de autori operează o evidentă desprindere de schema inițială. 

O orientare firească și necesară, dacă avem în vedere faptul că în evoluția sa de la Burebista până la Revoluția lui Horea, chiar dacă puterea sa armată a avut propriile structuri distincte rolul decisiv în apărarea gliei și poporului nostru l-au avut țăranul, meșteșugarul și negustorul, uneltele de muncă transformate în arme, în timp ce în epoca modernă, pe măsura dezvoltării societății, armata a devenit o componentă distinctă a acesteia, cu un rol tot mai important în desfășurarea acțiunilor de apărare. Și dacă pe parcursul primelor trei volume de „istorie militară a poporului român” ne-am aflat în fața unei istorii a poporului român și a fenomenului militar care i se integrează, iar în al a patrulea volum cu o istorie națională în al cărei cuprins capitolele consacrate forțelor și acțiunile militare ajung la paritate cu capitolele „civile”, acest al cincilea volum este consacrat, așa cum rezultă din subtitlul lucrării, Evoluției organismului militar românesc de la cucerirea Independenței de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918 și participării României la primul război mondial. Ne aflăm în fața unui volum de istorie în primul rând militară, pe parcursul căruia capitolele de istorie „civilă”, mult restrânse ca număr și întindere, au doar un strict necesar rol explicativ întregitor.

Trecând la descifrarea conținutului de idei și de fapte al acestei valoroase fresce a istoriei noastre naționale ne vom opri asupra primului capitol, pe parcursul căruia este explicată și argumentată necesitatea imperativă, vitală pentru poporul român, a trecerii la desăvârșirea unității sale de stat în condițiile în care după Unirea din 1859 și după reunirea Dobrogei cu România în 1878, milioane de români continuau să trăiască în afara hotarelor statului lor național. Subliniind importanța cuceririi Independenței de stat a României și a ieșirii sale la mare în urma realipirii provinciei sale transdunărene, autorii noului volum accentuează cu îndreptățire că la capătul acestor evenimente se creaseră un nucleu, o forță, o conștiință, un vis și un plan de desăvârșire a operei de întregire națională, așa cum la rându-i, lupta românilor rămași vremelnic în afara statului lor național, în Banat, Crișana, Transilvania, Bucovina și în partea de est a Moldovei, avea un trecut și un prezent activ, propriile sale de forme de manifestare și organizare, definitivarea statului unitar român în 1918, fiind, așa cum se accentuează în cuprinsul unui alt capitol al cărții, cel de al 17 lea, în primul rând opera luptei tuturor românilor pentru dobândirea dreptului lor la autodeterminare. Acest efort de reîntregire națională a românilor se desfășoară în condițiile unei Europe zguduite de pretențiile și acțiunile imperialiste în fața cărora soluțiile diplomatice se deteriorau tot mai vizibil, lăsând un tot mai larg câmp de acțiune soluțiilor militare, războaielor. În acest context, accentuarea de către România a încrederii în forța sa militară ca factor esențial de apărare și, totodată, de susținere a luptei pentru eliberarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea marilor imperii vecine apare întru-totul firească. Tocmai principiilor acestei politici militare a României și transpunerii lor în practică îi consacră autorii acestui nou volum de istorie militară un întreg excelent documentat și solid argumentat capitol, după a cărui parcurgere devine limpede că țara noastră privea o posibil angajare într-un conflict armat numai de pe poziții defensive și numai ca pe un război al întregului popor, principii care au guvernat întreaga politică românească pe plan economic și întreg ansamblul măsurilor de pregătire a teritoriului pentru apărare.

Evidențiind încă o dată, cu argumentele faptelor, ale evenimentelor, profundele rădăcini pe care le are în tradițiile militare de secole ale poporului român, doctrina secretarului general al partidului, comandantul suprem al forțelor armate, potrivit căreia apărarea patriei, a integrității și al libertății sale este cauza și opera întregului popor, autorii volumului stăruie asupra dimensiunilor, structurilor și caracteristicilor fundamentale atât ale armatei permanente, cât și ale elementelor teritoriale ale sistemului de apărare națională: armata teritorială, milițiile, garda orășenească (civică).

