(...) Aici Tamisa* e murdară și urîtă. Nu te trage inima să zăbovești în împrejurimile Reading-ului. Orașul în sine e un loc vestit, datînd din zilele întunecate ale regelui Ethelred**, cînd danezii*** își ancorau corăbiile de război la Kennet și porneau de la Reading să pustiiască întregul ținut al Wessex****-ului. Aici Ethelred, împreună cu fratele său Alfred*****, s-au luptat cu danezii și i-au învins - Ethelred rugîndu-se și Alfred războindu-se.
Mai tîrziu, cînd treburile nu prea mergeau cum trebuie la Londra, Reading a fost considerat un loc ideal pentru refugiu. Ori de cîte ori izbucnea o epidemie de ciumă la Westminster****** parlamentul se aciua la Reading. În 1625, justiția i-a urmat exemplul și toate judecățile se țineau la Reading. Binevenită era, din cînd în cînd, o epidemie de ciumă la Londra - te mai scăpa de parlament și justiție!
În timpul luptelor parlamentare*******, Reading a fost asediat de către earl********-ul de Essex*********, și un sfert de veac mai tîrziu prințul de Orania********** a pus acolo pe fugă oștile regelui James***********.
Henric I************ e înmormîntat la Reading în mănăstirea benedectină************* pe care a ridicat-o acolo și ale cărei ruini se mai pot vedea și astăzi. În aceeași mănăstire, marele John de Gaunt************** s-a căsătorit cu lady Blanche***************.
(...)
Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 280-281.
Note M. T.
* Tamisa = Fluviu navigabil pe aproape întreaga sa lungime de 346 km, care curge în S Angliei de la V la E și se varsă într-un estuar în Marea Nordului, după ce a traversat Londra. (ro.wikipedia.org)
** Ethelred (834-871) = Fiul regelui Ethewulf al Wessexului și frate al regelui Ethelbert. Rege al Wessexului ca Ethelred I (866-871). (www.englishmonarchs.co.uk)
*** Vikingii din Danemarca au început incursiunile în Anglia în 835 și cucerirea în 865. (www.historia.ro)
**** Wessex = Regatul saxonilor vestici (519-927), unul din cele șapte regate întemeiate de anglo-saxoni după 410, când armata și administrația romană au părăsit Britania. Prin recucerirea teritoriilor ocupate de danezi (Danelaw) s-a realizat unificarea Angliei în jurul Wessexului în 927. (www.historic-uk.com)
***** Alfred (849-899) = Rege al Wessex-ului ca Alfred cel Mare (871-899). În timpul domniei sale are loc unificarea regatelor anglo-saxone. (www.historia.ro)
****** Westminster = Palatul în care își are sediul parlamentul britanic. Clădirea a fost construită în stil neogotic între 1837 și 1860, după ce incendiul din 1834 a distrus vechiul sediu, care data din secolul XII. (www.parliament.uk)
******* Războiul civil din 1642-1649 dintre regele Carol I Stuart (1625-1649) și parlament. (www.slideshare.net)
******** earl = Conte, titlu nobiliar britanic, cu origine saxonă, mai mare decît vicontele și mai mic decît marchizul. (dexonline.ro)
********* Robert Devereux (1591-1646) = Al treilea conte de Essex (1601-1646). Comandant al armatei parlamentare în timpul războiului civil. (eng.wikipedia.org)
********** Wilhelm de Orania (1650-1702) = Fiul lui Wilhelm II de Orania, stadholder (șef de stat) al Provinciilor Unite (Olanda) (1647-1650) și al Mariei Stuart, fiica regelui englez Charles I (1625-1649). Stadholder al Provinciilor Unite ca Wilhelm III (1672-1702). Protestantul olandez s-a căsătorit în 1677 cu verișoara sa protestantă Mary Stuart, fiica viitorului rege englez catolic James II. (www.bbc.co.uk)
*********** James Stuart (1633-1701) = Fiul regelui protestant englez Charles I și frate mai mic al regelui protestant Charles II (1660-1685). Rege al Angliei, Scoției și Irlandei ca James II (1685-1688). Tendințele sale absolutiste și de reinstaurare a catolicismului au dus la înlăturarea sa de la tron fără mare rezistență de către cele două grupări parlamentare, care au chemat pe fiica și ginerele său. Aceștia au domnit ca Mary II (1689-1694) și William III (1689-1702), după ce au semnat Bill of rights, declarație prin care recunoșteau drepturile supușilor lor și care consacra monarhia parlamentară. Evenimentele din 1688-1689 au rămas cunoscute în istorie ca "Revoluția glorioasă". James s-a refugiat la curtea vărului său catolic francez Ludovic XIV, unde a și murit în 1701. (www.britroyals.com)
************ Henric (1068-1135) = Fiu al regelui William I Cuceritorul al Angliei (1066-1087] și frate al regelui William II (1087-1100). Rege al Angliei ca Henric I (1100-1135) și duce al Normandiei (1106-1135). (www.englishmonarchs.co.uk)
************* benedictini = Ordo Sancti Benedicti a fost înființat în 529 la Monte Cassino (Italia) de călugărul Benedict de Nursia și este cel mai vechi ordin călugăresc creștin. (www.ducu.de/rel20.htm)
************** John de Gaunt (1340-1399) = Al treilea fiu al regelui Edwward III Plantagenet al Angliei. Gaunt era forma englezească a numelui orașului său natal Gent din Flandra (Belgia), regiune din care provenea mama sa. (eng.wikipedia.org)
*************** Blanche de Lancaster (1345?1347-1368) = Fiică a ducelui de Lancaster din casa regală. În 1359 s-a căsătorit cu vărul ei de gradul trei John de Gaunt, care a preluat titlul de duce de Lancaster după moartea socrului în 1361. (eng.wikipedia.org)
Se afișează postările cu eticheta parlament. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta parlament. Afișați toate postările
vineri, 10 noiembrie 2017
duminică, 8 octombrie 2017
Priimul indicator STOP în 1868 (URSULEANU 1981)
<
(...)
Venirea automobilului pe lume a fost presimțită încă din 1868. În acel an, la 10 decembrie, a fost instalat la Londra, aproape de clădirea Parlamentului, primul stop rutier.Era un lucru necesar, menirea lui fiind de să-i ajute pe domnii parlamentari la traversarea străzii.Remarcabila inovație izvora așadar din considerente umanitare: protejarea omului de flagelul circulației stradale. Dar, ca multe intenții pozitive, și aceasta s-a transformat în contrariul ei.După numai patru săptămîni de la instalare, stopul- alimentat de o lampă de gaz - a explodat, rănindu-l grav pe policeman-ul care îl comanda. Un stop care provoacă accidentele în loc să le prevină, iată numai una din ciudățeniile insulelor britanice.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 346.
(...)
Venirea automobilului pe lume a fost presimțită încă din 1868. În acel an, la 10 decembrie, a fost instalat la Londra, aproape de clădirea Parlamentului, primul stop rutier.Era un lucru necesar, menirea lui fiind de să-i ajute pe domnii parlamentari la traversarea străzii.Remarcabila inovație izvora așadar din considerente umanitare: protejarea omului de flagelul circulației stradale. Dar, ca multe intenții pozitive, și aceasta s-a transformat în contrariul ei.După numai patru săptămîni de la instalare, stopul- alimentat de o lampă de gaz - a explodat, rănindu-l grav pe policeman-ul care îl comanda. Un stop care provoacă accidentele în loc să le prevină, iată numai una din ciudățeniile insulelor britanice.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 346.
luni, 21 decembrie 2015
O veche familie nobiliară în Anglia la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
Alături de cele mai respectate nume care încep cu litera C, cuprinse în Anuarul curții, figura în anul 18... și numele de Crawley, sir Pitt, baronet*, Great Gaunt Street, și Queen`s Crawley, Hants. Acest onorabil nume figurase în mod statornic și în Lista parlamentarilor ani de-a rîndul, alături de numele a numeroși și iluștri gentlemeni care candidau cu rîndul pentru locurile de deputați ai tîrgului.
Se povestește în legătură cu tîrgul Queen`s Crawley, că reginei Elisabeth** într-una din călătoriile sale, oprindu-se la Crawley să ia masa, i-a plăcut așa de mult minunata bere de Hampshire pe care i-a oferit-o nobilul Crawley din vremea aceea (un gentleman*** chipeș și bine legat, cu barba grozav de dichisită), încît a ridicat satul Crawley la rangul de tîrg, cu dreptul de a trimite doi membri în Parlament; iar localitatea, din ziua acelei ilustre vizite, luă numele de Queen`s Crawley, nume pe care-l poartă pînă în clipa de față. Și cu toate că pricina vremelnicelor lucruri și prefaceri pe care le aduce timpul cu împărății, orașe și tîrguri, Queen`s Crawley nu mai semăna cu localitatea aceea atît de populată de pe vremea reginei Bess - ba mai mult chiar, decăzuse în categoria așa-numitelor „burguri putrede” (1) - cu toate acestea, cum obișnuia să spună sir Pitt Crawley, și pe bună dreptate, în felul lui elegant de a vorbi: „Putred! Pe dracu! Îmi aduce în fiecare an frumușica sumă de o mie cinci sute de lire! ”
Sir Pitt Crawley (botezat așa după numele marelui William Pitt, reprezentant în Camera Comunelor) era fiul lui Walopole Crawley, primul baronet din Departamentul Pergamentelor și Peceților, pe timpul domniei lui George al II lea****, cînd a fost acuzat de delapidare, ca, de altfel, mulți alți cinstiți gentlemeni din vremea aceea, iar Walpole Crawley era, nu trebuie s-o mai spunem, fiul lui John Churchill Crawley, botezat astfel după numele ilustrului conducător de oști***** din vremea reginei Anne******. Arborele genealogic al familiei (expus în salonul de la Queen`s Crawley) mai pomenește și de Charles Stuart, poreclit și Crawley Slăbănogul, fiul unui Crawley din timpul lui Iacob I*******, și în sfîrșit, despre nobilul Crawley, gentilomul******** din timpul reginei Elizabeth, care e reprezentat în primul plan al tabloului, cu barba lui bifurcată și purtînd armură. Din jilteca lui pornește, potrivit obiceiului, un arbore, pe ale cărui crăci principale sînt înscrise numele mai sus pomenite. Alături de numele lui sir Pit Crawley, baronet, subiectul memoriului de față, stă scris numele fratelui său, reverendul Bute Crawley (strălucitul reprezentat din Camera Comunelor Pitt, tocmai căzuse în dizgrație cînd veni pe lume cucernicul gentleman), rector la Crawley-cum-Snaiby, precum și a diferiților altor membri masculini și feminin ai familiei Crawley.
Sir Pitt fusese căsătorit prima dată cu Grizzel, a șasea fată a lui Mungo Binkie, lord Binkie, verișoară prin urmare cu domnul Dundes. El îi dărui doi fii: pe Pitt, botezat astfel nu atît după tatăl său, cît în cinstea binecuvîntatului nostru ministru (1), și pe Rawdon Crawley, numit așa după favoritul prințului de Wales, dar pe care majestatea sa George al IV lea********* l-a uitat apoi cu totul.
(1) Așa se numeau în Anglia în secolele XVIII și XIX orașele și tîrgurile periferice, cu populație puțină sau cu totul depopulate (devenite pășuni sau inundate de apă), dar care, în baza vechilor privilegii, își păstrează dreptul de a trimite deputați în Parlament. De fapt, aceștia din urmă erau numiți de către marii latifundiari, proprietari ai pămînturilor pe care se aflau acest așezări.
