Țara Oltului istorică (A. J. T. SIBIU 2007)

<
Denumită și Țara Făgărașului, zona se întinde de la sud-est de orașul Sibiu, de-a lungul cursului mijlociu al râului Olt, în județele Sibiu și Brașov. Regiunea este străjuită la sud de culmile Munților Făgărașului și se deschide la nord spre lunca Oltului, dincolo de care se zăresc colinele din Podișul Hârtibaciului. Partea aflată în județul Sibiu cuprinde orașul Avrig și localitățile Racovița, Cârța, Cârțișoara, Porumbacu de Jos, Arpașu de Jos.
Accesul se face din Sibiu pe E68 în direcția Făgăraș - Brașov trecând peste dealurile de la Hula Bradului și ajungând apoi în Avrig. Aici turistul poate vizita Palatul de Vară Bruckenthal*, un splendid edificiu baroc din secolul XVIII, cu trei corpuri așezate în formă de U. Corpurile laterale au doar parter, în vreme ce corpul central cu parter, etaj și mansardă are un aspect impunător. Grădina cu terase, fântâni și o oranjerie a fost amenajată după modelul baroc** al celei de la Schonbrunn***. Tot în Avrig se poate vizita și biserica ortodoxă din sec. XVIII, în cimitirul căreia se află mormântul cărturarului Gheorghe Lazăr****.
În apropiere de Porumbacu de Jos, la Sărata, se poate vizita biserica ortodoxă Nașterea Domnului din 1804, pictată de frații Grecu, ca și biserica Adormirea Maicii Domnului din Arpașu de Jos, ridicată în 1791. În stânga de pe E68, la Cârța, se află ruina abației cisterciene***** datând din 1202, un monument al goticului timpuriu******, în al cărui cor cu absidă funcționează o biserică evanghelică******. La Cârțișoara turistul poate vizita Muzeul Badea Cârțan, care adăpostește, într-o casă specifică zonei, o colecție de icoane pe sticlă, mobilier pictat și piese de port popular. Muzeul poartă numele unui țăran (Gheorghe Cârțan, 1849 - 1911) care a participat la lupta de emancipare politică a românilor din Transilvania, distribuind în case cărți aduse din România și care a mers pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian, mărturie a originii latine a românilor.
>

Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 32.

Note M. T.
* Reședința de vară a fost construită în 1756 de gucernatorul austriac al Principatului Transilvaniei, Samuel von Bruckenthal. (www.palatulbruckenthalavrig.ro/resedinta-de-vara)
** baroc = Stil artistic apărut în secolul XVI în Italia sub influența Bisericii Catolice și răspândit în Europa în secolul XVII. (www.spațiulconstruit.ro)
*** Reședința dinastiei imperiale Habsburg din Viena a fost construită în 1642 și renovată în 1696 și 1743. Cu cele 1441 de camere, palatul e inclus pe lista UNESCO a Patrimoniului Mondial. (www.wien.info/ro)
**** Gheorghe Lazăr (1779 Avrig/Marele Principat al Transilvaniei - 1823 Avrig/Marele Principat al Transilvaniei) = Pedagog, teolog și inginer. Întemeietorul învățământului în limba română în Țara Românească în 1818. (https://gheorghe.manolea.ro - 5'iunie 2013)
***** Ordin călugăresc catolic întemeiat în 1098 în localitatea franceză Cîteaux, al cărei nume latin era Cistericum. (https://povestisasesti.com - 12 august 2014)
****** gotic = Stil arhitectonic european derivat în secolul al XII lea din stilul romanic și caracterizat prin arcul frânt în construcția catedralelor. (www.ziarulevenimentul.ro - 6 iulie 2016)
****** Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (C. A.) a apărut în comunitatea sașilor în anii 1542-1550, ca urmare a propăvăduirii Reformei Luterane de către brașoveanul Johannes Honterus. (www.evang.ro - Scurt istoric)

Brașovul istoric (M.D.R.T. 2011)

Orașul Brașov este așezat în curbura Carpaților, în partea centrală a României, la 160 km nord de București. Fondat în secolul XIII de cavalerii teutoni*, a fost numit la început Kronstadt (orașul coroanei). Partea veche a orașului păstrează încă aerul său medieval, datorită străzilor strâmte, meterezelor și multelor biserici vechi.
Brașovul s-a dezvoltat ca centru comercial și meșteșugăresc în cursul secolului XIV. Era apărat de un zid lung de 3 km, gros de 2 m și înalt de 12 m.
S-au păstrat până azi doar partea nordică a zidului și o serie de porți și bastioane, inclusiv Bastionul Țesătorilor** (cel mai mare din oraș). Ca și în alte orașe transilvănene, în arhitectură s-au manifestat influențe românești, germane, maghiare și evreiești.

Piața Sfatului*** din inima orașului vechi era locul pentru târguri în Evul Mediu. Aici veneau negustori din provinciile românești, Ungaria și din alte părți ca să-și vândă mărfurile. Pitoreasca Casă a Sfatului****, construită în 1420, a servit inițial ca turn de observație. A fost reconstruită în forma actuală după mai multe incendii; din 1780 a fost folosită ca primărie și din 1950 găzduiește Muzeul Județean de Istorie. Catedrala ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului"***** atrage privirile turiștilor între clădirile din jurul pieții. (...)

Uriașa biserică evanghelică****** din centrul Brașovului a fost construită la sfârșitul secolului XIV. Numită inițial Biserica Sf. Maria, clădirea este cea mai mare biserică în stil gotic******* din sud-estul Europei și poate primi până la 5000 de persoane. În 1689, un puternic incendiu a devastat orașul. Zidurile bisericii au fost înnegrite de fum și de atunci a rămas cunoscută ca Biserica Neagră. Are o structură gotică cu trei etaje înalte și egale. Arcurile distruse în timpul incendiului au fost refăcute în stil baroc********. În interior se află cel mai greu clopot din România (șase tone), picturi murale în stilul Renașterii italiene********* și o orgă cu 4000 de tuburi. Din 1953 se susțin concerte de orgă.

Șcheii Brașovului este un vechi cartier românesc, plin de străzi înguste și pietruite, cu case cu acoperișuri roșii datînd din secolul XVII. Biserica ortodoxă "Sf. Nicolae", datând din 1292, a fost reconstruită în piatră în 1495 de către localnici cu ajutorul lui Neagoe Basarab**********, viitor domn al Țării Românești. Școala românească*********** din apropiere este un alt important centru spiritual și cultural. Importanța sa a crescut după sosirea lui Coresi************, un meșter tipograf care a început să publice cărți bisericești în română la mijlocul secolului XVI.

Poiana Brașov, ca mai mare stațiune pentru schi din România, este la doar 12 km de centrul Brașovului. Schiul s-a practicat aici din secolul XIX și primul concurs a fost organizat în 1906. Până în 1950 la Poiana Brașov existau doar câteva cabane. Cu toate acestea, aici s-au desfășurat în 1951 Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă************* și cu această ocazie au fost inaugurate un hotel și primul funicular, lung de peste 2000 m. (...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 14-15 (Brașov - The Hearth of the Country).

