„Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja,....” (MARIUS TEJA)

Că tot se face vorbire la greu în Anul Domnului 2025 de reîmpărțirea sferelor de influență și se amintește cu obstinație de „acordul procentajelor” dintre Churchill și Satana bolșevică, să ne aducem aminte și de contextul în care a fost scris „documentul” istoric cu pricina. Cu alte cuvinte: de ce a bătut Churchill cale lungă până la Moscova tocmai la 9 octombrie 1944?

 

Debarcările aliate reușite din Normandia (6 iunie 1944) și Provence (15 august 1944) au avut o fericită consecință joncțiunea celor două forțe la Dijon, în estul Franței, la 12 septembrie 1944, linia frontului vestic stabilindu-se la circa 100 km de marele fluviu Rin.   

 

Ca urmare, la 17 septembrie 1944, forțele aliate au lansat în Olanda operația Market (aeropurtată) – Garden (terestră). Scopul acestei operații combinate era de a captura marele pod de pe Rin de la Arnhem și a înainta rapid prin câmpia Germaniei de Nord pentru a ajunge la Berlin înaintea Armatei Roșii. Armata sovietică se oprise la sfârșitul lui iulie lângă fluviul polonez Vistula, în fața Varșoviei, pentru a aștepta ca SS să distrugă în august-septembrie insurecția Rezistenței Poloneze anticomuniste din capitala țării, după ce sovieticii instalaseră la 22 iulie 1944, la Lublin, primul oraș polonez ocupat, un Comitet Național Provizoriu, controlat de comuniștii exilați de la Moscova. Deși parașutiștii americani au capturat intacte podurile de la Eindhoven și Nijmegen, camarazii lor britanici și polonezi nu au reușit să facă față contraatacurilor germane și au fost nevoiți să se retragă peste fluviu la 25 septembrie. 

 

Până în decembrie forțele aliate vor împinge linia frontului spre Rin, dar la 16 decembrie o surprinzătoare contraofensivă germană în podișul belgian Ardeni a încercat să reediteze succesul din mai 1940. Și a fost destul de aproape, deoarece SUA și Marea Britanie au fost nevoite chiar să solicite URSSS declanșarea unei ofensive pe Vistula pentru a detensiona frontul de vest, ceea ce s-a și întâmplat. De abia la 7 martie 1945, americanii vor reuși să captureze intact podul de pe Rin de la Remagen, declanșând dezintegrarea definitivă a frontului german.

 

În altă ordine de idei, la 9 octombrie Armata Roșie ocupase România și Bulgaria, țări care au fost nevoite imediat să-i accepte pe comuniști în guverne provizorii de coaliție, care se vor dovedi apoi prima etapă a comunizării acestor țări („tovarăși de drum”).  Armata sovietică se afla la granițele Ungariei, Greciei și Iugoslaviei. În Albania, Grecia și Iugoslavia partizanii comuniști controlau deja vaste teritorii rurale, forța lor militară urmând să reprezinte apoi baza legitimității puterii lor politice (la summit-ul tripartit de la sfârșitul lui 1943 de la Teheran, s-a stabilit chiar ca aliații occidentali să-l recunoască pe comunistul Tito ca lider al rezistenței antigermane, în locul colonelului regalist D. Mihailovici, care uneori coopera cu germanii împotriva comuniștilor).

 

În această situație militară, conform memoriilor sale, nu e de mirare că Churchill a început discuția cu propoziția asumată prin care se recunoștea situația militară din Europa de Sud-Est: „Armatele dv. sunt în România și Bulgaria”. Dictatorul bolșevic știa foarte bine că nu „acordul procentajelor”  îi asigura dominația în Balcani, ci ocuparea acestor teritorii de către Armata Roșie și forța militară a partizanilor comuniști locali. Ca urmare, nu a fost o surpriză faptul că bolșevicul s-a arătat nepăsător față de soarta  „documentului”.

 

Când Churchill a venit la Moscova, Kremlinul știa că Mediterana în ansamblu și Grecia în particular reprezentau interese vitale pentru continuitatea Imperiului Britanic. Premierul britanic reușise să-l influențeze pe Roosevelt în sensul efectuării unor debarcări aliate în Africa de Nord franceză (8 noiembrie 1942), Sicilia (10 iulie 1943) și sudul Italiei (3 septembrie 1943), dar n-a mai reușit să-l determine să accepte și o debarcare în Balcani, deoarece președintele american preconiza o utopică conducere a lumii postbelice în cooperare cu „unchiul Joe”. Ca urmare, bolșevicul știa pe de o parte că îi face o favoare lui Churchill și, pe de alta, că evita astfel o ciocnire deschisă cu aliații occidentali înainte de sfârșitul războiului, ceea ce s-a și întâmplat după terminarea conflictului mondial prin declanșarea de către comuniști greci, sprijiniți de tovarășii albanezi, bulgari și iugoslavi, a războiului civil pierdut împotriva armatei regaliste susținută de britanici și americani (1946-1949).

 

Sau, în exprimarea plastică a lui Sorin Breazu din Giurgiu, din promoția 1996 a Facultății de Istorie a Universității București, „Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja, adică România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania și Ungaria, iar Stalin i-a vândut lui Churchill ceea ce Churchill nu avea, adică Grecia”.