(1) E vorba de William Pitt junior (1759-1806), fiul lui William Pitt senior, dușman neîmpăcat al lui Napoleon I și al Revoluției Franceze. În politica internă a luat o serie de măsuri drastice împotriva primelor mișcări muncitorești engleze și răscoalei din Irlanda.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********** vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp.66-67.
NOTE M. T.
* Baronetul este un titlu nobiliar inferior englez menționat prima dată în 1321 și instituit ereditar de regele Iacob I în 1611. (http://www.baronetage.org/a-short-history/)
** Elisabeta Tudor (1533-1603) a domnit ca regină a Angliei sub numele de Elisabeta I în perioada 1558-1603. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman) (http://xroads.virginia.edu/~CAP/LEE/gentdef.html)
**** George de Hanovra (1683-1760) a domnit ca rege al Marii Britanii și al Irlandei în perioada 1727-1760. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeII.aspx)
***** John Churchill (1650-1722), unul din cei mari comandanți militari britanici, fapt pentru care a fost ridicat în 1702 la rangul de duce de Marlborough. (http://www.britannica.com/biography/John-Churchill-1st-duke-of-Marlborough)
****** Anne Stuart (1665-1714) a domnit ca regină a Angliei, a Scoției și a Irlandei în perioada 1702-1707 și ca regină a Marii Britanii și a Irlandei în perioada 1707-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/Anne.aspx)
******* Iacob Stuart (1566-1625) a domnit în Scoția sub numele de Iacob VI în perioada 1567-1625 și în Anglia sub numele de Iacob I în perioada 1603-1625. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/Scottish%20Monarchs(400ad-1603)/TheStewarts/JamesVIandI.aspx)(http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/JamesI.aspx)
******** GENTILÓM, gentilomi, s. m. (În Evul Mediu, în Apusul Europei) Nobil, aristocrat. ♦ Fig. Om cu comportări alese, ireproșabile. – Din fr.gentilhomme. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentilom)(http://gen90.net/despre-onoarea-unui-gentilom/)
********* George de Hanovra (1763-1830) a domnit sub numele de George IV în perioada 1820-1830. Titlul de Prinț de Wales l-a purtat în calitate de prinț moștenitor al tatălui său George III.
********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
Alături de cele mai respectate nume care încep cu litera C, cuprinse în Anuarul curții, figura în anul 18... și numele de Crawley, sir Pitt, baronet*, Great Gaunt Street, și Queen`s Crawley, Hants. Acest onorabil nume figurase în mod statornic și în Lista parlamentarilor ani de-a rîndul, alături de numele a numeroși și iluștri gentlemeni care candidau cu rîndul pentru locurile de deputați ai tîrgului.
Se povestește în legătură cu tîrgul Queen`s Crawley, că reginei Elisabeth** într-una din călătoriile sale, oprindu-se la Crawley să ia masa, i-a plăcut așa de mult minunata bere de Hampshire pe care i-a oferit-o nobilul Crawley din vremea aceea (un gentleman*** chipeș și bine legat, cu barba grozav de dichisită), încît a ridicat satul Crawley la rangul de tîrg, cu dreptul de a trimite doi membri în Parlament; iar localitatea, din ziua acelei ilustre vizite, luă numele de Queen`s Crawley, nume pe care-l poartă pînă în clipa de față. Și cu toate că pricina vremelnicelor lucruri și prefaceri pe care le aduce timpul cu împărății, orașe și tîrguri, Queen`s Crawley nu mai semăna cu localitatea aceea atît de populată de pe vremea reginei Bess - ba mai mult chiar, decăzuse în categoria așa-numitelor „burguri putrede” (1) - cu toate acestea, cum obișnuia să spună sir Pitt Crawley, și pe bună dreptate, în felul lui elegant de a vorbi: „Putred! Pe dracu! Îmi aduce în fiecare an frumușica sumă de o mie cinci sute de lire! ”
Sir Pitt Crawley (botezat așa după numele marelui William Pitt, reprezentant în Camera Comunelor) era fiul lui Walopole Crawley, primul baronet din Departamentul Pergamentelor și Peceților, pe timpul domniei lui George al II lea****, cînd a fost acuzat de delapidare, ca, de altfel, mulți alți cinstiți gentlemeni din vremea aceea, iar Walpole Crawley era, nu trebuie s-o mai spunem, fiul lui John Churchill Crawley, botezat astfel după numele ilustrului conducător de oști***** din vremea reginei Anne******. Arborele genealogic al familiei (expus în salonul de la Queen`s Crawley) mai pomenește și de Charles Stuart, poreclit și Crawley Slăbănogul, fiul unui Crawley din timpul lui Iacob I*******, și în sfîrșit, despre nobilul Crawley, gentilomul******** din timpul reginei Elizabeth, care e reprezentat în primul plan al tabloului, cu barba lui bifurcată și purtînd armură. Din jilteca lui pornește, potrivit obiceiului, un arbore, pe ale cărui crăci principale sînt înscrise numele mai sus pomenite. Alături de numele lui sir Pit Crawley, baronet, subiectul memoriului de față, stă scris numele fratelui său, reverendul Bute Crawley (strălucitul reprezentat din Camera Comunelor Pitt, tocmai căzuse în dizgrație cînd veni pe lume cucernicul gentleman), rector la Crawley-cum-Snaiby, precum și a diferiților altor membri masculini și feminin ai familiei Crawley.
Sir Pitt fusese căsătorit prima dată cu Grizzel, a șasea fată a lui Mungo Binkie, lord Binkie, verișoară prin urmare cu domnul Dundes. El îi dărui doi fii: pe Pitt, botezat astfel nu atît după tatăl său, cît în cinstea binecuvîntatului nostru ministru (1), și pe Rawdon Crawley, numit așa după favoritul prințului de Wales, dar pe care majestatea sa George al IV lea********* l-a uitat apoi cu totul.
(1) Așa se numeau în Anglia în secolele XVIII și XIX orașele și tîrgurile periferice, cu populație puțină sau cu totul depopulate (devenite pășuni sau inundate de apă), dar care, în baza vechilor privilegii, își păstrează dreptul de a trimite deputați în Parlament. De fapt, aceștia din urmă erau numiți de către marii latifundiari, proprietari ai pămînturilor pe care se aflau acest așezări.
(1) E vorba de William Pitt junior (1759-1806), fiul lui William Pitt senior, dușman neîmpăcat al lui Napoleon I și al Revoluției Franceze. În politica internă a luat o serie de măsuri drastice împotriva primelor mișcări muncitorești engleze și răscoalei din Irlanda.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********** vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp.66-67.
NOTE M. T.
* Baronetul este un titlu nobiliar inferior englez menționat prima dată în 1321 și instituit ereditar de regele Iacob I în 1611. (http://www.baronetage.org/a-short-history/)
** Elisabeta Tudor (1533-1603) a domnit ca regină a Angliei sub numele de Elisabeta I în perioada 1558-1603. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman) (http://xroads.virginia.edu/~CAP/LEE/gentdef.html)
**** George de Hanovra (1683-1760) a domnit ca rege al Marii Britanii și al Irlandei în perioada 1727-1760. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeII.aspx)
***** John Churchill (1650-1722), unul din cei mari comandanți militari britanici, fapt pentru care a fost ridicat în 1702 la rangul de duce de Marlborough. (http://www.britannica.com/biography/John-Churchill-1st-duke-of-Marlborough)
****** Anne Stuart (1665-1714) a domnit ca regină a Angliei, a Scoției și a Irlandei în perioada 1702-1707 și ca regină a Marii Britanii și a Irlandei în perioada 1707-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/Anne.aspx)
******* Iacob Stuart (1566-1625) a domnit în Scoția sub numele de Iacob VI în perioada 1567-1625 și în Anglia sub numele de Iacob I în perioada 1603-1625. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/Scottish%20Monarchs(400ad-1603)/TheStewarts/JamesVIandI.aspx)(http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/JamesI.aspx)
******** GENTILÓM, gentilomi, s. m. (În Evul Mediu, în Apusul Europei) Nobil, aristocrat. ♦ Fig. Om cu comportări alese, ireproșabile. – Din fr.gentilhomme. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentilom)(http://gen90.net/despre-onoarea-unui-gentilom/)
********* George de Hanovra (1763-1830) a domnit sub numele de George IV în perioada 1820-1830. Titlul de Prinț de Wales l-a purtat în calitate de prinț moștenitor al tatălui său George III.
********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
vineri, 4 decembrie 2015
Digestia, calitatea istorică a elitei societății engleze (GALSWORTHY 1933)
<
Acea calitate care din vremuri imemoriale a făcut din funcționarii publici ai Angliei ceea ce sînt, care a atras pe avocați în Parlament, i-a determinat pe atîția clerici să renunțe de a deveni episcopi, a menținut pe linia de plutire atîția financiari, a salvat pe atîția politicieni de preocuparea pentru ziua de mîine, și atîția judecători de colții remușcării, era prezentă, într-o doză remarcabilă, și în Eustace Dornford. Ca să vorbim mai pe scurt, avea o excelentă digestie, putea să mănînce și să bea în orice moment, fără ca să se resimtă după aceea.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 165.
NOTA M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
Acea calitate care din vremuri imemoriale a făcut din funcționarii publici ai Angliei ceea ce sînt, care a atras pe avocați în Parlament, i-a determinat pe atîția clerici să renunțe de a deveni episcopi, a menținut pe linia de plutire atîția financiari, a salvat pe atîția politicieni de preocuparea pentru ziua de mîine, și atîția judecători de colții remușcării, era prezentă, într-o doză remarcabilă, și în Eustace Dornford. Ca să vorbim mai pe scurt, avea o excelentă digestie, putea să mănînce și să bea în orice moment, fără ca să se resimtă după aceea.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 165.
NOTA M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
joi, 26 noiembrie 2015
Problema slujbei pentru o tânără dintr-o veche familie nobiliară englezească în timpul marii crize economice din 1929 (GALSWORTHY 1933)
<
(...) Dar avea nevoie de bani. Tremura, deși era învelită în blană. Clarul de lună părea s-o pătrundă pînă la os. Ah, casele astea vechi, fără încălzire centrală, pentru că nu le dădea mîna s-o instaleze. În momentul cînd se va termina cu alegerile o să plece la Londra, să facă investigații. S-ar putea ca Fleur să-i recomande ceva. Dacă modistele nu prea aveau perspective, ar putea să-și ia o slujbă ca secretară a unui om politic. Știa să bată la mașină, cunoștea bine limba franceză, avea un scris citeț. Putea să conducă mașina, să stăpînească un cal. Știa tot ce-i nevoie în legătură cu viața la țară, cu manierele, cu protocolul. Trebuie să existe o sumedenie de membri ai Parlamentului care să aibă nevoie de cineva de felul ei, cineva care să-i învețe cum să se îmbrace, cum să refuze un cutare sau cutare lucru fără să supere pe nimeni, și care, în general, să le rezolve toate dilemele. Și mai avea destulă experiență în creșterea cîinilor, și oarecare experiență în ce privește florile, se pricepe mai ales la aranjarea lor în vaze și cupe. Și dacă se punea problema unor noțiuni politice, le putea toci și pe acelea.
