„Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja,....” (MARIUS TEJA)

Că tot se face vorbire la greu în Anul Domnului 2025 de reîmpărțirea sferelor de influență și se amintește cu obstinație de „acordul procentajelor” dintre Churchill și Satana bolșevică, să ne aducem aminte și de contextul în care a fost scris „documentul” istoric cu pricina. Cu alte cuvinte: de ce a bătut Churchill cale lungă până la Moscova tocmai la 9 octombrie 1944?

 

Debarcările aliate reușite din Normandia (6 iunie 1944) și Provence (15 august 1944) au avut o fericită consecință joncțiunea celor două forțe la Dijon, în estul Franței, la 12 septembrie 1944, linia frontului vestic stabilindu-se la circa 100 km de marele fluviu Rin.   

 

Ca urmare, la 17 septembrie 1944, forțele aliate au lansat în Olanda operația Market (aeropurtată) – Garden (terestră). Scopul acestei operații combinate era de a captura marele pod de pe Rin de la Arnhem și a înainta rapid prin câmpia Germaniei de Nord pentru a ajunge la Berlin înaintea Armatei Roșii. Armata sovietică se oprise la sfârșitul lui iulie lângă fluviul polonez Vistula, în fața Varșoviei, pentru a aștepta ca SS să distrugă în august-septembrie insurecția Rezistenței Poloneze anticomuniste din capitala țării, după ce sovieticii instalaseră la 22 iulie 1944, la Lublin, primul oraș polonez ocupat, un Comitet Național Provizoriu, controlat de comuniștii exilați de la Moscova. Deși parașutiștii americani au capturat intacte podurile de la Eindhoven și Nijmegen, camarazii lor britanici și polonezi nu au reușit să facă față contraatacurilor germane și au fost nevoiți să se retragă peste fluviu la 25 septembrie. 

 

Până în decembrie forțele aliate vor împinge linia frontului spre Rin, dar la 16 decembrie o surprinzătoare contraofensivă germană în podișul belgian Ardeni a încercat să reediteze succesul din mai 1940. Și a fost destul de aproape, deoarece SUA și Marea Britanie au fost nevoite chiar să solicite URSSS declanșarea unei ofensive pe Vistula pentru a detensiona frontul de vest, ceea ce s-a și întâmplat. De abia la 7 martie 1945, americanii vor reuși să captureze intact podul de pe Rin de la Remagen, declanșând dezintegrarea definitivă a frontului german.

 

În altă ordine de idei, la 9 octombrie Armata Roșie ocupase România și Bulgaria, țări care au fost nevoite imediat să-i accepte pe comuniști în guverne provizorii de coaliție, care se vor dovedi apoi prima etapă a comunizării acestor țări („tovarăși de drum”).  Armata sovietică se afla la granițele Ungariei, Greciei și Iugoslaviei. În Albania, Grecia și Iugoslavia partizanii comuniști controlau deja vaste teritorii rurale, forța lor militară urmând să reprezinte apoi baza legitimității puterii lor politice (la summit-ul tripartit de la sfârșitul lui 1943 de la Teheran, s-a stabilit chiar ca aliații occidentali să-l recunoască pe comunistul Tito ca lider al rezistenței antigermane, în locul colonelului regalist D. Mihailovici, care uneori coopera cu germanii împotriva comuniștilor).

 

În această situație militară, conform memoriilor sale, nu e de mirare că Churchill a început discuția cu propoziția asumată prin care se recunoștea situația militară din Europa de Sud-Est: „Armatele dv. sunt în România și Bulgaria”. Dictatorul bolșevic știa foarte bine că nu „acordul procentajelor”  îi asigura dominația în Balcani, ci ocuparea acestor teritorii de către Armata Roșie și forța militară a partizanilor comuniști locali. Ca urmare, nu a fost o surpriză faptul că bolșevicul s-a arătat nepăsător față de soarta  „documentului”.

 

Când Churchill a venit la Moscova, Kremlinul știa că Mediterana în ansamblu și Grecia în particular reprezentau interese vitale pentru continuitatea Imperiului Britanic. Premierul britanic reușise să-l influențeze pe Roosevelt în sensul efectuării unor debarcări aliate în Africa de Nord franceză (8 noiembrie 1942), Sicilia (10 iulie 1943) și sudul Italiei (3 septembrie 1943), dar n-a mai reușit să-l determine să accepte și o debarcare în Balcani, deoarece președintele american preconiza o utopică conducere a lumii postbelice în cooperare cu „unchiul Joe”. Ca urmare, bolșevicul știa pe de o parte că îi face o favoare lui Churchill și, pe de alta, că evita astfel o ciocnire deschisă cu aliații occidentali înainte de sfârșitul războiului, ceea ce s-a și întâmplat după terminarea conflictului mondial prin declanșarea de către comuniști greci, sprijiniți de tovarășii albanezi, bulgari și iugoslavi, a războiului civil pierdut împotriva armatei regaliste susținută de britanici și americani (1946-1949).

 

Sau, în exprimarea plastică a lui Sorin Breazu din Giurgiu, din promoția 1996 a Facultății de Istorie a Universității București, „Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja, adică România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania și Ungaria, iar Stalin i-a vândut lui Churchill ceea ce Churchill nu avea, adică Grecia”.

 

Biserica ortodoxă din Densuș

<
(...)
61. În Transilvania, dînd urmare cererilor curiei papale*, șefii angevini** legiferează, în secolul al XIII lea, interdicția pentru comunitățile ortodoxe românești de a-și construi ctitorii din piatră, interdicție în vigoare, cu unele excepții, secole de-a rîndul. Numai în unele zone, în măsura participării la viața politică și militară a voievodatului Transilvaniei sau a regatului Ungariei, nobili mici români au avut posibilitatea înălțării unor lăcașuri de zid. În imagine, biserica ortodoxă de la Densuș*** - datată 1280, cu o încăpere centrală, pătrată și o absidă la est (altarul). Alte încăperi au fost adăugate în secolele XIV și XV. În exterior, de reținut, plastica zidurilor construite din materiale scoase, în mare parte, din ruinele romane, probabil de la Sarmizegetusa: lespezi mari (unele cu inscripții latine), altare votive, stîlpi, fragmente de coloane. De observat, la diverse nivele ale zidurilor, motivul în dinți de fierăstrău. (foto C. Săvulescu)
(...)
>

NOTE
* Curia Romana (latină) = „Curtea romană”. Aparatul administrativ al Sfântului Scaun de la Roma. (http://www.vatican.va/roman_curia/index.htm)
** Dinastia de Anjou a regatului Ungariei (1308-1395) = Dinastie de origine franceză, ramură a dinastiei angevine  a regatului Neapolelui. (http://corbiialbi.ro/index.php/compas/41-angevinii-8211-forintul-clujul-i-declinul-statutului-rom-nilor-din-transilvania/)
*** Biserica ortodoxă din Densuș (județul Hunedoara) = http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/biserica-densus-un-unicat-al-patrimoniului-rom-nesc

„Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!” (DUMITRU 2015)

 Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!

(*26 iulie 1925 în Rosenau/Râșnov, România)

            Trăind de peste o jumătate de secol în Germania, împrejurări fericite au făcut ca, între oamenii de excepție pe care i-am întâlnit și prețuit în anii exilului și mai apoi, să am bucuria și onoarea de a-l cunoaște la München - în măsura circumstanțelor - pe Hans Bergel, omul vertical și de pilduitor caracter, scriitor german de talent și prestigiu, originar din România!

            Născut la 26 iulie 1925, la Râșnov (Rosenau), este primul dintre cei patru copii ai cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904; †2002) și Erich Bergel Sr. (*1899; †1971), căsătoriți din 1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007) și ca frați pe Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Râșnov (Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), și de Ortwin Bergel (*1937; †1952).

            Tatăl, învățător, profesor de muzică și revizor în școlile comunității germane din România, fiind - după necesități- transferat cu serviciul din loc în loc, pleacă în 1936 din Rosenau (Râșnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la Kronstadt (Brașov) iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu) împreună cu familia.

            Conform propriilor mărturii, Hans Bergel, sora și frații săi și-au trăit în Transivania o copilărie fără probleme, până în momentul ocupării acesteia de către Armata Roșie „eliberatoare“ (august 1944) și preluarea succesivă a puterii, mai întâi de către forțe politice vremelnic tolerate -infiltrate de criptocomuniști-, și apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul stalinist, sub masca zisului „Partid Comunist Român“ care, în „România Mare“ nu număra nici o mie de membri, și dintre care numai o treime erau de origine română!

            În 1944, tatăl său, în vârstă de 45 de ani, este arestat și, îngrijirea familiei (Hans - 19 ani; Hildegard - 17 ani; Erich - 14 ani; Ortwin - 7 ani) rămân în grija mamei, Katharina Bergel, în vârstă de 40 de ani

            Un an mai târziu, în 1945, autoritățile, subordonate ocupanților sovietici decid, la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din U.R.S.S. a majorității cetățenilor români de origine germană, apți de muncă. În acest sens, în enclavele locuite de germani se alcătuiesc liste și se improvizează lagăre „de colectare“ în baza cărora sunt strânși și apoi transportați în U.R.S.S. Hans Bergel, în vârstă de 20 de ani, este și el „rechiziționat“ într-un astfel de lagăr, în vederea deportării. Reușește însă să fugă înainte de transport și trăiește pentru multă vreme ascuns.

            Între 1946-1947 împrejurările îi permit să activeaze o scurtă perioadă în învățământ. În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat autorităților române și condamnat. În 1948 evadează din închisoare și este din nou prins. Mai târziu este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv de performanță și membru în Echipa Națională de Ski a României. Cum accesul la cursurile de zi, în învățământul superior, îi era interzis, studiază fără frecvență Istoria Artelor și Filozofia, la Universitatea din București (1951-1954). Trei ani mai târziu (1957/1958), grație cunoștințelor și talentului, ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă germană „Volkszeitung“ - organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist și al Sfatului Popular din regiunea Stalin ( Brașov/Kronstadt).