Note M. T.
* Ordo Teutonicus (OT) = Ordinul cavalerilor teutoni a fost un ordin călugăresc-militar catolic german înființat în 1190 la Acra (azi în Israel), în epoca cruciadelor (1196-1291
** Bastionul Țesătorilor = Turnul întreținut și apărat de breasla țesătorilor a fost construit în anii 1421-1436 și 1570-1573. (www.brasovistorie.ro(despre-muzeu/istoria-clădirilor/bastionul-tesatorilor)
*** (www.adevarul.ro/locale/brasov - 14 decembrie 2017 - Piața Sfatului, în imagini de arhivă)
**** Casa Sfatului = Menționată înte-un document din 23 decembrie 1420 al Adunării Districtului Țării Bârsei. (www.brasovistorie.ro/despre-muzeu/istoria-cladirilor/casa-sfatului)
***** Catedrala Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" = În sec. XIX, în Brașov exista doar o biserică ortodoxă greacă. La inițiativa protopopului Bartolomeu Băiulescu, în 1876 s-a ridicat o capelă românească și în 1896, prin subscripție, s-a construit catedrala. (www.biserici.org - Catedrala ortodoxă Adormirea Maicii Domnului)
****** Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (C. A.) = Sașii colonizați în sudul Transilvaniei de regii maghiari în secolul XII erau catolici. Din 1542, în rândurile lor se răspândește Reforma inițiată de teologul german Martin Luther în 1517, un rol important avându-l brașoveanul Johannes Honterus. În 1550, B. E. C. A. este recunoscută oficial în Principatul Transilvaniei, episcopul având sediul la Biertan. (www.evang.ro/ro/scurt-istoric)
******* gotic = Stil arhitectural dezvoltat în a doua jumătate a secolului XII din stilul romanic. Caracterizat prin ogive (arcuri ascuțite), a apărut în Franța și s-a răspândit la catedralele din Europa catolică. (www.creștinortodox.ro - 20.06.2012 - Stilul gotic)
******** barocco (italiană) = Perlă de formă asimetrică. Stil arhitectural apărut în a doua jumăateva sec. XVI în Italia și răspândit în lumea catolică, ca expresie artistică a Contrareformei. (istoria-artei.blogspot.ro - 1.05.2009 - Barocul)
********* stilul Renașterii italiene = Pictura a fost cea mai modernă artă a Renașterii, fiind cea mai puțin influențată de antichitatea greco-romană. S-a manifestat mai ales în republica italiană Florența,  condusă în secolele XV-XVI de familia de bancheri de Medici. Cei mai importanți pictori murali din acest oraș au fost Masaccio și Michelangelo. (www.renastereaartistica.xhost.ro/pictura.html)
********** Neagoe Basarab (cca 1481 - 1521) = Membru al puternicei familii boierești oltene a Craioveștilor, care i-a dat o educație aleasă. Din 1501, mare postelnic și apoi mare comis în Sfatul Domnesc. Și- a luat numele Basarab pentru a-și legitima urcarea pe tronul statului creat de această dinastie. (www.historia.ro - Neagoe Basarab, un început de domnie plin de peripeții)
*********** Instituția este menționată într-un document papal din 1399. Clădirea a fost construită în 1495 și reconstruită în 1760. (www.primascoalaromaneasca.ro)
************ Coresi (? Târgoviște - 1583 Brașov) = Diacon, traducător și tipograf român. Din 1556, a tradus din slavonă și a tipărit la Brașov multe cărți religioase în limba română. (www.biserica.org/whoswho/DTR/C/DiaconulCoresi.html)
************* În perioada 28 ianuarie - 7 februarie 1951 în Poiana Stalin (Poiana Brașov) s-a desfășurat a IX  a ediție a Universiadei de iarnă (J. M. U.). Au participat 415 studenți din 23 de țări comuniste și democrate. (www.agerpres.ro - 27 ianuarie 2016)

Biografie cronologică a poetului O. Goga (1881-1938) (BĂLAN 1980)

<
1881 - 1 aprilie
Se naște la Rășinari Octavian Goga.
1892
Goga intră intern la liceul unguresc din Sibiu.
1893 - 14 mai
Goga scrie primele versuri dedicate țăranului român, care "de dimineață până seara tot lucră necontenit/ Dar cu toată osteneala tot este neprețuit."
1897
Apare prima poezie a lui Octavian Goga: Atunci și acum, semnată Tavi, în "Tribuna", 12/24 decembrie.
1898
- Apare a doua poezie a lui Goga: Nu-i fericire pe pământ, semnată Octavian, în "Revista ilustrată", an I, nr. 5-6, mai-iunie.
- Apare a treia poezie a lui Goga: Așa a fost să fie, semnată Octavian, în "Familia" lui Iosif Vulcan, Oradea, an XXXIV, nr. 44, noiembrie.
1899
Trece la liceul românesc din Brașov.
1900
- Goga își ia bacalaureatul.
- Vara, vizitează pentru prima dată Bucureștiul.
- 11 septembrie: Se înscrie la facultatea de litere și filozofie de la Universitatea din Budapesta.
1902
- 1 iulie: Apare la Budapesta revista "Luceafărul", unde Goga își va publica majoritatea poeziilor.
- 1 decembrie: În "Luceafărul" nr. 11 apare poezia, devenită romanță, Bătrîni.
1903
- Vara, la Rășinari, Goga începe să traducă celebrul poem dramatic al lui Emerik Madach* - Tragedia omului.
- Apare în "Luceafărul" poezia Casa noastră, semnată Nic. Otavă.
1904
- Moare învățătoarea Victoria, sora poetului, care i-a inspirat poezia Dăscălița.
- Goga absolvă facultatea de litere și filozofie a Universității din Budapesta și i se eliberează un Absolutorium.
- Apare în "Luceafărul" celebra poezie Oltul, semnată Nic. Otavă.
- aprilie: Apare, în "Luceafărul", poezia Dăscălița.
1905
- Apar în "Luceafărul" antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune, Clăcașii.
-Apare volumul Poezii, la Budapesta, Institutul tipografic și de editură "Luceafărul". Volumul cuprinde 48 de poezii.
- 24 decembrie: Moare Iosif Goga, tatăl poetului, care a fost probabil prototipul preotului din poezia Apostolul.
1906
Apare în "Viața Românească" poezia cu o puternică notă socială Un om.
1907
Izbucnesc răscoalele țărănești, care îi vor inspira lui Goga mai multe poezii precum: Cain, O țară știu, Cosașul și se vor resimți în întreaga atmosferă a volumului Ne cheamă pământul.
1908
Apare revista lui Octavian Goga "Țara noastră".
1909
Apare volumul de versuri Ne cheamă pământul, în Editura Minerva.
1912
Goga e închis în temnița din Seghedin** pentru articolele sale patriotice îndrăznețe. Acolo scrie poezia Eu știu un basm...
1913
Apare. volumul de versuri În umbra zidurilor, în Editura Minerva.
1914
Apare, în volum, piesa  Domnul Notar și se joacă pe scena Teatrului Național din București.
1916
- Apare volumul Cîntece fără țară,  în Editura Sfetea, cu un cuvânt înainte al autorului.
- O. Goga ia parte la primul război mondial și scrie ciclul de versuri Război.
1919
Goga e numit ministru al Instrucțiunii în guvernul de Uniune Națională***.
1923
Goga e ales membru al Academiei.
1924
O. Goga obține Premiul Național de poezie.
1928
Apare piesa Meșterul Manole.
1928-1938
Goga scrie foarte rar versuri, e absorbit de politică**** și gazetărie la zi.
1938
- 7 mai: Moare, la Ciucea*****, Octavian Goga.
- Apare volumul postum Din larg.
>

Sursa
Octavian Goga, Poezii, ed. I. Dodu Bălan, editura Ion Creangă / col. Biblioteca școlarului, București, 1980, pp. 201-203.

Note M. T.
* Imre Madach (1823-1864) = Nobil, jurist, politician și poet maghiar. Opwra tradusă de Goga este supranumită "Faustul" maghiar. (www.britannica.com(
** Szeged în limba maghiară. Al patrulea oraș al Ungariei. Situat în sudul țării, lângă granița cu România și Serbia.
*** În guvernul condus de ardeleanul Al. Vaida-Voevod, în perioada 1-16 decembrie 1919.
**** Fondator al Paetidului Național Agrar și apoi lider al Partidului Național Creștin. Prim-ministru în perioada 28.12.1937-11.02.1938.
***** Sat în județul Cluj. În 1920, O. G. cumpără aici domeniul unui proprietar magjiar, loc în care va fi înmormântat alături de soția sa. Conacul va deveni casă memorială. (ro.wikipedia.org)

„Autostrada lui Henri Coandă” (ONCIU 2016)

Camelia Onciu, Autostrada lui Henri Coandă, Simpozionul „Cucuteni - 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, 11, Chişinău, 16-18 septembrie 2016, p. 198-202

Rezumat https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/129278 

Savantul Henri Coandă a inventat un sistem de transport cu tuburi pneumatice prin care braşovenii ar fi ajuns la Bucureşti în jumătate de oră. Acesta a fost primul proiect pentru autostrada Bucureşti-Braşov. Cele mai moderne aeronave, ştiute sau secrete, au toate la bază efectul „Coandă“, descoperirea inginerului român Henri Coandă. Despre el se ştie că ar fi fost ba ungur, ba englez, ba francez. Anul acesta, când se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui, se cuvine să reamintim că marele savant era român get-beget. Că multe dintre invenţiile sale le-a brevetat în România.

