Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu (POPA 2025)

Cosmin Popa, Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu, Corint / Istorie, București, 2025, 411 p.

5 Într-un context în care nostalgia comunistă este tot mai des instrumentalizată politic, volumul lui Cosmin Popa, Economie, politică și corupție în România lui Nicolae Ceaușescu, oferă o demistificare necesară și temeinic argumentată a mitului eficienței economice a regimului ceaușist. Cu rigoare istorică și claritate analitică, autorul demonstrează cum dictatura a fost puternic marcată de corupție sistemică și de incapacitatea structurală a unui model politic și economic autoritar de a evita falimentul. O carte indispensabilă pentru înțelegerea lucidă a trecutului recent și pentru apărarea valorilor democratice în prezent.
FLORIN DANIEL ȘANDRU

Statistici, dosare din justiție, rapoarte ale comisiilor de control, documente ale ministerelor, stenograme ale serviciilor de cadre, Miliție și Securitate, raportări false, furturi, corupție, mecanismele ascunse ale partidului, miturile industrializării și cooperativizării, delirul economiei planificate, totul într-un volum de lectură căruia nu te poți dezlipi până la ultima pagină. După o documentare uriașă, istoricul Cosmin Popa alcătuiește un portret precis, rece, complet lipsit de figuri de stil, al unei lumi, care, în cele din urmă, a făcut implozie în 1989. Această carte este o realizare excepțională.

CĂTĂLIN ȘTEFĂNESCU

Deși Nicolae Ceaușescu nu a fost un ideolog, comunismul care a ieșit din mâinile lui a plantat în interiorul statului și societății unul dintre cei mai insinuanți și perfizi sâmburi: corupția, cu cele două fețe ale ei: ca mod de organizare a puterii, pe de o parte, un schelet al nomenclaturii bine arcuit sub ochiul panoptic al cuplului Ceaușescu și, pe de altă parte, ca reparație morală pentru oamenii care erau înfometați, istoviți, hăituiți de costurile unei dictaturi tot mai absurde. Această viciere a moralei publice este una moștenirile de cursă lungă ale comunismului, ale cărui costuri, arată demonstrația necesar de lucidă a lui Cosmin Popa, încă sunt pe nota de plată a românilor.

MAGDA GRĂDINARU

6 Lucrarea lui Cosmin Popa este necesară și binevenită într-o Românie îndemnată digital să creadă că Ceaușescu este un erou, iar comunismul mai bun decât democrația. Cosmin Popa este demitizant, direct și pune adevărul acolo unde îi este locul. Cartea sa urmărește - cu date, fapte, nume de oameni și fără teze - modul în care regimul comunist a lucrat în România. Cum au fost luate deciziile economice și sărăcirea populației, transformarea corupției în sistem de supraviețuire și care sunt polii politici ai perioadei, dincolo de Ceaușescu, sunt cele trei direcții de acțiune. O carte în care instrumentele precise ale istoricului sunt completate cu talent scriitoricesc, ce își stârnește curiozitatea. De fapt, asistăm la un curs academic coborât între oameni și care întregește calitatea de povestitor pe care autorul o arată în serialul video Historincul. Și, mai ales, lecția de istorie pe care am uitat să o predăm copiilor noștri în ultimele decenii.

CĂTĂLIN STRIBLEA

7 Listă de abrevieri

11 1. Cum funcționa, de fapt, ceaușismul

36 2. Primăvara „tehnocraților de partid” (1966-1970)

69 3. Întoarcerea la pământ

105 4. Corupția ca fond și motor al reformelor

118 5. Gurahonț și „curiosul caz de la Argeș”

137 6. Reformele economice ale anului 1967 sau planificarea minuțioasă a liberalizării

158 7. Umbrele unei perioade luminoase

168 8. Consumul, „victima” creșterii industriale

175 9. Partidul mută presiunea pe societate, iar Securitatea preia controlul asupra Miliției

221 10. Încercări de corectare și soluții stranii (1970-1979)

295 11. Obsesii locative la nivel înalt

315 12. Soluțiile în acțiune - noul mecanism economic (1979-1989)

370 13. În loc de concluzii

393 Bibliografie

407 Indice de nume

coperta III
Cosmin Popa este cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română, specializat în istoria Uniunii Sovietice, Rusiei șI Europei Centrale și Răsăritene în perioada comunistă și postcomunistă. Studii universitare la București și Moscova. Doctor în istorie al Universității București din 2007, cu studii postdoctorale între 2011 și 2013. Membru al Comisiei Mixte a Istoricilor din România și Federația Rusă, membru al Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României. Împuternicit al Academiei Române pentru Programul Centenar (2018-2021). Autor a peste 80 de studii publicate în diverse reviste științifice. Printre volumele publicate menționăm: Nașterea Imperiului (2002; Premiul Uniunii Scriitorilor „CopyRO”, secțiunea Istorie, 2003); Între tentația imperiului și alianța strategică: URSS și Europa Centrală și de Est (1941-1953) (2012); Intelectualii lui Ceaușescu. Academia de Științe Social-Politice (1970-1989) (2018); Elena Ceaușescu sau anatomia unui dictaturi de familie (2021).

