Problema slujbei pentru o tânără dintr-o veche familie nobiliară englezească în timpul marii crize economice din 1929 (GALSWORTHY 1933)

<
(...) Dar avea nevoie de bani. Tremura, deși era învelită în blană. Clarul de lună părea s-o pătrundă pînă la os. Ah, casele astea vechi, fără încălzire centrală, pentru că nu le dădea mîna s-o instaleze. În momentul cînd se va termina cu alegerile o să plece la Londra, să facă investigații. S-ar putea ca Fleur să-i recomande ceva. Dacă modistele nu prea aveau perspective, ar putea să-și ia o slujbă ca secretară a unui om politic. Știa să bată la mașină, cunoștea bine limba franceză, avea un scris citeț. Putea să conducă mașina, să stăpînească un cal. Știa tot ce-i nevoie în legătură cu viața la țară, cu manierele, cu protocolul. Trebuie să existe o sumedenie de membri ai Parlamentului care să aibă nevoie de cineva de felul ei, cineva care să-i învețe cum să se îmbrace, cum să refuze un cutare sau cutare lucru fără să supere pe nimeni, și care, în general, să le rezolve toate dilemele. Și mai avea destulă experiență în creșterea cîinilor, și oarecare experiență în ce privește florile, se pricepe mai ales la aranjarea lor în vaze și cupe. Și dacă se punea problema unor noțiuni politice, le putea toci și pe acelea.
Și așa, în acel efemer clar de lună glacial, Clare nu-și imagina cum s-ar putea cineva dispensa de serviciile ei. Cu un salariu și cu venitul ei de două sute de lire pe an, s-ar descurca foarte bine. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 123-124.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Arta versus ortografie in secolul XX (PETRESCU 1933)

<
(...)
- Dar eu nu stiu sa scriu... Ma intreb daca n-as face chiar greseli de ortografie?
- Arta n-are de-a face cu ortografia... Scrisul corect e piinea profesorilor de limba romana. Nu e obligatoriu decit pentru cei care nu sint scriitori. Marii creatori sunt mai abundenti in greseli de ortografie decit bancherii. Eminescu a scris mai putin ortografic decit oricare dintre poetii care l-au urmat si l-au imitat... E indreptat, cind e tiparit, de editorii lui critici. Ortografia o poate cunoaste orice elev premiat in clasa a cincea de liceu.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 8-9.

RETRAGEREA ARMATEI ROMANE DIN PROVINCIA DACIA

Dacia romană - ro.wikipedia.org

Retragerea romană din Dacia a fost o temă controversată în istoriografie, punându-se în discuţie dacă o dată cu retragerea armatei şi administraţiei a avut loc şi o evacuare a populaţiei civile.

Aurelianus (214-275) - liviudanila.blogspot.com

Istoriografia noastră tradiţională plasa evenimentul retragerii armatei şi administraţiei în anul 271, în timpul domniei împăratului Lucius Domitius Aurelianus (270-275) (P.P. Panaitescu, Istoria românilor, Manual pentru clasa VIII secundară, 1942, p.35).

E. Cizek - http://scorilos.wordpress.com

În anii '80, o interesantă analiză a izvoarelor literare latine privind momentul retragerii a fost făcută de prof. dr. E. Cizek (1932-2008), de la Facultatea de limbi şi literaturi străine a Universităţii Bucureşti, în contextul mai larg al sintezei daco-romane(*).

Orosius 1582 - www.biblio.com

Au existat şase autori antici care au abordat tema retragerii: istoricul hispanic creştin Paulus Orosius (375-418), autor al Historiarum adversum paganos libri VII ; politicianul şi istoricul roman Aurelius Victor (320-390), autor al Historiei Romana (360); Eutropius (sec.IV) autor al unui Breviarium ab Urbe condita; politicianul şi istoricul roman Festus (sec.IV) autor al unui Rezumat al realizărilor poporului roman; istoricul got romanizat Iordanes (sec.VI) autor al lucrării Romana (551); Flavius Vopiscus autorul biografiei lui Aurelianus din lucrarea colectivă Historia Augusta (sec. IV).