            În 1959 este arestat din nou, în așa zisul „Proces al Scriitorilor din Brașov“, înscenat de autoritățile comuniste împotriva unei grupe de scriitori de limbă germană din Kronstadt/Brașov (pe atunci Orașul Stalin), și condamnat la 15 ani de închisoare cu muncă silnică.

            În 1964 este eliberat, în cadrul amnestiei generale decretată pentru deținuții politici dar este urmărit în continuare de Securitate. Critică nerespectarea drepturilor omului în România comunistă!

            În sfârșit, în 1968, grație intervenției scriitorului german - laureat al premiului Nobel pentru literatură-, Günter Grass, i se permite emigrarea în R. F. Germania, unde, între 1968-1970, exersează diferite ocupații, implicit pe cea de colaborator extern la Bayerischen Rundfunks.

            Dar și în R.F.G. „mâna lungă“ a Securității din R.S.R. continuă să-l urmărească și tracaseze!

         În 1970-1989, ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din 1991 și coeditor al prestigioasei publicatiei „Südostdeutschen Vierteljahresblätter“.

             Am aflat de prezența sa în Germania de la colegii de la Europa Liberă și frecventatorii Cenaclului literar-artistic, întrunit la domiciliu subsemnatului (23 martie 1969-martie 1973) și în continuare la Haus der Begegnung unde, la 4 ani de existență (23 martie 1973) a devenit - la sugestia lui G. Ciorănescu-, Cenaclul literar-artistic „Apoziția“. Urmărind inițial încropirea unui cenaclu româno-german, eram preocupați să invităm, în afară de români, și autorii, artiștii și intelectualii germani, cunoscători ai limbii române, prezenți în Bavaria și în R.F.G., intenție soldată multă vreme cu o adevărată dezamăgire! Cu mici excepții (Anneli Ute Gabanyi, Mathilde Klooss (Richter), Emil Siegmeth, mai apoi Johann Urwich și Friedrich Cloos -trecuți prin Gulagul sovietic de dincolo de Cercul Polar, prin Workuta și mai apoi și prin închisorile din România, și mai târziu istoricul Adolf Armbruster, și câțiva alții) eram ocoliți de mai toată lumea, inclusiv de către unii români. Târziu am înțeles dilema!  Întrunirile cenaclului -eterogen din toate punctele de vedere- erau publice, deschise tuturor, fără posibilitatea de a controla ceea ce se ascunde în dedesubtul fiecăruia. Deci, cu toată vigilența noastră, se înțelege că eram lejer și permanent supravegheați și de persoane inoportune! Un impediment a fost pentru multă vreme și adăugirea, la denumirea cenaclului, implicit a revistei, a cuvântului „Apoziția“, care a generat o adevărată derută printre cei ce ne-au pus la stâlpul infamiei, negăsind de cuvință să consulte mai întâi un dicționar, pentru a înțelege despre ce este vorba! Toate acestea au creat în jurul nostru un cerc de suspiciune - întreținut cu fervoare de diverse interese adverse- care i-a ținut departe pe mulți dintre intelectualii, scriitorii, artiștii și oamenii de cultură din exil și emigrație, atât români, dar în special germani din România, care, știindu-se urmăriți, preferau distanța. Parte dintre aceste impedimente le-am putut înlătura doar ulterior, grație postării cu orice risc a unora dintre noi, în mod deschis pe baricade, considerând că doar așa o cernere va avea loc de la sine și că numai prin exemplul nostru și prin cele ce le împlinim efectiv putem înlătura scepticismul și teamerile celor ce puteau fi afectați. Subliniez acestea pentru a se înțelege de ce ne-am bucurat enorm, când, succesiv, cercul nostru a început să fie abordat cu încredere de tot mai multe personalități de valoare, pe care am fi vrut să le avem dintru început lângă noi, și între care amintesc pe Hans Bergel și regretatul său amic și confrate de temniță și suferințe, pastorul și scriitorul Harald Siegmund.

            O primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociației Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu (Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune științifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, și avându-l ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci traducerile și exegeza sa  asupra operei lui Platon.

            La 25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München,(25-27 octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română și de Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul românilor în lucrürile mele literare, urmărită cu căldură și interes de către noi. Un scurt rezumat al intervenției și referatului dl. Hans Bergel, a apărut în Revista Scriitorilor Români Nr. 17/1980, p.192 și 196, și ulterior, întregul text, în română: Contacte cu alții (în original: Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrürile mele literare), la rubrica „Negru pe alb“, Revista Scriitorilor Români nr. 22 (editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p. 153-159, din care citez:

            „Atât în prima mea carte publicată în Republica Federală Germnă, cât și în cea din urmă, românul joacă un rol esențial ca dimensiune spirituală și istorică. Dar îl găsesc și în alte volume scrise de mine și tipărite între anii 1969, când a apărut monografia „România, portretul unei națiuni“ și 1977, când a apărut romanul „Dansul în lanțuri. Chiar și în scrierile mele încă nepublicate este prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt profet, dar afirm totuși că el va apare și în viitoarele mele lucrări, oricât de mult m-am îndepărtat în timp și spațiu de țara mea de baștină, România, și deși - nu trebuie trecut sub tăcere - mă atrage prea puțin să mă înapoiez acolo. Îmi dau seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru  și nu fac parte dintre aceia, care se leapădă de trecut ca de o pălărie sau de o încălțăminte.“./.../

            „Chiar la acest punct, dați-mi voie să constat inevitabilul înlănțuirii și a înrădăcinării imeginii românului în creația mea literară. Căci se pare că nu e vorba numai de o lege care ne obligă la o confruntare permanentă cu trecutul, ci de mai mult, că tot trecutul, ca viață trăită, numai atunci își capătă sensul și forța dinamică pentru viitor, când devine parte organică a eului nostru, în așa măsură încât îl putem purta în noi în fiecare moment ca prezent conștient, ca individualitate și personalitate, ca atitudine și comportament.“/.../

            „...Românul nu apare în cărțile mele doar ca un subiect de anatomie sau colorit, ca un actor sau figurant pentru a împestrița paleta, nici măcar numai ca o experiență istorică a vieții mele. Nu, el nu apare în nici un caz în acest sens, ci el este —să-mi fie permisă îndrăzneala afirmației — o parte din mine însumi fiind ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă constatam în prefața cărții „România, portretul unei națiuni“, că eu ca german după origine, casă părintească, educație și școală, care am văzut lumina zilei în România, consider întâlnirea cu demersurile spirituale ale acestei țări, ca o îmbogățire a propriei mele existențe sufletești. Pentru mine nu există vreun motiv ca să văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai ceea ce am gândit când am spus: Românul este în lucrările mele literare mai mult decât un fragment, el este o parte a individualității mele.“/.../

            „Ceea ce remarc mai întâi este faptul că Românul este prezent nu numai în literatura mea beletristică —în nuvelă, povestire și roman—, dar deasemenea în monografia cultural-istorică și spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul portretistic. Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puțin tot atât de diferențiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui o găsesc astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban și țăran, trecând la ofițer, și la profesor universitar, de la plutaș la tehnician până la secretar de stat sau prinț. Am încercat —și aceasta mă stimulează și azi—să reproduc, să modelez această imagine; și pe lângă străduința de a prinde fenotipul mai este și aceea a elucidării genotipului. În special în monografia amintită am cercetat rădăcinile spiritualității acestui popor și specificul ei lăuntric. În alte lucrărin, m-am străduit să arunc o privire asupra minunatei inițiative a filozofului și poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală —prin traducerea operei „Faust“ —o sinteză a spiritualității germane și române; sau am încercat într-o carte apărută recent să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera pictorului Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu întâmplător, în mediul românesc, ș.a.m.d. Mă preocupă așadar în lucrările mele, de la caz la caz, atât imaginea cât și componența ființei Românului.“/.../

            „Dacă examinez literatura scriitorilor germani, născuți ca și mine în Transilvania, aparținând generațiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau —chiar dacă ocupă vizibil un loc central— ea este prezentată aproape numai în măsura în care se deosebește de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să menționez hotărât că aceasta avea pe deplin rațiunea, deoarece așa erau pe atunci raporturile.

            Pentru generația mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest punct de vedere. Căci atunci când în acel stat multinațional România, noi toți la un loc — români, germani, unguri, evrei — am fost aruncați de către noul sistem totalitar, fără menajament, în același cazan, ne-au fost distruse și răpite și unora și altora odată cu libertatea și minunatele, vulnerabilele particularități create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Așa se face că eu, german, spre deosebire de generația tatălui meu, am învățat să cunosc nu în primul rând pe Români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oțel a aceluiași prăpăd, oameni buni și răi, puternici și slabi, distinși sau ticăloși, așa cum sunt și vor fi totdeauna oamenii pe pământ. Orbiți de ura formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis până azi să recunoască aceasta.

            Îngăduiți-mi să închei scurta expunere în felul urumător: nu trebuie să ne cunoaștem doar după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere, în aceeași măsură și trăsăturile comune, acestea constituind o problemă vitală a existenței noastre istorice.

            Ca europeni, noi toți împreună, nu avem o altă alternativă.“  (Hans Bergel).

 

            În anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la lumină: (Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten, Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder Die frühen Lehrmeister(1985); Das Venusherz (1987); … und Weihnacht ist überall (1988);  Das Motiv der Freiheit (1988), Hans Bergel a publicat sute de articole în diverse publicații, în special în cele ale germanilor originari din România, a susținut nenumărate referate, conferințe, prezentări de cărți ale unor terți autori și lecturi din propria operă, găzduite la Literatur Haus München, Haus der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung sau de către o mulțime de alte centre de cultură și literare, asociații și librării din München, Bavaria, din alte zone ale Germaniei și Europei, etc.