Și așa, în acel efemer clar de lună glacial, Clare nu-și imagina cum s-ar putea cineva dispensa de serviciile ei. Cu un salariu și cu venitul ei de două sute de lire pe an, s-ar descurca foarte bine. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 123-124.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...) Dar avea nevoie de bani. Tremura, deși era învelită în blană. Clarul de lună părea s-o pătrundă pînă la os. Ah, casele astea vechi, fără încălzire centrală, pentru că nu le dădea mîna s-o instaleze. În momentul cînd se va termina cu alegerile o să plece la Londra, să facă investigații. S-ar putea ca Fleur să-i recomande ceva. Dacă modistele nu prea aveau perspective, ar putea să-și ia o slujbă ca secretară a unui om politic. Știa să bată la mașină, cunoștea bine limba franceză, avea un scris citeț. Putea să conducă mașina, să stăpînească un cal. Știa tot ce-i nevoie în legătură cu viața la țară, cu manierele, cu protocolul. Trebuie să existe o sumedenie de membri ai Parlamentului care să aibă nevoie de cineva de felul ei, cineva care să-i învețe cum să se îmbrace, cum să refuze un cutare sau cutare lucru fără să supere pe nimeni, și care, în general, să le rezolve toate dilemele. Și mai avea destulă experiență în creșterea cîinilor, și oarecare experiență în ce privește florile, se pricepe mai ales la aranjarea lor în vaze și cupe. Și dacă se punea problema unor noțiuni politice, le putea toci și pe acelea.
Și așa, în acel efemer clar de lună glacial, Clare nu-și imagina cum s-ar putea cineva dispensa de serviciile ei. Cu un salariu și cu venitul ei de două sute de lire pe an, s-ar descurca foarte bine. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 123-124.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
sâmbătă, 24 octombrie 2015
5 noiembrie 1605 - Complotul prafului de pușcă în Anglia
La 6 noiembrie 1605, ziua în care regele Iacob I urma să deschidă Parlamentul, a fost demascat un complot pus la cale de catolici oprimați, menit să facă să sară în aer atît regele, cît și Parlamentul*. De atunci, ziua complotului e comemorată prin arderea în efigie a capilor conspirației.
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 284, nota 1.
NOTĂ M.T.
* Complotul prafului de pușcă (https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/25/guy-fawkes-si-complotul-prafului-de-pusca/)
miercuri, 16 septembrie 2015
Democrația versus dictatură în lumea interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...) Cu o viclenie demnă de cauza ei, așteptă pînă-l văzu adînc cufundat într-o discuție despre politca britanică, pe care părea s-o privească drept o serioasă manifestare a activității umane; apoi, întorcînd spre el privirea-i botticelliană, i se adresă:
- Și noi ar trebui să tratăm cu tot atîta seriozitate politica americană, domnule profesor. Dar desigur că nu-i chiar tot atît de serioasă, nu-i ?
- Cred că aveți dreptate, domnișoară Cherell. Politicienii din întreaga lume au o regulă comună: „Cînd ești la putere să nu faci aceleași promisiuni ca atunci cînd te găsești în opoziție; dacă o faci, înseamnă că va trebui să duci la îndeplinire lucruri pe care alții le-au găsit imposibile.” Singura diferență reală dintre partidele politice constă, după părerea mea, în faptul că în timp ce un partid s-a instalat în Autobuzul Național, celălalt e remorcat.
- În Italia*, tot ce-a mai rămas din celălalt partid zace acum sub scaun, nu-i așa?
- Ce să mai spunem despre Spania**? adăugă Adrian.
Hallorsen izbucni în rîsul său molipsitor.
- Dictatura nu înseamnă politică. Dictatura e o glumă.
- Nu-i o glumă, profesore.
- O glumă proastă, profesore.
- Ce înțelegeți prin glumă, domnule profesor?
- Un bluf. O supoziție de mai largă durată că natura umană e croită după tiparul pe care i l-a creat dictatorul. Momentul în care cacealmaua e dată pe față.
- Dar, interveni Diana, să presupunem că majoritate poporului aprobă dictatorul, atunci nu înseamnă că aveau de-a face cu o democrație, sau cu o guvernare prin consimțămîntul celor guvernați?
- N-aș spune așa ceva, doamnă Ferse, decît dacă guvenatorul ar fi în fiecare an confirmat printr-o majoritate de voturi.
- Dictatorii realizează totuși o serie de lucruri, observă Adrian.
- Cu un anumit preț, domnule custode. dar uitați-vă la Diaz*** în Mexic. Timp de douăzeci de ani a făcut din țară un paradis, și poftim ce s-a ales din ea după plecarea lui. Nu poți scoate dintr-un popor ceea ce nu deține.
- Greșeala sistemului nostru politic, ca și a sistemului dumneavoastră, domnule profesor, replică Adrian, constă în faptul că un număr mare de reforme latente generate de bunul simț al oamenilor simpli, nu pot fi duse la îndeplinire din pricină că politicienii noștri aleși pe termen scurt nu le încurajează, de teamă să nu piardă puterea pe care încă n-au dobîndit-o.
- Mătușa May, murmură Dinny,spunea: „De ce să nu vindecăm șomajul printr-un plan național de asanare a mahalalelor, și în felul ăsta prindem doi iepuri deodată?”
- Vai! Dar e o idee admirabilă, exclamă Hallorsen întorcîndu-și fața spre ea.
- Sînt în joc interese camuflate, răspunse Diana; proprietarii mahalalelor și societățile de construcții sînt prea puternice.
Adrian adăugă:
- Și apoi e nevoie de bani gheață.
- Și ce? Asta-i foarte simplu. Parlamentul dumneavoastră poate să-și ia orice împrumut dorește în vederea unei acțiuni pe plan național de o asemenea anvergură; și apoi de ce n-ar face un împrumut?
Nimeni nu a putut să-i răspundă.
- Eu cred că economia realizată asupra alocațiilor de șomaj ar acoperi dobînda pentru un mare împrumut.
- De fapt, interveni Dinny suav, nu e nevoie decît de bună-credință. Este domenul în care dumneavoastră, americanii ne întreceți, domnule profesor Hallorsen.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 53-55.
NOTE M.T.
* Benito Mussolini (1883-1945), liderul Partidului Național Fascist, a devenit în 1922 prim-ministru al Italiei, în urma Marșului asupra Romei, instaurând treptat în anii următorii un regim totalitar.. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/decesul-unor-democratii-nasterea-dictaturilor-italia-germania)
** Miguel Primo de Rivera (1870 Spania - 1930 Franța) = Ofițer și marchiz spaniol. Preia funcția de prim-ministru printr-o lovitură de stat în 1923. Dictator ca lider al partidului unic Uniunea Patritică Spaniolă. Spania devine republică la un an după retragerea sa de la putere în 1930. (http://www.historylearningsite.co.uk/modern-world-history-1918-to-1980/the-spanish-civil-war/primo-de-rivera/)
*** José de la Cruz Porfirio Díaz Mori (1830 - 1915) = General mexican. Preia puterea printr-o lovitură de stat în 1876. Perioada de 34 de ani în care a condus țara s-a numit Porfiriato. (http://www.mexonline.com/history-porfiriodiaz.htm)
(...) Cu o viclenie demnă de cauza ei, așteptă pînă-l văzu adînc cufundat într-o discuție despre politca britanică, pe care părea s-o privească drept o serioasă manifestare a activității umane; apoi, întorcînd spre el privirea-i botticelliană, i se adresă:
- Și noi ar trebui să tratăm cu tot atîta seriozitate politica americană, domnule profesor. Dar desigur că nu-i chiar tot atît de serioasă, nu-i ?
- Cred că aveți dreptate, domnișoară Cherell. Politicienii din întreaga lume au o regulă comună: „Cînd ești la putere să nu faci aceleași promisiuni ca atunci cînd te găsești în opoziție; dacă o faci, înseamnă că va trebui să duci la îndeplinire lucruri pe care alții le-au găsit imposibile.” Singura diferență reală dintre partidele politice constă, după părerea mea, în faptul că în timp ce un partid s-a instalat în Autobuzul Național, celălalt e remorcat.
- În Italia*, tot ce-a mai rămas din celălalt partid zace acum sub scaun, nu-i așa?
- Ce să mai spunem despre Spania**? adăugă Adrian.
Hallorsen izbucni în rîsul său molipsitor.
- Dictatura nu înseamnă politică. Dictatura e o glumă.
- Nu-i o glumă, profesore.
- O glumă proastă, profesore.
- Ce înțelegeți prin glumă, domnule profesor?
- Un bluf. O supoziție de mai largă durată că natura umană e croită după tiparul pe care i l-a creat dictatorul. Momentul în care cacealmaua e dată pe față.
- Dar, interveni Diana, să presupunem că majoritate poporului aprobă dictatorul, atunci nu înseamnă că aveau de-a face cu o democrație, sau cu o guvernare prin consimțămîntul celor guvernați?
- N-aș spune așa ceva, doamnă Ferse, decît dacă guvenatorul ar fi în fiecare an confirmat printr-o majoritate de voturi.
- Dictatorii realizează totuși o serie de lucruri, observă Adrian.
- Cu un anumit preț, domnule custode. dar uitați-vă la Diaz*** în Mexic. Timp de douăzeci de ani a făcut din țară un paradis, și poftim ce s-a ales din ea după plecarea lui. Nu poți scoate dintr-un popor ceea ce nu deține.
- Greșeala sistemului nostru politic, ca și a sistemului dumneavoastră, domnule profesor, replică Adrian, constă în faptul că un număr mare de reforme latente generate de bunul simț al oamenilor simpli, nu pot fi duse la îndeplinire din pricină că politicienii noștri aleși pe termen scurt nu le încurajează, de teamă să nu piardă puterea pe care încă n-au dobîndit-o.
- Mătușa May, murmură Dinny,spunea: „De ce să nu vindecăm șomajul printr-un plan național de asanare a mahalalelor, și în felul ăsta prindem doi iepuri deodată?”
- Vai! Dar e o idee admirabilă, exclamă Hallorsen întorcîndu-și fața spre ea.
- Sînt în joc interese camuflate, răspunse Diana; proprietarii mahalalelor și societățile de construcții sînt prea puternice.
Adrian adăugă:
- Și apoi e nevoie de bani gheață.
- Și ce? Asta-i foarte simplu. Parlamentul dumneavoastră poate să-și ia orice împrumut dorește în vederea unei acțiuni pe plan național de o asemenea anvergură; și apoi de ce n-ar face un împrumut?
Nimeni nu a putut să-i răspundă.
- Eu cred că economia realizată asupra alocațiilor de șomaj ar acoperi dobînda pentru un mare împrumut.
- De fapt, interveni Dinny suav, nu e nevoie decît de bună-credință. Este domenul în care dumneavoastră, americanii ne întreceți, domnule profesor Hallorsen.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 53-55.
NOTE M.T.
* Benito Mussolini (1883-1945), liderul Partidului Național Fascist, a devenit în 1922 prim-ministru al Italiei, în urma Marșului asupra Romei, instaurând treptat în anii următorii un regim totalitar.. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/decesul-unor-democratii-nasterea-dictaturilor-italia-germania)
** Miguel Primo de Rivera (1870 Spania - 1930 Franța) = Ofițer și marchiz spaniol. Preia funcția de prim-ministru printr-o lovitură de stat în 1923. Dictator ca lider al partidului unic Uniunea Patritică Spaniolă. Spania devine republică la un an după retragerea sa de la putere în 1930. (http://www.historylearningsite.co.uk/modern-world-history-1918-to-1980/the-spanish-civil-war/primo-de-rivera/)
*** José de la Cruz Porfirio Díaz Mori (1830 - 1915) = General mexican. Preia puterea printr-o lovitură de stat în 1876. Perioada de 34 de ani în care a condus țara s-a numit Porfiriato. (http://www.mexonline.com/history-porfiriodiaz.htm)
vineri, 3 iulie 2015
Record parlamentar american în 1922 („Litoral”)
<
Senatorul american M. Mckool, din Texas, a stabilit un nou record al Statelor Unite în ce privește durata cuvîntării în parlament. El a vorbit neîntrerupt, în cadrul unei acțiuni de „filibuster”* (pentru a împiedica votarea unei legi ce nu-i convenea) 42 de ore și 35 de minute. Vechiul record - 36 de ore și 20 de minute - îi aparținea deputatului Ralph Gasquet din Carolina de Sud.