Gallienus (218-268) - www.istoria.ge

Eutropius - helios.fltr.ucl.ac.be

Unitate romană - www.lovendal.net

Dintre cei şase, cinci plasează retragerea în vremea împăratului Publius liciniu Egantius Gallienus (253-268), epocă marcată de numeroase atacuri ale popoarelor migratoare şi revolte militare provinciale: Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Festus şi Iordanes. Doi dintre cei cinci, Aurelius Victor şi Orosius, vorbesc despre o retragere exclusiv în timpul lui Gallienus. Patru dintre ei susţin o retragere în epoca aureliană, despre care furnizează mai multe informaţii decât retragerea din timpul lui Gallienus: Vopiscus, Eutropius, Festus şi Iordanes. Doar autorul Historiei Augusta afirmă că a existat o retragere în timpul lui Aurelianus, fără a menţiona vreuna în timpul predecesorului său. Ca urmare trei autori, şi anume Eutropiu, Festus şi Iordanes, vorbesc de o retragere în două etape: prima în domnia lui Gallienus şi a doua în domnia lui Aurelianus.

Deşi bilanţul este favorabil lui Gallienus, cu 5 surse la 4, Cizek înclină spre varianta Aurelianus motivând că textele literare dau mai multe amănunte despre retragerea aureliană şi că analiza surselor acestor texte e convergentă cu această direcţie. Cele şase izvoare scrise au fost redactate între anii 360-551, deci la aproape un secol de la evenimentul retragerii din Dacia. Dar autorii aceste izvoare s-au bazat pe surse din secolul III, deci contemporane cu evenimentul. Astfel Vopiscus menţionează pe un Achiolus, funcţionar al împăratului Valerian (253-259), care a scris biografii ale împăraţilor, printre care şi cea a lui Aurelianus. Apoi Palfurius Sura a fost biograful lui Gallienus şi sursa pentru Aurelius Victor.În fine, Eutropius s-a inspirat dintr-o serie de biografii imperiale din sec II-IV, publicată pe la 360 şi reconstituită de istoricul german Enman, fiind cunoscută ca Istoria imperială a lui Enman sau EKG.

După ce analizează critic relaţiile dintre toate aceste izvoare, prof. Cizek le prezintă astfel: Acholius a fost o sursă pentru EKG care la rândul său a fost sursă pentru Vopiscus şi Eutropius. Aceştia au fost surse pentru Symachus şi respectiv Festus, care la rândul lor au fost sursele lui Iordanes. De asemenea, Aurelius Victor a fost sursa lui Eutropius şi a lui Orosius. O analiză detaliată poate fi găsită în articolul lui E. C., Les textes relatifs a la evacuation de la Dacie et leurs sources (’’Latomus’’, 1986, p.147-159).

H. Daicoiviciu - www.comune.ro

Claudius II - www.roman-empire.net

Monedă Claudius II - ro.wikipedia.org

În ceea ce priveşte evenimentul propriu-zis, Cizek subscrie la teza arheologului Hadrian Daicoviciu (1932-1984) (Gallieno e la Dacia, Roma, 1979) şi anume că Dacia a fost părăsită în două etape. Mai întâi în timpul lui Gallienus fie prin ocuparea ei de către goţi, fie mai probabil printr-o secesiune a forţelor armate romane din provincie. Acest separaţie ar fi avut loc după 259, probabil 267-268. Apoi a avut loc o recuperare a provinciei în timpul lui Aurelianus sau mai probabil al lui Claudius II Goticul (268-270), despre care se ştie că i-a zdrobit pe invadatorii goţi la Naissus (Niş, Serbia) în 269. Izvoarele arheologice vin să confirme această recuperare, tezaurul de la Viişoara (Dolj) conţinând peste 176 de monede emise în timpul lui Claudius II, mai multe decât cele emise în timpul lui Gallienus. De asemenea, tezaurul conţine şi mai multe monede emise în domnia lui Aurelianus, dar care nu au fost bătute la Roma. Deoarece atelierul monetar din Roma este redeschis în 274, concluzia care se poate trage este că o a nouă părăsire a Daciei a avut loc în 273, an în care Aurelianus terminase procesul de reunificare a imperiului şi putea face demersuri de restructurare a apărării întinsului său teritoriu.

C. Petolescu - www.unibuc.ro

Regalianus - www.roman-emperors.org

O opinie contrară lui Daicoviciu şi Cizek, adică evacuarea Daciei în timpul lui Gallienus, poate fi găsită în studiul lui C. Petolescu, Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare, (’’Traco-Dacica’’, 5, 1984, pp.188-192). Este posibil ca această separare să fi fost legată de revolta din 260 a lui Regalianus, care s-a bazat pe armata din Dacia.