            În ce ne privește, mărturisesc că odată cu interesul acordat comunității germane din România, a fost dintru început și alături de noi, românii, luați în ansamblu sau în particular, participând, după împrejurări, la manifestările artistice, literare, culturale și științifice, la întruniri și mese rotunde, în cadrul Zilelor Culturii Românești, organizate anual la München, începând cu cele din nov. 18-19 (1989) consacrate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, și implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de sculptorului Alexandru Pană), ș.a.m.d., și apoi necontenit, în atâtea și atâtea alte ocazii, pe care spațiul nu-mi permite să le evoc aici.

            După 1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară:  Dans în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994; Zuwendung und Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen (1994); Prosa – Lyrik (1995); Erkundungen und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen. Essays (1995); Dansul în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), Silvia Irimia, Cluj- Napoca/Klausenburg 1995; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia Europei sudestice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în: Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; Wenn die Adler kommen (Când vin vulturii), Roman (Trilogie) (1996), despre o familie din Transilvania; Bukowiner Spuren. Von Dichtern und bildenden Künstlern. Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner ... (Das Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner …; Romanfragment), George Guţu, in: Lettre Internationale, editia română/primăvara 1997, Bucureşti/Bukarest 1997; Când vin vulturii (Wenn die Adler kommen; Roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998; Manfred Winkler (Manfred Winkler; Essay), Mariana V. Lăzărescu, in: Gazeta de Transilvania, 16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. - Auch in: Astra. Revista Asociaţiunii Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt 1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului României: „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“ - Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“, Editura Universității din București; Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George Guţu, in: Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans Bergel - Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie de suflet pentru un oraş transilvan (Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays), Studentengruppe der Universität „Transilvania“ Kronstadt unter der Anleitung von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005; Deşertul Namibiei, Sfinxul, Cântecul pustei, Memento (Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied, Memento; Gedichte), Nicholas Catanoy, in: Poesis, iunie/iulie 2005, Satu Mare/Sathmar 2005; Menuetul Reginei (Das Menuett der Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2006 (S./p.76-90), München 2006; Die Wiederkehr der Wölfe. Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in: Apoziţia 2007, München 2007; Reflecţii asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller (Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24 septembrie 2007, Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul ca. normalitate. Între brun şi roşu (Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Negru Vodă - Din „Scene din viața mea. Fragmente autobiografice“, povestire; (Der Schwarze Fürst, -Aus „Bilder meines Lebens. Autobiographische Fragmente.“; Erzählung),  bilingv, în română de Mariana Săsărman, în: Apoziţia 2008, (S./p. 66-83), München 2008; Ruptura istorică. Motivele emigrării populaţiei germane din România (Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der deutschen Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, in: Şcoala Memoriei 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul Scriitorilor Germani. Braşov 1959 (Die Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959; Vortrag), Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala Memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Wegkreuzungen. Dreizehn Lebensbilder. Bamberg: Johannis Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape ale unei încercäri de apropiere. Consideraţii cu privire la poezia Anei Blandiana (Stationen einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana; Studie), George Guţu, in: Convorbiri Literare, April 2009, Nr. 4, Bucureşti/ Bukarest 2009; Am Vorabend des Taifuns. Geschichten aus einem abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack & Block 2010. ISBN 978-3-86813-002-7; Trilogia despărţirii: Braşov, Divanul Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie des Abschieds: Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer; Gedichtezyklus), bilingv; în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta; povestire (Violeta; Erzählung), în română de Mariana Săsărman, München 2010; Der schwarze Tänzer. Ausgewählte Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3-86813-008-9; Das Spiel und das Chaos. Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3--86813-013-3, ș.a.

            Pentru activitatea sa ca om și ca scriitor i-au fost acordate succesiv diferite distincții, între care unele de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur- und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972); Erzählerpreis des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis der Goethe- Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. November 1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen, München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990); A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München (1995); Ehrenbürger von Brașov/Kronstadt/ Cetățean de onoare al orașului Brașov (Kronstadt); Ehrendoktorwürde der Universität Bukarest/ Dr. h. c. al Universității din București (16 aprilie 2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/ Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von Râșnov/Rosenau /Cetățean de onoare al orașului Râșnov (Rosenau); Andreas-Gryphius-Preis 2013.

               Societatea de Cultură Româno-Germană „Apoziția“, din München, ajunsă acum în al 46-lea an de existență, a avut și are deosebita cinste de a se bucura de sprijinul lui Hans Bergel, în calitatea sa de membru de onoare și colaborator de prestigiu.

               Desigur, despre Hans Bergel și opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă rezerv însă la cele de față, îndemnându-vă să-i consultați îndeaproape scrierile și referințele ce i-au fost atribuite. Dar, mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București, în care revine asupra temei „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“. Citez:

             „Magnificență, domnilor decani și profesori, dragi prieteni!

            Mulțumindu-vă din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordați, am sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuviință, ci de o deosebită satisfacție spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare —dacă mi se îngăduie să fiu sentimental — legătura mea afectivă cu țara, pe care tocmai aceste simțăminte mă îndreptățesc să o consider, fără nici o șovăială, și ca propria mea țară.

            În ciuda a peste 30 de ani de absență și cu toate periplurile mele de decenii prin lumea largă; rădăcinile mele sunt și rămân înfipte în meleagurile de la nord și de la sud de Carpați, de la Dunăre, Marea Neagră și din Moldova. Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de amprenta culturală a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest lucru abia când eram deja departe de România și că, pe măsură ce înaintez în vârstă, devin tot mai conștient de aceasta.

            Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naștere, prin limba mea maternă, prin educația și cultura mea, sunt german. Am conștientizat de mult faptul că, în această privință, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble apartenențe culturale și, în egală măsură, cu tensiunile creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată și starea de iritare pe care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleași motive, în anturajul meu apusean.“/.../

            „...Aveți o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei constelații marcată de contradicția proprie dintre dorința de autoprotejare a elementului autohton, deznădejdea existențială și contemplarea egocentrică a lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanității; o literatură care își extrage peren  impulsul cel mai vital de autocunoaștere din straturile unei poezii populare de o bogăție mitologică inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăște din peisajul natural și din istorie; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creștine răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creații importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.

            Ele pot fi ilustrate prin nume sonore —de la Eminescu și Tristan Țara la Culianu, de la Arghezi la Blaga, Cioran și Noica, de la Grigorescu, Andreescu și Brâncuși până la Enescu și alții.  Mulți dintre ei mi-au marcat conștiința în tinerețe, în anturajul firesc al unui Goethe și Kant, Bach și Beethoven, Nietzsche și Thomas Mann. Fundamentul central european, german, al formației mele a fost îmbogățit de aceste fascinante perspective, care mi-au lărgit orizontul în mod substanțial. Ba chiar consider că în felul acesta orientările vieții mele, crezul și concepțiile mele actuale despre literatură și artă au cunoscut o amplificare benefică. Universul acestei culturi naționale pendulează în vederea mea pe de o parte, între liniștea implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința bizantină, introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale. O astfel de cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca individ, care provenea dintr-o familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide și al imperativului categoric al datoriei, și care, desigur, venise încă din copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.

            Cât de imensă este varietatea spiritualității europene, mi s-a relevat mie, saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând interpretarea fenomenului „cultură“ a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi, l-am intuit pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul, mi-am dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte ipostaze europene ale lui homo ludens. Vă rog să mă credeți, că niciodată nu am perceput ipostaza germană și cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe fațete diferite ale aceleiași voințe culturale: ca pe forme europene ale existenței noastre culturale comune, în care noi toți —Dumneavoastră ca români, eu ca german —suntem deopotrivă legați unii de ceilalți, la bine și la rău, astăzi mai mult ca niciodată“/.../

            „Într-un cuvânt: marcat fiind de propria mea origine, am înțeles de foarte timpuriu, că în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană, întâlnirea mea cu spiritualitatea română a reprezentat jalonul cel mai important.

            Am cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromatice ale lui Țuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase, doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“ și „Meșterul Manole“.

            Dar nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă și viața pe care mi-am trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii unei culturi naționale, misiune pe care și-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători și delatori; dar și de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în clipele de cea mai mare restriște și pe care nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morții, a dirijat ultimul său concert al vieții lui în toamna anului 1997 aici, la București, sub minunata cupolă a Ateneului.

            Românii alături de care am crescut aici și care mă îmbrățișează ori de câte ori ne revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc că după cele trei procese politice și detenții în celule și lagăre, după alungarea mea din această țară, pot să mă întorc și să retrăiesc sentimentul că am o patrie, așa cum o simțea Blaga în poezia „Orizont pierdut“, notând: „Când anul nu-ți este prielnic / te-ntorci să te-mpaci printre umbre. / Undeva în trecut te întâmpină pragul.“. Și-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit strămoșii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în țărâna acestor ținuturi?  Și cei trei copii ai mei oare nu s-au născut aici?