 

Un gentleman la ruletă (DOSTOIEVSKI 1866)

În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, rezultatul unei duble experiențe personale negative acumulate în 1863 în cazinourile germane. Romanul este scris la persoana întîi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania.

< (...) Nu pot să sufăr slugărnicia reportajelor din lumea întreagă și cu precădere din ziarele noastre rusești, unde aproape în fiecare primăvară reporterii noștri povestesc despre două lucruri: în primul rînd despre neasemuita splendoare și luxul sălilor de joc din orașele cu săli de ruletă de pe Rin și în al doilea rînd despre grămezile de aur care zac chipurile pe mese. Doar nu sînt plătiți pentru asta; astea se povestesc dintr-o slugărnicie dezinteresată. Nu-i nici o splendoare în sălile mizerabile, iar aurul nu numai că nu stă grămezi pe pe masă, dar abia dacă există. Firește, cînd și cînd, în decursul sezonului, mai apare pe neașteptate  cîte un individ sucit, sau un englez, sau vreun asiatic, un turc, ca în vara aceasta, și pierde sau cîștigă dintr-o dată foarte mult; cît despre ceilalți, joacă toți pe guldeni* mărunți și, ca sumă medie, pe masă se află întotdeauna foarte puțini bani.

(...) E o ocupație din cele mai deșarte și lipsite de judecată! Deosebit de urît, la prima vedere, la toată această adunătură ticăloasă de ruletiști, era respectul pentru ocupația lor, seriozitatea ba chiar venerația cu care înconjurau mesele. Iată de ce aici este o diferență netă între jocul care poate fi numit mauvais genre și cel care poate fi permis unui om onorabil. Există două feluri de joc - jocul de gentlemen și celălalt joc, de plebeu, cupid, pe care-l practică tot soiul de lepădături. Aici există o diferență riguroasă - și cît de josnic e în fond această diferențiere! Un gentleman, de pildă, poate să pună o miză de cinci, sau zece ludovici**, rareori mai mult, de altfel, poate să pună și o mie de franci dacă-i foarte bogat, dar numai de dragul jocului, de dragul distracției, numai ca să urmărească procesul cîștigului sau pierderii; însă nu trebuie să-l intereseze defel cîștigul în sine. Dacă a cîștigat, își poate permite, de pildă să rîdă cu glas tare, să comunice cuiva dintre cei din jur părerea sa, poate chiar să mai pună o dată și să mai dubleze, dar numai din pură curiozitate, ca să-și urmărească șansa, să facă combinații, și nu din dorința plebee de a cîștiga. Pe scurt, toate aceste mese de joc, rulete și trente et quarante trebuie să le privească nu altfel decît o distracție, oraganizată numai pentru plăcerea sa. Calculul și capcanele pe care e bazată și organizată banca nu trebuie nici măcar să le bănuiască. N-ar fi rău dacă ar avea impresia, de pildă, că și restul de jucători, toată această adunătură care tremură pentru un gulden, sînt și ei niște bogătași și gentlemeni ca și el și joacă numai pentru desfătare și distracție. Această necunoaștere desăvîrșită a realității și părere naivă despre oameni ar fi bineînțeles, nespus de aristocratică. Am văzut multe mămici care împingeau din spate pe niște grațioase și nevinovate miss, fiicele lor, în vîrstă de cincisprezece-șaisprezece ani, dîndu-le cîteva monezi de aur și învățîndu-le cum să joace. Domnișoara cîștiga sau pierdea, zîmbea întotdeauna și se depărta foarte mulțumită. (...) Un gentleman adevărat, chiar dacă și-ar pierde toată averea, n-are voie să se tulbure. Banii trebuie să stea în asemenea măsură mai prejos de calitatea lui de gentleman, încît aproape că nu merită să-și facă griji pentru ei. Cel mai aristocratic ar fi, se înțelege, să nu observi deloc toată murdăria acestor lepădături și a întregii atmosfere. Totuși, uneori nu-i mai puțin aristocratic și sistemul invers, să observi, adică să privești, ba chiar să examinezi, cu lornionul, de pildă, pe toți acești ticăloși; dar nu altfel decît să iei această mulțime și această murdărie drept un gen de distracție, ca pe un spectacol organizat pentru amuzamentul gentlemenilor. Poți să te înghesui și tu în mulțime, dar să privești în jur cu convingerea absolută că ești un observator și că nu faci cîtuși de puțin parte din ea. De altfel, nici să observi prea stăruitor nu se cade: n-ar mai fi potrivit spiritului unui gentleman, fiindcă, în nici un caz, acest spectacol nu merită o atenție prea mare și stăruitoare din partea unui gentleman. (...)
Lepădăturile joacă într-adevăr foarte murdar. Ba chiar accept ideea, că aici, în jurul mesei, se petrec multe hoții din cele mai ordinare. Crupierii, care stau la capetele mesei, urmăresc mizele și plătesc, au teribil de mult de lucru. Ce mai lepădături! În cea mai mare parte sînt francezi. (...) >

SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, 11-15.

NOTE M. T.
gulden=Monedă olandeză folosită între 1279 și 2002, când a fost înlocuită cu euro.
ludovic=Monedă din aur bătută de regii Franței cu acest nume între 1640-1792.