Sursele nu vorbesc de o evacuare totală a populaţiei civile, relevantă fiind mărturia lui Iordanes, care fiind originar din Dobrogea era un martor ocular al continuităţii daco-romanilor în fosta provincie. Cizek observă, din punct de vedere arheologic, că migratorii nu s-au infiltrat în Dacia romană decât la mijlocul sec. IV, ceea ce lasă să se întrevadă că fosta provincie a fost până atunci un teritoriu tampon între imperiu şi

Barbar - www.descopera.ro

’’barbaricum’’ (lumea barbară). Iar faptul că unii autori antici nu pomenesc despre o părăsire a Daciei nici sub Gallienus, nici sub Aurelianus, la care se adaugă faptul că Aurelianus a înfiinţat două provincii Dacia la sud de Dunăre, trimit la ideea că romanii nu vedeau părăsirea Daciei ca fiind definitivă.

(*) Eugen Cizek, Sinteza daco-romană, în E. Cizek (coord.), Romano-Dacica I. Izvoare antice ale istoriei României, ed. II, Universitatea Bucureşti, 1992, pp. 11-58.

23 aprilie - Ziua bibliotecii - Ziua bibliotecarului („Pro Unione” 2000)

MARIA GÂRBE, 23 aprilie, Ziua bibliotecii și a bibliotecarului, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 201-3.