            Așadar nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei spre o gândire ageră și cu eleganta ei formă latină. Căci o atracție magică o exercită asupra mea și climatele geopsihice ale acestui pământ —pe de o parte peisaje naturale de o inconfundabilă frumusețe, cum rare ori am văzut în numeroasele mele călătorii. Pe de altă parte priveliști care evocă permanent —după cum prea bine știți—istoria dramatică a acestor locuri și întâmplările nemaiauzite ale acesteia. Ele reprezintă părți integrante ale peisajelor europene, despre care germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există peisaje care posedă magnetism istoric. În România, țara dintre Orient și Occident, se interferează influențele și curentele acestor două părți ale lumii noastre —o moștenire istorică străveche. România trebuie să-și dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de supraviețuire. Aici, la intersecția culturilor, trebuie să-și dovedească mai mult decât oricând vocația sa europeană, să-și păstreze controlul asupra forțelor centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o bogăție pot deveni o amenințare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică —și se prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adânc înfipte în aceste regiuni, să fiu mai conștient de acest lucru decât mulți dintre români. Vocația europeană a României face să-i simt și mai aproape pe oamenii și peisajele ei.“/.../ (Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română. Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din București, Bukarest 2005, p. 281-284).

             Ca atare, dragi prieteni, colegi și confrați de-o simțire, acesta este OMUL -de înaltă ținută și caracter, care și-a păstrat nealterate noblețea și generozitatea judecăților și sentimentelor, peste toate vicisitudine trăite; acesta este SCRIITORUL HANS BERGEL care ne-a dăruit succesiv, prin  ofrandele talentului și trudei exemplare prețioasele sale opere, OMUL și SCRIITORUL care, Duminică, 25 iulie a.c., serbează 9 decenii de viață și căruia, pe această cale, doresc să-i aduc personal și împreună cu dumneavoastră, acest modest OMAGIU, dorindu-i din toată inima

 

            ANI MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI PUTERE DE MUNCĂ

CU TOATĂ BUCURIA IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!

                                                                                                                                                                                                                                                               Ion Dumitru, München

 https://vasilegogea.wordpress.com/2015/07/26/hans-bergel-90-o-laudatio-semnata-de-ion-dumitru-munchen/ 

MIHAI VITEAZUL ÎN ISTORIA SECUILOR

Dacă originea secuilor este şi astăzi o temă de dezbatare pentru istorici, fiind legată de îndelungatulul proces al marilor migraţii din spaţiul euroasiatic din sec. IV- XIII, procesul de colonizare a acestora în Transilvania este mai bine documentat. Aşezarea secuilor în Ardeal a fost simultană cu cucerirea acestui teritoriu de către maghiari, proces derulat în sec. X-XIII pe direcţia NV-SE şi în care secuii aveau rolul de grăniceri.

La sfârşitul procesului de cucerire, Ţinutul Secuiesc (Szekelyfold) din SE Ardealului a fost organizat în secolele XIV-XV în scaune(szek), concept de unitate administrativ-teritorială preluat probabil de la saşi şi folosit în izvoarele scrise abia cu începere din sec. XIV. Cele şapte scaune secuieşti au fost: Arieş, Ciuc, Kezd, Mureş, Orbai, Sepsi/Sf.Gheorghe, Tileagd (devenit ulterior Odorhei). Ulterior, prin contopirea scaunelor Kezdi, Sepsi şi Orbai s-a format scaunul Trei Scaune. Fiecare scaun secuiesc era condus de judele scaunului sau al locului (lat. Judex sedis sau judex terrestris). Scaunele secuilor aveau în fruntea lor pe comitele secuilor, funcţie care reprezenta a doua demnitate în voievodatul Transilvaniei. Capitala tradiţională a ţinutului secuiesc era la Târgu Mureş, oraş regal denumit atunci Székelyvásárhely ("Târgul Secuiesc") sau, în latina medievală, "Novum Forum Siculorum"("Noul loc al adunării secuilor"(1)

În opinia istoricului maghiar contemporan Jeno Szucs, începutul procesului de maghiarizare a secuilor a fost timpuriu şi dacă au fost totuşi socotiţi un neam aparte, acest fapt se explică prin organizarea socială şi obiceiurile specifice, precum şi prin calitatea lor de „naţiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei (2) ca membri ai Unio Trium Nationum din 1437.

De asemenea, mai mulţi cărturari umanişti din sec. XVI au menţionat specificul acestui popor. Astfel, Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), în opera sa Hungaria (1536), identifica secuii printre popoarele ’’diferite’’ de maghiari din regatul Ungariei, vorbind limbi ’’deosebite’’. Deşi la prima vedere "limba, ca si toate obiceiurile" îi apropiau de unguri conform sasului Georg Reicherstorffer (1500-1550), medicul italian Francesco della Valle (?-1545) nu putea sa nu remarce că secuii "totusi sunt un neam barbar", altceva "decat ungurii". Cunoscator al societăţii ardelene, Anton Verancsics (1504-1578) sublinia că secuii "se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, şi nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor". Diverşi autori îi defineau ca un "neam de oameni crunţi" (P. Ranzanus), "aspru şi aprig, ca şi născut pentru lupta" (Reicherstorffer), "oameni crânceni şi războinici" (Istvan Brodarics), motiv al rezistentenţei pentru păstrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungurească au fost obligate sa li le recunoasca permanent. Până târziu, în epoca moderna, secuii s-au bucurat "de legi şi obiceiuri cu totul deosebite de ale altora", împartindu-şi "între ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam" (A. Possevino). Folositi exclusiv în slujbe militare, şi-au păstrat calitatea de oameni liberi, traind "dupa legile si moravurilor lor", în opinia lui Reichertorffer. Şi această continuitate a unor caracteristici ale organizarii primare, gentilico-tribale, a reprezentat un sprijin pentru păstrarea individualitatii secuilor fata de puternicul aliat maghiar. Situatie de excepţie la care o contribuţie şi-a adus-o şi plasarea geopolitica "la marginea", potrivit lui della Valle, teritoriilor controlate politico-militar de regalitatea ungară.(3)

În secolul XVI istoria secuilor a fost marcată de mişcări sociale îndreptate fie împotriva propriilor fruntaşi, cum a fost cazul în 1562, fie împotriva principilor din familia Bathory, ca în anul 1575. Ca pedeapsă pentru aceste revolte, li s-au suprimat vechile libertăţi. La adunarea naţională din 1558 din Turda s-au pus introdus taxe asupra secuilor, ca urmare, în 1562 aceştia s-au răzvrătit împotriva principelui János Zsigmond. Răscoala a fost înăbuşită în sânge şi la adunarea naţională din acelaş an de la Sighişoara secuimea a fost declarată "domeniu liber al regelui", cu aceasta începând procesul de destrămare a vechii organizări secuieşti şi înglobarea treptată a secuimii în sistemul uniformizat al principatului. Tot în sec. XVI, Reforma protestantă s-a impus şi în secuime, mai ales la presiunea principelui, şi a câştigat teren în zona Odorheiului, Ciucul rămânând fidel catolicismului. În 1567, principele a pornit împotriva secuilor din scaunul Ciucului, pentru a-i convertească cu forţa. În sâmbăta Rusaliilor, conduşi de preotul din Joseni, aceştia s-au opus şi au învins, de atunci apărând tradiţia pelerinajului de Rusalii, chiar schimbat între timp – care este de fapt şi comemorarea acestui eveniment. După moartea lui János Zsigmond secuii ajunşi în pragul foametei din cauza dărilor exagerate s-au prezentat înarmaţi la adunarea naţională din Teiuşi cerând abolirea taxelor, dar noul principe, Báthori István le-a refuzat cererea. Ca urmare secuii din Ciuc şi Gheorgheni s-au răzvrătit de câteva ori, dar rămaşi singuri n-au avut sorţi de izbândă. Báthori Zsigmond, următorul principe al Transilvaniei, a atras secuii în campaniile sale antiotomane, cu promiterea restaurării libertăţilor acestora. Printre altele, secuii din scaunele Odorheiului şi Ciucului, care au ajuns iobagi din cauza introducerii taxelor, au fost dezrobiţi .(4)

Când a preluat, în 1599, tronul principatului Transilvaniei de la ruda sa Zsigmond Bathori, cardinalul Endre Bathori a intrat în relaţii strânse cu Poarta otomană şi Ieremia Movilă, domnul Moldovei, adversar al lui Mihai Viteazul. Simţindu-se încercuit, Mihai a intrat în octombrie acelaşi an în Transilvania cu armata sa, fiind bine primit de secuii care, după cum spune Nicolae Bălcescu, ’’aveau o ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales împotriva familiei Bathoreştilor’’(5).

În consecinţă, apelul cardinalului la vitejii soldaţi secui cu promisiunea restabilirii drepturilor tradiţionale a rămas fără rezultat. Cum spunea Bălcescu: ’’ura săcuilor asupra lui Andrei era atât de mare, încât nici ameninţările, nici făgăduielile nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui’’ (6).

Pe de altă parte, Mihai, după ce a intrat în Ardeal, a trimis pe căpitanii secui aflaţi în slujba sa – Gheorghe Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi Ştefan Domos – să-i îndemne pe conaţionalii lor să i se alăture, promiţându-le restabilirea vechilor libertăţi. Apelul său a fost primit cu entuziasm de ţăranii secui, care i-au cerut permisiunea de a dărâma cetatea Varhegy, construită de principele Janos Zsigmond (1540-1571) cu scopul de a controla zonele secuieşti. Flăcările care au cuprins cetatea au devenit semnalul pentru o revoltă spontană împotriva nobilimii, după cum ne spune Bălcescu:’’sfărâmând şi arzând palaturile nobililor, ceilalţi săcui, în pilda lor, năvăliră cu atâta furie asupra palaturilor celor mari, încât mai nici unul nu scăpă de omor (...) Între aceste palate fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din săcuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai Vodă.’’(7)

Apoi, la 28 octombrie Mihai obţine victoria de la Şelimbăr împotriva cardinalului, succes la care şi-au adus contribuţia şi cei 1000 de secui din armata sa. Ajuns stăpân al Transilvaniei, în numele împăratului Rudolf II Habsburg, Mihai nu-şi uită promisiunea şi emite la 7 martie 1600 următorul act: ’’Noi, Mihai voievodul Ţării Româneşti, sfetnicul Maiestăţii sale împărăteşti şi crăieşti, locţiitorul său în Ardeal şi căpitanul suprem al oştilor sale din hotarele ţinuturilor împrejmuitoare şi supuse Ardealului:

Pentru pomenirea viitoare a lucrului, fericirea, rămânerea şi slobozirea comunităţii creştine de obşte, dar mai ales grijile şi silinţele noastre pentru ocrotirea acestei provincii, Ardealul, care este împrejmuit din toate părţile de atâtea nevoi, primejdii şi duşmani, ne silesc ca noi să dăm credincioşilor noştri secui (...), să le îngăduim şi să le păstrăm în toate articolele şi clauzele lor, drepturile şi slobozeniile date, dăruite şi păstrate de regii de odinioară ai Ungariei, anume regele Matei (8) de slăvită pomenire, părinţilor şi strămoşilor noştri, ba vrem să se păstreze în veci şi de către alţi de toţi, atât de cei de sub stăpânirea noastră, cât şi de cei de după noi.’’

