Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

„Vasili Kelsiev” („CĂLĂTORI STRĂINI ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XIX” 2015)

 Institutul de Istorie „N. Iorga” / Daniela Bușă (ed.), Călători străini în Țările Române în secolul XIX, serie nouă, vol. IX (1867-1871), Editura Academiei Române, București, 2015, p. 39

Nu deținem date biografice despre călătorul rus Vasili Kelsiev, care, în 1867, (probabil vara), se afla pe teritoriul românesc venind din Galiția austriacă. Potrivit celor afirmate în introducerea volumului de însemnări de călătorie, V. K. era corespondent al ziarului „Golos” (Glasul), publicație de orientare clericală, care a apărut la Moscova în ultimele patru decenii ale secolului XIX. Într-un context în care Rusia făcea prima încercare, timidă, de denunțare a clauzelor Tratatului de pace de la Paris din martie 1856, informațiile conținute în notele de drum ale lui V. K., referitoare la două zone aflate la frontierele de SV ale Imperiului Rus privind starea de spirit a populației, mentalitatea, căile de comunicație, sistemul de supraveghere a teritoriului, nu aveau cum să nu trezească interesul autorităților militare, dar și al diplomației ruse. K. sosea în România după o ședere de două luni în Galiția, unde contactele cu autoritățile locale nu au fost dintre cele mai armonioase, fiind privit cu suspiciune și chiar reținut o săptămână în arestul poliției din Lvov, sub o culpă imaginară. Textul relației sale de călătorie privește numai situația din fosta capitală a Moldovei, iar faptul că alte localități nu au fost menționate ne determină să credem că șederea lui s-a limitat la Iași. Din acest punct de vedere, interesul celor consemnate de voiajorul rus rezidă în veridicitatea imaginii pe care acesta o proiectează asupra urbei de pe Bahlui, care, la nici un deceniu de la înfăptuirea Unirii Principatelor, resimțea acut pierderea statutului politic. Pături largi ale populației erau nemulțumite nu numai de mutarea capitalei la București, dar și de o serie de neajunsuri ulterioare deciziei. Cei mai afectați păreau a fi funcționarii publici, desconsiderați, prost plătiți și aflați la cheremul autorităților executive de pe malul Dâmboviței.  Această stare de lucruri ne ajută să înțelegem contextul socio-politic în care, în același oraș, cu numai un an în urmă (3/15 aprilie 1866), avusese o mișcare separatistă , cu participare redusă, înăbușită de guvern. Un punct de maxim interes în relația călătorului rus îl constituie descrierea vizitei la Iași a principelui Carol de Hohenzollern și, în special, a spectacolului de gală organizat de autoritățile locale în onoarea tânărului suveran. Din însemnările lui K. transpar două elemente: primul este accentuarea și sublinierea permanentă a rolului mesianic al Rusiei ca  „a treia Romă”, protectoare a populațiilor creștine din SE european, aflate sub dominație otomană, explicabil dacă avem în vedere recrudescența mișcării panslaviste în Rusia și dorința de eliminare a otomanilor din Balcani. Al doilea element este critica cultului catolic și al promotorilor acestuia, V. K. punând într-o lumină avantajoasă pe slujitorii ortodoxiei răsăritene, al cărei rol spiritual trebuia să devină mai activ în rândul popoarelor din zonă.

vineri, 30 ianuarie 2015

DACII ÎN POEZIA LUI HORAȚIU (1991)


După victoria de la Actium (31 î.H). împotriva rivalului Marcus Antonius, Octavianus a rămas singurul factor politic decident în statul roman. Titlurile de Princeps senatus şi Augustus acordate de Senat în 27 .î.H. au marcat fondarea Principatului, noua formă de conducere a statului roman, care evoluase de la stadiul de oraş-stat la cel de imperiu. Până la moartea sa, în 14 d.H., Augustus va fi personalitatea dominantă a societăţii romane, punându-şi amprenta şi pe evoluţia culturii.
Cercetările româneşti din domeniul literaturii latine l-au vizat cu preponderenţă pe Publius Ovidius Naso, care şi-a petrecut sfârşitul vieţii în exil în cetatea Tomis (Constanţa) de la Pontus Euxinus (Marea Neagră). Pornind de la această constatare, conf . dr. Dan Sluşanschi de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, a abordat problema referinţelor privind pe daci în creatiile altor poeţi de la curtea lui Augustus.
Unul dintre aceşti poeţi a fost Quintus Flaccus Horatius (65 î.H.- 8 î.H.), important reprezentant al perioadei de apogeu a literaturii latine antice. Fiu de libert (sclav eliberat), el a studiat gramatica şi filozofia la Roma şi în Grecia. Opera sa de tinereţe, satirele dure din Epodele, i-au adus aprecierea confratelui său Vergilius (70 î.H. - 19 î.H.), cu ajutorul căruia pătrunde în cercul lui Mecena, consilierul lui Augustus şi protectorul oamenilor de cultură de la curtea imperială. Creaţiile sale de la maturitate, Satirae, Epistolae şi Ode (Carmina), reprezintă vocea poetică din societatea romană care exprima nevoia acesteia de moderaţie şi stabilitate după excesele celor 60 de ani de războaie civile.
Contextul relaţiilor daco-romane în momentul scrierii respectivelor poezii era marcat de alianţa dacilor cu Marcus Antonius în 31 î.H., campaniile din Moesia ale lui Crassus cel Tânăr în 29-27 î.H. şi campaniile la Dunărea de Mijloc ale lui Tiberius şi Drusus în 15 î.H.
Sluşanschi analizează unele pasaje din poeziile lui Horaţiu, mai puţin abordate până atunci, încercând să pătrundă dincolo de fapte, în zona mentalităţilor.
Primul pasaj în discuţie, în ordine cronologică, vizează o chestiune de detaliu. Aparţine cărţii a II a de Satirae, terminată în jurul anului 30 î.H., şi este tradus astfel de filolog: ’’Oricine îmi iese în cale mă consultă:<Dragă – căci tu se cade să ştii, fiindcă te afli mai aproape de zei-ai auzit cumva ceva despre daci?> <Nimica, zău><Cât ai să fii mereu de ironic! ><Dar toţi zeii să mă bată dacă (am auzit) ceva!>’’. Admis în cercurile imperiale, fiind deci ’’mai aproape de zei’’, poetul este chestionat de câte un amic, agitat şi interesat de zvonul unui recent atac dacic la Dunărea de mijloc. Aceasta nu însemna neapărat că dacii erau o prezenţă constantă în actualitatea zilei in Orasul Etern, ci mai curând era vorba de un raid de pradă în cursul căruia romanii capturaseră probabil pe dacii ce vor lupta în arenă la triumful lui Octavianus din 29 î.H. Cum dacii nu apucaseră să intervină în ajutorul lui Antonius in razboiul civil, este vorba deci de ecouri ale alianţei lor contra lui Octavianus şi de preocupările romanilor pentru securitate în viitor. Deci se degajă din acest pasaj o doză de necunoscut, de mister în ceea ce priveşte dacii, noua ameninţare pentru statul roman. Într-adevăr această menţiune despre daci survenea după cea din opera lui Caesar, care este prima.
Următoarele pasaje discutate prezintă ansamblul imaginii horaţiene despre teritoriile dacilor. Sunt practic liste cu duşmani ai Romei, fie înfrânţi, fie marcaţi de sediţiuni interne, între care se remarcă şi dacii danubieni.
Al doilea pasaj, din Carmen (3,8,17-24), se referă la înfrângerea regelui dac Cotiso de către Crassus cel Tânăr, probabil în 29 î.H.: ’’Grijile civile asupra cetăţii le lasă; a pierit trâmba dacului Cotiso;medul, sieşi vrăjmaş se află dezbinat de arme (aducătoare) de jale;vechiul duşman de pe ţărmul hispanic este rob, cantabrul îmblânzit sub lanţ târziu;sciţii, cu arcul destins, se gătesc acum să se retragă din câmpii’’. Aici Sluşanchi traduce cu termenul de ’’trâmbă’’ forţa militară a dacilor şi a barbarilor în general, spre deosebire de ’’armată’’, folosit în cazul Romei, cu sens de tactică superioară.
Pasajul trei face referinţă la daci intercalaţi între parţii din Orient şi egiptenii din Africa (aici etiopieni) Carmen, (3,6,9-16)(29 î.H.) : ’’De două ori Monaesses şi ceata lui Pacorus răpus-au două iureşuri de-ale noastre fără de auspicii şi strălucesc (de bucurie) de a fi adus pradă la subţirile lor colane. Oraşul, ocupat de răzmeriţe aproape că l-au nimicit dacul şi etiopianul, acesta temut pentru flota-i, (iar) acela mai bun pentru săgeţile-i (din arc) zvârlite.’’
Apoi urmează pasajul din Carmen (1, 35, 9,12) (26 î.H.), unde dacii sunt menţionaţi distinct faţă de alţi adversari ai Romei: ’’De tine se înfioară dacul cel aspru, de tine şi sciţii cei fugari, şi cetăţile şi neamurile şi Laţiul cel crâncen şi mamele regilor barbari şi tiranii (înveşmântaţi) în purpură.’’
În sfârşit, pasajul din Carmen (4, 15, 17-24) (13 î.H.), cand Pax romana devenise o realitate: ’’Caesar (Augustus) fiind străjerul statului, nici nesăbuinţa dintre cetăţeni, nici silnicia nu-i va încălca tihna, nici mânia, care bate (pe nicovală) săbii şi vrăjmăşeşte bietele oraşe. Nici cei ce beau din adâncul Danuviu nu vor sfărâma edictele Iuliene, nici geţii, nici serii şi viclenii perşi, nici cei născuţi aproape de fluviul Tanais.’’
Concluzia lui Sluşanschi este că în poezia lui Horaţiu dacii apar prezentaţi într-un ansamblu de popoare barbare care reprezentau vechi şi noi pericole la adresa întinsului stat roman, în faţa cărora romanii ar fi trebuit să uite de războaiele lor civile. Localizarea acestor neamuri barbare nu este precisă, excursul poetic mergând pe o treaptă ideologică superioară, în care riveranii Dunării de Jos sunt plasaţi mereu în fruntea listei inamicilor publici, care sunt popoare îndepărtate, aspre şi simple comparativ cu complexa civilizaţie romană. Acest slogan al ameninţării de la graniţe, în prim plan fiind cea dacică la Dunăre, este produsul ideologiei augustane, exprimată în poemele lui Horaţiu.