>
SURSA
***, Record, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.
NOTĂ M.T.
* Filibuster = http://www.senate.gov/artandhistory/history/common/briefing/Filibuster_Cloture.htm
Senatorul american M. Mckool, din Texas, a stabilit un nou record al Statelor Unite în ce privește durata cuvîntării în parlament. El a vorbit neîntrerupt, în cadrul unei acțiuni de „filibuster”* (pentru a împiedica votarea unei legi ce nu-i convenea) 42 de ore și 35 de minute. Vechiul record - 36 de ore și 20 de minute - îi aparținea deputatului Ralph Gasquet din Carolina de Sud.
>
SURSA
***, Record, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.
NOTĂ M.T.
* Filibuster = http://www.senate.gov/artandhistory/history/common/briefing/Filibuster_Cloture.htm
marți, 3 februarie 2015
Stat versus terorism în Italia anilor ”70 (DE JONG 1985)
<
(...)
>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 172-175.
NOTĂ M.T.
* Aldo Moro = Premier creștin-democrat al Italiei, răpit și ucis în 1978 de organziația de extrtemă stângă Brigăzile Roșii. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)
(...)
La vreo câteva ore după aceea fu din nou deranjată de
oamenii puterii. Lucra în grădina de pe acoperiș și-și vârâse dopuri de vată în
urechi, ca să se poată concentra mai bine. Elicopterul, care zbura deasupra
orașului la mică altitudine, o zări abia când ajunse peste piazza Farnese.
(...) Hanna sări în sus din fotoliu, o luă la fugă înspre chepeng și se retrase
la mezanin. Reacția ei, evident, nu-i scăpase patrulei militare: elicopterul
făcu o curbă și veni înapoi. Aparatul rămase suspendat vreo cinci minute
deasupra grădinii de pe acoperiș: miltarii urmăriră cu binoclurile chepengul în
care dispăruse în mare grabă o femei. Hanna Piccard rămase ascunsă în camera de
baie până ce sunetul elicopterului se stinse. Cînd se întoarse în grădina de pe
terasa acoperișului, și văzu că aproape toate petalele oleandrului fuseseră
smulse de palele elicopertului, începu să plîngă.
-Ce paranoia, oftă Simonetti, după ce Hanna îi povesti în timpul cinei, incidentul cu elicopterul;
Leda îl întrebă ce înseamnă cuvântul „paranoia”.
-Este o boală psihică, îi explică Hanna. O persoană
paranoidă trăiește într-o lume a aparențelor. Bolnavul este înclinat să creadă
că e victima unui complot. Își construiște singur asemenea comploturi, dar de
cele mai multe ori este inconștient. Descoperă pretutindeni indicii despre
existența unui complot îndreptat împotriva sa. Trăiește într-o lume a
iluziilor, dar altminteri se comportă absolut normal.
-E un semn de teamă, de neputință, adăugă Simonetti. În
clipa de față am impresia că stimații noștri conducători se gândesc mult prea
repede la comploturi. Un complot împotriva statului. De pildă răpirea de pe via
Fani. Toată lumea a rămas țuț când a văzut cât de perfect a fost organizată
această acțiune de luptă. E cu neputință ca o asemenea acțiune să fi fost opera
unor italieni. Căci de astfel de treburi noi nu suntemm în stare. Atunci cine?
Nemții, firește, nemții, asta a fost opera unor teroriști nemți. Așa au scris și ziarele. Desigur, nu este
decât o bănuială. – Simonetti tăcu.
- Continuă, - zise Hanna.
-Aldo Moro* a fost răpit și, pentru prima dată după ani de
zile, taica-statul are o erecție.
- Las-o baltă. – zise Leda roșind.
-De frică, taica-statul are o formidabilă erecție,
întocmai ca un spânzurat în lupta sa cu moartea. Zeci de mii de militari
pornesc la treabă ca să arate ce este în stare să facă taica-statul la
bătrânețe. Cât ai bate din palme prin Parlament zboară numeroase legi
excepționale. Mii de apartamente, alese la ntâmplare, sînt violate și
cercetate. Ieri am fost lipit de mașina mea, ca un răufăcător, și
percheziționat. N-a mai lipsit decât să mă pună să-mi dau jos pantalonii,
pentru ca autoritățile să vadă dacă în cutare loc nu ascund ceva suspect. Câte
linii telefonice sunt ascultate în momentul de față? Să nu ne punem această
întrebare.
-Andrea , tu reacționezi dând dovadă de aceeași exaltare
ca și cel pe care îl iei peste picior, zise Hanna enervată. Pentru moment sunt
de acord că acțiunile de căutare duc uneori la situații ridicole. Și în scurt
timp va fi descoperită, fără îndoială, o ascunzătoare a Brigăzilor Roșii,
confecționată de unul dintre serviciile secrete, pentru a i se putea anunța
poporului o izbândă. N-au încotro. Nu pot să reacționeze altfel. Justiția trebuie
ocrotită.
(...)
-Justiția care trebui e ocrotită, zise Simonetti. În
primul rând, cei ce dețin puterea doresc bineînțeles să se ocrotească pe ei
înșiși. Câțiva oportuniști inerți, implicați în zeci de mii de interese, simple
mașini care toacă hârtie și scuipă hotărâri.
-Pot cel puțin să ia hotărâri.
-Și vor stabili într-o bună zi cine sunt barbarii în
această societate. Barbarii. Pentru mai mult comoditate, el uită că societatea
este un organism, un tot organic, și că lezarea căilor respiratorii este în
cele din urmă o boală a întregului trup, căci trupul poate să se prăpădească
din această cauză.
-Datorită acestor boli rămânem sănătoși, dădu replica
Hanna replica.
-Barbarii. Cine sunt aici barbarii? Este un procedeu cât
se poate de superficial. Și de ipocrit să spunem că teroriștii sunt barbari.
Fiecare societate civilizată dă naștere propriilor ei barbari, așa cum femeile
civilizate și nevrotice, în neînfrînata lor plictiseală și mizantropie, pot să
prefere o adevărată brută ca tovarăș de pat...În închipuirea lor, firește,
numai în închipuirea lor.
(...)
-Societatea în totalitatea ei este cea care produce
sentimentele ce duc la revolta armată, la crimele politice, la falsul eroism.
Bineînțeles că eu nu aprob toate acestea, așa cum crezi tu uneori, dar găsesc ă
este stupid să-i judeci pe teroriști numai ca teroriști. Nu poți niciodată să
reacționezi asupra altuia numai judecându-l. (...) Legile, iubitele tale legi,
justiția, securitatea statului, detectoarele de minciuni, de la ministere,
sateliții de spionaj care mișună în jurul pământului, aparatura de ascultare...la
ce servesc toate astea? Ca să ne garanteze libertatea individuală?. Desigur.
Dar ce fel de libertate e aia? Este o libertate aparentă, o libertate
exterioară, care se exprimă prin bani, avere, prin drepturi și prin comportare.
Ideile noastre cu privire la libertatea individuală sunt învechite, pentru că imaginea
romantică a individului eliberat, a maimuței eliberate, este învechită. Dorul
de libertate a devenit o nevroză, pe care o manipulează cu înaltă
profesionalitate oamenii politici... Am dreptul să votez. Dar de ce să votez și
să-mi dau întreaga încredere cuiva care își pune pe obraz o mască de îndată ce
aparatul de filmat începe să înregistreze? Pe scurt, la ce avantaje pot să mă
așteptdin partea cuiva care n-are nici un contact real cu realitatea? (...)
Când este liber un om, Hanna? Cine poate spune despre sine că este cu adevărat
liber? Sau începând de la o anumită vârstă nu ne mai putem târî mai departe
decât stăpâniți de o cumplită plictiseală?
(...)>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 172-175.
NOTĂ M.T.
* Aldo Moro = Premier creștin-democrat al Italiei, răpit și ucis în 1978 de organziația de extrtemă stângă Brigăzile Roșii. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)
luni, 2 februarie 2015
Răpirea premierului italian creștin-democrat Aldo Moro de către Brigăzile Roșii în 1978 (DE JONG 1985)
<
(…) Leda se rezema de un zid din curtea interioară a
școlii, decorat cu lozinci politice, și se uita la motivul decorativ foliaceu
de pe brățara ei de argint, când Joey Kurhajec îi spuse că Aldo Moro a fost
răpit de niște membri ai Brigăzilor Roșii, cu o oră în urmă, la mai puțin de un
kilometru depărtare de școală, pe via Fani. Cinci membri ai gărzii personale a
lui Aldo Moro fuseseră împușcați mortal. Lena dădu din cap.
-A fost răpit – exclamă Joey încă o dată.
– Aldo Moro?
– Da, Aldo Moro. Acum s-a dus naibii totul. Ai să vezi.
– Nu cumva ne este dat să avem și o revoluție?
Dar Leda n-avea să uite niciodată capul plecat al
băiatului care, în mijlocul elevilor îmbulziți în jurul lui, ținea ridicat, cu
un gest solemn, un radio cu tranzistori. Leda auzi crâmpeie ale unui buletin de
știri. Aldo Moro, șaizeci și unu de ani, de patru ori prim-ministru, președinte
al partidului creștin-democrat, a fost răpit azi dimineață pe via Fani, în
cartierul Monte Mario. Patru membri ai gărzii sale personale și un șofer au
fost uciși de gloanțe trase cu arme semi-automate. Moor era în drum spre clădirea
Parlamentului, după ce se rugase ca de obicei, într-o capelă. Pe via Fani
căzuse într-o capcană. Răpitorii folosiseră trei automobile și o motocicletă;
câțiva dintre ei purtau uniforme ale companiei de navigație aeriană Alitalia.
În același timp, rețeaua telefonică, în cartierul Monte Mario, încetase să
funcționeze, din motive încă neelucidate. Scene dramatice în clădirea
Parlamentului. Se vorbea despre un atentat împotriva democrației și despre
starea de asediu. La Roma și în multe alte localități din țară, toate
activitățile fuseseră suspendate. În cele din urmă, automobiliștii fuseseră
avertizați că cele mai multe stații de benzină fuseseră închise.
(...)
Leda fu prima care nu mai putu să suporte seriozitatea.
Își consolidă reputația când îndrăzni să se întrebe cu glas tare dacă poporul
avea să-i ducă lipsa, lui Aldo Moro, bărbatul care ll televiziune făcea
întotdeauna impresia că e mort de oboseală, care nici nu confirma, nici nu
infirma, și-și plictisea toți auditorii cu argumentele sale prolixe. (...)
Pe via Fani, Leda își închipui că este figurantă într-un
film, împreună cu carabinierii, care formaseră un cordon. Se strecură în
spatele lor, îndreptându-și privirea iscoditoarea printre cei din jur, dar
porțiunea de stradă pe care o vedea nu mai amintea nimic de moartea a cinci
oameni. Fotografii se repeziseră spre camerele lor obscure, cadavrele fuseseră
evacuate. Dar toți așteptau, și așteptau, și manifestau un enigmatic
interes pentru cei care se aflau în interiorul cordonului. Buchetele de flori de
lângă bordura trotuarului, Leda nu avea să le vadă decât în dimineața
următoare, într-o fotografie dintr-un ziar. Așadar, teroriștii izbutiră să-și
parcheze într-un cartier închis ermetic
automobilul , pe a cărui pardoseală îl ghemuiseră pe Moro între banchete.
(...) Joey cuteză să iasă încă o dată pe stradă și se
întoarse cu ediția specială a unui ziar. Titlurile exprimau amploarea dramei.