Documentul se încheie astfel: ’’Mai îngăduim să lăsăm milostiv secuilor socotiţi în acea slobozenie după obiceiul de odinioară, să poată lua sare slobod pentru traiul şi casele lor, dar nu pentru vânzare, şi din ocnele găsite în oricare din scaunele secuieşti şi din cele ce se vor găsi.

Dată în oraşul Braşov, ziua a şaptea a lunii după post în anul 1600.’’ (9)

După consumarea episodului Mihai Viteazul în istoria comunităţii secuieşti, principii succesori din Ardeal secolului.XVII vor ţine seamă de vechile libertăţi ale acestora.

(1)   http://ro.wikipedia.org/wiki/Secui

(2) Jeno Szucs, Popoarele Ungariei Medievale, http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=1173

(3) Mircea Dogaru, Secuii http://gk.ro/sarmizegetusa/invaziile/turanicii/secuii.htm

(4) http://www.prefecturaharghita.ro/act/isto.htm

(5) N. Bălcescu, Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.254.

(6) Ibidem, p.266.

(7) Ibidem, p.261.

(8) Corvin: 1458-1490

(9) Lola Stere-Chiriacu, Mihai Viteazul şi secuii, Magazin istoric 10/1971, p.70-71..

INTERVIU Emeric Ienei: "Tata a Fost Luat prizonier de Ruși si eliberat de englezi"

Adevărul 4 ianuarie 2014

Trogir, unul din cele mai bine păstrate oraşe medievale din Europa

Cuget Liber 16 noiembrie 2013

Adevărul despre România: Ungurii și rușii, primii în topul antipatiei la români
Adevărul 14 octombrie 2013

Adevărul despre România: Ungurii şi ruşii, primii în topul antipatiei la români

Citeste mai mult: adev.ro/mun4lj

Moldovenii sunt mai fericiţi decât românii, ruşii şi ungurii

Adevărul 9 septembrie 2013

Moldovenii sunt mai fericiţi decât românii, ruşii şi ungurii

Citeste mai mult: adev.ro/msv9n4

Moldovenii sunt mai fericiţi decât românii, ruşii şi ungurii

Citeste mai mult: adev.ro/msv9n4

Moldovenii sunt mai fericiţi decât românii, ruşii şi ungurii

Citeste mai mult: adev.ro/msv9n4

Cartier din Budapesta evacuat din cauza unei bombe

Cuget Liber 18 iulie 2013

„Critice și lirice” de A. Sarchizian Gurău („Biblion” 2013)

Constanța Călinescu, O sinteză literară, „Biblion”, Biblioteca Județeană Constanța, nr. 8-9, 2013, 7.

O mărturie concretă a preocupărilor literare și lingvistice ale profesoarei Arșaluis Sarchizian Gurău este și acest volum, care urmează Ghidului de conversație Româno-Armean (București, 2011) și numeroaselor studii și articole publicate în revistele „Tomis”, „Ararat”, „Foaia noastră” (Ungaria), „Echinocțiu comunitar”, „Mercur”, „Dobrogea culturală”, „Dobrogea culturală”. Tematica abordată constituie o proiecție a unor valoroase creații din literatura română sau a unor apariții editoriale semnate de scriitori armeni.
Volumul semnat recent, Critice și lirice, cuprinde eseuri, traducere, creație lirică, note critice, comunicări științifice, subsumate gândului fidel de identitate la civilizația armeană.
De la un capăt la altul, volumul se raportează la istoria armenilor stabiliți în străvechiul Tomis, considerat o patrie adoptivă. Scriitoarea este implicată în acest demers de cunoaștere a poporului armean. A depus o bogată activitate cultural-științifică: a organizat spectacole, programe de studiu, sesiuni de comunicări.
Nu o dată a semnat studii despre poporul armean, despre epopeile naționale ale poporului armean, despre personaje mitice, despre legende și balade. Are o conștiință etnică fără fisuri,pentru care depune o muncă neobosită cu pricepere și dragoste, așa cum declară în studiul intitulat Prezentul continuu.
Cartea de față are o dimensiune istorică și lirică și aduce într-un tezaur de bibliotecă o notă distinctivă despre o etnie pe care o cunoaștem mai puțin și care ființează în spațiul cultural tomitan, un spațiu în care spiritul meditativ este mereu prezent.
Studiile antalogate au un tonus viguros și incită la lectură aruncând o proiecție convingătoare asupra activităților desfășurate de comunitatea armeană.
Autoare a avut ca opțiune inserarea studiilor interdisciplinare: istorie, etnologie, gramatică istorică, elemente de cult, muzeografie. Acest lucru dă specificitate și profunzime volumului la care s-a gândit și care întregește o sferă importantă de informație pentru bibliografia dobrogeană.
Creațiile sale - eseuri scrise la momente aniversare, versurile comunicările științifice - și-au găsit locul în această apariție editorială.

Teodor Biriș & Răzvan Luțac, Campioana ţărilor vecine. Povestea legendarei CA Oradea, singura echipă care a cîştigat titlul şi în România, şi în Ungaria, „Gazeta Sporturilor”, București, 21 martie 2013

Declaraţiile lui Nyirő care DOVEDESC că a incitat la URĂ împotriva evreilor chiar în Parlamentul Ungariei

”JURNALUL NAȚIONAL”, București, 25 mai 2012

Biografia împăratului romano-german Ferdinand II Habsburg (1578-1637) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Ca împărat al Sfîntului Imperiu Roman (1), Ferdinand a susținut cu fanatism contrareforma catolică (2) și prin aceasta a provocat Războiul de 30 de Ani (3).
Născut la Graz, Austria, la 9 iulie 1578, fiul arhiducelui Carol (4), F. II a fost crescut și educat în timpul Reformei protestante (5) de preoți iezuiți (6), care l-au învățat să fie un conducător catolic zelos, ceea ce într-adevăr a fost. În 1596 a intrat în posesia teritoriilor moștenite și a început persecutarea nemiloasă a protestanților. În Styria (7), el i-a expulzat pe predicatorii și credincioșii protestanți, poruncind ca toți să fie convertiți la catolicicm sau exilați.
Dieta (8) boemiană l-a recunoscut ca rege al Boemiei (9) în 1617, iar un an mai tîrziu el a fost ales și rege al Ungariei. Deoarece stăpînirea a două regate i-ar fi îngăduit lui F. să scoată cu totul protestantismul în afara legii, Dieta din Boemia, în majoritate protestantă, l-a demis pe F. și l-a numit rege pe Frederic V, elector al Palatinatului (10). partizanii lui F. au provocat tulburări în așa-numita defenestrație* de la Praga din 23 mai 1618, în cursul căreia doi conducători protestanți au fost aruncați de la fereastra palatului de la 21 metri înălțime. Drept răspuns, rebelii protestanți s-au pregăti de război împotriva lui F. creînd condiții propice pentru izbucnirea Războiului de 30 de Ani.
După moartea a doi veri ai săi, F. a fost numit împărat al Sfîntului Imperiu Roman și a devenit principalul conducător al catolicismului. era ferm hotărît să-și folosească poziția pentru a nimici protestantismul din Europa.
Cu sprijinul a diferiți conducători de stat catolici, mai ales din Spania și Polonia, F. și-a asmuțit trupele împotriva protestanților conduși de Frederic V al Palatinatului în bătălia de la Muntele Alb, la 8 noiembrie 1620. Rebelii au fost înfrînți, iar Boemia a capitulat. F. a catolicizat forțat poporul, confiscînd toate pămînturile protestanților și lipsind Dieta de orice putere. Supușilor li s-a cerut să aleagă între convertire și exil sau execuție.

* Aruncare pe fereastră (mai ales ca act de răzbunare în Boemia la sfîrșitul Evului Mediu). (lb. engl.)

(...)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 165-166. / Ferdinand al II lea (1578-1637).

NOTE M. T.
(1)
(2)
(3) (1618-1648)
(4)
(5)
(6)
(7) Provincie austriacă.
(8) Parlament medieval.
(9) Cehia.
(10) Stat medival din vestul Germaniei.

Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea 

''Historia'', București, 27 ianuarie 2012

COMANDANŢI - ŞTEFAN CEL MARE (CCA. 1435 MOLDOVA – 02.07.1504 SUCEAVA, MOLDOVA)

Cucerirea domniei prin victoria  în războiul civil din 1457

Ştefan cel Mare blogulmaresaluluicrai.blogspot.com

Domnitorul moldovean Ştefan III Muşat, supranumit cel Mare, a fost fiul domnitorului Bogdan II Muşat (1449-1451), ucis de succesorul acestuia Petru Aron (1451-1452, 1454-1455, 1455-1457), primul domnitor moldovean care a plătit tribut Imperiului Otoman, aflat în expansiune în bazinul Mării Negre. Exilat în Ţara Românească, Ştefan primeşte ajutor militar de la domnul muntean Vlad Ţepeş ( 1456-1462) şi i se alătură unii boieri  moldoveni  în frunte cu Şendrea, viitorul portar al capitalei Suceava. Cu aceste forţe îl înfrânge pe Petru Aron în bătăliile de la Doljeşti  (jud. Neamţ), la 12 aprilie 1457, şi Orbic (jud. Neamţ), la 14 aprilie 1457, fiind proclamat domn de Adunarea Ţării la Direptate.