Noi, bibliotecarii, avem puține evenimente care să fie numai ale noastre. De cele mai multe ori suntem creatori și participăm la evenimentele altora, suntem colecționari și furnizori de informații pentru micile sau marile întâmplări intelectuale din jurul nostru. De aceea, la Conferința Asociației Naționale a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România (ANBPR) din 24-26 septembrie 1998 la Piatra Neamț, Filiala ANBPR Maramureș a propus ZIUA BIBLIOTECII și A BIBLIOTECARULUI la 23 aprilie. Nu chiar întâmplător a fost aleasă această zi. Din 1995, prin rezoluție UNESCO - 23 aprilie este ZIUA MONDIALĂ A CĂRȚII ȘI A DREPTULUI DE AUTOR. Sunt sărbători a căror semnificații e greu să fie cuprinse în vorbe puține și separate.
Gândirea materializată, mesajul scris au avut suporturi diferite și forme de prezentare în funcție de nivelul tehnic al societăților: tăblițe de lut, lemn, gresie, fildeș sau metal (acoperite uneori cu ceară), coji de ou, carapace de raci, de stridii, de scoici, piei și intestine de animale, pergament (piele de oaie, măgar sau vițel preparate), frunze de palmier sau măslin, scoarță de copac, pânză, papirus, hârtie, dischete și microfilme.
Cele mai vechi cărți sunt considerate tabletele cuneiforme din Mesopotamia și sulurile de papirus din Egipt. Scrierea cuneiformă este scrierea prin semne imprimate în plăci de argilă și cuprinde anii 3500-100 î. Ch.
Indiferent de înfățișare, conținut material, tehnologie de confecționare și multiplicare, felul alfabetului folosit, CARTEA este o formă de transmitere a tezaurului de cunoștințe generațiilor următoare. Cartea conține informație, iar informația este putere.
BIBLIOTECILE s-au născut odată cu cărțile, fie că erau codexuri și tipărituri, fie că erau colecții de tăblițe și suluri. De exemplu, tăblițele de lut erau păstrate pe polițe în adâncituri de ziduri sau atârnate pe pereți asemenea tablourilor. Romanii își depozitau manuscrisele rulate în cutii cilindrice, librarii englezi aveau să transporte tipăriturile în butoaie de lemn. În unele biblioteci volumele erau prinse în lanțuri de pupitru pentru a le feri de răufăcători.
La această sărbătoare se cade pomenit cel care a inventat în Europa tiparul cu litere mobile din plumb, germanul Johann Gutenberg (1400-1468), de la a cărui naștere sărbătorim 600 de ani.prima lui carte, faimoasa lui „Biblie cu 42 de rânduri” tipărită în latină. a fost redată în 200 de exemplare, dintre care 35 pe pergament, iar restul pe hârtie.
Mult timp bibliotecile erau numai proprietăți private sau mănăstirești, cu circuit închis. Medicul parizian Gabriel Naude (1600-1653) este printre primii care au oprit embargoul din biblioteci, deschizându-le și pentru alți oameni în afară de regi, principi și cardinali. Așa s-a ajuns în zilele noastre la biblioteci cu pereți de sticlă, în aer liber sau pe calculator, constituind adevărate bănci de date.
Cu gândul la cele mai vechi biblioteci am reținut pentru dv. că faraonul Ramses II (1290-1224 î. ch.) a organizat la palatul din Teba o bibliotecă, iar pe frontispiciul clădirii stătea scris LEAC PENTRU SUFLET, ceea ce ne lasă să înțelegem prețuirea de care se bucura lectura cărților încă de pe atunci. Nu este mai puțin adevărat că în lietura de specialitate întâlnim „biblioterapie” (Biblion= carte+terapie), adică tratarea anumitor boli cu ajutorul unor lecturi adecvate.
Un motiv în plus de a-l numi pe BIBLIOTECAR medic de suflet.
Activitatea într- bibliotecă înseamnă colectare, conservare, organizare și difuzare de carte și informații. Iată ce se întâmplă într-o bibliotecă în spatele ușilor închise. După înregistratrea în scriptele contabile, se face clasificarea cărții pe baza conținutului ei, ceea ce presupune o citire „în diagonală”,  sau mai insistentă uneori. urmează întocmirea fișelor pentru cataloagele de lucru ale bibliotecarilor și altele pentru cititori. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” are următoarele cataloage: alfabetic/pe autori, alfabetic/pe titluri, sistematic/pe domenii. Aceste fișe dau posibilitatea beneficiarilor să găsească informațiile de care au nevoie.
Exemplific cu volumul Convorbiri cu Ion Săcăleanu sau O viață pentru muzică a scriitorului V. R. Ghenceanu, ed. Proema, 1999 și redau un minimum de fișe care se întocmesc pentru acest exemplar:1 fișă la Ghenceanu V. R. (autor), 1 fișă la Săcăleanu N. (despre) (apare în carte), 1 fișă la Băințan Valentin (despre) (apare în carte), 1 fișă la Convorbiri cu Ion Săcăleanu... (titlu), 1 fișă la O viață pentru muzică (titlu).
Cartea are un singur titlu, dar pentru că pare fragmentat și cititorul poate să rețină în grabă numai o parte, facem 2 fișe pentru a facilita găsirea informației: 1 fișă la Istoria muzicii, 1 fișă la Biografii/personalități MM.
Introducerea în baza de date pe calculator a tuturor volumelor existente în bibliotecă ne va permite și alte chei de regăsire a informației: pe subiecte, la cuvinte cheie etc.
Urmează apoi acțiunile de valorificare a fondului acumulat. Iar bibliotecarul de la relații cu publicul trebuie să aibă solide cunoștințe în toate domeniile, intuiție, perspicacitate pentru a răspunde prompt că , de exemplu, despre Big Ben-ul Londrei sunt cărțile „cutare”, iar despre Bing Bang (Marea Explozie Inițială) sunt cărțile „cutare”.
Ducându-și fără paradă, în demnitate, destinul, slujitorii cărții au făcut din biblioteci un spațiu al încrederii în cultură, ca liant vital pentu ziua ce vine. Beneficiarii serviciilor de la bibliotecă trec pragul acestor instituții pentru informare, documentare, cercetare, petrecerea timpului liber. Bibliotecarii sunt cei care îi ajută să găsească răspunsurile căutate. Iar dacă cineva i-a numit pe aceștia (pe ele bibliotecarele, penelopele): profesori de fericire - n-a greșit. Multe pagini ar putea consuma cu scrisul fără a epuiza relatarea activității dintr-o bibliotecă și profilul unui bibliotecar. Am convingerea că vor încerca să-și păstreze „titlurile” primite și în biblioteca electronică respectând legile lui S. Ranganathan: 1.Cărțile sunt destinate utilizatorilor, 2.Fiecărui cititor, propria carte, 3.Fiecărei cărți, propriul cititor., 4.Să economisim timpul cititorului, 5.Biblioteca este un organism care crește și evoluează.
Iar sărbătorile primăverii continuă cu ZIUA MONDIALĂ A DEZVOLTĂRII CULTURALE la 31 mai. Fiecare eveniment va fi marcat de colectivul B. J. „P. D.” Maramureș, dar și de alți colegi și colaboratori prin vitrine și expoziții de cărți sau alte întâlniri specifice.