La o oră după ce fusese pe via Fani, Leda îi văzu pe membrii uciși ai gărzii
personale, întinși pe caldarâm.Unul din ei mai ținea în mână un ziar, și Leda
izbuti, cu ajutorul unei lupe, să afle că numa cu câteva clipe înainte de
moarte, omul acela citea La Repubblica.
(...)
Roma făcea în acea zi o impresie dezolantă. Cei mai mulți
locuitori, după ce aflaseră de răpire, se retrăseseră în casele lor. Toți se
temeau de o lovitură de stat a dreptei, ca reacție la această acțiune teroristă
a extremei stângi. La vitrinele multor magazine și baruri fuseseră coborâte
obloanele. Pe străzile și în piețele unde de obicei se înghesuiau mii de
turisme și de autobuze, nu mai circulau decât taxiuri. Părea că locuitorii
Romei fugiseră, ca niște animale care au adulmecat semnele prevestitoare ale
unui cataclism.
(...)
Știau și ei că în mașina în care se deplasa Aldo Moro
atunci când un glonte fărâmase parbrizul și-l ucisese pe șofer, era albastră;
și că în mașină se aflau cinci genți, dintre care una era plină ochi cu
medicamente. Amănunte noi nu se comunicaseră. (...) Ceea ce aștepta publicul
acum era prima veste din partea răpitorilor.
(...) În fața Primăriei de peste drum apăruseră parapete
făcute din saci de nisip, peste care se aflau acum și capetele somnoroase ale
unor militari. (...)
- Bineînțeles, răspunse Zuccarelli, zîmbind. - A
informat-o pe Madonna cu privire la această catastrofă națională (...) Dar unde
e Aldo Moro? Unde îl țin ascuns? Ce zici? Am impresia că nu departe de aici.
Poate că am trecut și noi pe lângă ascunzișul și închisoarea lui.
Simonetti luă loc pe balustradă și se gîndi cîteva clipe.
-La Roma, da, îl țin ascuns la Roma – zise el. Un oraș
mare oferă cele mai bune ascunzișuri. La țară, oamenii se observă mult mai mult
unii pe alții; orice necunoscut bate la ochi. Un apartament în cartierele
mărginașe, acolo anonimitatea este asigurată mai bine ca oriunde. În plus,
teroriștii sunt adevărate animale urbane.
(...)
>
SURSA
Oek de
Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX,
București, 1991, pp. 148-152.
marți, 25 noiembrie 2014
Politica externă şi presa britanică în secolul XIX (THACKERAY 1862)
(...)
După şase luni, cei de la ''Uper ten Thousand'' din New York aflseră cu oarecare uimire că editorul acestui ziar monden s-a retras din oraş, luînd cu el şi micul conţinut al casei de bani, încît contribuţiile lui Philip nu i-au adus bietului nostru prieten nici măcar un dolar. Dar dacă un peşte e prins şi mîncat, n-au rămas încă mulţi alţii în mare? În acel moment critic, cînd, în mod firesc, eram descurajat în privinţa situaţiei lui Philip, Tregarvan, membru în Parlament din partea comitatului Cornawall - Tregarvan, cel bogat - îşi dădu seama că guvernul şi Camera Comunelor au desconsiderat discursurile şi vederile lui asupra politicii externe, că soţia secretarului de la Externe n-a băgat-o în seamă pe lady Trevergan, că proiectele unei mari puteri** se dovediră foarte ameninţătoare şi periculoase şi trebuiau date în vileag şi că trebuiau contracarate şi că titlul de pair*, pe care şi-l dorea de mult, ar cam fi trebuit să i se acorde. Sir John Trevergan se adresă unui gentleman, politician cu preocupări literare, pe care-l cunoştea. Acesta va edita revista ''European Review''. Va expune planurile acelei mare puteri care ameninţa Europa. Va demasca un ministru, arătînd în ce ape se scaldă, un ministru care a neglijat onoarea ţării sale şi propria sa cinste, un ministru a cărui aroganţă nu mai trebuie să fie tolerată de nobilimea de ţară a Angliei. Sir John, un om mărunţel, cu nasturi de alamă la haină şi un cap prelung, un om căruia îi plăcea să se audă vorbind, sosi la autorul prezentei biografii şi ţinu un discurs pe temele mai sus menţionate; soţia scriitorului se afla în birou, cînd sir John îşi expuse pe larg vederile. Ea îl urmări cu cea mai mare atenţie şi cu cel mai mare respect. Se revoltă cînd află despre ingratitudinea guvernului; proiectele acelei mari puteri erau atît de ameninţătoare pentru pacea Europei, o uluiră şi o înspăimîntară. Dar ideea înfiinţării acelei ''Review'' o interesa îndeaproape. Desigur, el va fi editorul; şi... şi (aici femeia îşi privi soţul, peste masă, cu o stranie licărire de triumf în ochi) şi ea îl cunoştea, amîndoi îl cunoşteau, pe singurul om de lume cu experienţă, care era cel mai potrivit să lucreze sub îndrumarea lui sir John - un gentleman, unul din cei mai loiali din cîţi se întîlnesc - un om cu studii universitare; un bun cunoscător, cu totul remarcabil, al limbilor europene, mai ales limbii franceze.
(...)
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 504-505.
NOTA M.T.
* Pair (``par``= egal in latina) = Titlu pentru marea nobilime ereditara engleza si franceza.
** Probabil Rusia, supranumita ``jamdarmul Europei`` dupa reprimarea revolutiei europene din 1848, si care a fost infranta in Razboiul Crimeii (1853-1856) de alianta formata din Marea Britanie, Franta, Imperiul Otoman si Piemont (Sardinia).
După şase luni, cei de la ''Uper ten Thousand'' din New York aflseră cu oarecare uimire că editorul acestui ziar monden s-a retras din oraş, luînd cu el şi micul conţinut al casei de bani, încît contribuţiile lui Philip nu i-au adus bietului nostru prieten nici măcar un dolar. Dar dacă un peşte e prins şi mîncat, n-au rămas încă mulţi alţii în mare? În acel moment critic, cînd, în mod firesc, eram descurajat în privinţa situaţiei lui Philip, Tregarvan, membru în Parlament din partea comitatului Cornawall - Tregarvan, cel bogat - îşi dădu seama că guvernul şi Camera Comunelor au desconsiderat discursurile şi vederile lui asupra politicii externe, că soţia secretarului de la Externe n-a băgat-o în seamă pe lady Trevergan, că proiectele unei mari puteri** se dovediră foarte ameninţătoare şi periculoase şi trebuiau date în vileag şi că trebuiau contracarate şi că titlul de pair*, pe care şi-l dorea de mult, ar cam fi trebuit să i se acorde. Sir John Trevergan se adresă unui gentleman, politician cu preocupări literare, pe care-l cunoştea. Acesta va edita revista ''European Review''. Va expune planurile acelei mare puteri care ameninţa Europa. Va demasca un ministru, arătînd în ce ape se scaldă, un ministru care a neglijat onoarea ţării sale şi propria sa cinste, un ministru a cărui aroganţă nu mai trebuie să fie tolerată de nobilimea de ţară a Angliei. Sir John, un om mărunţel, cu nasturi de alamă la haină şi un cap prelung, un om căruia îi plăcea să se audă vorbind, sosi la autorul prezentei biografii şi ţinu un discurs pe temele mai sus menţionate; soţia scriitorului se afla în birou, cînd sir John îşi expuse pe larg vederile. Ea îl urmări cu cea mai mare atenţie şi cu cel mai mare respect. Se revoltă cînd află despre ingratitudinea guvernului; proiectele acelei mari puteri erau atît de ameninţătoare pentru pacea Europei, o uluiră şi o înspăimîntară. Dar ideea înfiinţării acelei ''Review'' o interesa îndeaproape. Desigur, el va fi editorul; şi... şi (aici femeia îşi privi soţul, peste masă, cu o stranie licărire de triumf în ochi) şi ea îl cunoştea, amîndoi îl cunoşteau, pe singurul om de lume cu experienţă, care era cel mai potrivit să lucreze sub îndrumarea lui sir John - un gentleman, unul din cei mai loiali din cîţi se întîlnesc - un om cu studii universitare; un bun cunoscător, cu totul remarcabil, al limbilor europene, mai ales limbii franceze.
(...)
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 504-505.
NOTA M.T.
* Pair (``par``= egal in latina) = Titlu pentru marea nobilime ereditara engleza si franceza.
** Probabil Rusia, supranumita ``jamdarmul Europei`` dupa reprimarea revolutiei europene din 1848, si care a fost infranta in Razboiul Crimeii (1853-1856) de alianta formata din Marea Britanie, Franta, Imperiul Otoman si Piemont (Sardinia).
luni, 11 august 2014
Reacția Marii Britanii la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)
<
(...) Conform informațiilor recent sosite la redacție a apărut o crăpătură largă între La Linea* și Gibraltar**, motiv pentru care se prevede, luînd în considerare consecința pînă acum ireversibilă a rupturilor, că El Penon*** va rămîne izolat în mijlocul mării, dacă se va întîmpla așa cevasă nu dăm vina pe britanici, vina, firește, e a noastră, e a Spaniei, care n-a știut să recupereze la timp această bucată sacră a patriei, acum e tîrziu, chiar ea ne părăsește. Omul ăsta-i un artist al cuvîntului, a spus Pedro Orce, dar crainicul schimbase deja tonul, își stăpînise emoția, Cabinetul Primului Ministru al Marii Britanii a dat publicității o notă în care guvernul Majestății Sale Britanice își reafirmă ceea ce el numește drepturile sale asupra Gibraltarului, confirmate acum, cităm, de indiscutabilul fapt că The Rock**** se desparte de Spania, drept pentru care se suspendă unilateral și definitiv toate negocierile cu privire la un eventual, deși cam problematic, transfer de suveranitate*****, Nici de data asta nu s-a sfîrșit cu imperiul britanic******, a spus Jose Anaico. În declarația făcută în parlament, opoziția Majestății Sale a pretins ca viitoarea parte nordică a noii insule să fie fortificată, astfel încît stînca să devină, pe tot perimetrul său un bastion inexpugnabil, izolat semeț în mijlocul Atlanticului, lărgit de-acum, ca simbol al puterii nemuritoare a Albionului*******, Sînt nebuni, a murmurat Pedro Orce, privind culmile munților Sagra, din fața sa, La rîndul său, guvernul, vizînd diminuarea impactului politic al revendicării, a răspuns că Gibraltarul, în noile condiții geostrategice, va continua să fie un adin bijuterille coroanei Majestății Sale Britanice, formulă care, precum Magna Carta********, are magna însușire de a satisface pe toată lumea, această încheiere ironică și-a asumat-o crainicul, care și-a luat rămas bun, (...)
>
SURSA
Jose Saramago*********, Pluta de piatră**********, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 44-45
NOTE M.T.
* La Linea de la Concepcion = Oraș în sudul extrem al Spaniei și al Peninsulei Iberice, la granița cu teritoriul britanic al Gibraltarului.