Un proiect pus în practică, dar nefinalizat, este sistemul de transport pneumatic prin tuburi. Coandă a vrut să lege Braşovul de Bucureşti prin nişte conducte prin care să circule containere şi oameni. De fapt, acesta a fost primul proiect de autostradă Bucureşti-Braşov. 

Un savant pus pe şotii 

Mulţi l-au cunoscut pe Coandă. Era prietenos, se oprea să discute cu oricine se arăta interesat de tainele ştiinţei. Aşa se face că un braşovean l-a întâlnit în 1971. „Eram un proaspăt locotenent de numai 22 de ani. Coandă revenise în ţară de mai bine de un an şi era invitat la fel şi fel de simpozioane de ştiinţă. Aşa am avut privilegiul să-l întîlnesc la Statul Major al Forţelor Aeriene. Savantul avea 85 de ani. Pe toţi ne-a impresionat extraordinara lui jovialitate, era pus pe şotii. Şi povestea romanţat, plăcut, ca un bunic. Dar un bunic atletic. Iar noi, cele patru promoţii de absolvenţi, parcă eram nepoţeii lui“, îşi aminteşte generalul-maior prof. univ. dr. C. Zaharia, rectorul Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă“ din Braşov. 

Efectul Coandă în trăsură

Henri Marie Coandă s-a născut la 7 iunie 1886 în Bucureşti. Tatăl său, generalul Constantin Coandă, era şi profesor de matematică. Mama lui, Aida Danet, era fiica unui medic francez. A studiat sculptura, împreună cu Auguste Rodin, care îl socotea foarte talentat şi a luat şi lecţii de violoncel. „Ne povestea despre începuturile pasiunii lui pentru zbor. Cum, când era mic, scotea capul afară din trăsură fiindcă îi plăcea să simtă cum îi alunecă prin plete curentul de aer. Observaţii care, mai tîrziu, le va aplica în cadrul experimentelor de deviere a unui fluid în alt fluid, adică efectul Coandă“, spune generalul. În 1905, Coandă a devenit ofiţer de artilerie. „La Şcoala Militară a avut ocazia să aibă acces la atelierele Arsenalului Armatei şi să facă unele experimente“, explică generalul Zaharia. 

Avionul fără elice

Hotărât să se dedice cercetării, Coandă a plecat în Franţa şi, în 1909, a absolvit Şcoala Superioară de Aeronautică din Paris. Apoi a urmat cursuri de specializare la cîteva universităţi europene: Charlottenburg, Torino, Liege şi Paris. Celebrul inginer Gustave Eiffel l-a ajutat să construiască un banc mobil de încercări, montat pe o locomotivă, şi un dispozitiv original de înregistrare a fenomenelor aerodinamice din jurul aripilor. La 16 decembrie 1910, la Issy les Moulineaux, cu ocazia Celui de-al Doilea Salon Internaţional de Aeronautică de la Paris, Coandă a prezentat primul avion cu reacţie din lume. Pe eticheta exponatului scria: „Singurele aeroplane fără elicii. Aeroplanele Coandă“. Prin această invenţie, a intrat în istoria aviaţiei mondiale. A arătat de fapt lumii întregi primul avion cu reacţie. 

„Pietricele în gură“

După ceva timp, Coandă s-a hotărât să ridice în aer invenţia. „Ne-a povestit tot, cum a pornit singur motorul fiindcă n-avea mecanic. De fapt, nu era nimeni pe câmpul de la Issy Les Moulineaux, de lângă Paris. Aripile lăcuite au luat foc. S-a desprins de sol, dar la aterizare, s-a izbit de un zid al unui fost castel. Probabil şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit a zis: “Aveam gura plină de pietricele. Peste câteva clipe mi-am dat seama că pietricelele erau dinţii mei care se spărseseră“, povesteşte generalul. Macheta primului avion cu reacţie din lume a fost adusă la Braşov, special pentru comemorarea a 120 de ani de la naşterea savantului. 

Invenţii de război 

Ziua de 16 decembrie 1910 a deschis o nouă era în aviaţia modernă. Peste câteva luni, inginerul român a devenit director tehnic al uzinelor de avioane şi motoare pentru avion „Bristol“ din Anglia. Aici a realizat mai multe tipuri de avioane denumite „Bristol-Coandă“. În 1914, Coandă a inventat tunul fără recul, care putea trage cinci lovituri deodată. Era vremea când izbucnise prima conflagraţie mondială. Savantul a demisionat de la Bristol pentru a intra în armata franceză. Repartizat la regimentul 22 artilerie, a fost subordonat colonelului Esteinne. Acesta i-a dat misiunea de a proiecta un avion special. Românul a făcut un mic avion biplan cu aripile repliabile, accesibil pe orice fel de teren. 

Părintele prefabricatelor

În 1916, armata română a cerut întoarcerea sublocotenentului Coandă în ţară. Dar francezii au spus că nu se poate deoarece lucrările încredinţate lui nu pot fi continuate şi realizate decât în Franţa, ţară aliată României. După terminarea războiului, a conceput primele prefabricate pentru construcţii: materialul denumit beton-bois, mult mai rezistent decât lemnul. Invenţia a adus statului francez însemnate economii şi refacerea unor localităţi distruse de război. A început să colaboreze cu românii. Din prefabricatele lui s-au construit câteva clădiri importante din Bucureşti şi Iaşi. Dar moartea tatălui său, în 1932, victimă a atentatului comunist asupra clădirii Senatului, l-a marcat profund şi l-a determinat să părăsească din nou România.

Discul zburător

În 1934, a brevetat în Franţa „Procedeul şi dispozitivul pentru devierea unui fluid într-un alt fluid“. Acesta era, de fapt, efectul Coandă. Un an mai tîrziu, a brevetat „aerodina lenticulară“ sau „discul zburător“. „Ne spunea că seamănă cu o farfurie zburătoare. La vremea aceea, fenomenul OZN era la modă, aşa că îl ascultam fascinaţi, imaginaţia noastră ajungea departe. Ne spunea că vrea să ajute statul român să realizeze aerodina, o aeronavă performantă. Voia ca România să fie prima ţară care fabrică OZN-uri“, îşi aminteşte generalul. 

Invenţii în România

Coandă a revenit definitiv în România în 1969 ca director al Institutului de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST), institut fondat de el. Deşi octogenar, inginerul nu a abandonat munca de cercetare în cele mai diferite domenii: medical, acustic, optic, aerodinamic, agrotehnie, căutînd să inventeze noi maşini la care să poată fi aplicat efectul Coandă. În aprilie 1967, ziarul The Washington Post publica un articol intitulat „Bunicul avionului cu reacţie munceşte la vârsta de 81 ani“. Oficialităţile însă ţineau secrete descoperirile lui, aşa încât realizările lui din România au creat multe legende.