Interviu cu Dumitru Radu Popescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

D. R. P.: -Cînd nu ai un răspuns al tău te ascunzi după clasici și te explici cu ajutorul lor. Se poate învăța istorie de la Homer? Unii zic că este cel mai mare istoric al grecilor, pentru că le-a inventat acestora o lume, le-a pus o piatră la temelia istoriei lor, și numai a lor. Se poate învăța istorie de la Eschil, Euripide, Sofocle? Istoria adevărată au scris-o Herodot, Plutarh, Tucidide. Shakespeare, care a preluat din Plutarh și alții date pentru unele din piesele sale, a scris o altă istorie decît cea adevărată. El descrie și o istorie a sentimentelor, a ideilor, și nu numai a unor momente reale. (...) Delirul și Incognito sînt oare exact istoria acelor ani? Sînt și nu sînt. Un autorul trebuie să aibă ambiția să scrie o istorie riguros exactă? Ar fi și greu să devină un grefier al istoriei. (...) Un romancier trebuie să aibă putere de selecție, trebuie să gîndească datele oferite de istorie din punct de vedere estetic, să fie adică un artist al istoriei, un interpret al ei și nicidecum un contabil harnic, dar lipsit de o înțelegere superioară a faptelor.

-Am și scris o piesă, Cezar, măscăriciul piraților, care e o meditație asupra puterii.

-(...) Și e știut că în copilărie se fixează cele mai puternice impresii. Apoi, poate din pricina tradiției romanului românesc care a descris în nenumărate rînduri satul.

-În tinerețe scrii uneori din inconștient. Creația are un aspect hormonal ca o secreție. (...) Dar la un moment dat am avut revelația că trebuie să fiu cinstit cu mine însumi și deci cu ceilalți, că scrisul implică o responsabilitate gravă, prin el modelezi conștiințe. Altfel, totul e de vânzare.

-Ca orice om, am fost și nedreptățit și am și nedreptățit.

-(...) Eu aș lega-o de setea de dreptate a epocii, de curajul societății noastre revoluționare de a-și semnala unele erori înfăptuite de anumite personaje la începutul lumii socialiste.

- O mare deschidere a politicii statului nostru a atras după sine cărți deschise, curajoase. (...) Curajul din cărțile unor scriitori este curajul politicii statului român de a dezbate propria sa istorie.

-Ce ați învățat din istoria ultimulului deceniu care a trecut?

- (...) A dispărut frica din oameni, de ven., de tine însuți. (...) Sigur, unii, astăzi, speriați de cîte li se cer să înfăptuiască aici, pe acest pământ românesc, cred că își pot găsi fericirea în altă parte. (...) Ei își asumă un destin individual, izolat de al țării în care s-au născut. Acestora le-aș aminti ce spunea Sadoveanu: păsările călătătoare își au cuiburile la noi.

- În ultima vreme se scrie cam mult despre anii 50, dar nu tot la fel de mult ca despre zilele în care trăim astăzi.

- Romanele adevărate ale acelei epoci nu au fost scrise la vremea lor. (...)

- Să ne amintim de nuvela mea Duios Anastasia trecea. Am pornit la scrierea acelei nuvele de la un fapt real. (...) Mi s-a părut facil, mi s- a părut un lucru din afara istoriei să dau un final fericit nuvelei. Aș fi respectat o biografie, dar aș fi trădat o idee.

-Care anume?

- Ideea personajului exemplar care nu poate să fie decît un personaj tragic. (...) Dacă Horia, Bălcescu, Iancu nu ar fi avut sfârșitul pe care l-au avut nu ar fi devenit eroi, adevărate repere pentru neamul nostru. Ei nu și-au tăgăduit pînă la moarte ideile. (...) Istoria e demagogică dacă nu e populată de eroi.

- La un moment dat, tragedia a devenit prea retorică în frazare. Grotescul corijează acest exces.

- (...) Am dorit să trecem prin momente fundamentale ale exist. – nașterea, nunta, viața de familie, moartea – așa cum ne-au învățat moșii și strămoșii noștri.

- Unii comentatori au remarcat repede apropierea care se poate face între Duios Anastasia trecea și Antigona.