Campaniile în Polonia şi Ardeal / Ungaria pentru securizarea domniei în 1457-1469

quadratus.wordpress.com

În urmărirea lui Petru Aron, refugiat în sudul  Poloniei vecine, întreprinde expediţii în această zonă în 1457-1458. În cele din urmă, Ştefan  încheie la 4 aprilie 1459 un tratat cu doi demnitari poloni de graniţă (palatinii Rusiei Mici şi ai Podoliei) în tabăra de pe fluviul Nistru de la Overhăleuţi. Prin acest document obţine plecarea rivalului său de la graniţa Moldovei, recunoaşterea sa ca domn şi protecţia regelui Cazimir IV, în schimbul acceptării ca suzeran a regelui polon, a stăpânirii acestuia asupra cetăţii de graniţă Hotin (azi în regiunea Cernăuţi din Ucraina) şi a acordării de ajutor acestuia împotriva ’’păgînilor’’ (tătarilor). Printr-o convenţie încheiată cu solii ‚’de frunte’’ ai regatul polonez la 2 martie 1462, la Suceava  va recupera şi Hotinul, ocupat de vecinii din nord în 1436, în perioada de criză politică internă de după moartea domnitorului Alexandru cel Bun (1432-1457). De asemenea, se angaja să-l ajute pe rege ’’împotriva oricărui neprieten’’, jurându-i credinţă acestuia ’’după vechile obiceiuri ale domnilor moldoveni’’, şi să realipească Moldovei orice teritoriu înstrăinat, aluzia făcând trimitere la cetatea dunăreană Chilia, aflată în posesia Ungariei.

Matei Corvin www.romanialibera.ro

Tot în scopul capturării lui Petru Aron  va efectua şi o expediţie în Ardeal în 1461. În iunie 1462, susţinut de flota otomană, Ştefan a asediat fără succes cetatea dunăreană Chilia (Licostomo) (azi în Ucraina), cedată Ungariei în 1448 de domnul impus de aceasta, pe care o va cuceri în cele din urmă la 23-24 ianuarie 1465, cu sprijin polonez. Apoi  în 1467 a susţinut revolta eşuată a ardelenilor împotriva regelui maghiar Matei Corvin. La 9 octombrie acelaşi an, o ’’adunare obştească’’ a reprezentanţilor moldoveni şi poloni reunită în tabăra de la Hotin, reglementa problemele dintre cele două părţi, fapt semnificativ pentru strategia lui Ştefan: de a nu fi angajat pe două fronturi simultan.

Matei Corvin a reacţionat atacând Moldova în noiembrie, pentru a-l înscăuna ca vasal pe fugarul Petru Aron, în tiparul politicii expansioniste maghiare din secolele XIV-XV. După ce au trecut prin pasul Oituz, invadatorii, al căror efectiv a fost estimat între 20.000 şi 40.000 de soldaţi, au inaintat spre Suceava pe valea Siretului. Ei au incendiat Trotuşul (jud. Bacău), la 19 noiembrie, şi Romanul (jud. Neamţ), la 29 noiembrie, dar Ştefan i-a învins în luptă sângeroasă de la Baia (judeţul Suceva), la 14-15 decembrie (vezi pictura murală). În cursul acestei campanii Ştefan s-a confruntat cu numeroase defecţiuni boiereşti pe câmpul de luptă, regele maghiar fiind înştiinţat în ultima clipă de atacul-surpriză de noapte al moldovenilor.  După retragerea ungurilor, care au fost nevoiţi să-şi îngroape artileria, divergenţele cu boierii s-au amplificat într-o revoltă a acestora în sudul ţării. Înfrângerea rebelilor s-a soldat cu decapitarea 20 de mari boieri şi tragerea în ţeapă a 40 de mici boieri. În anul următor, ca urmare a demersului nobililor poloni pe lângă cei maghiari, Matei Corvin a renunţat la o plănuită campanie de revanşă.  În sfârşit, în 1469, spătarul (boier dregător care purta  spada  domnului) Filip Pop a atacat scaunele secuieşti (unităţi administativ-teritoriale autonome) din Ardeal şi l-a capturat pe Petru Aron, care a fost executat.

Pentru a preveni o altă invazie maghiară, domnul încheie în iulie 1468 un nou tratat cu regele Cazimir al Poloniei, prin care accepta să nu pornească război fără acordul suzeranului său, care se angaja să-l ajute împotriva turcilor, tătarilor şi a ungurilor şi să nu acorde azil vreunui duşman al domnului. Dar când regele polon i –a cerut în 1471 sprijin militar împotriva vechiului rival maghiar, Ştefan cel Mare a refuzat, fără a denunţa însă tratatul.

În august acelaşi an, Ştefan învinge pe graniţa de la fluviul Nistru, la Lipnic (fost Lipinţi) (azi în raionul Ocniţa din Republica Moldova),  pe tătarii veniţi într-o expediţie de pradă.

Războiul cu Imperiul otoman şi Ţara Românească în 1469-1489

Tot în 1469 a respins o incursiune la Chilia a domnitorului muntean Radu cel Frumos, instalat pe tron, în 1462, ca vasal de sultanul otoman Mahomed II în locul fratelui său Vlad Ţepeş. A reacţionat atacând în februarie 1470 Brăila şi Târgul de Floci (jud. ) în Ţara Românească. O altă ofensivă a lui Radu a fost oprită prin victoria de la Soci (30 km de Râmnicu Sărat) de la 7 martie 1471, după care Ştefan a cerut regelui polon să medieze ’’pace adevărată şi înţelegere între el şi noi’’. În anul următor s-a aliat cu principatul bizantin Mangop din peninsula Crimeea (azi în Ucraina), prin căsătoria cu prinţesa Maria. Apoi Ştefan a atacat la rândul său Ţara Românească în noiembrie 1473, obţinând victoria de la Vodna (jud. Prahova), la 18-20 noiembrie, şi l-a înlocuit pe Radu cu Laiotă Basarab şi a refuzat să mai plătească tributul.

Imediat comandanţii otomani de la Dunăre (Dobrogea şi Bulgaria) au lansat expediţii de pedepsire la sfârşitul aceluiaşi an. În octombrie 1474 Ştefan a învins în Ţara Românească forţele turceşti şi ale lui Laiotă, care recunoscuse între timp suzeranitatea sultanului.

Bătălia de la Vaslui - ro.wikipedia.org

Ca urmare, în noiembrie, Suleiman/Soliman paşa, beilerbeiul Rumeliei (beiul şef al beilor din provinciile europene ale Imperiului Otoman), a început o mare expediţie împotriva Moldovei, la care au participat trupe muntene şi garda imperială otomană a ienicerilor. La 29 noiembrie, Ştefan a scris papei Sixt IV pentru a cere ajutor principilor creştini, arătând că este ’’gata cu tot sufletul şi cu toată puterea... să luptăm pentru creştinătate cu toate forţele nosatre’’. În pofida superiorităţii numerice estimate între  80.000 şi 120.000 (sursă moldoveană) de otomani faţă de 40.000 de moldoveni (cronicarul polon contemporan Jan Dlugosz), Suleiman a fost învins la 10 ianuarie 1475 în zona accidentată şi îngustă a văii Bârladului de la Podu Înalt (Vaslui), unde fusese atras printr-o tactică de hărţuire. Otomanii au fost induşi în eroare asupra poziţiei taberei moldovenilor (pregătită din toamnă) de buciumele şi trâmbiţele acestora, camuflate de ceaţa densă. Într-o scrisoare trimisă principilor creştini, domnul îşi sintetiza astfel categorica victorie: ’’...şi i-am înfrânt şi i-am adus sub picioarele noastre şi pe toţi  i-am trecut sub  ascuţişul săbiei, pentru care lucru Domnul să fie lăudat’’. Leonardo da Cretona observa într-o scrisoare trimisă din Buda, capitala Ungariei, la Ferrara (Italia), că moldovenii erau ’’cea mai mare parte ţărani’’. Izvoarele otomane considerau că ’’oştile turceşti n-au suferit niciodată o mai mare înfrîngere’’, apreciere împărtăşită şi de o cronică veneţiană, iar papa l-a proclamat pe Ştefan ’’Atlet al lui Hristos’’. O solie moldoveană i-a adus în dar regelui polon o parte din trofeele capturate şi a cerut ca Ştefan să nu mai fie lăsat singur împotriva uriaşei forţe otomane. Pe de altă parte, Matei Corvin scria papei şi împăratului german despre victoria lui Ştefan cel Mare, ’’trăgînd pe seama sa toată măreţia acestui triumf, ... cu gîndul să cîştige pentru sine meritele altora’’, conform lui Dlugosz. Sixt IV i-a răspuns lăudîndu-l pe domn pentru ’’cumplita înfrîngere şi ruină’’ cauzată otomanilor cu ajutorul regelui maghiar, care îşi cîştigase ’’laudă şi glorie’’. Cu toate acestea, Ştefan va repeta la 25 iunie cererea pentru iniţierea unei mari expediţii europene antiotomane ’’pe mare şi pe uscat’’, angajîndu-se să lupte pînă la moarte pentru ’’legea creştină’’. Cu această ocazie, marele domn avertiza că dacă ţara sa, pe care o numea ’’poarta creştinătăţii’’, ar fi fost pierdută, ’’atunci toată creştinătatea ar fi în mare primejdie’’.

În acelaşi an Ştefan a trimis un corp de oaste pentru a-l instala pe tronul Mangopului pe cumnatul său, prinţul Alexandru, în locul fratelui acestuia, Isaico, care era vasal al turcilor. La 12 iulie, la Iaşi, a încheiat şi o alianţă cu regele maghiar Matei Corvin, în care îi promitea ajutor militar împotriva oricui, cu excepţia Poloniei, deşi aceasta îi refuzase din nou sprijinul militar împotriva otomanilor. Regele maghiar se angaja să nu adăpostească duşmani ai lui Ştefan, să-l adăpostească pe acesta dacă ar fi obligat să-şipărăsească ţara şi să se implice în rezolvarea problemelor de graniţă dintre Moldova şi Ţara Românească, aflate în suspans după înţelegerea încheiată de Alexandru cel Bun (1400-1432) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418). În acelaşi timp, solii domnului la curtea papală cereau sprijin financiar direct din fondul cruciat pentru cruciada antiotomană şi nu prin intermediul regelui maghiar, ei subliniind că Ştefan ’’dacă i se va da satisfacţie şi va fi ajutat, va persevera în luptă şi se va opune straşnic turcului, fie împreună, fie şi singur’’. Pe de altă parte, în vara lui 1475, turcii, susţinuţi de o puternică flotă, au cucerit oraşele genoveze şi bizantine din Crimeea, ucigându-l pe prinţul Alexandru, şi şi-au impus suzeranitatea asupra hanului tătar din peninsulă. Într-un plan antiotoman trimis regelui polon în ianuarie 1476, Matei Corvin se baza pe o armată moldoveană de 20.000 de infanterişti şi 12.000 de cavalerişti.În acelaşi timp, Mengli Ghirai, hanul tătar al Crimeei, îl avertiza pe regele polon că, dacă l-ar fi ajutat pe Ştefan contra turcilor, ’’atunci nu vom avea alţi duşmanimaimari decît tine’’. Deşi consilierii monarhului polonez îl sfătuia că ’’este mai bine să lupte împotriva turcului pentru vetrele moldovenilor decît ale lituanilor’’, Cazimir IV nu a intervenit.

www.librariaeminescu.ro

Bătălia de la Războieni - ro.wikipedia.org

Apoi, la 13 mai 1476 însuşi sultanul Mahomed /Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului în 1453, a declanşat dinspre sud o altă mare expediţie împotriva Moldovei cu o armată estimată de contemporani între 90.000 şi 150.000 de soldaţi, cărora li se adăugau 10.-12.000 de soldaţi munteni . Simultan tătarii crimeeni comandaţi de Eminek Mîrza au atacat dinspre est, dar au fost învinşi în iunie, pe drumul de întoarcere din expediţia de pradă, după ce aflaseră că rivalii de pe Volga, impulsionaţi de diplomaţia lui Ştefan, le atacaseră teritoriul. Eminek i-a scris apoi sultanului că Ştefan ’’a făcut război crîncen cu noi şi ne-a omorît mulţi oameni’’. La jumătatea lui iunie, turcii au trecut Dunărea, înaintând pe valea Siretului spre Suceava. Ca şi în  anul anterior, Ştefan i-a hărţuit şi i-a atras spre tabăra fortificată de pe Pârâul Alb, afluent al Moldovei. Dispunând de doar 10.000 de soldaţi, deoarece îşi lăsase ţăranii să-şi apere casele de invazia tătărască, Ştefan a fost învins la 26 iulie în locul care va fi numit Războieni (judeţul Neamţ). În inscripţia murală din biserica construită ulterior de domn pe locul bătăliei, acesta spunea: ’’Şi noi, Ştefan voievod, şi cu fiul nostru, Alexandru, am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi, cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrînţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo o mulţime mari de ostaşi ai Moldovei.’’ Pe de altă parte, cetăţile Chilia, Cetatea Albă, Neamţ, Hotin şi Suceava au rezistat atacurilor otomane. Retras în munţi, domnul şi-a refăcut oastea, cu un efectiv de 16.000 de soldaţi, în timp ce trupe transilvănene conduse de voievodul Istvan Bathory înaintau spre pasul Oituzului. Ca urmare, la mijlocul lui august, sultanul a ordonat retragerea, în cursul căreia armata otomană, afectată de o epidemie şi de lipsa proviziilor, a fost hărţuită de Ştefan. Poziţia de independenţă câştigată pe scena politică internaţională de Ştefan a fost subliniată de solii săi în faţa Senatului Veneţiei, pentru a contracara pretenţia Ungariei de conducere a operaţiunilor comune antiotomane: ’’ei au spus că voievodul Ştefan a început războiul împotriva turcilor din propria sa iniţiativă şi că este stăpân liber al ţării şi al poporului său’’.

Preluând iniţiativa strategică, Ştefan a intrat în octombrie în Ţara Românească împreună cu comitele ardelean Istvan Bathory, instalând pe tron pe Vlad Ţepeş în locul lui Laiotă. Relaţiile dintre Ştefan şi Vlad au fost astfel descrise în scrisoarea lui G. Cavitello către principele Milanului: ’’şi au vrut supuşii ca amîndoi domnii să-şi jure împreună dragoste şi unire’’. După uciderea lui Vlad de către Laiotă la sfîrşitul anului, Ştefan va efectua o nouă expediţie în ţara vecină în noiembrie 1477, înlocuindu-l pe Laiotă cu Basarab cel Tînăr. În acelaşi an, la 8 mai, solul moldovean Ioan Ţamblac la Veneţia descria Moldova ca fiind ’’cetatea de apărare a Poloniei şi a Ungariei şi straja acestor două cetăţi’’, avertizând că dacă Ştefan nu va fi ajutat, Moldova va pieri sau va fi obligat să se supună otomanilor. Ca urmare, probabil în 1479, domnul a obţinut pacea cu sultanul, în schimbul unui tribut mărit la 6.000 de florini anual. În plus, în 1481 Mahomed II înnoia capitulaţia acordată în 1456 predecesorului lui Ştefan: ’’Nici el (domnul – n.n.), nici  avutul său şi nici ţara sa nu vor fi atacate de mine, nici de sangeacbeii mei şi nici de ceilalţi supuşi ai mei şi atîta timp cît din partea lui se vor vedea fapte drepte, el se va bucura din partea mea de aceeaşi bunăvoinţă împărătească a mea şi va fi ocrotit.’’

Basarab cel Tînăr a devenit ţinta unei expediţii moldo-transilvănene condusă de Ştefan în mai-iunie 1480. În anul următor, la 8 iulie,profitând de moartea lui Mahomed II în mai, Ştefan îl învinge pe Basarab cel Tînăr la Rîmnic, în pofida ajutorului beilor Ali şi Skender şi îl înlocuieşte pe tron în septembrie cu Vlad Călugărul. Pentru a întări graniţa sudică, domnul construieşte în 1482 pe Milcov cetatea Crăciuna (judeţul Vrancea). Pe de altă parte, noul sultan Baiazid II cucereşte prin surprindere cetăţile-port Chilia, la 14 iulie 1484, şi Cetatea Albă (azi în Ucraina), la 5 august 1484, cu ajutorul hanului tătar Mengli Ghirai. Într-o scrisoare trimisă imediat republicii Raguza (Dubrovnik, Croaţia), sultanul descria cele două cetăţi ca fiind ’’cheile’’ Moldovei şi ţărilor vecine. Pentru a primi ajutor în scopul recuperării celor două centre comerciale, Ştefan depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei la 15 septembrie 1485, în localitatea poloneză de graniţă Colomeea, angajându-se să-l ajute împotriva tuturor duşmanilor, să nu încheie alianţe antipolone, să nu atace Polonia şi nu va face război şi pace fără acordul regelui. În acest timp, Ali, beilerbeiul Rumeliei, şi Vlad Călugărul invadează Moldova până la Suceava, pentr a instala un domn vasal Porţii. Întors în ţară cu ajutor polon, Ştefan îl învinge la 16 noiembrie, la Cătlăbuga, lângă Chilia, pe Bali bei Malcoci Oglu, paşa de Silistra, dar nu reuşeşte să elibereze portul dunărean. În anul următor, Bali bei atacă din nou Moldova, pentru a-l impune pe tron pe Hronoda, dar este învins la 6 martie la Şcheia, în ţinutul Romanului. Nemaifiind ajutat de  Veneţia, Ungaria şi Polonia, care încheiaseră pe rând pacea cu turcii, Ştefan obţine în 1486 sau 1489 pacea cu Imperiul Otoman, în schimbul unui tribut anual de 3.000 de ducaţi veneţieni. Din perspectiva umanistului italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus (1437-1496), românii s-au înţeles cu turcii ’’prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători’’, cedând ’’nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii’’.

Conflictul cu Polonia în 1490-1499

Ioan Albert www.visittorun.pl

După ce Polonia recunoaşte în 1489 anexarea de către otomani a Chiliei şi Cetăţii Albe, relaţiile lui Ştefan cu vecinul din nord se deteriorează. În anul următor, domnul respinge cererea de ajutor militar a lui Ioan Albert, regele Poloniei, pentru ocuparea tronului Ungariei la moartea lui Matei Corvin, oferindu-l însă împăratului german Maximilian de Habsburg. De asemenea, în acelaşi an, ocupă regiunea frontalieră Pocuţia, subiectul unui vechi diferend cu Polonia, şi încheie alianţe antipolone cu Marele Cnezat al Moscovei şi Hanatul Crimeei. Ioan Albert a început pregătirile pentru invazia Moldovei încă din 1494, pe care o încadra într-un plan mai larg de înlăturare a dominţiei otomane în bazinul Mării Negre.

Bătălia de la Codrii Cosminului - www.infomm.ro

Dealtfel scopul anunţat al campaniei declanşate în august 1497 a fost cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe. Dar regele a schimbat drumul spre capitala Suceava, pe care a asedit-o până la 16 octombrie, când în ajutorul lui Ştefan au sosit trupe transilvănene şi turceşti. Nerespectând armistiţiul prin care se obliga să se retragă pe drumul pe care venise, Ioan Albert a fost învins de Ştefan la 26 octombrie la Codrii Cosminului (azi în regiunea Cernăuţi, Ucraina) (, unde au murit numeroşi nobili polonezi. Ca represalii, în iunie 1498, unităţi moldovene au asediat oraşele poloneze Trembowla, Buczacz, Podhajce şi Lvov. Ca urmare, Ioan Albert semnează pacea la Cracovia la 15 aprilie 1499 şi la Hîrlău la 12 iulie 1499, angajându-se să ajute pe domn împotriva duşmanilor şi nu le acorde azil acestora, în timp ce Ştefan se angaja să participe la războiul care urma să fie declanşat de Ungaria şi Polonia împotriva Porţii Otomane. 

Dar când vornicul (boier dregător în domeniul justiţiei) Boldur atacă Chilia şi Cetatea Albă, nu primeşte susţinerea militară poloneză în cadrul unei proiectate coaliţii europene antiotomane. În consecinţă, Ştefan trebuie să încheie pace definitivă cu Poarta în 1501, tributul şi unele servicii fiind confirmate de pacea otomano-maghiară din 1503.

În aprilie 1502, aflat în tabăra din Pocuţia, Ştefan reproşează solului polon că noul rege Alexandru nu a trimis delegaţia cerută de el în anul anterior pentru delimitarea graniţelor acestei provincii şi cere recunoaşterea stăpânirii acestei provincii dacă Polonia dorea să fie apărată împotriva tătarilor şi a altor ’’păgîni’’. În noiembrie reia cererea pe lângă starostele oraşului Liov (sudul Poloniei), avertizând că va apăra până la moarte această provincie ocupată cu aprobarea regelui maghiar. După un an solicitarea va fi prezentată din nou de o solie moldoveană regelui Alexandru, subliniindu-se că Pocuţia a aparţinut Moldovei ’’din vechime’’.

Între timp, aliat cu hanul tătar Mengli Ghirai din Crimeea, Ştefan învinge ultimele forţe ale Hoardei de Aur la 28 iunie 1502, pe râul Samara. Baiazid II solicitase hanului tătarilor de pe Volga să se aşeze în sudul Moldovei, deoarece ’’dacă tu vei avea în mîna ta Moldova, atunci drumul ne va fi deschis spre toate părţile lumii’’.

Armata lui Ştefan cel Mare

Cetăţile Moldovei www.neamt.ro

Izvoarele străine estimau efectivele armatei moldovene în timpul lui Ştefan cel Mare între 40.000 şi 60.000 de soldaţi. 

www.posta.md

www.posta.md

Forţa sa militară s-a bazat în acţiunile ofensive pe oastea de curteni şi cetele boiereşti de cavalerie, mica boierime devenind principalul sprijin politico-militar al lui Ştefan. În conflictele defensive a apelat şi  la ’’oastea cea mare’’, formată din ţărani pedestraşi, aplicînd tactica ’’pământului pârjolit’’ şi a hărţuirii inamicului până la atragerea în ambuscade în zone necunoscute. Momente semnificative în politica militară a domnului erau ceremoniile prin care ţăranii care se remarcau pe câmpul de luptă primeau de la Ştefan donaţii în pământ şi trecerea în rândul privilegiaţilor.

www.posta.md

În Sfatul Domnesc au fost promovaţi pârcălabii, care îndeplineau funcţia de comandanţi ai cetăţilor, centre ale puterii militare a Moldovei: Chilia Nouă, Chilia Veche, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca (pe Nistru, azi în Republica Moldova), Orhei (la 48 km de Chişinău, azi în Republica Moldova), Roman (judeţul Neamţ) şi Crăciuna.

Cronicarul Elia ben Elkana Capsali din insula grecească Creta aprecia astfel calităţile militare ale moldovenilor în epoca lui Ştefan cel Mare: ’’Ţara lui (Ştefan – n.n.) e mică şi are puţini locuitori, dar cu toţii sunt viteji, se adăpostesc  în munţi şi în vai cine ar avea îndrăneala să se lupte cu ei?’’.

Personalitatea lui Ştefan cel Mare

yufind.library.yale.edu

Ştefan a câştigat 34 din cele 36 de bătălii susţinute, tenacitatea sa fiind astfel de un cronicar moldovean: ’’şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-l căzut jos se ridica deasupra biruitorilor’’. Solul polon trimis în august 1504 succesorului lui Ştefan, fiul său Bogdan III, îl lăuda pe tatăl noului domn ca fiind ’’meşter în arta militară’’. Un alt polonez, istoricul umanist Martin Cromer (1512-1589), caracteriza astfel dimensiunea militară a personalităţii lui Ştefan cel Mare: ’’Fost-au bărbat ca acela, care pentru inima cea mare, înţelepciunea militărească, ştiinţa lucrurilor de război şi faptele cele norocoase asupra turcilor, polonilor şi tătarilor în veci să se pomenească.’’

VIDEO Film Documentar ''Ştefan cel Mare şi Sfânt'' www.crestinortodox.ro
VIDEO Film artistic ''Ştefan cel Mare'' 1974 2h 17min You Tube

Bibliografie selectivă Ş. Papacostea

Beldiceanu N., La campagne ottomane de 1484: ses preparatifs militaires et sa chronologie, ’’Revue des etudes roumaines’’, V-VI, 1960, pp. 67-77.

Idem, La conquete des cites marchandes de Kilia et de Cetatea Albă par Bayazid II, ’’Sudost-Forschungen’’, XXIII, 1964, pp. 36-90.

Brătianu Gh. I., Lupta de la Baia (după izvoare ungureşti), ’’Revista istorică’’, V, 1919, 11-12, pp. 216-244.

Costăchescu M., Arderea Tîrgului de Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui Ştefan cel Mare cu muntenii, Iaşi, 1935, XIII + 208 p.

Decei A., Tratatul de pace – sulhname – încheiat între sultanul Mehmed II şi Ştefan cel Mare în 1479, ’’Revista istorică română’’, XV, 1945, 4, pp. 465-494.

Duzinchievici Gh., Războiul moldo-polon din 1497. Critica izvoarelor, ’’Studii şi materiale de istorie medie’’, VIII, 1975, pp. 9-61.

Fischer Ed., Kozmin, ein Beitrag zur Geschichte des polnisch-moldauischen Konfliktes im Jahre 1497 (Mit einer  Kartenskizze), Czernowitz, 1903, 37 p.

Idem, Die Wehrmacht der Moldau zur Zeit Stephans des Grossen. Eine militarsich-historische Skizze, ’’Jahrbuch des Bukowinaer Landesmuseums’’, XIII-XIV, 1905-1906, pp. 29-44.

Gorka O., Bialograd i Kilia a wyprava r. 1497, Warszawa, 1937, 22 p.

Gorovei Şt., Autour de la paix moldo-turque de 1489, ’’Revue  roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 535-544.

Papacostea Ş., Un episode de la rivalite polono-hongroise au XV-e siecle: la campagne de Mathias Corvin en Moldavie (1467) a la lumiere d’une source inedite, ’’Revue roumaine d’histoire’’, VIII, 1969, nr. 6, pp. 967-969.

Papacostea Ş., De la Colomeea la Codrii Cosminului (Poziţia internaţională a Moldovei la sfârşitul secolului al XV lea), ’’Romanoslavica’’, XVII, 1970, pp. 525-533.

Papacostea Ş., La guerre ajournee: les relations polono-moldaves en 1478. Reflexions en marge d’un texte de Filippo Buonaccorsi Callimachus, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XI, 1972, 1, pp. 3-21.

Papacostea Ş., La Moldavie etat tributaire de l’Empire Ottoman au XV-e siecle, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 445-461.

Rezachievici C., Căpăţînă D., Campania lui Ştefan cel mare din 1497 împotriva regelui Ioan Albert, . Bătălia din Codrii Cosminului, ***, File din istoria militară a poporului român. Studii, III, Bucureşti, 1975, pp. 38-70.

Romstorfer K. A., Cetatea Suvcevei descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între 1895 şi 1904, Publicat în româneşte cu o notă istorică de Alex. Lepădatu, Bucureşti, 1913, lVI + 112 p.

Rosetti R., Studii asupra chipului cum se făptuia războiul de către Ştefan cel Mare. Memoriul I: Armamentul. Memoriiul II: Organizarea. Memoriul III: Principii tactice ale moldovenilor şi ale vecinilor, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. IV, 1925, pp. 367-444; Memoriul IV: Fortificaţia sub tefan cel Mare. Atacul şi apărarea cetăţilor. Memoriul V: Strategia lui Ştefan cel Mare, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. VI, 1927, pp. 1-71.

Tahsin G., Două documente tătăreşti referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II lea în Moldova, ’’Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol’’, V, 1968, pp. 185-193.

Tahsin G., Quelques observations concernant la conclusion de lapaix entre la Moldavie et l’Empire ottoman (1486) et la delimitation de leur frontiere, ’’Revue romaine de l’histoire’’, XXII, 1983, 3, pp. 225-238.

SURSE

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 303-306.

Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei (1457-1504), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp. 22-64.

Ion Calafeteanu (coordonator), Cristian Popişteanu (coordonator), Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 32-38.