Transport pneumatic

În anii 1920-1921, Coandă a propus statului francez darea în exploatare a unui tren aerian, primul din lume, care putea circula cu 600 km/oră, viteză care pentru acea epocă era de domeniul fanteziei. Românul propunea construirea de cabine după modelul avioanelor, care să alunece pe cabluri aeriene ajutate de perne de aer. Experienţa a avut loc la Vincennes, comisia i-a dat aprobarea, dar n-a fost niciodată aplicată, din lipsă de fonduri. Coandă a reluat ideea în România. Proiectul „Aerotubexpres“ era o instalaţie de transport prin conducte, pe baza efectului Coandă. Invenţia a fost brevetată în România la 21 mai 1970, cu titlul „Procedeu şi instalaţie de transport pneumatic în interiorul unei canalizaţii tubulare“. Savantul voia ca primii pasageri din lume să fie compatrioţii săi, iar inaugurarea staţiei-pilot urma să fie la Măneciu-Prahova. Românii mileniului III ar fi trebuit să circule prin tuburi, cu 500 km/oră. Iniţial, tubul avea un metru şi era pentru containere cu marfă. Pentru a elimina frecarea, a prevăzut nişte fante pe traseul tuburilor. Obiectul se învelea cu o pernă de aer şi plutea pur şi simplu. 

Magistrala Braşov-Bucureşti

Coandă avea de gând să aplice sistemul de transport prin tuburi pe trei rute. Una dintre ele era Bucureşti-Braşov, pe care urma să se construiască două conductemagistrale. Una pentru garniturile de tren marfar, deplasate prin propulsie pneumatică, în „zbor ghidat“ la viteze supersonice. A doua conductă era pentru transportul de persoane. Al doilea traseu ar fi trebuit să lege Bucureştiul de litoralul Mării Negre şi al treilea - de Oraşul Viitorului, prin „Autostrada Soarelui“. Savantul a şi testat tuburile transportoare, în baza experimentală de la Măneciu Ungureni, în zona muntelui Ciucaş, pe o pantă cu multe curbe, pe râul Teleajen. Tuburile de transport au fost plasate şi la suprafaţă şi în subteran. Rezultatele au fost excelente. Dar cine a mai auzit de aerotubexpres? Coandă, unul dintre cei mai prolifici savanţi ai lumii, a murit la Bucureşti, în 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. Dacă ar fi reuşit să realizeze magistrala pneumatică, am fi scăpat de tot circul cu promisa autostradă Bucureşti-Braşov. „Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagiii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor. Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs“. 

Henri Marie Coandă

„Băiatul acesta s-a născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme“ spunea prietenul său Gustav Eiffel. 

120 de ani, la Braşov

 Aviatorii aniversează la Braşov 120 de ani de la naşterea lui Coandă. Nu întâmplător e evocată aici personalitatea marelui om de ştiinţă. Singura instituţie de învăţămînt superior din România - Academia Forţelor Aeriene - care îi poartă numele, fiinţează la Braşov din 1995. Pregăteşte cadre militare pentru Forţele Aeriene, specialităţile naviganţi, artilerie antiaeriană, rachete antiaeriene şi radiolocaţie. O delegaţie de cadre militare şi cadeţi ai Academiei Regale din Breda, Olanda, a venit la Braşov să sărbătorească „Ziua Porţilor Deschise“. „De doi ani suntem în schimb de experienţă cu instituţia olandeză. Dacă la început părea că între noi sunt multe deosebiri, acum constatăm că sunt foarte puţine deosebiri“, observă lt.-colonel Dumitru Dinu. 

700 de invenţii

Inventator prolific, cu peste 250 de brevete şi 700 de invenţii, Coandă a conceput şi realizat aparate de ochire pentru avioanele militare, vagoane de beton, cisterne de beton, o instalaţie solară pentru desalinizarea apei de mare. Platforma mobilă pentru experimente aerodinamice era montată pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris - Saint Quentin. În 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol, folosit şi azi în prospectarea petroliferă. În Golful Persic inventatorul român a construit un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării. 

Bunicul avionului cu reacţie

Primul avion realizat de Coandă era dotat cu un motor cu piston de 50 de caiputere. Avionul era împins înainte de aerul absorbit prin faţă şi aruncat cu putere prin spatele lui. Acest principiu stă la baza aviaţiei moderne. Dar aparatul lui era o ciudăţenie şi prin alte aspecte: aripile nu erau de pânză, ca la avioanele cunoscute până atunci, ci din placaj vopsit şi lăcuit. Nu avea elice. Pentru a obţine o portanţă cât mai mare a avionului, a făcut aripa cu fantă (volet) la bordul de atac, „primii voleţi din istorie“, cum spune gen. Zaharia, „şi primul tren de aterizare cu suspensii“. Unii au râs de avionul lui, alţii l-au lăudat. 

Oraşul Viitorului

Unul dintre proiectele ţinute sub tăcere a fost „Delta“, un oraş al elitelor din România, un fel de Sillicon Valley mult mai complex decât cel american. Oraşul Viitorului conceput de Coandă ar fi trebuit să fie un centru de cercetare, dotat cu un computer central ultraperformant şi laboratoare, dar şi locuri de recreere, unele subterane. Amplasamentul era stabilit pe plaja dintre Delta Dunării şi litoral, cu 10 km lungime şi 2 km lăţime.

Bibliografie 

1. http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=index&s _id=25950 

„Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!” (DUMITRU 2015)

 Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!

(*26 iulie 1925 în Rosenau/Râșnov, România)

            Trăind de peste o jumătate de secol în Germania, împrejurări fericite au făcut ca, între oamenii de excepție pe care i-am întâlnit și prețuit în anii exilului și mai apoi, să am bucuria și onoarea de a-l cunoaște la München - în măsura circumstanțelor - pe Hans Bergel, omul vertical și de pilduitor caracter, scriitor german de talent și prestigiu, originar din România!

            Născut la 26 iulie 1925, la Râșnov (Rosenau), este primul dintre cei patru copii ai cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904; †2002) și Erich Bergel Sr. (*1899; †1971), căsătoriți din 1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007) și ca frați pe Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Râșnov (Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), și de Ortwin Bergel (*1937; †1952).

            Tatăl, învățător, profesor de muzică și revizor în școlile comunității germane din România, fiind - după necesități- transferat cu serviciul din loc în loc, pleacă în 1936 din Rosenau (Râșnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la Kronstadt (Brașov) iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu) împreună cu familia.

            Conform propriilor mărturii, Hans Bergel, sora și frații săi și-au trăit în Transivania o copilărie fără probleme, până în momentul ocupării acesteia de către Armata Roșie „eliberatoare“ (august 1944) și preluarea succesivă a puterii, mai întâi de către forțe politice vremelnic tolerate -infiltrate de criptocomuniști-, și apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul stalinist, sub masca zisului „Partid Comunist Român“ care, în „România Mare“ nu număra nici o mie de membri, și dintre care numai o treime erau de origine română!

            În 1944, tatăl său, în vârstă de 45 de ani, este arestat și, îngrijirea familiei (Hans - 19 ani; Hildegard - 17 ani; Erich - 14 ani; Ortwin - 7 ani) rămân în grija mamei, Katharina Bergel, în vârstă de 40 de ani

            Un an mai târziu, în 1945, autoritățile, subordonate ocupanților sovietici decid, la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din U.R.S.S. a majorității cetățenilor români de origine germană, apți de muncă. În acest sens, în enclavele locuite de germani se alcătuiesc liste și se improvizează lagăre „de colectare“ în baza cărora sunt strânși și apoi transportați în U.R.S.S. Hans Bergel, în vârstă de 20 de ani, este și el „rechiziționat“ într-un astfel de lagăr, în vederea deportării. Reușește însă să fugă înainte de transport și trăiește pentru multă vreme ascuns.

            Între 1946-1947 împrejurările îi permit să activeaze o scurtă perioadă în învățământ. În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat autorităților române și condamnat. În 1948 evadează din închisoare și este din nou prins. Mai târziu este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv de performanță și membru în Echipa Națională de Ski a României. Cum accesul la cursurile de zi, în învățământul superior, îi era interzis, studiază fără frecvență Istoria Artelor și Filozofia, la Universitatea din București (1951-1954). Trei ani mai târziu (1957/1958), grație cunoștințelor și talentului, ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă germană „Volkszeitung“ - organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist și al Sfatului Popular din regiunea Stalin ( Brașov/Kronstadt).