** Gibraltar = Teritoriu britanic de peste mări (1704), în sudul extrem al Peninsulei Iberice (6,8 kmp), care delimitează la nord strâmtoarea Gibraltar dintre Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. (http://adevarul.ro/life-style/travel/foto-gibraltar-stanca-hercules-1_5273ccd9c7b855ff56a6a63c/index.html#)
*** El Penon = Stânca (spaniolă). Porecla spaniolă a teritoriului Gibraltar, cu o înălțime de 426 m.
**** The Rock = Stânca (engleză). Poreclă engleză a teritoriului Gibraltar.
***** Negocierile spaniolo-britanice au au avut ca prim rezultat Declarația de la Lisabona din 1980. (http://www.evz.ro/interviu-cu-ambasadorul-spaniol-gibraltarul-este-una-din-prioritatile-spaniei-1064276.html)
****** Bazele imperiului britanic au fost puse în timpul domniei reginei Elisabeta II (1558-1603), ajungând ca înaintea celui de-al doilea război mondial (1939) să ocupe peste 20% din suprafața globului și să includă peste 400 milioane de locuitori (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-declinului-prabusirii-imperiului-britanic)
******* Albion = Numele antic al insulei Marii Britanii, format prin grecizarea numelui celtic autohton.
******** Magna Charta Libertatum = Document în latină impus în 1215 regelui englez Ioan fără de Țară de către marea nobilime, prin care suveranul recunoștea drepturile acestora („libertăți”). Actul medieval inițiator al procesului istoric de formare a sistemului politic democratic în Anglia și lumea occidentală.
********* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
********** Pluta de piatră (*********)
(...) Conform informațiilor recent sosite la redacție a apărut o crăpătură largă între La Linea* și Gibraltar**, motiv pentru care se prevede, luînd în considerare consecința pînă acum ireversibilă a rupturilor, că El Penon*** va rămîne izolat în mijlocul mării, dacă se va întîmpla așa cevasă nu dăm vina pe britanici, vina, firește, e a noastră, e a Spaniei, care n-a știut să recupereze la timp această bucată sacră a patriei, acum e tîrziu, chiar ea ne părăsește. Omul ăsta-i un artist al cuvîntului, a spus Pedro Orce, dar crainicul schimbase deja tonul, își stăpînise emoția, Cabinetul Primului Ministru al Marii Britanii a dat publicității o notă în care guvernul Majestății Sale Britanice își reafirmă ceea ce el numește drepturile sale asupra Gibraltarului, confirmate acum, cităm, de indiscutabilul fapt că The Rock**** se desparte de Spania, drept pentru care se suspendă unilateral și definitiv toate negocierile cu privire la un eventual, deși cam problematic, transfer de suveranitate*****, Nici de data asta nu s-a sfîrșit cu imperiul britanic******, a spus Jose Anaico. În declarația făcută în parlament, opoziția Majestății Sale a pretins ca viitoarea parte nordică a noii insule să fie fortificată, astfel încît stînca să devină, pe tot perimetrul său un bastion inexpugnabil, izolat semeț în mijlocul Atlanticului, lărgit de-acum, ca simbol al puterii nemuritoare a Albionului*******, Sînt nebuni, a murmurat Pedro Orce, privind culmile munților Sagra, din fața sa, La rîndul său, guvernul, vizînd diminuarea impactului politic al revendicării, a răspuns că Gibraltarul, în noile condiții geostrategice, va continua să fie un adin bijuterille coroanei Majestății Sale Britanice, formulă care, precum Magna Carta********, are magna însușire de a satisface pe toată lumea, această încheiere ironică și-a asumat-o crainicul, care și-a luat rămas bun, (...)
>
SURSA
Jose Saramago*********, Pluta de piatră**********, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 44-45
NOTE M.T.
* La Linea de la Concepcion = Oraș în sudul extrem al Spaniei și al Peninsulei Iberice, la granița cu teritoriul britanic al Gibraltarului.
** Gibraltar = Teritoriu britanic de peste mări (1704), în sudul extrem al Peninsulei Iberice (6,8 kmp), care delimitează la nord strâmtoarea Gibraltar dintre Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. (http://adevarul.ro/life-style/travel/foto-gibraltar-stanca-hercules-1_5273ccd9c7b855ff56a6a63c/index.html#)
*** El Penon = Stânca (spaniolă). Porecla spaniolă a teritoriului Gibraltar, cu o înălțime de 426 m.
**** The Rock = Stânca (engleză). Poreclă engleză a teritoriului Gibraltar.
***** Negocierile spaniolo-britanice au au avut ca prim rezultat Declarația de la Lisabona din 1980. (http://www.evz.ro/interviu-cu-ambasadorul-spaniol-gibraltarul-este-una-din-prioritatile-spaniei-1064276.html)
****** Bazele imperiului britanic au fost puse în timpul domniei reginei Elisabeta II (1558-1603), ajungând ca înaintea celui de-al doilea război mondial (1939) să ocupe peste 20% din suprafața globului și să includă peste 400 milioane de locuitori (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-declinului-prabusirii-imperiului-britanic)
******* Albion = Numele antic al insulei Marii Britanii, format prin grecizarea numelui celtic autohton.
******** Magna Charta Libertatum = Document în latină impus în 1215 regelui englez Ioan fără de Țară de către marea nobilime, prin care suveranul recunoștea drepturile acestora („libertăți”). Actul medieval inițiator al procesului istoric de formare a sistemului politic democratic în Anglia și lumea occidentală.
********* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
********** Pluta de piatră (*********)
luni, 22 iulie 2013
sâmbătă, 15 iunie 2013
miercuri, 24 aprilie 2013
joi, 28 martie 2013
Impactul social al invențiilor tehnice în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)
În 1849 tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul masculin principal, tânărul industriaș textilist Robert Moore, are o controversă cu mai vârstnicii lucrători Noah o` Tim`s și Moses Barraclough din cauza noilor mașini pe care dorea să le introducă în fabrica pe care o preluase. Moore, a cărui mamă era originară din marele port belgian Anvers, îi considera pe cei doi ca fiind ceea ce astăzi ar fi denumiți instigatori demagogi și populiști ai masei de muncitori necalificați. Bazele sistemului capitalist modern fuseseră puse la mijlocul secolului anterior, cînd fusese inițiată revoluția industrială în Marea Britanie prin inventarea și perfecționarea mașinilor-unelte care au transformat atelierele manuale textile în fabrici textile, consecința fiind reducerea numărului de lucrători.
<(...)
Înfățișarea lui Moses își pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, cînd cel de-al doilea bărbat ieșit în față, nemulțumit că pînă atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înșelător, deși se vedea că este grrozav de încrezut și înfumurat.
-Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gît și p enas și rostind rar cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobișnuita eleganțăa frazeologiei folosite; poate s-ar putea spunepe drept cuvînt că nu atît pacea, cît rațiunea este ținta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultați glasul rațiunii, iar dacă dumneavoastră aveți să refuzați, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună să recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu aducerea dumneavoastră la înțelegerea nechibzuinței a nebuniei ce pare să îndrumeze și să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a țării. Hîm!... Sir, aș putea să mă aplec la aceea și să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărîm îndepărtat, de pe alt sfert și altă emisferă a acestui glob, azvîrlit, precum aș putea zice, ca un ins surghiunuit și alungat pe aceste țărmuri - pe stîncile Albionului* - și nu știți cum, și în cel fel, și pe unde ar trebui să pășiți ca să ajungeți la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a a trece neîntîrziat la amănunte, ați lua seama să părăsiți fabrica asta de aici și să plecați direct acasă acolo de unde sînteți, s-ar putea să se întîmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveți voi de spus despre treaba asta, oameni buni? - întorcîndu-se către ceilalți din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!”
(...)
[Barraclough] -Atuncea când o să vă înălțați corturile printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace și în frăție; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace și frăție. Deocamdată încă nu sînt om bătrîn, dar pot să-mi aduc aminte de întîmplări petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, cînd munca făcută cu brațele era căutată și prețuită, și nici un nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici mașini dintr-astea care e așa de primejdioase. Să spun, nu sînt chiar eu unul care face postav, că de meserie sînt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pîinea caldă; sînt un om nespus de simțitor; iar atunci cînd îmi văd semenii asupriți ca și acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină vin astăzi și vă vorbesc de la obraz și vă dau un sfat să aruncați deoparte diavoleștile voastre mașinării și să angajați tot mai mulți oameni.
-Și ce se întîmplă dacă nu-ți urmez sfatul, domnule Barraclough?
-Dumnezeu să vă aibă în sfînta lui pază! Milostivească-se Dumnezeu să vă înmoaie inima, sir!
-Acum ai intrat în legătură cu wesleyenii, domnule Barraclough?
-Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist.
-Ceea ce nu te împiedică să fii în același timp un bețiv și un șarlatan. Acum o săptămînă te-am văzut într-o noapte, cînd mă întorceam de la tîrgul din Stilbro, beat mort și căzut pe marginea drumului; și în vreme ce propovăduiești pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieții dumitale să fie ațîțarea zîzaniilor. La săracii aflați în grea suferință nu ții mai mult decît ții la mine; îi ațîți la fapte nesocotite numai ca să-ți atingi scopurile dumitale mîrșave; la fel face și ăsta de aici, căruia îi spuneți Noah o` Tim`s. Amîndoi sînteți niște ticăloși fără pereche, fără omenie și fără rușine, iar țelul vostru de căpetenie este o ambiție personală, pe atît de primejdioasă pe cît de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sînt oameni cinstiți, dar prost îndrumați - voi doi, însă, sînteți putrezi pînă în măduva oaselor.
Barraclough se pregătea să vorbească.
-Taci! Ai spus ce-ai avut de spus și acum e rîndul meu. Cît despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pămînt - asta n-am s-o îngădui nici o clipă. Ași dori ca să părăsesc țara; îmi cereți să mă despart de mașinile mele. Iar dacă refuz, mă amenințați. Da, refuz - categoric! Aici mă aflu și lîngă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cel mai bune mașini pe care inventatorii sînt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteți face - dar asta niciodată nu veți îndrăzni să faceți - este să dați foc fabricii, să distrugeți toate mașinile dinăuntru și pe mine să mă împușcați. Și pe urmă? Să presupunem că fabrica asta ar fi o ruină și eu un cadavru - și pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invențiile și strînge de gît știința? Nici măcar pentru o fracțiune de secundă! O altă fabrică, și încă mai bună, plină de mașini, se va înălța pe ruinele celei de aici, și probabil că un proprietar încă și mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înțelegeți-mă bine! -O să-mi fabric postavurile așa cum îmi place, și atît de bine pe cît mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi de cuviință. După ce ați auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi spună piedici n-are decât să sufere consecințele.
(...) într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urîte, dar bărbătești și părea așezat. Spuse:
-Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough și aș vrea să v zic și eu o vorbă din partea mea. Cît despre mine nu cu gîndul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sînt încîlcite. Știți dumneavoastră, o ducem greu - o ducem tare greu; familiile noastre sînt sărace și chinuite. Cu mașinile astea sîntem azvîrliți afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura și să ne întindem
pe jos să așteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gînd păcătos ca un om cu judecată să stea și să moară de foame ca o vietate necuvîntătoare - eu asta n-am s-o fac. Nu sînt pentru vărsare de sînge: nu sînt în stare nici să omor și nici să lovesc un om; nu sînt nici pentru dărîmarea fabricilor și sfărîmarea mașinilor, fiindcă, așa cum ați spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invențiile; dar am să vorbesc - am să fac cît mai mare tărăboi cît o să-mi stea în putere. Intențiile pot fi ele bune, dar eu știu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieșire, să vadă cum ne pot veni în ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneți că e o treabă greu de făcut: cu cît mai tare o să strigăm noi, cu atît mai leneși au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită.
-Necăjiți-i pe cei din Parlament cît de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice de orice noimă să le pricinuiți necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă privește, asta n-am s-o îngădui.
-Sînteți un om tare ca stînca! replică muncitorul. N-ați vrea să ne dați și nouă o păsuire? N-ați vrea să fiți bun să faceți schimbările astea ceva mai pe încetul?
-Oare în persoana mea se reduc toți fabricanții de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta!
-Sînteți numai unul singur.
-Și numai eu singur! iar dacă m-aș opri doar o clipă, pe cîtă vreme ceilalți ar merge înainte, aș fi repede călcat în picioare. Dacă aș face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aș da faliment; și crezi că falimentul meu ar putea să aducă pîine la gura copiilor dumitale? William Farren. eu n-am să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale și nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiți despre mașini; în privința asta am să fac ce voi crede eu de cuviință. Chiar mîine am să primesc niște mașini noi. Dacă le fărîmați și pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut.
(...) Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren - car era un om foarte cinstit, fără ură și fără invidie împotriva celor mai înstăriți decît el; care socotea că nu e nici o nenorocire și nici o nedreptate să fii nevoit să trăiești din muncă și era înclinat să fie destul de mulțumit dacă are ce munci - Moore și-ar fi putut cîștiga un prieten.
(...) Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuință decentă, curată, plăcută, însă acum, deși tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă - Farren își punea această întrebare. Și ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet și, de asemenea, gîndea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decît o slujbă sub conducerea unui astfel de om.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 142-
NOTĂ M. T.
*Albion
<(...)
Înfățișarea lui Moses își pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, cînd cel de-al doilea bărbat ieșit în față, nemulțumit că pînă atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înșelător, deși se vedea că este grrozav de încrezut și înfumurat.
-Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gît și p enas și rostind rar cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobișnuita eleganțăa frazeologiei folosite; poate s-ar putea spunepe drept cuvînt că nu atît pacea, cît rațiunea este ținta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultați glasul rațiunii, iar dacă dumneavoastră aveți să refuzați, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună să recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu aducerea dumneavoastră la înțelegerea nechibzuinței a nebuniei ce pare să îndrumeze și să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a țării. Hîm!... Sir, aș putea să mă aplec la aceea și să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărîm îndepărtat, de pe alt sfert și altă emisferă a acestui glob, azvîrlit, precum aș putea zice, ca un ins surghiunuit și alungat pe aceste țărmuri - pe stîncile Albionului* - și nu știți cum, și în cel fel, și pe unde ar trebui să pășiți ca să ajungeți la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a a trece neîntîrziat la amănunte, ați lua seama să părăsiți fabrica asta de aici și să plecați direct acasă acolo de unde sînteți, s-ar putea să se întîmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveți voi de spus despre treaba asta, oameni buni? - întorcîndu-se către ceilalți din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!”
(...)
[Barraclough] -Atuncea când o să vă înălțați corturile printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace și în frăție; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace și frăție. Deocamdată încă nu sînt om bătrîn, dar pot să-mi aduc aminte de întîmplări petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, cînd munca făcută cu brațele era căutată și prețuită, și nici un nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici mașini dintr-astea care e așa de primejdioase. Să spun, nu sînt chiar eu unul care face postav, că de meserie sînt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pîinea caldă; sînt un om nespus de simțitor; iar atunci cînd îmi văd semenii asupriți ca și acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină vin astăzi și vă vorbesc de la obraz și vă dau un sfat să aruncați deoparte diavoleștile voastre mașinării și să angajați tot mai mulți oameni.
-Și ce se întîmplă dacă nu-ți urmez sfatul, domnule Barraclough?
-Dumnezeu să vă aibă în sfînta lui pază! Milostivească-se Dumnezeu să vă înmoaie inima, sir!
-Acum ai intrat în legătură cu wesleyenii, domnule Barraclough?
-Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist.
-Ceea ce nu te împiedică să fii în același timp un bețiv și un șarlatan. Acum o săptămînă te-am văzut într-o noapte, cînd mă întorceam de la tîrgul din Stilbro, beat mort și căzut pe marginea drumului; și în vreme ce propovăduiești pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieții dumitale să fie ațîțarea zîzaniilor. La săracii aflați în grea suferință nu ții mai mult decît ții la mine; îi ațîți la fapte nesocotite numai ca să-ți atingi scopurile dumitale mîrșave; la fel face și ăsta de aici, căruia îi spuneți Noah o` Tim`s. Amîndoi sînteți niște ticăloși fără pereche, fără omenie și fără rușine, iar țelul vostru de căpetenie este o ambiție personală, pe atît de primejdioasă pe cît de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sînt oameni cinstiți, dar prost îndrumați - voi doi, însă, sînteți putrezi pînă în măduva oaselor.
Barraclough se pregătea să vorbească.
-Taci! Ai spus ce-ai avut de spus și acum e rîndul meu. Cît despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pămînt - asta n-am s-o îngădui nici o clipă. Ași dori ca să părăsesc țara; îmi cereți să mă despart de mașinile mele. Iar dacă refuz, mă amenințați. Da, refuz - categoric! Aici mă aflu și lîngă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cel mai bune mașini pe care inventatorii sînt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteți face - dar asta niciodată nu veți îndrăzni să faceți - este să dați foc fabricii, să distrugeți toate mașinile dinăuntru și pe mine să mă împușcați. Și pe urmă? Să presupunem că fabrica asta ar fi o ruină și eu un cadavru - și pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invențiile și strînge de gît știința? Nici măcar pentru o fracțiune de secundă! O altă fabrică, și încă mai bună, plină de mașini, se va înălța pe ruinele celei de aici, și probabil că un proprietar încă și mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înțelegeți-mă bine! -O să-mi fabric postavurile așa cum îmi place, și atît de bine pe cît mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi de cuviință. După ce ați auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi spună piedici n-are decât să sufere consecințele.
(...) într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urîte, dar bărbătești și părea așezat. Spuse:
-Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough și aș vrea să v zic și eu o vorbă din partea mea. Cît despre mine nu cu gîndul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sînt încîlcite. Știți dumneavoastră, o ducem greu - o ducem tare greu; familiile noastre sînt sărace și chinuite. Cu mașinile astea sîntem azvîrliți afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura și să ne întindem
pe jos să așteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gînd păcătos ca un om cu judecată să stea și să moară de foame ca o vietate necuvîntătoare - eu asta n-am s-o fac. Nu sînt pentru vărsare de sînge: nu sînt în stare nici să omor și nici să lovesc un om; nu sînt nici pentru dărîmarea fabricilor și sfărîmarea mașinilor, fiindcă, așa cum ați spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invențiile; dar am să vorbesc - am să fac cît mai mare tărăboi cît o să-mi stea în putere. Intențiile pot fi ele bune, dar eu știu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieșire, să vadă cum ne pot veni în ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneți că e o treabă greu de făcut: cu cît mai tare o să strigăm noi, cu atît mai leneși au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită.
-Necăjiți-i pe cei din Parlament cît de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice de orice noimă să le pricinuiți necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă privește, asta n-am s-o îngădui.
-Sînteți un om tare ca stînca! replică muncitorul. N-ați vrea să ne dați și nouă o păsuire? N-ați vrea să fiți bun să faceți schimbările astea ceva mai pe încetul?
-Oare în persoana mea se reduc toți fabricanții de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta!
-Sînteți numai unul singur.
-Și numai eu singur! iar dacă m-aș opri doar o clipă, pe cîtă vreme ceilalți ar merge înainte, aș fi repede călcat în picioare. Dacă aș face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aș da faliment; și crezi că falimentul meu ar putea să aducă pîine la gura copiilor dumitale? William Farren. eu n-am să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale și nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiți despre mașini; în privința asta am să fac ce voi crede eu de cuviință. Chiar mîine am să primesc niște mașini noi. Dacă le fărîmați și pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut.
(...) Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren - car era un om foarte cinstit, fără ură și fără invidie împotriva celor mai înstăriți decît el; care socotea că nu e nici o nenorocire și nici o nedreptate să fii nevoit să trăiești din muncă și era înclinat să fie destul de mulțumit dacă are ce munci - Moore și-ar fi putut cîștiga un prieten.
(...) Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuință decentă, curată, plăcută, însă acum, deși tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă - Farren își punea această întrebare. Și ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet și, de asemenea, gîndea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decît o slujbă sub conducerea unui astfel de om.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 142-
NOTĂ M. T.
*Albion
vineri, 1 februarie 2013
O plimbare pe fluviul englezesc Tamisa la sfârșitul secoluklui XIX (MAUGHAM 1902)
Prozatorul englez W. Somerset-Maugham Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Personajul principal, Bertha Ley, descendenta unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul Ley. Musafiră în casa din Londra a mătușii sale necăsătorite, ea primește vizita mai tânărului Gerald.
<(...)
Bertha consimți și o pornită amândoi ca doi colegi de școală hoinărind pe malul apei prin soare și căldură: malurile Tamisei prin cartierul Chelsea au o înfățișare cochetă, o atmosferă frivolaă foarte plăcută duopă ce te saturi de aerul cuminte, așezat, al celorlalte părți din Londra. În ciuda faptului că sunt noi, talazurile Tamisei îți aduc aminte de vremurile cînd uriașul oraș nu era decît un sat mare, cu case răzlețe, cînd lectica era unicul mijloc de locomoție, și cînd doamnele purtau văluri și crinoline, cînd era la modă epigrama, dar nu și ținuta aristocratică.
Deodată, în timp ce priveau valurile scînteietoare, un vaporaș de agrement ce tocmai se apropia de debarcaderul lîngă care se aflau, îi dădu Berthei o idee.
-Ți-ar plăcea să mă duci pînă la Greenwich*? întrebă ea. (...)
Vaporul porni (...).
Vaporașul se oprea din cînd în cînd să ia noi pasageri. Ajunseră la cheiul cam șubred de la Millbank, și apoi la poalele turnurilor bisericii St. John, la cele opt clădiri roșii ale spitalului St. Thomas și la Parlament. Trecură de podul Westminster și de noul și masivul local al Scotland Yardului**, trecură de hotelurile, blocurile și edificiile publice care străjuiesc cheiul Albert, apoi de parcul Temple; dincolo de aceste grandioase, pe partea comitatului*** Surrey, se înșirau magaziile murdare și fabricile din Lambeth. Cînd ajunseră la podul Londrei, Bertha privi cu o curiozitate fără precedent decorul divers; (...) Circulația deveni mai intensă și vaporașul mai aglomerat, cu meseriași, funcționari, fete gălăgioase, care mergeau spre est, la Rotherhithe sau Deptford. Mari nave comerciale așteptau pe mal sau lunecau în josul fluviului pe sub podul Turnului, iar aici apele largi erau înțesate de tot felul de ambarcațiuni, de șlepuri leneșe, dar la fel de pitorești, cu pînzele lor roșii, ca și vasele pescărești din Veneția, de mici remorchere ce suflau și pufăiau, de cargoboturi ce străbăteau oceanele și de mari transatlantice. Pe măsură ce vaporașul înainta, prin fața ochilor li se perindau fel de fel de imagini: grupuri de băieți goi, bălăcindu-se în noroiul Tamisei, sau aruncîndu-se în apă de pe puntea vreunui șlep de cărbuni, ancorat.
Apoi fură învăluiți de o altă atmosferă. Antrepozitele cenușii care străjuiau rîul și fabricele îți vorbeau despre comerțul unei națiuni puternice și spiritul lui Charles Dickens**** dădea un farmec proaspăt scenelor pe lîngă care treceau. Cum puteau fi oare prozaice cînd fuseseră zugrăvite de marele scriitor? Un necunoscut binevoitor dădea cîte un nume diverselor priveliști.
-Priviți, acolo sînt vechile scări Wapping.
Trecură pe lîngă nenumărate cheiuri și docuri, pe lîngă docul Londrei, p elîngă cheiul lui John Cooper și cel al lui William Gibbs (cine-or fi John Cooper și William Gibbs?), pe lîngă bazinul Limehouse și pe lîngă docul West India. Apoi, odată cu o cotitură mare pe care o făcea rîul, intrară în Limehouse Reach și curînd le apărură în fața ochilor contururilor nobile ale Spitalului și nemuritorului monument al lui Inigo Jones*****; în cele din urmă acostară la debarcaderul de la Greenwich.