G. A. - (...) În cărțile dvs. sînt adeseori evocate cred. vechi, rituri, obiceiuri.

D. R. P.- (...) Dar iată că vine un Brâncuși care pleacă de la o lume țărănească, a noastră, și nu folclorizează, ci adoptă o viziune plastică. îndrăzneață, modernă, fiind în același tip și cosmică. Țuculescu, de asemenea, Enescu la rîndul lui a valorificat superior resursele folclorice. (...) S-a interpretat de atîtea ori mitul lui Sisif, dar nu cred că Tinerețe fără bătrînețe... este un basm cu mai puține înțelesuri decît mitul antic.

- Miturile ne pot deveni contemporane dacă le vezi într-o lumină de azi.

- Mitul are multiple fațete și fiecare poate descoperi ceva cercetîndu-le. (...) Cel care interpretează mituri nu e un creator de mituri, ci un om care încearcă stabilească un dialog cu ele. Superba carte a lui O. Paler Mitologii subiective este un exemplu în acest sens.

G. A. - Cărțile pe care le-ați scris în ultimii ani?

D. R. P. - Ele înregistrează o deplasare de la mișcare a gesturilor către o mișcare a gîndurilor.

„Valori expresive în literatura română veche” (ROTARU 1976)

 Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, vol. I, Minerva, București, 1976, 320 p.

Cuprins
7 Cuvînt lămuritor
11 Idei despre scris și scriitori în literatura română veche
57 Întîia realizare a limbii române în proza cultă: Cronica lui Grigore Ureche
147 Miron Costin și cronica sa
193 Ion Neculce cronicarul artist
275 Anexă: Dicționar stilistic al cronicii lui Grigore Ureche
309 Resume
313 Indice de nume

coperta 4: Izvorîtă dintr-o relativ îndelungată practică profesorală, lucrarea își propune în acest prim volum „recitirea” marilor cronicari moldoveni sub un unghi de privire nou, eliberat de încărcătura factologică devenită tradițională. Tendința autorului, expresă pe alocuri, sperăm și îndreptățită, este de a integra organic literatura cronicărească fluxului general al dezvoltării prozei românești. Mijloacele puse în lucru sînt diverse, în lumina unui eclectism luminat atent, fără paradă de erudiție, supunerea la obiect primînd înainte de orice. A precumpănit ceea ce am putea denumi, fără pretenții anume, critica lingvistică și stilistică. Aceasta pentru că autorul acordă un rol hotărîtor limbii ca factor de cultură. În același sens vine și primul capitol al lucrării, tratînd despre ideile celor vechi în legătură cu rosturile scrisului. Aproape nici unul dintre scriitorii cei vechi nu s-a gîndit să facă beletristică în sensul modern. Și cu toate acestea, astăzi nu se mai îndoiește nimeni, arta cuvîntului s-a manifestat în scrisul lor, în certe cazuri, pe deplin.

Cultura literelor (CSEH 1973)