            În 1959 este arestat din nou, în așa zisul „Proces al Scriitorilor din Brașov“, înscenat de autoritățile comuniste împotriva unei grupe de scriitori de limbă germană din Kronstadt/Brașov (pe atunci Orașul Stalin), și condamnat la 15 ani de închisoare cu muncă silnică.

            În 1964 este eliberat, în cadrul amnestiei generale decretată pentru deținuții politici dar este urmărit în continuare de Securitate. Critică nerespectarea drepturilor omului în România comunistă!

            În sfârșit, în 1968, grație intervenției scriitorului german - laureat al premiului Nobel pentru literatură-, Günter Grass, i se permite emigrarea în R. F. Germania, unde, între 1968-1970, exersează diferite ocupații, implicit pe cea de colaborator extern la Bayerischen Rundfunks.

            Dar și în R.F.G. „mâna lungă“ a Securității din R.S.R. continuă să-l urmărească și tracaseze!

         În 1970-1989, ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din 1991 și coeditor al prestigioasei publicatiei „Südostdeutschen Vierteljahresblätter“.

             Am aflat de prezența sa în Germania de la colegii de la Europa Liberă și frecventatorii Cenaclului literar-artistic, întrunit la domiciliu subsemnatului (23 martie 1969-martie 1973) și în continuare la Haus der Begegnung unde, la 4 ani de existență (23 martie 1973) a devenit - la sugestia lui G. Ciorănescu-, Cenaclul literar-artistic „Apoziția“. Urmărind inițial încropirea unui cenaclu româno-german, eram preocupați să invităm, în afară de români, și autorii, artiștii și intelectualii germani, cunoscători ai limbii române, prezenți în Bavaria și în R.F.G., intenție soldată multă vreme cu o adevărată dezamăgire! Cu mici excepții (Anneli Ute Gabanyi, Mathilde Klooss (Richter), Emil Siegmeth, mai apoi Johann Urwich și Friedrich Cloos -trecuți prin Gulagul sovietic de dincolo de Cercul Polar, prin Workuta și mai apoi și prin închisorile din România, și mai târziu istoricul Adolf Armbruster, și câțiva alții) eram ocoliți de mai toată lumea, inclusiv de către unii români. Târziu am înțeles dilema!  Întrunirile cenaclului -eterogen din toate punctele de vedere- erau publice, deschise tuturor, fără posibilitatea de a controla ceea ce se ascunde în dedesubtul fiecăruia. Deci, cu toată vigilența noastră, se înțelege că eram lejer și permanent supravegheați și de persoane inoportune! Un impediment a fost pentru multă vreme și adăugirea, la denumirea cenaclului, implicit a revistei, a cuvântului „Apoziția“, care a generat o adevărată derută printre cei ce ne-au pus la stâlpul infamiei, negăsind de cuvință să consulte mai întâi un dicționar, pentru a înțelege despre ce este vorba! Toate acestea au creat în jurul nostru un cerc de suspiciune - întreținut cu fervoare de diverse interese adverse- care i-a ținut departe pe mulți dintre intelectualii, scriitorii, artiștii și oamenii de cultură din exil și emigrație, atât români, dar în special germani din România, care, știindu-se urmăriți, preferau distanța. Parte dintre aceste impedimente le-am putut înlătura doar ulterior, grație postării cu orice risc a unora dintre noi, în mod deschis pe baricade, considerând că doar așa o cernere va avea loc de la sine și că numai prin exemplul nostru și prin cele ce le împlinim efectiv putem înlătura scepticismul și teamerile celor ce puteau fi afectați. Subliniez acestea pentru a se înțelege de ce ne-am bucurat enorm, când, succesiv, cercul nostru a început să fie abordat cu încredere de tot mai multe personalități de valoare, pe care am fi vrut să le avem dintru început lângă noi, și între care amintesc pe Hans Bergel și regretatul său amic și confrate de temniță și suferințe, pastorul și scriitorul Harald Siegmund.

            O primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociației Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu (Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune științifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, și avându-l ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci traducerile și exegeza sa  asupra operei lui Platon.

            La 25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München,(25-27 octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română și de Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul românilor în lucrürile mele literare, urmărită cu căldură și interes de către noi. Un scurt rezumat al intervenției și referatului dl. Hans Bergel, a apărut în Revista Scriitorilor Români Nr. 17/1980, p.192 și 196, și ulterior, întregul text, în română: Contacte cu alții (în original: Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrürile mele literare), la rubrica „Negru pe alb“, Revista Scriitorilor Români nr. 22 (editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p. 153-159, din care citez:

            „Atât în prima mea carte publicată în Republica Federală Germnă, cât și în cea din urmă, românul joacă un rol esențial ca dimensiune spirituală și istorică. Dar îl găsesc și în alte volume scrise de mine și tipărite între anii 1969, când a apărut monografia „România, portretul unei națiuni“ și 1977, când a apărut romanul „Dansul în lanțuri. Chiar și în scrierile mele încă nepublicate este prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt profet, dar afirm totuși că el va apare și în viitoarele mele lucrări, oricât de mult m-am îndepărtat în timp și spațiu de țara mea de baștină, România, și deși - nu trebuie trecut sub tăcere - mă atrage prea puțin să mă înapoiez acolo. Îmi dau seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru  și nu fac parte dintre aceia, care se leapădă de trecut ca de o pălărie sau de o încălțăminte.“./.../

            „Chiar la acest punct, dați-mi voie să constat inevitabilul înlănțuirii și a înrădăcinării imeginii românului în creația mea literară. Căci se pare că nu e vorba numai de o lege care ne obligă la o confruntare permanentă cu trecutul, ci de mai mult, că tot trecutul, ca viață trăită, numai atunci își capătă sensul și forța dinamică pentru viitor, când devine parte organică a eului nostru, în așa măsură încât îl putem purta în noi în fiecare moment ca prezent conștient, ca individualitate și personalitate, ca atitudine și comportament.“/.../

            „...Românul nu apare în cărțile mele doar ca un subiect de anatomie sau colorit, ca un actor sau figurant pentru a împestrița paleta, nici măcar numai ca o experiență istorică a vieții mele. Nu, el nu apare în nici un caz în acest sens, ci el este —să-mi fie permisă îndrăzneala afirmației — o parte din mine însumi fiind ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă constatam în prefața cărții „România, portretul unei națiuni“, că eu ca german după origine, casă părintească, educație și școală, care am văzut lumina zilei în România, consider întâlnirea cu demersurile spirituale ale acestei țări, ca o îmbogățire a propriei mele existențe sufletești. Pentru mine nu există vreun motiv ca să văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai ceea ce am gândit când am spus: Românul este în lucrările mele literare mai mult decât un fragment, el este o parte a individualității mele.“/.../

            „Ceea ce remarc mai întâi este faptul că Românul este prezent nu numai în literatura mea beletristică —în nuvelă, povestire și roman—, dar deasemenea în monografia cultural-istorică și spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul portretistic. Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puțin tot atât de diferențiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui o găsesc astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban și țăran, trecând la ofițer, și la profesor universitar, de la plutaș la tehnician până la secretar de stat sau prinț. Am încercat —și aceasta mă stimulează și azi—să reproduc, să modelez această imagine; și pe lângă străduința de a prinde fenotipul mai este și aceea a elucidării genotipului. În special în monografia amintită am cercetat rădăcinile spiritualității acestui popor și specificul ei lăuntric. În alte lucrărin, m-am străduit să arunc o privire asupra minunatei inițiative a filozofului și poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală —prin traducerea operei „Faust“ —o sinteză a spiritualității germane și române; sau am încercat într-o carte apărută recent să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera pictorului Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu întâmplător, în mediul românesc, ș.a.m.d. Mă preocupă așadar în lucrările mele, de la caz la caz, atât imaginea cât și componența ființei Românului.“/.../

            „Dacă examinez literatura scriitorilor germani, născuți ca și mine în Transilvania, aparținând generațiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau —chiar dacă ocupă vizibil un loc central— ea este prezentată aproape numai în măsura în care se deosebește de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să menționez hotărât că aceasta avea pe deplin rațiunea, deoarece așa erau pe atunci raporturile.

