„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.

„Momente de istorie literară” (RAICU 198?)

 Lucian Raicu, Momente de istorie literară, „Tomis”, Constanța, 198? 

Patruzeci de ani de la primele lecturi, peste treizeci de ani de amintiri din viața literară - nu e deloc dar deloc puțin, nici nu se mai potrivește formula de acum cincisprezece ani: „răstimp  relativ scurt”, nu mai e „scurt” nici dintr-o optică liniștitoare, voioasă și optimistă. Prin 1948, când elev în clasa a patra de liceu fiind, observam pe străzile Bârladului persoana gravă și absentă a scriitorului Traian Coșovei, autorul nuvelei La Talianul, venit (trimis) pe la noi în aspră „muncă” de documentare, tânărul poet de astăzi Traian T. Coșovei, fiul încă mai tânărului de atunci (viitor) tată, nu se născuse; nici el și nici unul din fruntașii generației noi de astăzi. Nu se ivise pe lume Mircea Dinescu când l-am întâlnit pe Labiș la Conferința tinerilor scriitori din Moldova. Nici Mircea Cărtărescu, nici Bogdan Lefter, Mariana Marin Alexandru Mușina, Ioan Buduca nu fuseseră înregistrați la oficiul de nașteri din urbele natale. În anul când Nichita Stănescu publica versuri la gazeta de perete a liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești, Nicolae Labiș cucerea premiul întâi pe țară la Olimpiada de limba și literatura română (tema: „Lupta de clasă în folclor”), iar la București, la Șosea, era de acum bine consolidată Școala de literatură și critică literară Mihai Eminescu: primele două serii, avându-i printre cursanți - înaintea seriei Labiș - pe D. Micu, Aurel Rău, Ștefan Bănulescu, Al. Andrițoiu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Ion Lăncrăjan, Aurel Martin, S. Damian, Pop Simion, Victor Tulbure. Cursanți scoteau și o revistă (șapirografiată) intitulată Anii de ucenicie, omagiu adus cunoscutei cărți lui Sadoveanu. Promoția a treia îl desemnase pe Nicolae Labiș să conducă sectorul de poezie al voluminoasei reviste (redactor-șef era, în 1952-1953, Radu Cosașu, reputat publicist de la Revista elevilor, un tip matur de 21 de ani împliniți. Publicau versuri în revistă (în selecția lui Labiș, el însuși de șaptesprezece ani, ascultat și de mult glorios) Doina Sălăjan și Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei și Doina Ciurea, Nicolae Motoc și Florin Mugur; aceștia erau vedetele, celebritățile, răsfățații cărora li se îngăduiau destule; pe lângă ei erau alții mai cuminți, mai respectuoși cu schemele zilei, mai prezenți în succesiunea fără de abatere a evenimentelor, proaspetelor aniversări, centenarelor. Unii dintre cei mai citați își permiteau să fie, în virtutea talentului evident, mai liberi în tratarea temelor și chiar „apolitici” (să scrie adică despre dragoste cu melancolie, rău văzută de supraveghetorii mai îndărătnici. După 1953 climatul Anilor de ucenicie se destindea, în limita posibilităților, văzând cu ochii. Neastâmpărații „seriei” în plină desfășurare începuseră să fie priviți cu mai multă omenie și răbdare (cine ar fi crezut?), cu un părintesc umor al acceptării. Esenienii își cam luau revanșa asupra maiakovskienilor, teribilele lor elanuri și tristeți (de moarte) pătrundeau în paginile entuziastei publicații în egală măsură cu cele dedicate lumii prieteniei, actului naționalizării sau demascării forțelor imperialiste. La gazeta de perete a școlii stârnise senzație articolul acceptat, publicat, pur și simplu publicat al unui elev care recomanda „inefabilul” în materie de poezie; morocănoșii, pentru moment, trebuiau să bată în retragere. Nu vorbise și Eminescu (autorul exemplar al poemului Împărat și proletar) despre existența unui „nu știu ce” în materie de sentimente? Nu vorbise de „inefabil” chiar și G. Călinescu, deputat în Marea Adunare Națională? Nu le era simplu morocănoșilor să dea replica unor argumente de asemenea gravitate. Chiar și umorul, ironia, râsul de toate felurile începuseră să facă ravagii printre elevi, spre marea nemulțumire și profunda derută a unor membri care socoteau că se mersese prea departe, se râde fără măsură, se mai cântă și cântece vechi. Atribute ale tinereții, desigur, dar unde se va ajunge dacă sunt îngăduite și cultivate în spiritul unei condamnabile de „gură-cască”? Elevii mai neastâmpărați (Labiș - primul dintre ei, călăuzitorul, inițiatorul de temeri) evadau spre zonele centrale ale încă vechiului nostru București, spre Capșa, de pildă, spre Cafe de la Paix, spre bătrânul Gambrinus, spre mai tânărul Trocadero (tânăr, dar deschis toată noaptea) și, doamne, ce le era dat să vadă? Lucruri inadmisibile și pe care bietul „director de studii” al școlii, un alarmist, un lăcrimos auster, un foarte tenace supraveghetor, iritat de fatala evoluție a situației, le contempla, în cazul cel mai fericit, cu o îndurerată clătinare din cap. Putea fi văzut la o m masă - și elevii vedeau asta cu ochii lor dilatați de uimire, de admirativă neîncredere - cum Ion Barbu, sorbind dintr-un pahar mai ales de oranjadă, rezolvă probleme de matematică superioară. Dacă vreunul dintre tinerii elevi deciși să asimileze tainele „măiestriei artistice” îl privea timid, emoționat, insistent, marele poet nu se supăra; uneori, interesat el însuși, îl invita să ia loc și asta se putea povesti ceasuri, zile și săptămâni întregi. La altă masă, neverosimil de real, autorul Esteticii - Tudor Vianu. Adrian Maniu nu se lăsa nici el așteptat; îl întovărășea uneori la o cafea, la un coniac, atoateștiutorul Șerban Cioculescu. Cum să nu se tulbure Nicolae Labiș și colegii săi, cum să nu cadă pe gânduri? Cădeau, desigur, pe gânduri și vorbeau între ei și mai ziceau una-alta și zicerea devenea uneori vers, proză, critică și în oricât de naiv rudimentare forme, zicerile acestea erau simptomatice, demne de toată atenția.

Debutul lui Nichita Stănescu a constituit vârful de lance al impunerii și afirmării unei alte strălucite generații, ajunsă repede la maturizare, la o meritată audiență și reputație publică, stimulată și de conștiința solidară a criticii literare (un cuvânt greu au avut și prietenii literari; l-aș cita pe Al. Ivasiuc). Poeți de talent, câțiva dintre ei mari poeți, debutează odată cu Nichita Stănescu sau, în anii îndată consecutivi, pe calea de el deschisă. Nici unul nu seamănă cu autorul Necuvintelor;  în nici un caz nu-i sunt subordonați, dar toți colaborează cu el, într-o diversitate de forme, la înnoirea ambianței, la promovarea unor noi structuri lirice. Numele cel mai des asociat în faza începuturilor este cel al lui Cezar Baltag, poet de remarcabilă profunzime, cu volum de debut tot în 1960 (Cununa de aur), dar deplin exprimat în Vis planetar (1964), Răsfrângeri (1966), Monade (1968), Odihnă în țipăt (1969). Când Nichita Stănescu dă la iveală O viziune a sentimentelor, în 1964, Marin Sorescu se semnalează cu volumul de inteligente parodii Singur printre poeți, el urmând a se impune definitiv (ca unul dintre cei mai importanți poeți de după război) cu Poeme (1966), Tinerețea lui Don Quijote (1968), La Lilieci (1973). Ioan Alexandru publicase primele versuri, ca și Nichita Stănescu, în revista Tribuna, dar atrage puternic atenția (și consimțirea criticii literare) cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966). Ana Blandiana își sincronizează debutul (Persoana întâia plural, 1964) cu a doua carte a lui Nichita, dar convinge cu Călcâiul vulnerabil (1966). Anul 1965 înregistrează debutul fulgerător al lui Adrian Păunescu (Ultrasentimente), mai edificator continuat în sensul dramatizării obsesiilor cu Mieii primi (1966), Fântâna somnambulă (1969).

După un excepțional debut (1964)  în reviste (girat de autoritatea unui Geo Dumitrescu, a unui Ștefan Aug. Doinaș), Marcel Mihalaș publică volumul Nume, unanim salutat de cronicarii literari ai momentului (N. Manolescu, E. Simion, Valeriu Cristea și alții), de o factură singulară - și ceea ce îl singularizează și mai mult - întru totul rezistent și astăzi.

Nu numai pentru poezie, momentul ambiant Nichita Stănescu, dar și pentru nuvelistică și roman, eseu și critică literară, este un moment fast, productiv și efervescent, cu urmări considerabile asupra evoluției literaturii din ultimii douăzeci de ani.

Interviu cu Emil Botta (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

G. A. - (...) V-au influențat basmele românilor?

E. B. - Desigur. M-au tulburat. Și nu doar lumea lor feerică. Cruzimea lor chiar. Iată titlul unui basm de o cumplită frumusețe: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

G. A. - Ne mai pot spune ceva basmele astăzi?

E. B. - Tinerețe fără bătrânețe... este un basm care poate tulbura și pe un om al secolului XX care a văzut aselenizare.

G. A. - (...) Ce datorați, de pildă, cărților populare?

E. B. - Sînt cărțile în care se petrece nunta cerului cu pământul, cărțile cumințeniei și ale nebuniei. O nebunie care te face să umbli cu capul în nori. Nu zăpăcit, nu pierdut, dar sus, foarte sus. Le-am citit demult și de multe ori în tinerețile mele fiind. Și simțeam cum într-o clipă îmbătrînesc frumos, am pletele albe, de cea mai curată zăpadă. (...)

- (...) Doar Salvador Dali știa și mai și. Întru-n ziar parizian, după ce a citit tradiția baladei, el a declarat că Miorița este o operă suprarealistă. Oița năzdrăvană, oița care vorbește, i-a plăcut foarte mult. Și ce ilustrații va face Salvador!

G. A. - Într-o poezie spuneți: „Stăpîni să-mi fie cei doi rumâni / Dor și Neliniște”. Vreți să vă explicați?

E. B. - Vreau. Dar explic un lucru care mi se pare o clară nebuloasă, (...), ca un astronom privind prin telescop. Cei doi rumâni, Dor și Neliniște, sînt expresii ale acestui neam. Nu știu să mă fi gîndit la Rumândor al lui Budai-Deleanu. Dorul este al românului veșnic, al eternului, și poate neliniștea este a mea.

G. A. - Mai sînt actuali cronicarii?

E. B. - Mereu și meru vor fi, în spațioasa veșnicie. La început a fost cuvântul, Logosul. Dar cuvântul lor a fost. Ei, bătrîni ca vremea, au scris prima filă, în frumos chenar, cu înflorituri de sînge și aur, prima filă a Epopeii naționale.

G. A. - (...) Există însă opere în care fiii neamului nostru sînt evocați convențional. Ce uită scriitorii atunci cînd comit o astfel de eroare?

E. B. - „Scrie cu sînge și vei vedea că sîngele e spirit”, a spus un înțelept, înnebunind aproape căutînd adevărul. Poate că trebuie să ne smulgem inima din coșul pieptului, poate că trebuie să murim ca și ei și ca într-o legendă să înviem, atunci cînd evocăm istoria.

„Valori expresive în literatura română veche” (ROTARU 1976)

 Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, vol. I, Minerva, București, 1976, 320 p.

Cuprins
7 Cuvînt lămuritor
11 Idei despre scris și scriitori în literatura română veche
57 Întîia realizare a limbii române în proza cultă: Cronica lui Grigore Ureche
147 Miron Costin și cronica sa
193 Ion Neculce cronicarul artist
275 Anexă: Dicționar stilistic al cronicii lui Grigore Ureche
309 Resume
313 Indice de nume

coperta 4: Izvorîtă dintr-o relativ îndelungată practică profesorală, lucrarea își propune în acest prim volum „recitirea” marilor cronicari moldoveni sub un unghi de privire nou, eliberat de încărcătura factologică devenită tradițională. Tendința autorului, expresă pe alocuri, sperăm și îndreptățită, este de a integra organic literatura cronicărească fluxului general al dezvoltării prozei românești. Mijloacele puse în lucru sînt diverse, în lumina unui eclectism luminat atent, fără paradă de erudiție, supunerea la obiect primînd înainte de orice. A precumpănit ceea ce am putea denumi, fără pretenții anume, critica lingvistică și stilistică. Aceasta pentru că autorul acordă un rol hotărîtor limbii ca factor de cultură. În același sens vine și primul capitol al lucrării, tratînd despre ideile celor vechi în legătură cu rosturile scrisului. Aproape nici unul dintre scriitorii cei vechi nu s-a gîndit să facă beletristică în sensul modern. Și cu toate acestea, astăzi nu se mai îndoiește nimeni, arta cuvîntului s-a manifestat în scrisul lor, în certe cazuri, pe deplin.