(*) Dan Sluşanschi, Contribuţii la studiul izvoarelor latine privitoare la ţinuturile carpato-danubiene. Poezia epocii augustane în Romano Dacica I Izvoarele istoriei antice a României, Bucureşti 1992, pp. 99-143

BIOGRAFIA SCRIITORULUI AMERICAN FENIMORE COOPER (1789-1851)

James Cooper s-a născut la 15 septembrie 1789, la Burlington, statul american New Jersey, în familia judecătorului William Cooper și a Susanei Fenimore. În anul următor, familia se mută la Cooperstown, statul New York.
Începe studiile la Yale College în 1803, fiind exmatriculat după doi ani din cauza purtării.
În 1806 se îmbarcă ca mus și vizitează Anglia și Spania și după doi ani de ucenicie obține brevetul de marinar.
După ce renunță la marinărie, se căsătorește în 1811 cu Augusta Dehancey, cu care va avea cinci fete și doi băieți.
Locuiește succesiv la Mamaroneck, Cooperstown și Westchester, pentru ca în 1818 să-și construiască o locuință la Angevine Farm, lângă Scarsdale.
În 1820 are loc debutul său literar, cu romanul Precauție, scris din dorința de a-i demonstra soției sale că poate scrie o carte mai bună decât un roman englezesc pe care tocmai îl citise.
Perioada 1821-1826 a fost una prolifică și de mare succes, acum fiind publicate romanele Spionul (1821), Pionierii (1823), Pilotul (1824), Lionel Lincoln (1825) și Ultimul mohican (1826). Lionel Lincoln trebuia să fie primul din seria istorică Legendele celor treisprezece republici, dar a fost un eșec.
În vara lui 1826 pleacă cu familia în Europa, vizitând până în 1833 Anglia, Franța, Elveția, Italia Germania și Belgia. În această perioadă apar Preria (1827), Corsarul roșu (1827), Notions of the Americans (la cererea lui Lafayette), The Wept of Water-Witch (1829), Știma apelor (1830), The Bravo (1831), Zidul păgânilor (1832; disputa catolico-protestantă în societate germană). La întoarcerea în SUA refuză dineul oficial preconizat în onoarea sa și publică satira socială Călăul.
Se stabilește definitv la Cooperstown în 1834 și scrie Scrisoare către compatrioții săi, în anul următor apărând The Monokins.
Înncepe în 1835 publicarea uneri serii de cinci volume de călătorii, demonstrând societății că un american poate trăi din literatură. Cu toate acestea, după doi ani intră în conflict cu presa.
Anul 1838 este marcat de două romane (Cum am regăsit America și Dor de casă) și un eseu (Democratul american), în care critică starea politicii interne americane.
Lucrarea Istoria navală (1839) amplifică disputa cu presa, nemulțumită de modul în care fusese prezentată bătălia de pe lacul Erie.
Temele romanelor Exploratorul (1840), Mercedes of Castilie (1840) și Vânătorul de cerbi (1841) sunt natura, avansul civilizației moderne în America și tratamentul dur aplicat amerindienilor.
Anii următori sunt marcați de lucrări cu tematică diversă: Cei doi amirali (1842; despre curaj), Wing and Wing (1842; poveste de dragoste), Wyandotte (1843), Pe mare și pe uscat (1844), Milles Wallingford (1844; despre natura realității), Piciorul lui Satan (1845) și Pieile roșii (1846).
În ultimii ani de viață scrierile sale au o evidentă dimensiune religioasă: Craterul (1847), Jack Tier (1848), The Oak Openings (1848), The Sea Lions (1849; eroziunea principiilor în societatea americană modernă), The Ways of the Hour (1850; despre limitele minții umane) și Cu susul în jos sau filozofie în jupon (1850; piesă fără succes).
Începe romanul The Towns of Manhattan, dar decedează la 14 septembrie 1851.
Opera sa completă în 31 de volume a fost publicată în perioada 1895-1900, iar nepotul său editează în 1922 un volum de corespondență.

SURSA
Emil Sîrbulescu, Tabel cronologic: Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I. ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 837, București, 1975, p. XX-XXVII.
Arheologii au făcut o descoperire majoră despre om, într-o peșteră

GREAT NEWS. RO 30 ianuarie 2015


miercuri, 28 ianuarie 2015

Ofițer american protestant versus coloniști hispanici catolici în teritoriul Louisiana la începutul secolului XIX (COOPER 1827)

<
(...)
Printre trupele trimsie de guvernul Confederației* ca să ia în proaspetele teritorii dobîndite în vest**, era și un detașament condus de tînărul ofițer care-a devenit un personaj atît de important în cursul povestirii noastre.
Middleton fu primul dintre noii stăpînitori ai ținutului, care se lăsă cucerit de farmcele unei doamne din Louisiana. În imediata apropiere a postului în care fusese numit, se afla reședința șefului unei vechi familii ce se mulțumise, ani după ani, să vegeteze în îndestularea acestei provincii spaniole. Era ofițer al coroanei și fusese convins, dată fiind importanța averii pe care o moștenise, să părăsească Florida*** și să se statornicească în mijlocul populației de origine franceză din provincia alăturată. Numele lui don Augustin de Certavallos nu era din cale-afară de cunoscut în afara zidurilor micului orășel în care trăia; cu toate acestea încerca o tainică plăcere atunci cînd putea să dovedească unicului său copil, cu ajutorul unor uriașe și scorojite foi de pergament, că se trage din familia unor adevărați eroi și granzi**** ai vechii și noii Spanii*****. Lucrul acesta, atît de însemnat pentru el și atît de neînsemnat pentru alții, a fost ceea ce l-a îndemnat mai mult decît orice ca, în timp ce voioșii săi vecini galici****** intrau numaidecît în legături de prietenie cu noii veniți, el să se țină deoparte, mulțumindu-se să-și ducă viața numai în tovărășia fiicei sale, care abia ieșise din anii copilăriei.
Curiozitatea tinerei Inez nu era însă complet adormită. Muzica aceea marțială, care se strecura pînă la ea pe aripile vîntului de seară, steagul acela străin ce flutura în văzduh, nu departe de întinsele domenii ale tatălui său, înrîuriră numaidecît impulsurile acelea tainice, deloc străine, după cum se spune, oricărei reprezentante a sexului frumos. Timiditatea ei firească și starea de lîncezeală proprie femeilor din provinciile sud ale Spaniei și care alcătuiește farmecul lor cel mai de seamă o izolaseră în așa măsură încît părea cu neputință să poată ajunge cineva pînă la ea; (...)
Îngîmfatul și rezervatul don Augustin ținea prea mult la formele exterioare ale rangului său de care era atît de mîndru, ca să-și uite îndatoririle de gentleman. Recunoștința pe care o încercă față de Middleton îl obligă să-și deschidă poarta casei tuturor ofițerilor din garnizoană și să le primească prietenia, dar cu reținere și peste măsură de politicos.
(...); și că, deși nu se scurseseră nici șase luni de cînd provincia Louisianei intrase în posesia Statelor Unite, unul din ofițerii acestui din urmă stat se și logodise cu cea mai bogată moștenitoare de pe malurile fluviului Mississippi.
Cu toate că ne place să credem că cititorul cunoaște îndeajuns felul în care se dobîndesc asemenea rezultate, nu trebuie totuși să creadă că victoria lui Middleton asupra prejudecăților tatălui și ale fiicei ar fi fost obținute fără greutate. Religia fu obstacolul cel mai îndărătnic și mai de neclintit pentru amîndoi tinerii. În marea lui iubire, tînărul se supuse cu răbdare unei încercări atît de neobișnuite, iar pentru a fi convertit la dreapta credință catolică fu ales părintele Ignatius. Vrednicul pater depuse un efort sistematic și plin de vigoare. De nenumărate ori (era în clipele acelea cînd o vedea pe Inez alunecînd prin încăpere asemenea apariției luminoase a unei zîne), bunul părinte își imagina că se află în pragul gloriosului triumf asupra necredinței; dar toate speranțele lui se spulberau în fața cine știe cărei împotriviri din partea tînărului peste care se revărsa toată pioșenia rîvnei sale. Căci atîta timp cît atacul fusese mai slab și dat cu oarecare chibzuială, Middleton, care nu  prea se pricepea la polemică, se supunea cu răbdarea și umilința unui martir; dar în clipa cînd bunul părinte, care întrevedea mari posibilități în viitor, fu ispitit să-și întărească poziția cîștigată datorită cunoscutelor subtitlități verbale ale religiei sale, tînărul Middleton se dovedi un soldat prea bun, așa că se opuse unui atac atît de puternic. Adevărul este că argumentele lui nu depășeau limitele bunului-simț și a puținelor cunoștințe în legătură cu țara lui de baștină, dar toate acestea erau în vădit contrast cu cele ale adversarului său; și, cu ajutorul acestor argumente cu caracter rațional, îl respingea totdeauna pe preot, asemenea luptătorului care, înarmat cu o bîtă, ar lupta împotriva unui încercat spadasin, zădărnicindu-i atacurile printr-o argumentare directă - adică spărgîndu-i capul sau rupîndu-i spada.
Înainte de a se fi terminat însă controversa, frămîntările din sînul Bisericii protestante veniră în ajutorul lui Middleton. Libertatea plină de îndrăzneală a celor care se gîndeau numai la viața aceasta pe de o  parte, și profunda evlavie a celorlalți pe de alta, îl sili pe vrednicul proet să privească  în jurul său cu o oarecare neliniște. Influența exemplului din imediata lui apropiere, cît și vizitele necontenote pe care și le făceau membrii celor două comunități religioase începuseră să dea roade chiar și în propria-i comunitate, deși crezuse că-i mult prea îmbibată de credință ca să se poată poticni vreodată. Își dădu așadar seama că trebuie să mai  slăbească ofensiva și să-și pregătească enoriașii pentru a putea rezista potopului de opinii, care amenința să rupă digul dreptei lor credințe. Ca orice comandant înțelept care-și dă deama că a ocupat un teritoriu prea mare pentru forțele sale, fu silit să-și retragă trupele. Feri relicvele de ochii profanilor; își îndemnă credincioșii să nu mai vorbească despre miracole în fața unor oameni care nu numai că le tăgăduiau existența, dar aveau chiar și îndrăzneala să le pună dovezile la îndoială; și pînă și Biblia deveni un lucru oprit, sub groaznice amenințări, pe hotărîtorul temei că ar putea fi greșit înțeleasă.
În același timp, fu nevoit să întocmească și un raport către don Augustin, unde să arate înrîurirea pe care au avut-o argumentele și rugăciunile sale asupra tînărului ofițer. Nu există om îndeajuns de înclinat să-și recunoască slăbiciunea, mai ales într-o clip cînd împrejurările îi cer să-și retragă pentru moment forțele. Printr-un soi de pioasă ofrandă pentru care, fără îndoailă, vrednicul pater și-a aflat absolvirea dată fiind puritatea imboldului care l-a împins s-o comită, declară că: deși în conștiința lui Middleton nu se vădea vreo schimbare îmbucurătoare, existau destule motive pentru a nădăjdui o deplină înflorire a grăuntelui credinței celei adevărate, mai cu seamă dacă persoana interesată va fi lăsată să se bucure nemijlocit de binefacerile unui mediu catolic.
Pînă și don Augustin încerca dorința de-a face cît mai mulți prozeliți. Ba chiar și drăgălașa și gingașa Inez credea că visele ei ar avea o glorioasă împlinire dacă ea însăsi umila unealtă cu ajutorul căreia iubitul ei ar fi fost adus în sînul adevăratei biserici; așa că cererea lui Middleton fu primită numaidecît, și în timp ce tatăl aștepta cu nerăbdare ziua hotărîtă pentru ceremonia nupțială, ca o chezășie a propriului succes, fiica aștepta pomenita zi cu sentimentele în care sfintele emoții ale credinței erau amestecate cu sentimente mult mai gingașe, potrivit anilor și stării ei.
(...)
Și se simți mult prea măgulit de stima pe care i-o arăta i-o arăt aceasta, pentru a nu fi ispitit să teacă peste ceea ce cerea cu atîta fervoare tînăra mireasă. Căci se ruga să poată deveni umila unealtă prin care el, Middleton, să fie adus la dreapta credință, și cerea îndurare în cazul în care încercarea ei ar fi dat greș, și ea ar cădea în păcatul de a se fi măritat cu un eretic, ceea ce i-ar fi expus sufletul unei mari primejdii. Era atîta ferventă pietate în rugăciunea ei, în care îngerul se confunda ușor cu femeia, încît Middleton ar fi iertat-o  chiar dacă l-ar fi luat drept păgîn, cu atîta dulceață și interes cerea îndurarea Celui de Sus pentru sufletul lui.
(...)
>

SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, București, 1975, p. 200-205 .

NOTE M.T.
* Confederația = Statele Unite ale Americii.
** Louisiana = Regiune de 2,144 milioane kmp în stânga și în dreapta fluviului Mississippi, cumpărată în 1803 de SUA de la Franța republicană condusă de Prim-Consulul Napoleon Bonaparte. (http://www.encyclopediaofarkansas.net/encyclopedia/entry-detail.aspx?entryID=2383) (http://en.wikipedia.org/wiki/Louisiana_Purchase#mediaviewer/File:LouisianaPurchase.png)
*** Florida = Stat federal american. Fostă colonie spaniolă în 1565-1763 și 1783-1821 și britanică în 1763-1783. Cedată SUA în 1821. (https://www.floridamemory.com/exhibits/timeline/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Florida#mediaviewer/File:Map_of_USA_highlighting_Florida.png)
**** Grande de Spania = (sp. grande, d. lat. grandis, mare). În Spania, membru al celeĭ maĭ înalte noblețĭ. Sursa: Scriban (1939) (http://dexonline.ro/definitie/grande/paradigma)
***** Noua Spanie = Viceregatul spaniol Noua Spanie se întindea pe actualul teritoriu al Mexicului și al Americii Centrale (1519-1821). (http://www.mexconnect.com/articles/1563-the-settlement-of-new-spain-mexico-s-colonial-era) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Noua_Spanie#mediaviewer/File:Nueva_Espa%C3%B1a_1795.png)
****** Gali = Popor indoeuropean care locuia pe actualul teritoriu al Franței. A fost supus în secolul I î. H. de mare general și politician roman Caius Iulius Caesar. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9067/30/) (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9082/30/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Galia#mediaviewer/File:Map_Gallia_Tribes_Towns.png)

PERSONAJE ISTORICE DIN VECHIUL TESTAMENT


Carte sacră a poporului evreu, Vechiul Testament este în acelaşi timp şi un izvor scris pentru istoria antică a acestuia. De asemenea, într-o mai mică măsură este şi un izvor  pentru istoria altor popoare din Orientul Apropiat. Informaţiile referitoare la acestea privesc biografia unor suverani egipteni, tirieni, asirieni, babilonieni, persani, macedoneni, spartani, elenistici şi parţi, precum şi un consul roman. Reciproc, aceste date, menţionate şi în alte izvoare scrise ale istoriei acestor popoare, verifică cronologia istoriei antice a poporului evreu.

Faraoni egipteni
Egiptul  precreştin şi preislamic este probabil cea mai citată ţară străină din Orientul antic în Vechiul Testament. Prima sa menţiune este legată de călătoria lui Avram acolo pentru a scăpa de foametea din Canaan (Palestina). Cu această ocazie este amintit şi monarhul egiptean, în calitate de rege, titlul său de Faraon apărând, practic, ca un nume propriu (Facerea 12).
Conform tradiţiei, primul conducător al Egiptului a fost Menes sau Narmer, care în jurul anului 3100 î. H. uneşte Egiptul de Jos (Delta Nilului) cu Egiptul de Sus (cursul mijlociu al fluviului), inaugurând prima dinastie şi epoca Regatului Timpuriu. Cuvântul ’’faraon’’, preluat apoi de europeni în greaca veche a Vechiului Testament, este pronunţia evreiască a egipteanului ’’Per-aa’’, care iniţial însemna ’’Marea casă’’, cu referire la palatul regal. Cuvântul a început să fie folosit pentru  a-l desemna pe monarh începând aproximativ cu anul 1450 î.H., la sfârşitul domniei lui Tutmosis (1504/1479-1450 î. H.) din dinastia XVIII (1570-1320 î.H.), considerat cel mai important faraon al Regatului Nou (1570-1085 î.H.), epocă de apogeu a Egiptului faraonic. Dar pentru că acesta era doar unul dintre termenii folosiţi pentru titulatura monarhului egiptean, el va intra în uzajul comun, în mod paradoxal, doar cu câteva secole mai târziu, când a fost preluat de străini. De asemenea, în mod surprinzător, numele Ramses, purtat de nu mai puţin de 11 faraoni din dinastiile XIX (1320-1200 î.H) şi XX (1200-1085 î. H.), este menţionat doar ca fiind numele celui mai bun ţinut din Egipt, unde vor fi colonizaţi evreii (Facerea 47). Izvoarele scrise pentru numele faraonilor sunt aşa numitele liste ale regilor şi o istorie a Egiptului scrisă de preotul Manetho, ambele din timpul Regatului Nou, amendate însă de descoperirile arheologice moderne.
Tot un faraon neprecizat îl numeşte pe Iosif ca prim demnitar al statului (Facerea 41).
De asemenea, un altul este tatăl soţiei regelui evreu Solomon (III Regi 7;8). Tot în timpul lui Solomon (965-928 î. H.) este menţionat un Faraon care îi acordă azil politic unui prinţ din familia Idumeilor din Edom (la sud de Marea Moartă) (III Regi 11). Aceşti faraoni sunt probabil din dinastia XXI (Tanită: 1085-947/945 î. H.), pentru care nu există o cronologie precisă, ultimii, contemporani cu Solomon, fiind Psusennes II.(959-945 î. H.) în nord şi Psusennes III (969-945 î. H.) în sud. Despre Psusennes II inscripţiile de pe monumente menţionează doar faptul că a domnit.
Cercetători americani ai Bibliei presupun că faraonul (’’Noul Rege’’) din epoca sclaviei evreilor în Egipt (Ieşirea 1) este Seti I (1318-1304 î. H. /1294-1279 î. H.), al doilea faraon a celei de a XIX a dinastii (1320-1200 î. H./1295-1285 î.H.). Fiu şi urmaş al lui Ramses I, el restaurează dominaţia egipteană în Asia, ameninţată de hitiţi (Turcia), şi respinge invazia libienilor în Delta Nilului.În domeniul artei, impune relieful la Teba şi Karnak. Un obelisc (Flaminius) realizat pentru templul din Heliopolis se află azi în Piazza del Popolo din Roma. Îi succede fiul său Ramses II.
Aceiaşi cercetători avansează numele lui Ramses II (1304-1236 î.H/1279-1213 î. H.).ca fiind faraonul care a încercat să-i oprească la Marea Roşie pe evreii care se salvau din Egipt (Ieşirea 1-14). În timpul domniei acestui faraon, la începutul căreia va domni alături de tatăl său, Egiptul atinge apogeul expansiunii şi dezvoltării sale. Consolidează frontierele vestice prin campanii în Libia şi sudice prin campanii în Nubia (Sudan). Se confruntă cu politica expansionistă a hitiţilor în Asia, pe care, în anul 5 al domniei, îi va înfrunta în marea bătălie de la Kadeş, de pe fluviul Oronte. Rezultatul va fi nedecis, dar propaganda egipteană o va prezenta ca pe o mare victorie, aşa cum va proceda cu întrega sa domnie, fapt ce-i determină pe istorici să fie mai rezervaţi cu bilanţul militar al domniei sale.Apoi, în anul 21 al domniei va încheia un tratat de pace cu hitiţii, prin care stabilea zonele de influenţă în Siria. Păstrat în limbile egipteană şi akkadiană (Mesopotamia/Irak), textul acestui tratat este primul cunoscut din istoria diplomaţiei. Îngrijorat de ascensiunea Asiriei, va întări relaţiile cu hitiţii printr-o căsătorie cu o prinţesă din acest neam, în anul 34  al domniei. În plan cultural-propagandistic se remarcă prin construcţii grandioase, dar cu minusuri în rafinament, precum templele de la Abu Simbel, al lui Amon de la Luxor şi cel funerar din Teba, marea colonadă de la Karnak, Ramaseumul.Îi succede Merneptah.
Un faraon nenominalizat îşi mărită fata, Bitia, cu Mered, un descendent al lui Iuda, unul din cei 12 fii ai lui Iacov (IV Regi 4).
În sfârşit, regele asirian Senacherib (705-681 î. H) îl avertizează pe regele Iezechia al Iudeii (727-698 î. H.) că sprijinul faraonului este ca o trestie frântă (IV Regi 18). În acest context, faraonul respectiv poate fi Bochoris (718-702 î. H.) sau Nechao I (702-663 î. H.) din dinastia XXIV (Memfită), care au domnit în nordul Egiptului, încercând să se opună expansiunii etiopiene din sud.
Primul faraon nominalizat este Şişac, cu ocazia expediţiei sale de cucerire a Ierusalimului, când a şi jefuit Templul construit de regele Solomon şi visteria regală (III Regi 14). Şişac (denumirea ebraică) sau Şeşonc I (947-925/924 î.H.) este primul faraon din cei 10 ai celei de a XXII a dinastii (Bubastă sau Libiană: 947-920 î. H.), care face parte din epoca Regatului Tîrziu (1085-343 î.H.), de decădere a Egiptului faraonic. Şeşonc I era şeful tribului libian Mesueş, cu baza în colonia militară de la Bubastis din Delta Nilului, libieni care trăiau de mai  multe generaţii în Egipt, unde deţineau poziţii influente în stat. El l-a înlăturat de la putere pe faraonul Psusennes II, socrul său şi ultimul din dinastia XXI (Tanită:1085-945 î. H.). El s-a bazat în conducerea statului egiptean pe războinici libieni, îndeosebi pe numeroşii săi fii. Profită de moartea lui Solomon în 928 î.H şi împărţirea în două a statului evreiesc pentru a ataca în 926/925 î. H. Iudeea (sud), ce avea capitala la Ierusalim şi era condusă de Rehoboam. Apoi atacă şi celălalt regat evreiesc, Israelul din nord, capturându-l pe regele Jeroboam. S-a oprit la Meggido, punct terminus şi pentru marele său înaintaş, Tutmosis III, unde a ridicat un monument în cinstea victoriei, în stilul predecesorilor săi. De asemenea, îşi inscripţionează victoria pe zidurile templului lui Amon de la Teba (azi Luxor). Se remarcă ca şi constructor la Teba şi în noua capitală de la Bubastis. Fiul său Iuput, în calitate de mare preot al lui Amon, ridică Portalul Babastit în faţa celei de a doua coloane de la Karnak. Pe peretele sudic al acestia există un relief cu Şeşonk victorios prin graţia zeului Amon şi o listă de oraşe cucerite în Palestina. Unii egiptologi consideră că a fost înmormântat cu strămoşii săi în grupul de morminte regale de la Tanis (nord), alţii că a fost îngropat în oraşul natal Bubastis. Îi succede fiul său Osorkon I.
Următorul faraon nominalizat este So, căruia regele Osea al Israelului (733-724 î.H.) îi trimite robi, evitând să-i plătească birul regelui asirian Şalmanasar V (727-722 î. H.) (IV Regi 17). Istorici americani îl identifică cu Osorkon IV (750-720 î. H./735-712 î. H.), ultimul din dinastia XXII (Bubastă sau Libiană:947-720 î.H.). Şalmanaşar ocupă Samaria şi deportează evrei în Asiria. De asemenea, regele asirian Sargon II îl va ameninţa pe Osea, dar darul bogat trimis acestuia va conduce la renunţarea întreprinderii unei expediţii.
Faraonul Neco este amintit în legătură cu o luptă cu asirienii la Eufrat şi cu uciderea la Meggido a regelui Iosia (639-609 î. H.) al Iudeii, detronarea lui Ioahaz (609 î. H.), întronarea lui Ioiachim (608-598 î. H.) şi impunerea plăţii unei sume în argint şi aur de către acesta din urmă (IV Regi 23, II Paralipomena 35). Neco sau Nechao  sau Niku (609-593 î.H.) este al doilea faraon cu acest nume şi este al doilea faraon al dinastiei XXVI (Saită: 663-525 î. H.). Este fiul lui Psametic I (663-609 î. H.), fondatorul dinastiei XXVI, şi nepot al lui Neco I (702-663 î. H.), ultimul din dinastia XXIV. Încearcă să profite de decăderea imperiului Asiriei şi învinge şi ucide la Meggido în 609 î. H. pe Iosia, urmărind să cucerească Palestina şi Siria. Dar înfrângerea suferită în 605 î. H., în faţa regelui Nabucodonosor II al Babilonului la Karkemiş pe fluviul Eufrat, îl obligă să renunţe la expansiune. El stimulează comerţul cu oraşele greceşti, construieşte o flotă de trireme, trimite pe la 600 î. H. o expediţie maritimă fenciană să înconjoare Africa şi începe un canal între Nil şi Marea Roşie, terminat de regele persan Darius I (522-486 î.H.). Îi succede la tron fiul său Psametic II (593-588 î. H.).
Ultimul faron nominalizat este Hofra, a cărui înfrângere este profeţită de proorocul Ieremia când îi mustră pe evreii din Egipt (Ieremia 44). Unii savanţi consideră că Hofra este Apries (nume grecesc) sau Uahibre sau Uapfris (588-566 î. H./589-570 î.H.), fiul şi succesorul lui Psametic II din dinastia XXVI (Saită). Numele său de naştere era Wah-ib-re (Inima lui Ra este mereu aceeaşi), iar cel de monarh Haa-ib-re (Bucuroasă este mereu inima lui Ra). Herodot pretinde că soţia sa se numea Nitetis. Ca toţi faraonii construieşte mult: templele de la Tell Atrib, în oaza Baharia, Memfis şi Sais. El continuă politica antibabiloniană a tatălui său, încurajându-l pe regele Sedechia al Iudeii (595-586 î.H.) să se răscoale împotriva acestuia.Câştigă o bătălie navală împotriva oraşului port fenician Tir şi ocupă oraşul port fenician Sidon, supunând pentru puţin timp Fenicia (Liban). Vestigii materiale descoperite la Arvad, Tir şi Sidon dezvăluie influenţa sa pe coasta siriano-libaneză. Încearcă să distragă atenţia armatei babiloniene care asedia Ierusalimul, dar nu va putea împiedica cucerirea oraşului.În acest context o scrisoare a regelui din Aschelon, scrisă în limba aramaică şi descoperită în Egipt, îl informa despre înaintarea babilonienilor de-a lungul coastei şi-i cerea ajutor. În final, comandantul armatei sale, Ahmosis sau Amasis, se revoltă împotriva sa şi după ce îl învinge îl obligă să accepte o monarhie dualistă. Dar după numai doi ani Ahmosis (569-526 î. H) îl înfrânge definitiv şi îl ucide.

Rege al Tirului
Hiram, rege al Tirului, este menţionat ca prieten al regelui evreu David şi apoi al fiului şi succesorului acestuia, Solomon. El îi trimite lui Solomon lemn de cedru şi de chiparos pentru ca acesta să construiască Templul din Ierusalim,primind în schimb grâu şi ulei de măsline (III Regi 5). De asemenea, cei doi regi trimit o expediţie comună în ţara Orfir pentru a aduce aur (III Regi 9). În timpul domniei lui Hiram (969-936 î.H.), Tirul, port la Marea Mediterană întemeiat la începutul mileniului II î. H., devine cel mai important oraş al Feniciei (’’Ţara purpurei’’)(Liban). El a devansat astfel politic şi economic Sidonul, care era metropola sa, şi Biblos, autoproclamându-se ’’rege al Tirului şi al Feniciei’’, dar acest statut va căpăta consistenţă de-abia în timpul domniei fiului său. Această ascensiune s-a realizat pe fondul slăbirii Egiptului, a înfrângerii filistinilor de către regele evreu David şi a apariţiei statului evreu, cu care a întreţinut bune relaţii. A promovat atât comerţul pe uscat, cît şi cel maritim, realizat cu o puternică flotă. Istoricul evreu romanizat Flavius Josephus (sec.I d. H.) subliniază în lucrările sale Arheologia evreiască şi Împotriva lui Apion că expediţiile maritime tiriano-ebraice s-au încheiat cu succes. În timpul domniei sale Tirul devine un centru regional de tranzacţie a metalelor, cupru şi aur. După domnia sa, în timpul căreia comerţul a fost controlat de stat, comerţul tirian va cunoaşte un proces de implicare a particularilor.
Hiram i-a succedat la putere tatălui său Abi Baal şi a fost urmat de fiul său Baal User şi de fiul acestuia, fiind singura familie care s-a menţinut la putere în oraşul-stat.
S-a remarcat ca un constructor, realizând cisterne pentru captarea şi reţinerea apei de ploaie, un dig pentru a uni cele două insule cu continentul, un şantier naval, palatul regal. Templele închinate zeilor Melkart (masculin) şi Astarte (feminin) vor fi subiecte pentru istoricul grec Herodot (sec. V î. H.) şi obiect de adoraţie pentru cuceritorul Alexandru Macedon (sec. IV î. H). De asemenea, tradiţia îl creditează tot pe Hiram ca artizan al Eurychorosului (’’Marea Piaţă’’).
La Hanawayh, în sudul Libanului, ministerul turismului a marcat un loc, încare potrivit tradiţiei, s-ar afla mormântul lui Hiram.
Hiram este subiect implicit a două lucrări ştiinţifice: Maria Eugenia Aubet, The Phoenicians and the West, Cambridge University Press, 1997, 348 pp; Martha Sharp Joukowsky, Kendall/Hunt Publishing Co, 1992, 188 pp.
Tot în III Regi este menţionat un Hiram, meşter înlucratul aramei, care lucrează la construcţia Templuliu lui Solomon şi la care face referire masoneria.

Rege al Edomului
Edomul era o regiune antică situată între regatul evreiesc al Iudeii şi Marea Roşie, fiind locuită de descendenţii lui Esau, primul fiu al lui Isaac. Hadad Idumeul, de neam regesc din Edom, se confruntă cu regele evreu David şi se refugiază în Egipt. După moartea lui David, el încearcă să-i răscoale pe compatrioţii săi împotriva lui Solomon, dar este învins şi fuge în Siria (III Regi 11). El este menţionat şi de istoricul evreu romanizat Flavius Josephus (sec. I d. H.) în Arheologia evreiască (VIII, 7,6). A fost fiul lui Bedad şi a avut capitala la Avith, fiind urmat la tron de Samlah din Masrekah. A domnit într-o perioadă în care succesiunea nu era ereditară.

Regi asirieni
Asiria este menţionată prima dată ca fiind delimitată de fluviul Tigru (Irak) (Facerea 2, 14). Primul rege asirian menţionat, din punct de vedere cronologic, este Tiglatfalasar, care duce în robie pe Beera din tribul evreiesc al lui Ruben şi-i strămută pe aceştia(I Paralipomena 5). Beera este menţionat înainte de Saul, primul rege al evreilor (1020-1004 î. H.), ca urmare acest Tiglatfalasar este foarte probabil Tiglat-palasar I (1115-1076 î.H.). În timpul domniei sale, din epoca Regatului Ssirian Mijlociu (1392-911 î. H), statul asirian se întinde la Golful Persic  la Marea Mediterană, devenind principala putere din Orientul Apropiat. Acest statut îl avusese regatul asirian în timpul domniei lui Tikulti-Ninurta I ( 1244-1207 î. H.) şi va fi pierdut din nou pentru două secole după moartea lui Tiglat-palasar I.În plan intern, el reformează administraţia şi dezvoltă agricultura şi pomicultura. Pasiunea sa pentru vânătoare este sugerată de numeroase basoreliefuri.
Suveranul asirian Ful este identificat de traducătorul român al Bibliei cu Tiglatfalasar III, care ia bir de la regele Israelului, Menahem, cucereşte cetăţi de la sucesorul acestuia Pecah şi strămută pe locuitorii acestora în Asiria (IV Regi 15). De asemenea, Tiglatfalasar III ucide pe regele Siriei, care îl ameninţa pe regele Ahaz al Israelului, faptă plătită de acesta din urmă cu aurul şi argintul din Templu (IV Regi 16).Tiglatfalasar III sau Tiglat-Palasar III (746-727 î. H.) este un rege al epocii Regatului Asirian Nou (911-605 î. H), care preia puterea în urma unei răscoale izbucnită în oraşul Kalah împotriva regelui Aşur-Nirari V. Sub domnia sa, statul asirian atinge maxima sa întindere teritorială şi reformele administrative, fiscale şi militare întăresc puterea centrală în interior. Expediţiile militare se încheie cu distrugerea totală a adversarilor, suveranii acestora fiind înlocuiţi cu guvernatori asirieni. Slăbind sistematic puterea militară a regatului Urartu, el recucereşte Fenicia, Siria şi Palestina şi împinge graniţele sudice ale imperiul său până la frontierele Egiptului. De asemenea, în 729 î.H. devine, sub numele de Pulu I, regele Babilonului.
Succesorul său este fiul său, Şalmanasar V (727-722 î.H.), care îl ia prizonier pe regele Osea al Israelului, cucereşte cetăţi evreieşti şi strămută pe locuitorii acestora în Asiria, deoarece Osea nu plătise tributul în fiecare an (IV Regi 17, Tobit 1). El continuă politica de expansiune a tatălui său şi se proclamă rege al Babilonului sub numele de Ululai.Este asasinat la asediul Samarei (capitala regatul evreiesc nordic Israel) de viitorul rege Sargon II.
Regele Sargon este contemporan cu proroocul Isaia(Isaia 20). Cum Sargon I a domnit undeva în perioada 1866-1830 î. H., acest Sargon este probabil Sargon II (722-705 î. H.). În plan intern anulează taxele impuse de Tiglat-palasar III pentru a-şi apropia clerul şi comercianţii, iar în 713 î. H. începe construirea unei noi capitale la Dar-Şarrukin. După un asediu de trei ani cucereşte Samaria, capitala Israelului, pe care-l transformă în provincie asiriană.Încercarea din 721 î. H. de a cuceri Babilonul, sprijinit de Elam, nu reuşeşte. Apoi în cursul reprimării unei revolte în Siria învinge o armată egipteană la Rafia, în 720 î. H. Ulterior supune pe hitiţi în Asia Mică şi pe mezi (Iran). Campania distrugătoare din 714 î. H. împotriva regatului Urartu se termină cu moartea regelui şi mari capturi de război. Babilonul este recucerit în 710 î. H, dar se limitează la titlul de guvernator al oraşului. Moare în timpul unei expediţii în Persia, succedându-i fiul său Senaherib.
Regele Senaherib al Asiriei cucereşte cetăţi ale regatului Iudeii, al cărui suveran, Iezechia, îl învinge prin rugăciune pe Senaherib (IV Regi 18, IV Regi 19, Isaia 36,37, Tobit 1). Senaherib sau Sennacherib(705-681 î. H.) este fiul şi succesorul lui Sargon II, fiind o personalitate extravagantă printre suveranii asirieni. Abandonează Dur Şarukkin (Horsabad,la 15 km de Ninive), capitala construită de tatăl său, pe care nu-l menţionează nicăieri în inscripţii, şi-şi stabileşte reşedinţa la Ninive, a cărei decădere este menţionată în profeţia lui Naum din Vechiul Testament (Naum 3). Se confruntă în 703 î. H cu o răscoală a Babilonului, susţinut de aramei şi elamiţi, şi cu cea a Feniciei şi Iudeii  în 701 î.H. Pentru campania împotriva Elamului va construi o flotă. În timpul recuceririi Babilonului în 689 î. H. va jefui şi distruge din temelii templele oraşului, fapt considerat un sacrilegiu chiar şi de către asirienii obişnuiţi cu astfel de brutalităţi. Moare asasinat în templul zeului Ninurta de către doi dintre fii săi, succedându-i fiul său Esarhaddon.
Regele asirian Asarhadon este amintit ca fiind cel care a colonizat străini în regatul cucerit al Iudeii (I Ezdra 4, Tobit 1). În timpul domniei lui Asarhadon sau Essarhaddon sau Aşarhaddon (681/680-669 î. H.) a avut loc cucerirea temporară a Egiptului faraonic, fapt ce a marcat maxima expansiune teritorială a imperiului asirian. În comparaţie cu tatăl său va duce o politică de apropiere faţă de aristocraţia laică şi religioasă a Babilonului, permiţând reconstrucţia templelor distruse din marele oraş mesopotamian. A reprimat o revoltă a oraşelor siriene aliate cu porturile feniciene Tir şi Sidon, apoi cucereşte în 671 î. H. Memfis, capitala Egiptului, alungându-l pe faronul Taharka. Se aliază cu regele scit Partatu pentru a respinge primele atacuri ale cimerienilor la graniţele nordice ale imperiului. Moare în timpul unei expediţii în Egipt..
Regele Asurbanipal a strămutat elamiţi şi alte popoare în Samaria şi alte cetăţi evreieşti (IEzdra 4). Asurbanipal sau Aşurbanipal (669-626 î. H.) este fiul şi succesorul lui Asarhadon.Este, probabil, singurul suveran asirian cu preocupări culturale. El este întemeietorul marii bilblioteci din Ninive, alcătuită din 20.000 de tăbliţe din lut cu texte literare, religioase şi ştiinţifice, descoperite în 1854. Expediţiile militare sunt conduse de generalii săi, el nepărăsind capitala Ninive în lunga sa domnie. Cu toate că reprimă revoltele din 668 şi 664 î.H. ale egiptenilor, faraonul Psametic I reuşeşte în 655 î. H. să elibereze ţara de sub ocupaţia asiriană. În 648 î. H., după 4 ani de lupte, este reprimată răscoala Babilonului, condusă de fratele său Samaş-sum-ukin. Mai multe expediţii duse împotriva Elamului au ca rezultat în 646 î. H. cucerirea capitalei sale, Susa, şi transformarea ţării în provincie asiriană. Asurbanipal este regele asirian de la care au rămas cele mai multe izvoare epigrafice, dar existenţa lor încetează după 640 î. H. Se presupune că un război civil declanşat de fii săi în 635 î. H., care are loc în paralel cu invazii ale sciţilor, cimerienilor, babilonienilor şi mezilor au dus la decăderea şi dispariţia imperiului asirian până în 605 î. H.

Rege al Babilonului
Oraşul Babilon a fost fondat în mileniul III î. H în centrul Mesopotamiei (’’Ţara dintre fluvii’’/Irak) şi a cărui putere a crescut la prăbuşirea imperiului asirian la sfârşitul sec. VII î. H. Regele Nabucodonosor II al Babilonului este menţionat ca fiind cuceritorul cel care a cucerit oraşul Ierusalim, capitala regatului evreiesc al Iudeii, a distrus Templul din oraş şi a dus în robie pe evrei în ţara sa (IV Regi 24, 25).
Nabucodonosor II (605-562 î. H.) este un suveran al perioadei Noului Regat babilonian (625-605 î. H), când acest stat a atins apogeul strălucirii sale şi a devenit marea putere a Orientului Apropiat. El a succedat tatălui său Nabopalasar (625-605), de origine chaldeană. Nabucodonosor cucereşte Siria şi Palestina, respingând tentativele Egiptului de a se impune în regiune prin victoria de la Karkemiş (605 î. H.) şi campaniile din 601 î. H. şi 568-567 î. H. Cucereşte Iudeea în 597 î. H. şi distruge Ierusalimul răsculat în 586 î. H., după un asediu de 18 luni. Apoi în 574 î. H., după un asediu de 13 ani, cucereşte şi oraşul port Tir, cel mai important oraş fenician (Liban). Este un mare constructor, ridicând ziguratul Entemenaki, prototip al legenadarului Turn Babel. În timpul domniei sale se dezvoltă şi oraşele mesopotamiene Sippar, Uruk şi Nippur, iar la graniţele orientale construieşte un lanţ de fortificaţii împotriva ameninţării mezilor (Iran). I-a succedat fiul său, Amel-Marduk (562-560 î. H.)
În Vechiul Testament este menţionat un fiu al său Belşaţar (Baruh 1), dar un personaj cu acest nume este cunoscut ca fiu al uzurpatorului Nabonid (556-539 î. H), ultimul suveran bailonian dinaintea cuceririi persane.

Regi persani
Puterea perşilor (vechi iranieni) de neam indoeuroepan se ridică pe fondul decăderii puterii regatului mezilor (tot Iran) şi al Noului Babilon.
Primul rege persan menţionat în Vechiul Testament este Cirus, care, după cucerirea Babilonului, acordă libertate evreilor strămutaţi aici după distrugerea Ierusalimului în 586 î. H. şi permite reconstruirea Templului din acest oraş (II Paralipomena 36, I Ezdra 1). Este vorba de Cirus II cel Mare (559-529 î. H.), fiul lui Cambise I (600-559 î. H.) din familia regală a Ahemenizilor, vasală începând cu 700 î. H. regatului mezilor. În alianţă cu regele babilonian Nabonid înfrânge pe ultimul rege med Astiage, cucerind capitala acestuia, Ectabana, în 550 î. H. El transformă Media în provincie persană, dar mezii vor păstra poziţii influente în noul imperiu persan. În 547 î. H. înfrânge şi ia prizonier pe Cresus, regele Lidiei (Asia Mică), transformând ulterior şi restul Asiei Mici în provincie persană. Prin intermediul cetăţilor gereceşti de pe litoralul Asiei Mici imperiul persan intră în contact cu civilizaţia greacă. Cucereşte între 545-539 î. H. vaste regiuni din Asia Centrală: Margiana, Bactriana, Sogdiana, Drangiana, Arachosia şi Gedrosia, statul persan ajungând să se învecineze cu India pe fluviul Indus. Prezentându-se ca apărător al preoţilor zeului Marduk, învinge pe prinţul Belşaţar, fiul lui Nabonid şi cucereşte fără luptă Babilonul în 539 î. H. În acest moment, Persia Ahemenidă devine cel mai puternic stat al Orientului, cu capitala la Pasargades. Este tolerant faţă de religiile popoarelor supuse şi permite evreilor deportaţi în Babilon să revină la Ierusualim, sursele greceşti târzii prezentându-l ca un suveran ideal. Moare într-o luptă cu masageţii la graniţele estice ale imperiului, succedându-i fiul său Cambise II (529-522 î. H.)
Apoi regii Ahaşveroş şi Artaxerxe sunt menţionaţi separat după Cirus şi înaintea lui Darius ca fiind cei cărora li se adresează plângeri de către străinii strămutaţi în Iudeea în scopul de a nu permite evreilor să reconstruiască Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4). Totuşi, aşa cum este redactat textul paragrafelor 6 şi 7, este posibil şi ca cei doi regi să fie unul şi acelaşi. Dar în succesiunea regilor perşi, între Cirus II şi Darius I (522-486 î. H.) sunt doar Cambises II şi uzurpatorul Bardia /Smerdis/Gaumata. Regi cu numele de Artaxerxe au domnit în perioadele (465-424 î. H.), (404-359 î.H) şi (359-338 î. H.)
Darius este prezentat în Vechiul Testament ca fiind regele în timpul căruia s-a reconstruit Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4-6). Fiul al guvernatorului Parţiei, Histaspe, Darius I (522-486 î. H) a fost comandant militar al regelui Cambises II (529-522 î. H). Îl înlătură cu ajutorul aristocraţiei pe uzurpatorul Bardia (522 î. H.) şi se căsătoreşte cu Atossa, fiica lui Cirus cel Mare. Reprimă răscoale în Susiana, Babilonia, Media, Armenia, Arachosia şi restabileşte astfel unitatea imperiului, conform inscripţiei pusă de el la Bihustun. În 517 î. H.cucereşte şi Punjabul (Pakistan). Reformează administraţia, împărţind imperiul în 20 de provincii numite satrapii (cu excepţia Persidei). Construieşte un sistem de drumuri între centru şi provincii, pe care instituie primul sistem poştal cu curieri. Emite o monedă de aur: dareicul, unificând sistemul financiar printr-un impozit anual. Respectarea specificului etno-religios al popoarelor supuse este concomitentă cu o dezvoltare a culturii. Organizarea imperiului realizată de el se va păstra până la cucerirea lui Alexandru Macedon (334-331î.H.), fiind dezvoltată de urmaşii elenistici ai acestuia pînă la cucerirea romană în sec. I î:H.Cu ocazia expediţiei sale împotriva sciţilor din stepele nord pontice în 514-513 î. H este amintită pentru prima dată în istorie existenţa geţilor în Dobrogea, conform lucrării istoricului grec Herodot, Istorii (sec. V î. H.). Răscoala cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici (500-495 î. H) este reprimată prin victoria de la Sardes şi distrugerea Miletului. Este inaugurată astfel epoca ’’războaielor medice’’ dintre oraşele-stat greceşti şi Persia, care va dura pe parcurusul sec. V. Î. H. În anul 492 î. H. comandantul Mardonius conduce o expediţie în Balcani, transformând Tracia în satrapie şi aducînd regatul Macedoniei în stare de dependenţă politică. O nouă expediţie are loc în 490 î. H. pentru a pedepsi Atena, care ajutase răscoala oraşelor greceşti din Asia Mică, şi a-l readuce la putere pe tiranul Hippias. Armata persană comandată de Datis şi Artafernes, debarcă la Maraton, la 40 km de Atena, unde este înfrântă de strategul Miltiades, în pofida inferiorităţii numerice a hopliţilor (infanterişti) atenieni. O răscoală în Egipt îl împiedică pe Darius I să trimită o nouă expediţie în Grecia. Îi succede fiul său, Xerxe. Epoca lui Darius I cel Mare a fost una de apogeu a imperiului persan.
Jewish Enciclopedy consideră că Ahaşveroş din Ester, I Ezdra 4 şi Daniel 9 sunt unul şi acelaşi rege, respectiv Xerxe I (486-465 î. H), născut pela 520 î. H. Reprimă răscoalele Egiptului (486 î. H) şi Babilonului (482 î. H). În 481 reia proiectul grecesc al tatălui său şi trece Helespontul (Bosforul) pe un pod de vase. După victoria navală de la Cap Artemison, cea terestră de la Termopile împotriva spartanilor regelui Leonida  şi cucerirea Atenei, suferă o gravă înfrângere navală la Salamina în faţa flotei ateniene a lui Temistocle (480 î.). Ca urmare se întoarce la Sardes (Asia Mică), iar în anul următor armata sa e învinsă de greci la Plateea pe uscat şi la Mikale pe mare. Aceste înfrângeri marchează sfârşitul planurilor persane de cucerire a Greciei, dar viziunile sale grandioase sunt simbolizate de construcţiile din capitala Persepolis.Sfârşitul domniei este marcat de intrigi de curte, fiind ucis de nobilul Artabanos într-o lovitură de palat.
În I Ezdra 7 este menţionat un nou rege Artaxerxe, după Darius, în timpul căruia evreii din Babilon conduşi de Ezdra s-au întors la Ierusalim. De asemenea un Artaxerxe este menţionat în evenimente legate de trimiterea demnitarului său evreu Neemia în Iudeea, ce au avu loc în anul douăzeci şi respectiv, treizeci şi doi de domnie a sa (Neemia 1-2 şi 13).Artaxerxe I Makrocheir (464-424 î. H.) este fiul şi succesorul lui Xerxe I şi al prineţesei Amestris. El preia puterea ca urmare a unei lovituri de palat, soldate cu moartea tatălui său. Reprimă în 463-462 î. H. o revoltă în Egipt. Încheie în 449 î. H. pacea cu oraşele greceşti (’’pacea lui Calias’’), prin care i se recunoaşte dominaţia asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici şi acordă azil politic atenianului Temistocle, învingătorul în bătălia navală de la Salamina (480 î. H). Domnia sa marchează începutul decăderii Persiei Ahemenide.
Un Darius Medul este menţionat ca fiind fiul lui Ahaşveroeş (Artaxerxe în traducere românească) şi care ajunge la domnie la 62 de ani, ca succesor al regelui babilonian Belşaţar şi predeccesor al lu Cirus (Daniel 6 şi9). Dar aceste confuzii se explică, potrivit Jewish Enciclopedia, prin faptul că autorul cărţii Daniel nu  are cunoştinţe solide despre istoria persană.
În sfârşit un rege Darius al perşilor şi mezilor este menţionat ca fiind înfrânt de Alexandru Macedon şia cărui domnie este preluată de acesta din urmă (I Macabei 1). Este vorba de ultimul rege Ahemenid, Darius III Codomanul (336-330 î. H.). Născut la 380 î. H. ca fiu al satrapului Arsames, unul din fraţii regelui Artaxerxe II Mnemon (404-358 î. H). Domnia i-a datorat-o influentului vizir (prim-ministru) Bagoas care îi înlăturase pe regii Artaxerxe III Ochos (359-338 î. H.) şi Arses (338-336 î.H.). Cu toate acestea, Darius îl va elimina la rândul său pe Bagoas. În pofida superiorităţii numerice pierde în faţa lui regelui Alexandru Macedon bătăliile de la Issos (333 î. H.) şi Gaugamela (331 î. H). Este ucis de satrapul Bessos, moartea lui marcând sfârşitul Persiei antice.

Regi macedoneni
Macedonia este numită în Vechiul Testament ca ’’ţara Chitim’’, primul rege menţionat fiind Filip ca tată al lui Alexandru (I Macabei 1). Este vorba de Filip II din dinastia Argeazilor (sec. VII î. H.-323 î. H.), care a trăit în perioada (382-336 î.) şi a domnit între 359-336 î.H..Fiul al regelui Amintas III (393-370 î. H.) a preluat puterea ca regent al nepotului minor Amintas în perioada 359-355 î. H. În 368-365 î. H. a fost ostatec în oraşul grecesc Teba, în perioada de hegemonie a acestui oraş în lumea greacă. El a reorganizat armata după modelul teban şi a consoliodat statul în plan intern. Impresionat de cultura greacă l-a numit pe celebrul filosof Aristotel ca profesor al fiului său Alexandru. Dar acest fapt nu l-a împiedicat să devină hegemonul lumii greceşti, după victoria de la Cheroneea (338 î.), în care s-a remarcat Alexandru. În calitatea sa de protector al oraşelor-stat din Grecia a pregătit o mare expediţie împotriva imperiului persan, pentru a răzbuna umilinţele din timpul ’’războaielor medice’’ din sec. V î. H. Dar Filip este asasinat la Aigai, la nunta fiicei sale Cleopatra cu Alexandru, regele Epirului (sudul Albaniei şi nordul Greciei). De această crimă este suspectată soţia sa repudiată Olimpia din Epir, mama lui Alexandru Macedon.
Alexandru Macedon este prezentat ca învingător al lui Darius şi ca prim împărat grec, cuceritor al multor ţări, pe care le-a împărţit pe patul de moarte demnitarilor săi (I Macabei 1). Alexandru III Megas (’’cel Mare’’ a trăit între 356-323 î. H.) şi a domnit între (336-323 î. H.). Tradiţia spune că s-a născut în noaptea în care a fost incendiat vestitul templu al zeiţei Artemisa din oraşul grec Efes din Asia Mică persană. A moştenit de la tatăl său peninsula balcanică ca bază de plecare în marea expediţie a de cucerire a Asiei, în care va parcurge 20.000 km fără să cunoască înfrângerea. Ca urmare va constitui cel mai mare imperiu de până atunci,întins pe trei continente şi mărginit de marea Adriatică, Dunărea, munţii Caucaz, munţii Hinducuş (Asia centrală), Oceanul Indian şi deşertul Nubiei (Sudan). Iată cum sintetizează istoricul român Horia C. Matei diversele încercări de descifrare a resorturilor acestui uluitor destin: ’’barbar aspru şi rezistent, dar în egală măsură grec rafinat, voinţă de fier neabătută, temperament vulcanic,pasionat, capabil de nebănuită tandreţe, minte visătoare, dar acţiune lucidă şi pragmatică, imaginaţie înflăcărată, dar decizii ghidate de cea mai rece raţiune de stat, inegalabil geniu strategic şi tactic înpregătirea confruntărilor,anihilat de angajarea iraţională în luptă prin care pierdea complet controlul asupra conducerii ulterioare a bătăliei, curaj nebun, generozitate extravagantă,prietenie copleşitoare şi izbucniri nestăpânite duse până la crimă,spirit enciclopedic şi raţionalist, capabil să urmeze drumurile dictate de raţiune, dar şi cele ale iluminărilor, viziunilor abisale şi mistice.’’ În cele dinurmă în 326 î. H. în India, revolta soldaţilor macedoneni, foarte loiali până atunci, îl obligă să renunţe la continuarea expediţeiei şi în 324 î. H. ajunge la Susa, capitala Persiei.Aici organizează nunta a 10.000 de macedoneni cu autohtone, marcând fuziunea celor două popoare în cadrul noului stat, el însuşi căsătorindu-se cu o fiică a lui Darius, Stateira. Ultimul an de domnie este marcat de probleme interne ale vastului imperiu. În iunie 323 î. H. moare bolnav la Babilon,oraş pe care dorea să-l transforme în noua sa capitală, dar fără a desemna un succesor. Îm scurt timp viaţa şi faptele sale au devenit subiect pentru scriitori din Orient şi Occident, unul dintre aceştia fiind romanul Quintus Curtius Rufus, care a redactat în sec. I d.H. Historiae Alexandri Magni.
Următorii regi macedoneni citaţi în Vechiul Testament sunt Filip şi Perseu, despre care se spune că au făcut parte dintre adversarii învinşi ai romanilor în ascensiune (I Macabei 8). Filip V a trăit între anii 229-179 î.H. şi a domnit în perioada 229-179 î.H, făcând parte din dinastia elenistică a Antigonizilor (276-168 î. H.). Fiu al lui Demetrios II (239-229 î. H.), la începutul domniei se află sub tutela lui Apelles şi Aratos din Sykon. Ia parte la ’’Războiul aliaţilor’’ (220-217 î. H.), de partea Ligii Elenice împotriva Ligii Etoliene, care erau structuri politice ale oraşelor-stat greceşti. Dinastul Demetrios din Faros (Illirya/Croaţia) este învins de romani şi se refugiază la curtea lui Filip din Pella, convingându-l pe acesta să încheie o alianţă cu generalul cartaginez Hannibal pentru a-i alunga pe romani din Illirya. Prin urmare are loc primul război macedonean (215-205 î. H.), în care diplomaţia romană va reuşi să atragă de partea sa Liga Etoliană, regatul Pergamului (Asia Mică), Sparta şi Messina. Astfel, Filip nu va mai putea să-l ajute pe Hannibal, care lupta în Italia din 218 î.H, încheind pacea de la Phoinike pe baza statu-quo-ului. Apoi va ameninţa Pergamul şi Rodosul, care vor cere ajutor Romei. Începe al doilea război macedonean (200-197 î. H.), în care Filip va fi învins la Kynoskephalai (Tesalia) în 197 î. H. de consulul roman T. Quintius Flaminius, eveniment considerat ’’jena monarhiei macedonene’’. Prin pacea care a încheiat acest război, Macedonia renunţa la cuceririle din Grecia, Tracia şi Asia Mică, la flota de război şi era obligată să plătească despăgubiri de război de 1000 de talanţi. În ultimii ani ai domniei Filip adoptă măsuri pentru consolidarea statului în vederea confruntării decisive cu Roma. Militar şi politician dinamic, el nu a reuşit totuşi apropierea oraşelor greceşti, ca urmare a cruzimii şi versatilităţii sale.
Îi succede fiul său Perseu, care a trăit între 212-165 î.H şia domnit între 179-168 î.H. Continuă politica antiromană a tatălui său, urmărind consolidarea puterii macedonene. Încercând să evite izolarea diplomatică, se căsătoreşte cu Laodice, fiica regelui Seleucos IV din Siria elenistică, iar sora sa soţia regelui Prusias al Bitiniei (Asia Mică). Dar Pergamul adversar al Macedoniei instigă Roma să declanşeze cel de-al treilea război macedonean (171-168 î.H.), în care Filip luptă pe trei fronturi: în Tracia (Bulgaria) împotriva Pergamului, în NV împotriva tribului dardanilor şi în V şi S contra Romei. După ce la început a repurtat victorii în Balcani (171-170 î.H.), Perseu este învins în lupta de la Pydna (168 î. H.) de romanii conduşi de Lucius Aemilius Paullus. Învingătorul îl duce în cortegiul său triumfal prin Roma, murind apoi la Alba Fucens, unde era ţinut prizonier. Regatul Macedoniei este împărţit în patru zone independente, iar după reprimarea revoltei antiromane a lui Andriskos (149 î. H), Macedonia este transformată în provincie romană.

Regi ai Egiptului elenistic
După moartea marelui cuceritor macedonean în 323 î. H., comandanţii săi (diadohii) eşuează în încercarea de a menţine unitatea imperiului şi îl împart în cele din urmă, fiecare promovând cultura greacă în regatul său. Egiptul revine lui Ptolemeu Lagos, a cărui dinastie va conduce statul egiptean elenistic pînă la cucerirea romană în 30 î. H.
Unul din urmaşii lui Ptolemeu I este menţionat ca făcând o campanie victorioasă în  nord, cucerind cetatea regelui de acolo şi luând idolii şi vasele din aur şi argint (Daniel 9, 7-9). Jewish Encyclopedia îl identifică cu Ptolemeu III Euergetes (Binefăcătorul), care a trăit între 284-221 î. H. şi a domnit între 246 î. H.-221 î. H. A fost fiul şi succesorul lui Ptolemeu II Philadelphos (Cel care îşi iubeşte fraţii/greacă). Se căsătoreşte în 246 î. H. cu Berenice II, readucând astfel Cirenaica (estul Libiei) sub stăpânire egipteană. Încheie victorios al treilea război sirian (246-241 î. H.) cu regatul elenistic al Seleucizilor, anexând teritorii în Siria şi Asia Mică. Se opune hegemoniei macedonene în Grecia, susţinând susţinând Liga Aheeană, Sparta şi Liga Etoliană. Domnia sa marchează apogeul expansiunii politico-teritoriale a Egiptului Lagid. În politica internă, promovează centralizarea statului şi susţine cultura, Alexandria fondată de Alexandru cel Mare devenind centrul cultural al lumii elenistice.
Un rege din miazăzi este menţionat ca fiind învingător al fiului celui din miazănoapte (Daniel 11, 10-12). Jewish Enciclopedia consideră că acest rege din miazăzi este Ptolemeu IV învingător în bătălia de la Rafia împotriva lui Antioh cel Mare Seleucidul (217 î.H.). Ptolemeu IV Philopator (Cel care îşi iubeşte tatăl) este nominalizat ca fiind protagonist al acetui eveniment în III Macabei 1, 1-7. El a fost fiul lui Ptolemeu III şi al Berenicei II şi a trăit între 244-205 î.H. A fost succesorul tatălui său şi a domnit între 221-205 î.H., fiind sub influenţa consilierilor Sosibios şi Agatocles. Lupta de la Rafia a încheiat cel de al patrulea război sirian (220-217 î.H.), succesul datorându-se importantelor contingente de autohtoni egipteni. Pe de altă parte populaţiile supuse se răscoală, revolta condusă de Harmachis şi Anclunachis fiind reprimată de-abia în 184 î. H.Domnia sa marchează începutul crizei Egiptului Lagid.
Tot despre confruntările dintre un rege de la miazăzi şi unul de la miazănoapte este vorba în Daniel 11: 14-17, International Standard Bible Encyclopedia identificându-l pe cel de la miazăzi cu Ptolemeu V Epiphanes (Vestitul). Este fiul lui Ptolemeu IV şi al Arsinoe III. A trăit între 210-180 î. H. Şi a succedat la tron tatălui său, domnind între 205-180 î. H. Fiind copil la preluarea puterii, a fost sub influenţa atotputernicilor sfetnici Sosibios, Agatocles, Tlepolemos şi Aristomenes. Înţelegerea dintre Seleucizii din miazănoapte şi Macedonia (205 î. H) a fost fatală pentru Egipt, care a pierdut în cursul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î. H) teritoriile din Siria, Fenicia (Liban) şi Asia Mică (Turcia). Întreţine relaţii strânse cu Roma republicană şi cu Ligile Aheeană şi Etoliană, coaliţii ale oraşelor din Grecia. Reprimă în 184 î. H. revolta lui Harmachis şi Anclunachis, începută în veremea tatălui său.
O altă dispută între regii din miazăzi şi miazănoapte este citată în Daniel 11: 25-30, precum şi  în I Macabei 1:18; 10:51 şi în II Macabei 1:10;4:21.International Standard Bible Encyclopedia apreciază că regele din miazăzi este Ptolemeu VI Philometor (Cel care îşi iubeşte mama). El a avut două domnii: 180-164 î. H. şi 163-145 î.H. În 164 î. H. este alungat de Ptolemeu VIII şi se refugiază la Roma. Diplomaţia romană va împărţi statul egiptean celor doi: Ptolemeu VI rămâne cu Egiptul şi Cipru, iar Ptolemeu VIII primeşte Cirenaica. Astfel, Roma devine arbitrul politic al lumii elenistice. În 155 î. H. evreii refugiaţi din regatul Seleucid sunt primiţi în capitala Alexandria, într-un cartier propriu. În 145-144 î.H. a domnit şi Ptolemeu VII. La moartea lui Ptolemeu VI în 145 î.H., Ptolemeu VIII reunifică statul.

Regi elenistici Seleucizi
Seleucos a fost unul dintre comandanţii militari ai Alexandru Macedon care la moartea marelui cuceritor (323 î. H) şi-au împărţit uriaşul imperiu al acestuia. Lui Seleucos i-a revenit un teritoriu mare ce includea Persia (Iranul), Mesopotamia (Irakul), Asia Mică (Turcia) şi Siria, aceasta din urmă fiind centrul puterii regatului. Proclamarea sa ca rege în 312 î.H. a fost desemnată în istorie ca începutul unei ere cronologice. Urmaşii săi, care apar în vechiul Testament şi ca regi din miazănoapte, se vor confrunta în şase ’’războaie siriene’’ cu urmaşii lui Ptolemeu Lagos, căruia i-a revenit Egiptul, pentru supremaţia în Orientul Apropiat.
Primul rege Seleucid menţionat în Biblie este Antioh III, ca tată al lui Antioh Epiphanes (I Macabei 1) şi ca învins de puterea în creştere a Romei (I Macabei 8). Supranumit Megas (cel Mare), Antioh III a trăit între 242-187 î. H.şi a domnit între 223-187 î. H., fiind fiul lui Seleucos II (246-226 î. H.). La începutul domniei reprimă revoltele viceregilor Mediei (Iran) şi Asiei Mici. În cel de al patrulea război macedonean debutează cu victorii, dar înfrângerea de la Rafia (217 î. H) încheie nefavorabil acest conflict (220-217 î. H). Între 212 şi 205 efectuează o mare campanie în est, cunoscută sub numele de ’’Anabasis’’, în urma căreia şi-a căpătat supranumele şi teritoriile Armeniei, partiei, Bactriei, Gandarei şi arabilor din Gerrha. După încheierea unui acord cu Filip V al Macedoniei de împărţire a posesiunilor egiptene, Antioh III ocupă la sfârşitul victorios al celui cincilea război sirian (201-195 î.H.) Siria S, Fenicia (Liban) şi S Asiei Mici. Astfel regatul Seleucid devine cel mai puternic regat elenistic şi încearcă supunerea Traciei (Balcani), fapt ce provoacă reacţia Pergamului (Asia Mică), Rodosului (insulă în Marea Egee) şi a Ligii Aheene (alianţă a unor oraşe din Grecia). Acestea cer ajutor Romei şi refuzul lui Antioh III de a accepta solicitarea romană de a acorda libertatea oraşelor greceşti de pe coasta Asiei Mici declanşează războiul cu Roma. Liga Etoliană (coaliţie de oraşe din Grecia) îl desemnează strateg autocrator pe Antioh, care debarcă în Grecia, având ca şi consilier pe Hannibal, refugiat la curtea sa după înfrângerea Cartaginei de către Roma. Înfrânt însă la Termopile (191 î. H), Antioh se retrage în Asia Mică, unde va fi înfrânt în bătăliile navale de la Corycos (191 î.) şi Side (190 î.H). În aceste condiţii, romanii conduşi de L. Cornelius Scipios Asiaticus şi fratele acestuia Publius, învingătorul lui Hannibal, reuşesc să debarce în Asia Mică. Victoria romanilor la Myonesos, lângă Efes, duce la încheirea păcii de la Apameia (188 î.h), prin care Antioh pierde teritorii în Asia Mică şi plăteşte despăgubiri de război de 15.000 talanţi. Antioh III cel Mare a fost cel mai important membru al dinastiei Seleucide, după fondatorul acesteia.
Următorul rege Seleucid prezent în Vechiul Testament este Antioh IV Epiphanes, care învinge pe egipteni şi le invadează ţara, apoi a jefuit Templul din Ierusalim (I Macabei 1). Ca urmare, evreii conduşi de Iuda Macabeul, fiul preotului Matatia, se revoltă împotriva stăpânirii seleucide, obţinând succese (I Macabei 2-4). La moartea sa îi succede fiul său, Antioh Eupator (I Macabei 6). Antioh IV a trăit între 215-163 î. H. şi a domnit între 175-163 î.H.. În 189 î. H., după înfrângerea tatălui său în faţa roamnilor, a fost trimis ostatec la Roma.La moartea regelui Seleucos în 175 î. H. revine în Asia Mică şi cucereşte puterea cu ajutorul lui Eumene II, regele Pergamului. În cursul celui de-al şaselea răboi sirian (170-168 î.H) cucereşte capitala Egiptului, Memfis, unde se proclamă regent al nepotului său minor, Ptolemeu VI. Ultimatumul dur al senatului roman prezentat de C. Popilius Laenas îl forţează să se retragă umilit din această ţară. Este iniţiatorul unei energice politici de elenizare, construind multe oraşe.În acest context interzice în 167 î.H. cultul lui Iahve şi ridică un altar în cinstea lui Zeus la Ierusalim, eveniment care va conduce la izbucnirea în anul următor a revoltei evreieşti.
Antioh Eupator, fiul lui Antioh IV, este nominalizat ca murind de o boală gravă (I Macabei 6). Antioh V Eupator (Născut dintr-un tată ilustru) a trăit între 173-162 î.H. şi a deţinut puterea între 164-162 î.H. Domnia sa a marcat începutul crizei regatului Seleucid, de care a profitat regatul parţiei (Iran). S-a aflat sub regenţa lui Lisias, care momentan a reuşit pacificarea evreilor răsculaţi, dar au fost asasinaţi de succesorul Demetrios I.
Demetrios I, fiul lui Seleucos IV, este protagonistul conflictelor cu minorul său predecesor Antioh IV, cu evreii şi cu succesorul său Alexandru (I Macabei 7 şi următoarele, II Macabei 14,1). A fost supranumit Soter (Salvatorul) pentru că i-a eliberat pe babilonieni de sub tirania lui Timarchus, susţinut de Roma. El a domnit între 162-150 î.H, murind în bătălia decisivă cu Alexandru.Este menţionat în lucrările istoricilor antici Polybius, Appian, Diodor Sicilianul şi Flavius Josephus.
Alexandru, fiul lui Antioh Epiphanes, apare în I Macabei 10-11 şi despre el vorbeşte istoricul evreu romanizat Flavius Josephus. Data sa de naştere nu este cunoscută, domnia sa fiind înregistrată între 150-145 î.H. Flavius Josephus îl prezintă şi sub numele de Balas, care poate fi forma grecizată a unui nume aramaic. S-a căsătorit în 150 î.H. cu fiica lui Ptolemeu VI Philometor al Egiptului. Moare în luptă cu succesorul său Demetrios II
Demetrios, fiul lui Demetrios I Soter, a fost trimis ostatec la Roma de tatăl său. Fiind ajutat chiar de socrul lui Alexandru Balas,  îl învinge şi ucide pe acesta din urmă (I Macabei 10 şi următoarele). După această luptă ia numele de Nikator (Învingătorul), domnind între 145-140 î.H. şi 129-125 î.H. Înfrânt în 140 î.H. de regele part Mitridate I, pierde Mesopotamia în favoarea acestuia şi domnia în favoarea lui Antioh VI Epiphanes şi apoi Antioh VII Eurgetes. Pentru momentul reluării puterii istoricii au două variante: o victorie a fratelui său mai tînăr Alexandru Sidetes împotriva parţilor sau sprijinul part. În a doua domnie luptă cu Ptolemeu Eurgetes al Egiptului, fiind forţat să se retragă din Egipt şi apoi învins la Damasc. Pentru moartea sunt de asemenea două variante: asasinat la instigarea primei soţii, Cleopatra, ca răzbunare pentru faptul că în timpul captivităţii din Parţia se căsătorise cu o fiică a lui Mitridate, sau moare în lupta cu egiptenii care îl sprijineau pe uzurpatorul Alexandru Zabinas.După domnia sa regatul Seleucid se limitează la Siria. Este citat în lucrările istoricilor antici Flavius Josephus, Justinus şi Diodor din Sicilia.
Antioh cel Tânăr, fiul lui Alexandru, este adus la putere de Trifon, comandant al lui Alexandru, şi-l învinge Demetrios II (I Macabei 11), iar apoi este ucis de Trifon (I Macabei 13). Antioh VI Epifanes domneşte simultan cu Demetrios II între 146/145-142 î. H., în regiunea capitalei Antiohia. Ca şi predecesorul său, domneşte nominal, fiind tutelat de Trifon.

Rege part
Un Arsacis rege al perşilor este amintit ca find cel care îl învinge şi-l ia prizonier pe Demetrios II Seleucidul (I Macabei 14). De asemenea, el este unul dintre regii cărora Roma le trimite scrisori prin care îi avertiza în privinţa persecuţiei evreilor (I Macabei 15). Istoricul evreu Flavius Josephus spune că Demetrios s-a căsătorit cu o fiică a sa şi a murit în captivitate. Este evident că nu este vorba de un rege al perşilor, ci al parţilor tot de neam iranian, care şi-au constituit un stat pe la 250 î. H. în Persia prin Arsacis I, pe fondul decăderii Seleucizilor. Jewish Encyclopedia îl identifică pe acest Arsacis din Vechiul Testament ca fiind Mitridate I (171-138 î.H.). Succesor al lui Phraates I, el cucereşte Media (Iran) în 160 î. H. şi Mesopotamia (Irak) cu cetatea Seleucia de pe fluviul Tigru în 141 î. H. Ca urmare îşi ia titlul de ’’Mare rege’’ (basileos magas), fiind primul rege part care bate monedă cu chipul său. Astfel el transformă Parţia în mare putere a Orientului Mijlociu, stat care va intra în dispută cu Roma în secolul următor.

Regi ai Pergamului
Regele Eumene primeşte teritorii ale Regatului Seleucid ca urmare a înfrângerii lui Antioh III cel Mare de către romani (I Macabei). Este vorba de Eumenes II Soter al Pergamului (NV Asiei Mici), stat care se desprinsese din Regatul Seleucid în 283 î.H. A trăit între 221-159 î. H., fiind fiul lui Attalos I.I-a succedat tatălui său, în timpul domniei sale (197-159 î.H.), Pergamul atinge apogeul puterii.Alianţa cu Roma este elementul de bază al politicii sale externe. Participă la victoria romanilor în cel de-al treilea război macedonean (171-168 î.). În plan intern, construieşte altarul lui Zeus din Pergam, oraş care devine un centru al lumii elenistice. Îi succede Attalos II.
Un Atalus este citat printre cei care au primit de la romani scrisori în care îi preveneau asupra tratamentului aplicat evreilor, fiind contemporan cu Seleucidul Demetrios II (I Macabei). Este vorba de regele Attalos II al Pergamului, care a domnit între 159 -138 î.H. Supranumit Philadelphos (Cel care îşi iubeşte fratele) a susţinut domnia fratelui său Eumene II, căruia i-a succedat. A continuat alianţa cu romanii, pe care i-a susţinut în conflictul cu Seleucizii.

Rege al Spartei
Un Arie rege al Spartei este amintit ca având relaţii diplomatice cu marele preot evreu Onia (I Macabei 12). Sparta era condusă de un tandem de doi regi din familiile Ageazilor şi Europontizilor. Din familia Ageazilor au făcut parte doi rege cu numele Areos: primul a domnit între 309-265 î. H., iar al doilea între 262-254 î.H. Cum Onias I a deţinut funcţia de mare preot la sfârşitul sec. IV î.H. şi înc. sec. III î.H.,iar următorul cu acest nume a deţinut funcţia la începutul sec. II î.H., este foarte probabil ca cei doi lideri care au încheiat presupusul tratat să fie Areos I şi Onias I. Areos I a trăit între 312 î.H. şi 265 î.H. Bun comandant, duce o politică împotriva tendinţelor de restabilire a hegemoniei macedonene în Grecia, luptând cu succes împotriva regelui Antigonos Gonatas în 281-280 î.H. Respinge invazia lui Pyrrus, regele Epirului, în peninsula Pelopones şi conduce forţele peloponesiace în Războiul Cremonediac (267-261 î.H.). Moare într-o luptă din cursul acestui război, când a încercat să susţină Atena împotriva lui Antigonos. În plan intern, duce o politică de întărire a puterii regale, introducând ceremonialul monarhilor elenistici şi bate monedă de argint cu propriul chip.

Rege al Cappadociei
Un Arriarathes este nominalizat printre suveranii elenistici care primesc o scrisoare de la romani în privinţa atitudinii faţă de evrei (I Macabei 15). Este vorba probabil de regele Arriarathes V al Cappadociei. Regiune din centrul Asiei Mici, Cappadocia îşi cîştigă independenţa faţă de regatul elenistic al Seleucizilor la mijlocul sec. III î.H. Încă din timpul domniei tatălui şi predecesorului său Arriarates IV ţara devenise regat clientelar al Romei, în urma înfrângerii militare. Arriarathes V, numit şi Mithridates şi supranumit Eusebes Philopator, a avut două domnii: 162-158 î.H. şi 156-130 î.H., fiind  întrerupt de presupusul său frate şi pretendent Orofernes (158-157 î.H). El continuă promovarea elenismului în ţară şi politica filoromană. La solicitarea romanilor, participă la reprimarea revoltei din Pergam (vestul Asiei Mici) condusă de Aristonicos şi moare în luptă. Îi succede fiul său, Arriarathes VI Epiphanes Philopator.

Consul roman
Consulul roman Lucius trimite o scrisoare mai multor suverani elenistici (Cappadocia, Pergam, Egipt) pentru a susţine cauza evreilor (I Macabei 15). Cei doi consuli aleşi anual, ca prim consul şi al doilea consul, reprezentau puterea executivă a republicii romane. Este dificil de identificat având la dispoziţie doar prenumele, care era comun la Roma. Richard R. Losch, autor al cărţii All the people in the Bible (2008), avansează ca unul din cei doi candidaţi probabili pe Lucius Caecilius Mettelus Calvus, care a deţinut funcţia în 142 î.H..Problema care se ridică este că scrisoarea este inclusă în capitolul 15 din cartea întâi a Macabeilor, fapt ce ar data-o în 139, adică dacă documentul ar fi fost scris de Mettelus ar fi trebuit să se afle în capitiolul 14. Calvus a fost membru al familieie Caecilia, fiind fiul lui Quintus Caecilius Metellus şi fratele lui Quintus Caecilius Metellus Macedonicus. A ocupat succesiv funcţiile de pretor, consul, guvernator al Hispaniei în 142 î.H. (unde a luptat fără succes împotriva rebelului Viriathus), proconsul al Galiei Cisalpine în 141 î.H., legat în 140-139 î.H., în această perioadă făcând parte din ambasada trimisă în ţări din Orientul Apropiat. Copii săi au fost Lucius Caecilius Metellus Dalmaticus, Quintus Caecilius Metellus Numidicus şi Caecilia Metella, soţia lui Lucius Licinius Lucullus. Referinţe despre Calvus găsim la Iustin (XXXVIII 8, 8), istoric roman din perioada imperiului,deci cel puţin un secol după Calvus.
Al doilea candidat este Cnaeus Calpurnius Piso, care a deţinut funcţia în 139 î.H. şi care, în alte izvoare, apare şi ca Lucius Calpurnius Piso. Membru al marii familii Calpurnia care a început să se remarce în politica şi societatea romană în sec. III î.H. Despre el găsim referinţe în Factorum ac Dictorum Memorabilium (libri IX, i. 3. § 2), lucrarea lui Valerius Maximus (sf. Sec. I î.H.-înc. Sec. I d.H.), care a strâns în ea circa 1000 de povestiri despre viaţa vechilor romani.


SURSE
Biblia, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prefericitului Părinte Teoctist,  Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999
Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Horia C. Matei, Civilizaţia lumii antice. Mic dicţionar biografic, Editura Eminescu, Colecţia Clepsidra, Bucureşti, 1983.
Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
Jimmy Dunn, The Kings (Pharaohs) of Ancient Egypt, http://www.touregypt.net/featurestories/pharaohs.htm
Marie Parsons, Royal Titles for Kings of Egypt, http://www.touregypt.net/featurestories/titles.htm
Jimmy Dunn, Sheshonq I, Founder of Egypt's 22nd Dynasty, http://www.touregypt.net/featurestories/sheshonq1.htm

King of Egypt (Pharaoh) http://bibleresources.americanbible.org/bible-resources/bible-resource-center/people-and-nations/king-egypt-pharaoh

Jimmy Dunn, Apries, the 4th Ruler of Egypt's 26th Dynasty http://www.touregypt.net/featurestories/apries.htm

Apiladey ApilSin, King Hiram of Tyre, November 11 , 2007, http://www.ancientsites.com/aw/Article/422256
Richard Gottheil ,  M. Seligsohn , EDOX, IDUMEA  http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=45&letter=E 

List of rulers of Edom, http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_rulers_of_Edom

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983
Louis Ginzberg, ALEXANDER BALAS, King of Syria

Lucius Caecilius Metellus Calvus, http://en.wikipedia.org/wiki/Lucius_Caecilius_Metellus_Calvus