            Pentru generația mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest punct de vedere. Căci atunci când în acel stat multinațional România, noi toți la un loc — români, germani, unguri, evrei — am fost aruncați de către noul sistem totalitar, fără menajament, în același cazan, ne-au fost distruse și răpite și unora și altora odată cu libertatea și minunatele, vulnerabilele particularități create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Așa se face că eu, german, spre deosebire de generația tatălui meu, am învățat să cunosc nu în primul rând pe Români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oțel a aceluiași prăpăd, oameni buni și răi, puternici și slabi, distinși sau ticăloși, așa cum sunt și vor fi totdeauna oamenii pe pământ. Orbiți de ura formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis până azi să recunoască aceasta.

            Îngăduiți-mi să închei scurta expunere în felul urumător: nu trebuie să ne cunoaștem doar după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere, în aceeași măsură și trăsăturile comune, acestea constituind o problemă vitală a existenței noastre istorice.

            Ca europeni, noi toți împreună, nu avem o altă alternativă.“  (Hans Bergel).

 

            În anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la lumină: (Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten, Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder Die frühen Lehrmeister(1985); Das Venusherz (1987); … und Weihnacht ist überall (1988);  Das Motiv der Freiheit (1988), Hans Bergel a publicat sute de articole în diverse publicații, în special în cele ale germanilor originari din România, a susținut nenumărate referate, conferințe, prezentări de cărți ale unor terți autori și lecturi din propria operă, găzduite la Literatur Haus München, Haus der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung sau de către o mulțime de alte centre de cultură și literare, asociații și librării din München, Bavaria, din alte zone ale Germaniei și Europei, etc.

            În ce ne privește, mărturisesc că odată cu interesul acordat comunității germane din România, a fost dintru început și alături de noi, românii, luați în ansamblu sau în particular, participând, după împrejurări, la manifestările artistice, literare, culturale și științifice, la întruniri și mese rotunde, în cadrul Zilelor Culturii Românești, organizate anual la München, începând cu cele din nov. 18-19 (1989) consacrate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, și implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de sculptorului Alexandru Pană), ș.a.m.d., și apoi necontenit, în atâtea și atâtea alte ocazii, pe care spațiul nu-mi permite să le evoc aici.

            După 1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară:  Dans în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994; Zuwendung und Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen (1994); Prosa – Lyrik (1995); Erkundungen und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen. Essays (1995); Dansul în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), Silvia Irimia, Cluj- Napoca/Klausenburg 1995; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia Europei sudestice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în: Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; Wenn die Adler kommen (Când vin vulturii), Roman (Trilogie) (1996), despre o familie din Transilvania; Bukowiner Spuren. Von Dichtern und bildenden Künstlern. Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner ... (Das Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner …; Romanfragment), George Guţu, in: Lettre Internationale, editia română/primăvara 1997, Bucureşti/Bukarest 1997; Când vin vulturii (Wenn die Adler kommen; Roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998; Manfred Winkler (Manfred Winkler; Essay), Mariana V. Lăzărescu, in: Gazeta de Transilvania, 16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. - Auch in: Astra. Revista Asociaţiunii Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt 1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului României: „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“ - Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“, Editura Universității din București; Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George Guţu, in: Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans Bergel - Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie de suflet pentru un oraş transilvan (Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays), Studentengruppe der Universität „Transilvania“ Kronstadt unter der Anleitung von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005; Deşertul Namibiei, Sfinxul, Cântecul pustei, Memento (Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied, Memento; Gedichte), Nicholas Catanoy, in: Poesis, iunie/iulie 2005, Satu Mare/Sathmar 2005; Menuetul Reginei (Das Menuett der Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2006 (S./p.76-90), München 2006; Die Wiederkehr der Wölfe. Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in: Apoziţia 2007, München 2007; Reflecţii asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller (Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24 septembrie 2007, Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul ca. normalitate. Între brun şi roşu (Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Negru Vodă - Din „Scene din viața mea. Fragmente autobiografice“, povestire; (Der Schwarze Fürst, -Aus „Bilder meines Lebens. Autobiographische Fragmente.“; Erzählung),  bilingv, în română de Mariana Săsărman, în: Apoziţia 2008, (S./p. 66-83), München 2008; Ruptura istorică. Motivele emigrării populaţiei germane din România (Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der deutschen Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, in: Şcoala Memoriei 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul Scriitorilor Germani. Braşov 1959 (Die Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959; Vortrag), Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala Memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Wegkreuzungen. Dreizehn Lebensbilder. Bamberg: Johannis Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape ale unei încercäri de apropiere. Consideraţii cu privire la poezia Anei Blandiana (Stationen einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana; Studie), George Guţu, in: Convorbiri Literare, April 2009, Nr. 4, Bucureşti/ Bukarest 2009; Am Vorabend des Taifuns. Geschichten aus einem abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack & Block 2010. ISBN 978-3-86813-002-7; Trilogia despărţirii: Braşov, Divanul Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie des Abschieds: Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer; Gedichtezyklus), bilingv; în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta; povestire (Violeta; Erzählung), în română de Mariana Săsărman, München 2010; Der schwarze Tänzer. Ausgewählte Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3-86813-008-9; Das Spiel und das Chaos. Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3--86813-013-3, ș.a.

            Pentru activitatea sa ca om și ca scriitor i-au fost acordate succesiv diferite distincții, între care unele de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur- und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972); Erzählerpreis des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis der Goethe- Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. November 1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen, München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990); A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München (1995); Ehrenbürger von Brașov/Kronstadt/ Cetățean de onoare al orașului Brașov (Kronstadt); Ehrendoktorwürde der Universität Bukarest/ Dr. h. c. al Universității din București (16 aprilie 2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/ Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von Râșnov/Rosenau /Cetățean de onoare al orașului Râșnov (Rosenau); Andreas-Gryphius-Preis 2013.

               Societatea de Cultură Româno-Germană „Apoziția“, din München, ajunsă acum în al 46-lea an de existență, a avut și are deosebita cinste de a se bucura de sprijinul lui Hans Bergel, în calitatea sa de membru de onoare și colaborator de prestigiu.

               Desigur, despre Hans Bergel și opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă rezerv însă la cele de față, îndemnându-vă să-i consultați îndeaproape scrierile și referințele ce i-au fost atribuite. Dar, mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București, în care revine asupra temei „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“. Citez:

             „Magnificență, domnilor decani și profesori, dragi prieteni!

            Mulțumindu-vă din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordați, am sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuviință, ci de o deosebită satisfacție spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare —dacă mi se îngăduie să fiu sentimental — legătura mea afectivă cu țara, pe care tocmai aceste simțăminte mă îndreptățesc să o consider, fără nici o șovăială, și ca propria mea țară.

            În ciuda a peste 30 de ani de absență și cu toate periplurile mele de decenii prin lumea largă; rădăcinile mele sunt și rămân înfipte în meleagurile de la nord și de la sud de Carpați, de la Dunăre, Marea Neagră și din Moldova. Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de amprenta culturală a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest lucru abia când eram deja departe de România și că, pe măsură ce înaintez în vârstă, devin tot mai conștient de aceasta.

            Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naștere, prin limba mea maternă, prin educația și cultura mea, sunt german. Am conștientizat de mult faptul că, în această privință, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble apartenențe culturale și, în egală măsură, cu tensiunile creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată și starea de iritare pe care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleași motive, în anturajul meu apusean.“/.../

            „...Aveți o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei constelații marcată de contradicția proprie dintre dorința de autoprotejare a elementului autohton, deznădejdea existențială și contemplarea egocentrică a lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanității; o literatură care își extrage peren  impulsul cel mai vital de autocunoaștere din straturile unei poezii populare de o bogăție mitologică inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăște din peisajul natural și din istorie; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creștine răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creații importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.

            Ele pot fi ilustrate prin nume sonore —de la Eminescu și Tristan Țara la Culianu, de la Arghezi la Blaga, Cioran și Noica, de la Grigorescu, Andreescu și Brâncuși până la Enescu și alții.  Mulți dintre ei mi-au marcat conștiința în tinerețe, în anturajul firesc al unui Goethe și Kant, Bach și Beethoven, Nietzsche și Thomas Mann. Fundamentul central european, german, al formației mele a fost îmbogățit de aceste fascinante perspective, care mi-au lărgit orizontul în mod substanțial. Ba chiar consider că în felul acesta orientările vieții mele, crezul și concepțiile mele actuale despre literatură și artă au cunoscut o amplificare benefică. Universul acestei culturi naționale pendulează în vederea mea pe de o parte, între liniștea implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința bizantină, introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale. O astfel de cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca individ, care provenea dintr-o familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide și al imperativului categoric al datoriei, și care, desigur, venise încă din copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.

            Cât de imensă este varietatea spiritualității europene, mi s-a relevat mie, saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând interpretarea fenomenului „cultură“ a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi, l-am intuit pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul, mi-am dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte ipostaze europene ale lui homo ludens. Vă rog să mă credeți, că niciodată nu am perceput ipostaza germană și cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe fațete diferite ale aceleiași voințe culturale: ca pe forme europene ale existenței noastre culturale comune, în care noi toți —Dumneavoastră ca români, eu ca german —suntem deopotrivă legați unii de ceilalți, la bine și la rău, astăzi mai mult ca niciodată“/.../

            „Într-un cuvânt: marcat fiind de propria mea origine, am înțeles de foarte timpuriu, că în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană, întâlnirea mea cu spiritualitatea română a reprezentat jalonul cel mai important.

            Am cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromatice ale lui Țuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase, doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“ și „Meșterul Manole“.

            Dar nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă și viața pe care mi-am trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii unei culturi naționale, misiune pe care și-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători și delatori; dar și de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în clipele de cea mai mare restriște și pe care nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morții, a dirijat ultimul său concert al vieții lui în toamna anului 1997 aici, la București, sub minunata cupolă a Ateneului.

            Românii alături de care am crescut aici și care mă îmbrățișează ori de câte ori ne revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc că după cele trei procese politice și detenții în celule și lagăre, după alungarea mea din această țară, pot să mă întorc și să retrăiesc sentimentul că am o patrie, așa cum o simțea Blaga în poezia „Orizont pierdut“, notând: „Când anul nu-ți este prielnic / te-ntorci să te-mpaci printre umbre. / Undeva în trecut te întâmpină pragul.“. Și-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit strămoșii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în țărâna acestor ținuturi?  Și cei trei copii ai mei oare nu s-au născut aici?

            Așadar nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei spre o gândire ageră și cu eleganta ei formă latină. Căci o atracție magică o exercită asupra mea și climatele geopsihice ale acestui pământ —pe de o parte peisaje naturale de o inconfundabilă frumusețe, cum rare ori am văzut în numeroasele mele călătorii. Pe de altă parte priveliști care evocă permanent —după cum prea bine știți—istoria dramatică a acestor locuri și întâmplările nemaiauzite ale acesteia. Ele reprezintă părți integrante ale peisajelor europene, despre care germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există peisaje care posedă magnetism istoric. În România, țara dintre Orient și Occident, se interferează influențele și curentele acestor două părți ale lumii noastre —o moștenire istorică străveche. România trebuie să-și dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de supraviețuire. Aici, la intersecția culturilor, trebuie să-și dovedească mai mult decât oricând vocația sa europeană, să-și păstreze controlul asupra forțelor centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o bogăție pot deveni o amenințare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică —și se prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adânc înfipte în aceste regiuni, să fiu mai conștient de acest lucru decât mulți dintre români. Vocația europeană a României face să-i simt și mai aproape pe oamenii și peisajele ei.“/.../ (Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română. Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din București, Bukarest 2005, p. 281-284).

             Ca atare, dragi prieteni, colegi și confrați de-o simțire, acesta este OMUL -de înaltă ținută și caracter, care și-a păstrat nealterate noblețea și generozitatea judecăților și sentimentelor, peste toate vicisitudine trăite; acesta este SCRIITORUL HANS BERGEL care ne-a dăruit succesiv, prin  ofrandele talentului și trudei exemplare prețioasele sale opere, OMUL și SCRIITORUL care, Duminică, 25 iulie a.c., serbează 9 decenii de viață și căruia, pe această cale, doresc să-i aduc personal și împreună cu dumneavoastră, acest modest OMAGIU, dorindu-i din toată inima

 

            ANI MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI PUTERE DE MUNCĂ

CU TOATĂ BUCURIA IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!

                                                                                                                                                                                                                                                               Ion Dumitru, München

 https://vasilegogea.wordpress.com/2015/07/26/hans-bergel-90-o-laudatio-semnata-de-ion-dumitru-munchen/ 

MIHAI VITEAZUL ÎN ISTORIA SECUILOR

Dacă originea secuilor este şi astăzi o temă de dezbatare pentru istorici, fiind legată de îndelungatulul proces al marilor migraţii din spaţiul euroasiatic din sec. IV- XIII, procesul de colonizare a acestora în Transilvania este mai bine documentat. Aşezarea secuilor în Ardeal a fost simultană cu cucerirea acestui teritoriu de către maghiari, proces derulat în sec. X-XIII pe direcţia NV-SE şi în care secuii aveau rolul de grăniceri.

La sfârşitul procesului de cucerire, Ţinutul Secuiesc (Szekelyfold) din SE Ardealului a fost organizat în secolele XIV-XV în scaune(szek), concept de unitate administrativ-teritorială preluat probabil de la saşi şi folosit în izvoarele scrise abia cu începere din sec. XIV. Cele şapte scaune secuieşti au fost: Arieş, Ciuc, Kezd, Mureş, Orbai, Sepsi/Sf.Gheorghe, Tileagd (devenit ulterior Odorhei). Ulterior, prin contopirea scaunelor Kezdi, Sepsi şi Orbai s-a format scaunul Trei Scaune. Fiecare scaun secuiesc era condus de judele scaunului sau al locului (lat. Judex sedis sau judex terrestris). Scaunele secuilor aveau în fruntea lor pe comitele secuilor, funcţie care reprezenta a doua demnitate în voievodatul Transilvaniei. Capitala tradiţională a ţinutului secuiesc era la Târgu Mureş, oraş regal denumit atunci Székelyvásárhely ("Târgul Secuiesc") sau, în latina medievală, "Novum Forum Siculorum"("Noul loc al adunării secuilor"(1)

În opinia istoricului maghiar contemporan Jeno Szucs, începutul procesului de maghiarizare a secuilor a fost timpuriu şi dacă au fost totuşi socotiţi un neam aparte, acest fapt se explică prin organizarea socială şi obiceiurile specifice, precum şi prin calitatea lor de „naţiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei (2) ca membri ai Unio Trium Nationum din 1437.

