Moartea lui Stalin la 5 martie 1953 a
reprezentat sfârşitul unei ere dominate de cultul personalităţii şi teroare.
Anumite momente din timpul agoniei sale de om bolnav par să indice că
‘’locotenenţii’’ săi l-au ‘’ajutat’’ să moară prin pasivitatea lor. Ei ştiau
cel mai bine că, deşi aflaţi în apropierea ‘’părintelui popoarelor’’, siguranţa
persoanei era la fel de incertă ca a ultimului cetăţean sovietic. Dealtfel,
regimul politic poststalinist a fost reprezentat de o conducere colectivă,
lipsită de cultul personalităţii şi de renunţarea la eliminarea concurenţilor
din partid prin crimă.
Excepţia a constituit-o Lavrenti
Beria, atotputernicul patron al poliţiei politice staliniste. Perceput de
restul grupului conducător ca o potenţială ameninţare, el a fost arestat cu
ajutorul armatei, judecat şi executat în secret în acelaşi an.
Ceilalţi lideri
poststalinişti au reuşit însă să iasă la pensie, de care s-au bucurat mai mult
sau mai puţin. Mareşalul Kliment Voroşilov, era un erou fără glorie al
celui de al doilea război mondial, în calitatea sa de protejat al lui Stalin.
El a preluat preşedinţia Prezidiului Sovietului Suprem (Parlamentul), trebuind
însă să demisioneze în 1960, ca urmare a lipsei de loialitate faţă de Hruşciov
în lupta acestuia cu Molotov, Kaganovici şi Malenkov din 1957. A murit în 1969,
în vârstă de 88 de ani, fără să-şi termine memoriile, la începutul cărora
promisese că va spune tot ce ştie despre Stalin, despre care nu putea totuşi să
vorbească ‘’fără respect’’. A fost
înmormântat cu onoruri lângă zidul Kremlinului, iar oraşul Lugansk a
fost denumit Voroşilovgrad.
Anastas
Mikoian, membru al Biroului Politic, a fost liderul
sovietic care s-a bucurat de cea mai mare longevitate în conducerea de partid
şi de stat. Capacitatea sa de adaptare politică se reflectă într-o replică dată
unor prieteni, care îl avertizau că afară plouă şi nu are umbrelă: ‘’Nu-i
nimic, o să mă strecor printre picături.’’ După retragerea din funcţia de
preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem în 1964, pe motiv de vârstă, a
rămas membru al CC şi al Prezidiului Sovietului Suprem până în 1974. Retragerea
i-a adus şi unele dezavantaje, cel mai semnificativ pentru el fiind ordinul de
părăsire a vilei oficiale de lângă Moscova. S-a retras treptat din viaţa
publică, fiind preocupat de scrierea memoriilor, dintre care o parte au şi
apărut. În momentul morţii sale, în octombrie 1978, persoane oficiale de la
Institutul de marxism-leninism au ridicat de la locuinţa sa toate documentele.
‘’Ce istorie grozavă am fi avut dacă Anastas Mikoian ne-ar fi oferit
adevăratele sale amintiri’’, aprecia un istoric american, care anticipa în 1973
că la moartea lui Mikoian, ‘’îndureraţii săi colegi vor cerceta cu migală
fiecare foaie de hârtie rămasă în urma lui’’.
Viaceslav
Molotov, fost premier şi apoi ministru de externe, a fost
considerat ca fiind omul numărul doi în ierarhia stalinistă până în 1949.
Intrat în dizgraţia lui Stalin, a revenit în fruntea diplomaţiei în 1953.
Perceput ca cel mai conservator din noua conducere, Molotov va pierde din nou
funcţiile de partid şi de stat în competiţia cu Hruşciov. În 1961 a fost chiar
exclus din partid, al cărui membru era din 1906, iar localităţile care-I purtau
numele şi-au reluat vechile denumiri. La sfârşitul vieţii ducea o viaţă foarte
retrasă, nefiind nici măcar recunoscut pe stradă de noile generaţii. A încetat din viaţă în noiembrie 1986, în
vârstă de 96 de ani.
Ghiorghi
Malenkov, numărul doi stalinist după dizgraţia lui
Molotov, a preluat conducerea guvernului în 1953. A fost şi el exclus din partid în 1961, fiind
scos la pensie ca director de fabrică. A murit în ianuarie 1988, în vârstă de
86 de ani, existând indicii că în ultimii ani de viaţă mergea la biserică.
În legătură cu
‘’epigonii’’ lui Stalin, istoricul sovietic Roy Medvedev observa în 1983 că
nici unul nu poate fi considerat o personalitate istorică, deoarece nu au fost
autori sau regizori ai propriei drame. Astfel, Voroşilov nu a fost un adevărat
conducăror militar, deşi a comandat armate, Molotov nu a fost un adevărat
diplomat, deşi a fost ministru de externe timp de 11 ani, Kaganovici nu ştia să
redacteze corect o scrisoare sau o notă, deşi a deţinut înalte funcţii de stat,
Malenkov nu avea experienţă în afaceri de stat, deşi era un expert în sforării
de partid. Numai inteligentul Mikoian a simţit mai bine ca ceilalţi limitele pe
care nu trebuia să le încalce pentru a putea supravieţui.
SURSA
Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Meridiane, Bucureşti, 1993, 240 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu