Brașovul istoric (M.D.R.T. 2011)

Orașul Brașov este așezat în curbura Carpaților, în partea centrală a României, la 160 km nord de București. Fondat în secolul XIII de cavalerii teutoni*, a fost numit la început Kronstadt (orașul coroanei). Partea veche a orașului păstrează încă aerul său medieval, datorită străzilor strâmte, meterezelor și multelor biserici vechi.
Brașovul s-a dezvoltat ca centru comercial și meșteșugăresc în cursul secolului XIV. Era apărat de un zid lung de 3 km, gros de 2 m și înalt de 12 m.
S-au păstrat până azi doar partea nordică a zidului și o serie de porți și bastioane, inclusiv Bastionul Țesătorilor** (cel mai mare din oraș). Ca și în alte orașe transilvănene, în arhitectură s-au manifestat influențe românești, germane, maghiare și evreiești.

Piața Sfatului*** din inima orașului vechi era locul pentru târguri în Evul Mediu. Aici veneau negustori din provinciile românești, Ungaria și din alte părți ca să-și vândă mărfurile. Pitoreasca Casă a Sfatului****, construită în 1420, a servit inițial ca turn de observație. A fost reconstruită în forma actuală după mai multe incendii; din 1780 a fost folosită ca primărie și din 1950 găzduiește Muzeul Județean de Istorie. Catedrala ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului"***** atrage privirile turiștilor între clădirile din jurul pieții. (...)

Uriașa biserică evanghelică****** din centrul Brașovului a fost construită la sfârșitul secolului XIV. Numită inițial Biserica Sf. Maria, clădirea este cea mai mare biserică în stil gotic******* din sud-estul Europei și poate primi până la 5000 de persoane. În 1689, un puternic incendiu a devastat orașul. Zidurile bisericii au fost înnegrite de fum și de atunci a rămas cunoscută ca Biserica Neagră. Are o structură gotică cu trei etaje înalte și egale. Arcurile distruse în timpul incendiului au fost refăcute în stil baroc********. În interior se află cel mai greu clopot din România (șase tone), picturi murale în stilul Renașterii italiene********* și o orgă cu 4000 de tuburi. Din 1953 se susțin concerte de orgă.

Șcheii Brașovului este un vechi cartier românesc, plin de străzi înguste și pietruite, cu case cu acoperișuri roșii datînd din secolul XVII. Biserica ortodoxă "Sf. Nicolae", datând din 1292, a fost reconstruită în piatră în 1495 de către localnici cu ajutorul lui Neagoe Basarab**********, viitor domn al Țării Românești. Școala românească*********** din apropiere este un alt important centru spiritual și cultural. Importanța sa a crescut după sosirea lui Coresi************, un meșter tipograf care a început să publice cărți bisericești în română la mijlocul secolului XVI.

Poiana Brașov, ca mai mare stațiune pentru schi din România, este la doar 12 km de centrul Brașovului. Schiul s-a practicat aici din secolul XIX și primul concurs a fost organizat în 1906. Până în 1950 la Poiana Brașov existau doar câteva cabane. Cu toate acestea, aici s-au desfășurat în 1951 Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă************* și cu această ocazie au fost inaugurate un hotel și primul funicular, lung de peste 2000 m. (...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 14-15 (Brașov - The Hearth of the Country).

Note M. T.
* Ordo Teutonicus (OT) = Ordinul cavalerilor teutoni a fost un ordin călugăresc-militar catolic german înființat în 1190 la Acra (azi în Israel), în epoca cruciadelor (1196-1291
** Bastionul Țesătorilor = Turnul întreținut și apărat de breasla țesătorilor a fost construit în anii 1421-1436 și 1570-1573. (www.brasovistorie.ro(despre-muzeu/istoria-clădirilor/bastionul-tesatorilor)
*** (www.adevarul.ro/locale/brasov - 14 decembrie 2017 - Piața Sfatului, în imagini de arhivă)
**** Casa Sfatului = Menționată înte-un document din 23 decembrie 1420 al Adunării Districtului Țării Bârsei. (www.brasovistorie.ro/despre-muzeu/istoria-cladirilor/casa-sfatului)
***** Catedrala Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" = În sec. XIX, în Brașov exista doar o biserică ortodoxă greacă. La inițiativa protopopului Bartolomeu Băiulescu, în 1876 s-a ridicat o capelă românească și în 1896, prin subscripție, s-a construit catedrala. (www.biserici.org - Catedrala ortodoxă Adormirea Maicii Domnului)
****** Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (C. A.) = Sașii colonizați în sudul Transilvaniei de regii maghiari în secolul XII erau catolici. Din 1542, în rândurile lor se răspândește Reforma inițiată de teologul german Martin Luther în 1517, un rol important avându-l brașoveanul Johannes Honterus. În 1550, B. E. C. A. este recunoscută oficial în Principatul Transilvaniei, episcopul având sediul la Biertan. (www.evang.ro/ro/scurt-istoric)
******* gotic = Stil arhitectural dezvoltat în a doua jumătate a secolului XII din stilul romanic. Caracterizat prin ogive (arcuri ascuțite), a apărut în Franța și s-a răspândit la catedralele din Europa catolică. (www.creștinortodox.ro - 20.06.2012 - Stilul gotic)
******** barocco (italiană) = Perlă de formă asimetrică. Stil arhitectural apărut în a doua jumăateva sec. XVI în Italia și răspândit în lumea catolică, ca expresie artistică a Contrareformei. (istoria-artei.blogspot.ro - 1.05.2009 - Barocul)
********* stilul Renașterii italiene = Pictura a fost cea mai modernă artă a Renașterii, fiind cea mai puțin influențată de antichitatea greco-romană. S-a manifestat mai ales în republica italiană Florența,  condusă în secolele XV-XVI de familia de bancheri de Medici. Cei mai importanți pictori murali din acest oraș au fost Masaccio și Michelangelo. (www.renastereaartistica.xhost.ro/pictura.html)
********** Neagoe Basarab (cca 1481 - 1521) = Membru al puternicei familii boierești oltene a Craioveștilor, care i-a dat o educație aleasă. Din 1501, mare postelnic și apoi mare comis în Sfatul Domnesc. Și- a luat numele Basarab pentru a-și legitima urcarea pe tronul statului creat de această dinastie. (www.historia.ro - Neagoe Basarab, un început de domnie plin de peripeții)
*********** Instituția este menționată într-un document papal din 1399. Clădirea a fost construită în 1495 și reconstruită în 1760. (www.primascoalaromaneasca.ro)
************ Coresi (? Târgoviște - 1583 Brașov) = Diacon, traducător și tipograf român. Din 1556, a tradus din slavonă și a tipărit la Brașov multe cărți religioase în limba română. (www.biserica.org/whoswho/DTR/C/DiaconulCoresi.html)
************* În perioada 28 ianuarie - 7 februarie 1951 în Poiana Stalin (Poiana Brașov) s-a desfășurat a IX  a ediție a Universiadei de iarnă (J. M. U.). Au participat 415 studenți din 23 de țări comuniste și democrate. (www.agerpres.ro - 27 ianuarie 2016)

„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.