De asemenea, mai mulţi cărturari umanişti din sec. XVI au menţionat specificul acestui popor. Astfel, Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), în opera sa Hungaria (1536), identifica secuii printre popoarele ’’diferite’’ de maghiari din regatul Ungariei, vorbind limbi ’’deosebite’’. Deşi la prima vedere "limba, ca si toate obiceiurile" îi apropiau de unguri conform sasului Georg Reicherstorffer (1500-1550), medicul italian Francesco della Valle (?-1545) nu putea sa nu remarce că secuii "totusi sunt un neam barbar", altceva "decat ungurii". Cunoscator al societăţii ardelene, Anton Verancsics (1504-1578) sublinia că secuii "se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, şi nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor". Diverşi autori îi defineau ca un "neam de oameni crunţi" (P. Ranzanus), "aspru şi aprig, ca şi născut pentru lupta" (Reicherstorffer), "oameni crânceni şi războinici" (Istvan Brodarics), motiv al rezistentenţei pentru păstrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungurească au fost obligate sa li le recunoasca permanent. Până târziu, în epoca moderna, secuii s-au bucurat "de legi şi obiceiuri cu totul deosebite de ale altora", împartindu-şi "între ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam" (A. Possevino). Folositi exclusiv în slujbe militare, şi-au păstrat calitatea de oameni liberi, traind "dupa legile si moravurilor lor", în opinia lui Reichertorffer. Şi această continuitate a unor caracteristici ale organizarii primare, gentilico-tribale, a reprezentat un sprijin pentru păstrarea individualitatii secuilor fata de puternicul aliat maghiar. Situatie de excepţie la care o contribuţie şi-a adus-o şi plasarea geopolitica "la marginea", potrivit lui della Valle, teritoriilor controlate politico-militar de regalitatea ungară.(3)

În secolul XVI istoria secuilor a fost marcată de mişcări sociale îndreptate fie împotriva propriilor fruntaşi, cum a fost cazul în 1562, fie împotriva principilor din familia Bathory, ca în anul 1575. Ca pedeapsă pentru aceste revolte, li s-au suprimat vechile libertăţi. La adunarea naţională din 1558 din Turda s-au pus introdus taxe asupra secuilor, ca urmare, în 1562 aceştia s-au răzvrătit împotriva principelui János Zsigmond. Răscoala a fost înăbuşită în sânge şi la adunarea naţională din acelaş an de la Sighişoara secuimea a fost declarată "domeniu liber al regelui", cu aceasta începând procesul de destrămare a vechii organizări secuieşti şi înglobarea treptată a secuimii în sistemul uniformizat al principatului. Tot în sec. XVI, Reforma protestantă s-a impus şi în secuime, mai ales la presiunea principelui, şi a câştigat teren în zona Odorheiului, Ciucul rămânând fidel catolicismului. În 1567, principele a pornit împotriva secuilor din scaunul Ciucului, pentru a-i convertească cu forţa. În sâmbăta Rusaliilor, conduşi de preotul din Joseni, aceştia s-au opus şi au învins, de atunci apărând tradiţia pelerinajului de Rusalii, chiar schimbat între timp – care este de fapt şi comemorarea acestui eveniment. După moartea lui János Zsigmond secuii ajunşi în pragul foametei din cauza dărilor exagerate s-au prezentat înarmaţi la adunarea naţională din Teiuşi cerând abolirea taxelor, dar noul principe, Báthori István le-a refuzat cererea. Ca urmare secuii din Ciuc şi Gheorgheni s-au răzvrătit de câteva ori, dar rămaşi singuri n-au avut sorţi de izbândă. Báthori Zsigmond, următorul principe al Transilvaniei, a atras secuii în campaniile sale antiotomane, cu promiterea restaurării libertăţilor acestora. Printre altele, secuii din scaunele Odorheiului şi Ciucului, care au ajuns iobagi din cauza introducerii taxelor, au fost dezrobiţi .(4)

Când a preluat, în 1599, tronul principatului Transilvaniei de la ruda sa Zsigmond Bathori, cardinalul Endre Bathori a intrat în relaţii strânse cu Poarta otomană şi Ieremia Movilă, domnul Moldovei, adversar al lui Mihai Viteazul. Simţindu-se încercuit, Mihai a intrat în octombrie acelaşi an în Transilvania cu armata sa, fiind bine primit de secuii care, după cum spune Nicolae Bălcescu, ’’aveau o ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales împotriva familiei Bathoreştilor’’(5).

În consecinţă, apelul cardinalului la vitejii soldaţi secui cu promisiunea restabilirii drepturilor tradiţionale a rămas fără rezultat. Cum spunea Bălcescu: ’’ura săcuilor asupra lui Andrei era atât de mare, încât nici ameninţările, nici făgăduielile nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui’’ (6).

Pe de altă parte, Mihai, după ce a intrat în Ardeal, a trimis pe căpitanii secui aflaţi în slujba sa – Gheorghe Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi Ştefan Domos – să-i îndemne pe conaţionalii lor să i se alăture, promiţându-le restabilirea vechilor libertăţi. Apelul său a fost primit cu entuziasm de ţăranii secui, care i-au cerut permisiunea de a dărâma cetatea Varhegy, construită de principele Janos Zsigmond (1540-1571) cu scopul de a controla zonele secuieşti. Flăcările care au cuprins cetatea au devenit semnalul pentru o revoltă spontană împotriva nobilimii, după cum ne spune Bălcescu:’’sfărâmând şi arzând palaturile nobililor, ceilalţi săcui, în pilda lor, năvăliră cu atâta furie asupra palaturilor celor mari, încât mai nici unul nu scăpă de omor (...) Între aceste palate fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din săcuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai Vodă.’’(7)

Apoi, la 28 octombrie Mihai obţine victoria de la Şelimbăr împotriva cardinalului, succes la care şi-au adus contribuţia şi cei 1000 de secui din armata sa. Ajuns stăpân al Transilvaniei, în numele împăratului Rudolf II Habsburg, Mihai nu-şi uită promisiunea şi emite la 7 martie 1600 următorul act: ’’Noi, Mihai voievodul Ţării Româneşti, sfetnicul Maiestăţii sale împărăteşti şi crăieşti, locţiitorul său în Ardeal şi căpitanul suprem al oştilor sale din hotarele ţinuturilor împrejmuitoare şi supuse Ardealului:

Pentru pomenirea viitoare a lucrului, fericirea, rămânerea şi slobozirea comunităţii creştine de obşte, dar mai ales grijile şi silinţele noastre pentru ocrotirea acestei provincii, Ardealul, care este împrejmuit din toate părţile de atâtea nevoi, primejdii şi duşmani, ne silesc ca noi să dăm credincioşilor noştri secui (...), să le îngăduim şi să le păstrăm în toate articolele şi clauzele lor, drepturile şi slobozeniile date, dăruite şi păstrate de regii de odinioară ai Ungariei, anume regele Matei (8) de slăvită pomenire, părinţilor şi strămoşilor noştri, ba vrem să se păstreze în veci şi de către alţi de toţi, atât de cei de sub stăpânirea noastră, cât şi de cei de după noi.’’

Documentul se încheie astfel: ’’Mai îngăduim să lăsăm milostiv secuilor socotiţi în acea slobozenie după obiceiul de odinioară, să poată lua sare slobod pentru traiul şi casele lor, dar nu pentru vânzare, şi din ocnele găsite în oricare din scaunele secuieşti şi din cele ce se vor găsi.

Dată în oraşul Braşov, ziua a şaptea a lunii după post în anul 1600.’’ (9)

După consumarea episodului Mihai Viteazul în istoria comunităţii secuieşti, principii succesori din Ardeal secolului.XVII vor ţine seamă de vechile libertăţi ale acestora.

(1)   http://ro.wikipedia.org/wiki/Secui

(2) Jeno Szucs, Popoarele Ungariei Medievale, http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=1173

(3) Mircea Dogaru, Secuii http://gk.ro/sarmizegetusa/invaziile/turanicii/secuii.htm

(4) http://www.prefecturaharghita.ro/act/isto.htm

(5) N. Bălcescu, Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.254.

(6) Ibidem, p.266.

(7) Ibidem, p.261.

(8) Corvin: 1458-1490

(9) Lola Stere-Chiriacu, Mihai Viteazul şi secuii, Magazin istoric 10/1971, p.70-71..