(...)>
SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 261-262.
NOTE M.T.
*Greenwich=District în sud-estul Londrei.
**Scotland Yard=Poliția Londrei, înființată în 1829 și mutată în 1890 într-un sediu nou.
***Charles Dickens (1802-1870)=Romancier și ziarist englez.
****comitat=Unitatea administrativ-teritorială istorică a Angliei.
****Inigo Jones (1573-1652)=Important arhitect englez care a realizat lucrări în Londra.
<(...)
Bertha consimți și o pornită amândoi ca doi colegi de școală hoinărind pe malul apei prin soare și căldură: malurile Tamisei prin cartierul Chelsea au o înfățișare cochetă, o atmosferă frivolaă foarte plăcută duopă ce te saturi de aerul cuminte, așezat, al celorlalte părți din Londra. În ciuda faptului că sunt noi, talazurile Tamisei îți aduc aminte de vremurile cînd uriașul oraș nu era decît un sat mare, cu case răzlețe, cînd lectica era unicul mijloc de locomoție, și cînd doamnele purtau văluri și crinoline, cînd era la modă epigrama, dar nu și ținuta aristocratică.
Deodată, în timp ce priveau valurile scînteietoare, un vaporaș de agrement ce tocmai se apropia de debarcaderul lîngă care se aflau, îi dădu Berthei o idee.
-Ți-ar plăcea să mă duci pînă la Greenwich*? întrebă ea. (...)
Vaporul porni (...).
Vaporașul se oprea din cînd în cînd să ia noi pasageri. Ajunseră la cheiul cam șubred de la Millbank, și apoi la poalele turnurilor bisericii St. John, la cele opt clădiri roșii ale spitalului St. Thomas și la Parlament. Trecură de podul Westminster și de noul și masivul local al Scotland Yardului**, trecură de hotelurile, blocurile și edificiile publice care străjuiesc cheiul Albert, apoi de parcul Temple; dincolo de aceste grandioase, pe partea comitatului*** Surrey, se înșirau magaziile murdare și fabricile din Lambeth. Cînd ajunseră la podul Londrei, Bertha privi cu o curiozitate fără precedent decorul divers; (...) Circulația deveni mai intensă și vaporașul mai aglomerat, cu meseriași, funcționari, fete gălăgioase, care mergeau spre est, la Rotherhithe sau Deptford. Mari nave comerciale așteptau pe mal sau lunecau în josul fluviului pe sub podul Turnului, iar aici apele largi erau înțesate de tot felul de ambarcațiuni, de șlepuri leneșe, dar la fel de pitorești, cu pînzele lor roșii, ca și vasele pescărești din Veneția, de mici remorchere ce suflau și pufăiau, de cargoboturi ce străbăteau oceanele și de mari transatlantice. Pe măsură ce vaporașul înainta, prin fața ochilor li se perindau fel de fel de imagini: grupuri de băieți goi, bălăcindu-se în noroiul Tamisei, sau aruncîndu-se în apă de pe puntea vreunui șlep de cărbuni, ancorat.
Apoi fură învăluiți de o altă atmosferă. Antrepozitele cenușii care străjuiau rîul și fabricele îți vorbeau despre comerțul unei națiuni puternice și spiritul lui Charles Dickens**** dădea un farmec proaspăt scenelor pe lîngă care treceau. Cum puteau fi oare prozaice cînd fuseseră zugrăvite de marele scriitor? Un necunoscut binevoitor dădea cîte un nume diverselor priveliști.
-Priviți, acolo sînt vechile scări Wapping.
Trecură pe lîngă nenumărate cheiuri și docuri, pe lîngă docul Londrei, p elîngă cheiul lui John Cooper și cel al lui William Gibbs (cine-or fi John Cooper și William Gibbs?), pe lîngă bazinul Limehouse și pe lîngă docul West India. Apoi, odată cu o cotitură mare pe care o făcea rîul, intrară în Limehouse Reach și curînd le apărură în fața ochilor contururilor nobile ale Spitalului și nemuritorului monument al lui Inigo Jones*****; în cele din urmă acostară la debarcaderul de la Greenwich.
(...)>
SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 261-262.
NOTE M.T.
*Greenwich=District în sud-estul Londrei.
**Scotland Yard=Poliția Londrei, înființată în 1829 și mutată în 1890 într-un sediu nou.
***Charles Dickens (1802-1870)=Romancier și ziarist englez.
****comitat=Unitatea administrativ-teritorială istorică a Angliei.
****Inigo Jones (1573-1652)=Important arhitect englez care a realizat lucrări în Londra.
sâmbătă, 10 noiembrie 2012
Fortificarea graniței româno-maghiare în 1916 (PETRESCU 1930)
<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întîia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pămînt ca de un lat de mînă, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece kilometri.
În fața lor, cîteva dreptunghiuri de rețele și "gropi de lup" erau menite să sporească fortificațiile noastre. Toate capetele acestea de tranșee, risipite ici-colo, supraveghind șoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse la cap la cap, un kilometru. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi rîmat, înte-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu rwțele de sîrmă și cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau niște gropi cît cele pe care le fac, jucîndu-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut cîte un mic țăruș, ascuțit apoi ca o țeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adică din timpul bătăliei de la Verdun* - dușmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi și să se împungă în țepi, fie în talpă, fie în spate. Despre "valea fortificată" a Prahovei vorbea cu respect toată țara: Parlamentul, partidele politice și presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decît cu perdelele trase, sau dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă (1).
La 10 mai, în același an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an și mai bine se găsea pe frontieră, deasupra Dîmbovicioarei în munți, tot pentru acoperire și fortificații. Aici, aceeași glumă: cîteva sute de metri de tranșee-jucării erau menite să ilustreze principiule tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stînga pînă la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" însă, cu trei sute de metri de tranșee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuța care ne slujea de popotă și căsuța unde locuia conandantul de batalion. Firește dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci "să vadă" întăriturile noastre, ar fi fost arestat și probabil executat ca spion.
În realitate, vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, cînd ne împărțeam între români și turci, și năvăleam urlînd unii într-alții. Știu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul țării* că "sîntem bine pregătiți", că în doi ani de neutralitate** "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane își luau răspunderea afirmării că sîntem gata "pînă la ultimul nasture, pînă la ultimul cartuș", iar cu știința luptei pînă la cucerirea ultimei poziții, fie ea socotită ca inexpugnabilă.
(...)
(1) E perfect adevărat că în timpul luptelor de mai tîrziu, nici unui comandant de companie nu i-a trăsnit prin cap să ocupe aceste tranșee, care parodiau în mic satele lui Potemkin*, mai ales că nemții nu s-au simțit obligați să vie pe șosea, ca să poată fi vînați cu pușca, ci au ocupat dealurile împădurite negru și clăbuceturile cu pășunile verzi-gălbui.
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 5-6.
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întîia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pămînt ca de un lat de mînă, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece kilometri.
În fața lor, cîteva dreptunghiuri de rețele și "gropi de lup" erau menite să sporească fortificațiile noastre. Toate capetele acestea de tranșee, risipite ici-colo, supraveghind șoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse la cap la cap, un kilometru. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi rîmat, înte-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu rwțele de sîrmă și cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau niște gropi cît cele pe care le fac, jucîndu-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut cîte un mic țăruș, ascuțit apoi ca o țeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adică din timpul bătăliei de la Verdun* - dușmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi și să se împungă în țepi, fie în talpă, fie în spate. Despre "valea fortificată" a Prahovei vorbea cu respect toată țara: Parlamentul, partidele politice și presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decît cu perdelele trase, sau dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă (1).
La 10 mai, în același an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an și mai bine se găsea pe frontieră, deasupra Dîmbovicioarei în munți, tot pentru acoperire și fortificații. Aici, aceeași glumă: cîteva sute de metri de tranșee-jucării erau menite să ilustreze principiule tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stînga pînă la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" însă, cu trei sute de metri de tranșee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuța care ne slujea de popotă și căsuța unde locuia conandantul de batalion. Firește dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci "să vadă" întăriturile noastre, ar fi fost arestat și probabil executat ca spion.
În realitate, vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, cînd ne împărțeam între români și turci, și năvăleam urlînd unii într-alții. Știu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul țării* că "sîntem bine pregătiți", că în doi ani de neutralitate** "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane își luau răspunderea afirmării că sîntem gata "pînă la ultimul nasture, pînă la ultimul cartuș", iar cu știința luptei pînă la cucerirea ultimei poziții, fie ea socotită ca inexpugnabilă.
(...)
(1) E perfect adevărat că în timpul luptelor de mai tîrziu, nici unui comandant de companie nu i-a trăsnit prin cap să ocupe aceste tranșee, care parodiau în mic satele lui Potemkin*, mai ales că nemții nu s-au simțit obligați să vie pe șosea, ca să poată fi vînați cu pușca, ci au ocupat dealurile împădurite negru și clăbuceturile cu pășunile verzi-gălbui.
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 5-6.
sâmbătă, 23 iunie 2012
L. Sciascia (Italia)- „Fiecăruia ce i se cuvine” / 1966 (BOXHALL 2006)
<
Fiecăruia ce i se cuvine
Leonardo Sciascia
n. 1921 (Sicilia), m. 1989
Prima ediție 1966, de Adelphi Edizione (Milano)
Titlu alternativ Binecuvântarea unui om
Titlu original A ciascuno il suo
Leonardo Sciascia a crescut în Sicilia influențată de fascism. Și-a început cariera ca profesor de școală, iar, mai târziu, a devenit unul din cei mai controversați politicieni italieni, fiind deputat din partea Partidului Radical în parlamentele italian și european. Dragostea pentru patrie și aversiunea față de crima organizată și corupția din politică vor deveni sursele principale de inspirație pentru operele sale.
(...)
Un roman polițist care încearcă să înțeleagă motivația psihologică și amploarea influenței niciodată menționatei, dar permanent implicit sugeratei Cosa Nostra sau Mafia, Fiecăruia ce i se cuvine e, totodată, o critică incisivă la adresă unei societăți înrădăcinate într-o tradiție a tăcerii, alimentată cu minciuni, complicitate și vărsare de sânge. SMu
„Implicarea în politică era o pierdere de timp; dacă nu știai asta, era fie pentru că descoperiseși că politica e profitabilă, fie pentru că te născuseși orb.”
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, p. 595.
Fiecăruia ce i se cuvine
Leonardo Sciascia
n. 1921 (Sicilia), m. 1989
Prima ediție 1966, de Adelphi Edizione (Milano)
Titlu alternativ Binecuvântarea unui om
Titlu original A ciascuno il suo
Leonardo Sciascia a crescut în Sicilia influențată de fascism. Și-a început cariera ca profesor de școală, iar, mai târziu, a devenit unul din cei mai controversați politicieni italieni, fiind deputat din partea Partidului Radical în parlamentele italian și european. Dragostea pentru patrie și aversiunea față de crima organizată și corupția din politică vor deveni sursele principale de inspirație pentru operele sale.
(...)
Un roman polițist care încearcă să înțeleagă motivația psihologică și amploarea influenței niciodată menționatei, dar permanent implicit sugeratei Cosa Nostra sau Mafia, Fiecăruia ce i se cuvine e, totodată, o critică incisivă la adresă unei societăți înrădăcinate într-o tradiție a tăcerii, alimentată cu minciuni, complicitate și vărsare de sânge. SMu
„Implicarea în politică era o pierdere de timp; dacă nu știai asta, era fie pentru că descoperiseși că politica e profitabilă, fie pentru că te născuseși orb.”
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, p. 595.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)