GUSZTAV CSEH, Scrisul, Dacia, Cluj-Napoca, 1973

Prefață

Introducere

Din istoria scrisului
Probleme ale practicii scrisului

Planșe

Prefață - Viorica Cristea
(5-8) În zilele noastre, știința adaugă neîncetat alte și alte capitole patrimoniului bunurilor spirituale și materiale ale omenirii. Noul și mai noul solicită, însuflețesc, imprimînd existenței umane un ritm alert, mutațiile succedate pe toate planurile activității și gîndirii umane devenind - paradoxal - „coordonata fixă” a existenței și acest perpetuum mobile  al inteligenței și energiei  omenești are la  un număr restrîns de semne grafice, scrisul.
Ordinea, dacă vrem enumerare, ar fi după cum urmează: natură - om - muncă - idee - limbă - scris. Timpul scurs de la apariție omului pe pămînt și pînă la ivirea primelor scrisuri, însumează peste un milion de ani, transmiterea orală a gîndirii a apărut de 500000 de ani, sistemul de transpunere grafică a gîndului, ideografia, are 6000 de ani, iar litera în accepțiunea noastră numără 3000 de ani. De unde, înaintea apariției scrisului experiența umană era nevoită să pornească iarăși și iarăși de la zero, odată cu fixarea ideii prin semne grafice, s-a produs și miracolul acumulării și preluării rezultatelor, una din premizele mersului înainte. Rolul imens al scrisului, al literelor, al cifrelor, rezidă în absoluta lor forță de exprimare a tot ceea ce a dat la iveală gîndirea omenească, asigurarea perenității roadelor gîndirii omului, minunata dar muritoarea creație a naturii.
Trebuie spus însă, că scrisul nu a jucat în toate organizările sociale un rol de identică importanță, funcția sa socială fiind în anumite perioade limitată, denaturată, negată chiar, în concordanță cu imperativele intereselor forțelor conducătoare. Au existat perioade în care scrisul devenea dreptul sacru al unei pături sociale restrînse și care îl practica în scopuri foarte restrîns sociale. Cu toate meandrele căilor sale, cu tot ritmul arbitrar încetinit uneori de către ocultul social, scrisul și-a continuat drumul său civilizator, iar civilizația îi adresează la rîndul ei, solicitări speciale; stenografia, de exemplu, s-a născut după modelul abrevierilor atît de dragi evului mediu european.
Scrisul, dezvoltarea sa, are o istorie amplă, deoarece s-a născut în fucție de nevoi economice și sociale diverse, în mod spontan, în diferite puncte ale globului. A îmbrăcat pe parcurs, sub imperiul unor condiții date, forme foarte variate și a suferit de-a lungul mileniilor nenumărate schimbări privind forma și numărul semnelor sale, adaptate la nevoile limbii popoarelor care-l preluau și îl cultivau, de asemeni conform unor imperative proprii.
Cele trei mari capitole ale dezvoltării scrisului sînt pictografia, ideografia și scrierile fonetice (precedate fiind de încercările de memorizare prin semne numite mnemotehnice, care includ la rîndul lor un mare număr de „variante regionale”). Scrisul ideografic, strălucit reprezentant de hieroglifele egiptene și cuneiformele sumero-babiloniene poartă în sine germenii scrisului fonetic, din elementele cărora geniul practic al fenicienilor face să apară alfabetul. Scrierea feniciană a dat naștere scrierilor alfabetice, dar generalizarea scrierii alfabetice nu se leagă de numele fenicienilor: alfabetul grecesc va fi baza tuturor scrierilor alfabetice europene și alfabetul aramaic dezvoltat tot din scrierea semitică de nord devine baza scrierilor alfabetice din Asia centrală, India și unele părți ale Africii.
Există la noi în țară cărți originale sau traduceri, care tratează pe larg istoria dezvoltării scrisului sau unele capitole de semnificație deosebită, adresîndu-se categoriilor diverse de cititori. Deci, aspectul informării publicului nostru privind latura dezvoltării scrisului legat de condițiile sociale, geografice etc s-a realizat. Dar nu s-au epuizat,  prin tratarea dezvoltării istorice, toate implicațiile majore ale scrisului.
Prezenta carte, exemplar singular în limitele genului, își propune un țel aparte: pornește de la cunoașterea faptului că scrisul, pe lîngă însușiri funcționale, are și o latură estetică, adică litera
în sine poate produce satisfacții artistice sau contrarul acesteia. Formele complexe de manifestare, sub care ne apare litera: cărți reviste și toată suita produselor graficii publicitare la rîndul lor acționează, dincolo de conținutul pe care-l mediază și sub aspect pur vizual, operînd asupra privitorului cu factori ca: echilibrul volumelor, repartizarea justă a petelor albe și negre, ritmizarea judicioasă în cadrul textului scris etc. Prezenta carte inițiază cititorul în legile care guvernează lumea literelor sau mai precis care stau la baza esteticului acestei lumi. Litera este prezentată ca o entitate complexă născută din funcționarea simultană a instrumentului de scris, a materialelor utilizate, care împreună îi vor hotărî caracterul. Tot ce apare în acestă carte își propune să fie operant. Totul se află sub semnul utilității, fie a utilității aplicabile în practică, fie sub aspectul utilității în procesul cunoașterii. În măsura în care considerăm cultura generală un bagaj variabil de concepte de bază, cu a utorul cărora omul de azi „vede” și „înțelege” situat nu în afara, ci înlăuntrul problemelor, realitatea care-l înconjoară, putem considera că această carte aduce un real serviciu social. Comunicarea prin intermediul scrisului  ne înconjoară pretutindeni. prezența scrisului în jurul nostru are frecvențe copleșitoare și multitudinea formelor pe care le îmbracă este nesfîrșită. O mare energie umană se cheltuie ca înfăptuirea lor să poarte și însemnele calitativului și este un adevărat neajuns social că aceste apeluri vizuale nu-și găsesc decît puțini destinatari. Noi nu mai avem analfabeți, dar din păcate este încă redus numărul celor ce desprinde frumusețea specifică a lumii literelor, a textului scris.
Cel ce va parcurge cartea de față și va cerceta mare său material documentar, se va raporta în viitor altfel la tot ce are vreo contingență cu scrisul, cu lumea literelor. Va fi în măsură să întrevadă calități sau să măsoare gradul de nerealizat. Astfel, pentru munca graficienilor, a editurilor, a poligrafiilor, care reclamă un public receptiv, cît de cît inițiat, lucrarea prezintă un ajutor virtual.
Aspectul istoriei dezvoltării scrisului este tratat succint, asigurîndu-se însă un anumit nivel de cunoștințe, în posesia cărora un nespecialist se poate considera orientat și într-o măsură - documentat.
Volumul de față este lucrarea onestă și valoroasă, rezultanta unei experiențe de o viață. Autorul, ani îndelungați a funcționat ca profesor în școli și institute de specialitate și a practicat grafica publicitară de pe pozițiile unui temerar artist al literelor. Temerar, fiindcă avînd cultul perfecțiunii, nu a acceptat niciodată compromisuri față de normele eticii profesionale, pe care și le-a impus de la începuturile activității sale: totul sub semnul calității, al preciziei, al finisării meșteșugite, nici un rabat facilului sau imposturii drapată în faldurile modei.
Omul și opera în fața cărora își prezintă afecțiunea și profunda prețuire un fost student și coleg.

Introducere
(12-13) Scrisul, litera, ideea așternută pe hîrtie, au un rol tot mai important în viața contemporană. Semnele scrisului sînt ostașii culturii; datorită lor se păstrează datele științei și se extinde civilizația. Scrisul face posibilă acumularea și transmiterea cunoștințelor și semnalează progresul vieții înconjurătoare. Scrisul orientează și delectează, el este factor  activ în mai toate manifestările vieții. În cursul istoriei, scrisul a fost exponentul vieți spirituale și în același timp, prin stil, purtătorul gustului epocii respective.
Numărul semnelor scrisului este relativ restrîns; se rezumă la 25-30, dînd totuși variații nesfîrșite de litere. În cărți, în reviste, pe afișe, le găsim în toată varietatea lor, concurînd în eleganță, spirit și expresivitate.
Adevăratul om de cultură aspiră să cunoască istoria scrisului, dezvoltarea sa, din antichitate pînă în zilele noastre. Literele, toate, cu suita lor de variațiuni, ni se adresează nemijlocit; recunoaștem fiecare formă, deși lumea literelor, a formelor lor, este infinită, aidoma muzicii. Formele vechi, perimate dispar, fiind înlocuite cu altele, noi, evoluția scrisului împletindu-se organic cu dezvoltarea societății, a culturii sale.
Lucrarea de față urmărește apropierea cititorului de lumea literelor și of ace prezentînd succint în primul capitol cîteva date din dezvoltarea istorică a scrisului, în cel de-al doilea raportul reciproc determinat al trinității literă - instrument - materialul purtător al scrierii, celui de a-l treilea capitol revenindu-i problemele legilor care guvernează în domeniul scrisului. În continuare, lucrarea pune la dispoziția celor interesați planșele anexate, ilustrînd 42 de tipuri de litere.

O istorie a scrisului
(13) Multe milenii s-a scurs în istoria omenii, fără să se poată sesiza vreo dezvoltare. Descoperirile oamenilor, experințelor au rămas izolate, lipsindu-le mijloacele de fixare, de păstrare și extindere a cunoștințelor. Fiecare generație a fost pusă în situația de a redescoperi ceea ce putea moșteni de la predecesori.
Notarea, fixarea ideii umane și transmiterea ei urmașilor devine tendința firească a omului ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare; dar a trebuit să treacă mii de ani pînă cînd omul a reușit să găsească niște semne, ce încă nu se pot numi scriere, care să înlesnească comunicarea. Omul primitiv uza de niște semne convenționale. De exemplu, chinezii, cu 6500 de ani î. e. n., se foloseau de sfori convenționale de intestine pe care le înnodau la o anumită distanță și într-un anumit mod. (...)

Referințe

http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000013115&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG

https://florinf.wordpress.com/2009/11/01/gusztav-cseh-scrisul/