Concomitent cu evidențierea măsurilor de pregătire a țării pentru acest război de apărare (concentrarea și înzestrarea tehnică a armatei permanente, mobilizarea structurilor militare de rezervă și a celor economice), volumul stăruie asupra acțiunilor consacrate pregătirii patriotice și militare a maselor largi, care urmează să constituie marea oaste a țării. Un întreg capitol întitulat „Armata în viața social-politică a țării” demonstrează că ofițerii, școlile și laboratoarele militare au adus o contribuție importantă la dezvoltarea științei și culturii românești, că armata e un braț înarmat al poporului, că, înainte de a-l apăra cu armele, l-a întărit în încredințarea sa în izbândirea dreptății de veacuri.

Deschisă prin capitolul intitulat semnificativ „Declanșarea războiului de eliberare națională și întregire statală. Caracterul drept al participării României la primul război mondial”, evoluția patriei noastre în acest război, la care, așa cum subliniază cu strălucită îndreptățire tovarășul Nicolae Ceaușescu, ea nu a participat din imbolduri imperialiste, ci pentru a-și realiza dezideratele naționale ce nu aparțineau perioadei imperialiste, ci ne marcaseră istoria timp de o mie de ani, este analizată pe cuprinsul a jumătate din volum.

Analiza pertinentă a acțiunilor militare din 1916 și din vara anului următor, desfășurată pe 200 de pagini, evidențiază pregnantă strădania încununată de succes a autorilor de a circumscrie acțiunile noastre militare și rezultatele lor fenomenului militar internațional care, așezându-se în adevărata lor lumină, la cotele adevăratei lor semnificații, oferă cititorului avizat de literatură istorică imaginea precisă, exprimată în unități de măsură ferme, a ceea ce am fost noi, românii, armata noastră, în comparație cu celelalte popoare beligerante, care a fost și rămâne adevărata valoare a victoriilor și înfrângerilor noastre.

Deși are în vedere, înainte de toate, fenomenul militar ca atare, volumul nu scapă din vedere nici chestiunile diplomatice ale raporturilor dintre România și aliații săi din marea conflagrație, relații în cadrul cărora aspectele militare nu sunt, de fapt, altceva decât expresia fidelă a raporturilor politice dintre noi și marii noștri aliați.

Un capitol important este consacrat luptei de rezistență a poporului român împotriva ocupanților străini, capitol care, valorificând inspirat și pertinent o bibliografie valoroasă, în majoritatea sa operă a ultimelor decenii, ajunge la concluzia că rezistența din spatele fronturilor e o componentă mai mult decât vrednică de luat în seamă a caracterului popular al războiului purtat de noi.

După parcurgerea celor 750 de pagini ale volumului, devine evident faptul că făurirea statutului național unitar român, întregirea noastră națională sunt rezultatul firesc al luptei multiseculare a poporului nostru, realizate în condițiile concrete ale participării sale la primul război mondial. Că această participare n-a fost cauza esențială, ci cadrul istoric în care s-a împlinit un ideal național multisecular căruia acțiunile plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia i-au conferit, o dată în plus, o indiscutabilă legitimitate. Iar în condițiile victoriei decisive a principiului naționalităților, care a dominat, peste presiunile marilor puteri, Conferința de pace din 1919-1920, aceasta nu ne-a oferit desăvârșirea unității noastre statale, ci doar a luat act de legitimitatea și de realizarea ei și a confirmat-o

Oferindu-ne acest al cincilea volum de istorie militară a poporului român, membrii prestigiosului colectiv de autori, cei ai Comisiei de coordonare înfrunte cu acad. Ștefan Pascu și general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, coordonatorul principal al lucrării, fac o operă de mare valoare științifică și de profundă educație patriotică, prin care reamintirea vitejiei și jertfei înaintașilor devine pilduitoare flacără vie a iubirii veșnice a patriei nepieritoare în veșnicie.