coperta IV
Cosmin Popa reușește un lucru remarcabil în cadrul unei istoriografii în care predomină accentul pe dimensiunea politică, ideologică sau culturală. El izbutește să reunească într-o sinteză inovatoare analiza fracturilor structurale ale economiei planificate a României ceaușiste. Se poate observa că impactul factorului politic este decisiv, fiind reprezentat, în ultimă instanță, de maniera imperativă și voluntaristă a lui Nicolae Ceaușescu. Autorul unifică ceea ce până acum constituia domeniul a două sfere tratate distinct într-o sinteză asupra fazei <dictaturii dezvoltării> în interiorul regimului totalitar comunist din România ceaușistă. Realizează astfel o cercetare modernă asupra economiei planificate românești, unde ambițiile politice trebuiau completate de costurile supradimensionate ale industriei. Soluția găsită de Nicolae Ceaușescu la eroziunea sistemului industriei planificate și extensiv dezvoltate a fost diminuarea drastică a consumului intern. Extinderea controlului Securității asupra mecanismelor industriei și marginalizarea deplină a funcțiilor sociale ale statutului constituie alte repere ale regimului abordate în această cercetare.
Florin Muller

Romgleza (MARIUS TEJA)

 Găsim deseori în articole de presă în limba română cu subiect militar expresii din categoria „10.000 de trupe”.  Sintagma este, de fapt, traducerea ad-litteram și greșită a expresiei englezești „10.000 troops”. Dacă în limba engleză este posibilă asocierea substantivului plural „troops” cu un numeral, nu este cazul și în limba română.

Traduceri directe și corecte sunt „10.000 de militari”, „10.000 de soldați”, „10.000 de oameni” sau, eventual mai detaliat, „10.000 de soldați, gradați, subofițeri, ofițeri și generali”.

Traduceri alternative indirecte și corecte sunt „trupe în număr de 10.000 de militari”,  „forțe în număr de 10.000 de soldați” sau „efective în număr de 10.000 de oameni”.

În schimb, în limba română substantivul plural „trupe” îl găsim asociat cu adjective ca în sintagmele „numeroase trupe”, „puține trupe” sau „trupe de elită”.

„Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja,....” (MARIUS TEJA)

Că tot se face vorbire la greu în Anul Domnului 2025 de reîmpărțirea sferelor de influență și se amintește cu obstinație de „acordul procentajelor” dintre Churchill și Satana bolșevică, să ne aducem aminte și de contextul în care a fost scris „documentul” istoric cu pricina. Cu alte cuvinte: de ce a bătut Churchill cale lungă până la Moscova tocmai la 9 octombrie 1944?

 

Debarcările aliate reușite din Normandia (6 iunie 1944) și Provence (15 august 1944) au avut o fericită consecință joncțiunea celor două forțe la Dijon, în estul Franței, la 12 septembrie 1944, linia frontului vestic stabilindu-se la circa 100 km de marele fluviu Rin.   

 

Ca urmare, la 17 septembrie 1944, forțele aliate au lansat în Olanda operația Market (aeropurtată) – Garden (terestră). Scopul acestei operații combinate era de a captura marele pod de pe Rin de la Arnhem și a înainta rapid prin câmpia Germaniei de Nord pentru a ajunge la Berlin înaintea Armatei Roșii. Armata sovietică se oprise la sfârșitul lui iulie lângă fluviul polonez Vistula, în fața Varșoviei, pentru a aștepta ca SS să distrugă în august-septembrie insurecția Rezistenței Poloneze anticomuniste din capitala țării, după ce sovieticii instalaseră la 22 iulie 1944, la Lublin, primul oraș polonez ocupat, un Comitet Național Provizoriu, controlat de comuniștii exilați de la Moscova. Deși parașutiștii americani au capturat intacte podurile de la Eindhoven și Nijmegen, camarazii lor britanici și polonezi nu au reușit să facă față contraatacurilor germane și au fost nevoiți să se retragă peste fluviu la 25 septembrie. 

 

Până în decembrie forțele aliate vor împinge linia frontului spre Rin, dar la 16 decembrie o surprinzătoare contraofensivă germană în podișul belgian Ardeni a încercat să reediteze succesul din mai 1940. Și a fost destul de aproape, deoarece SUA și Marea Britanie au fost nevoite chiar să solicite URSSS declanșarea unei ofensive pe Vistula pentru a detensiona frontul de vest, ceea ce s-a și întâmplat. De abia la 7 martie 1945, americanii vor reuși să captureze intact podul de pe Rin de la Remagen, declanșând dezintegrarea definitivă a frontului german.

 

În altă ordine de idei, la 9 octombrie Armata Roșie ocupase România și Bulgaria, țări care au fost nevoite imediat să-i accepte pe comuniști în guverne provizorii de coaliție, care se vor dovedi apoi prima etapă a comunizării acestor țări („tovarăși de drum”).  Armata sovietică se afla la granițele Ungariei, Greciei și Iugoslaviei. În Albania, Grecia și Iugoslavia partizanii comuniști controlau deja vaste teritorii rurale, forța lor militară urmând să reprezinte apoi baza legitimității puterii lor politice (la summit-ul tripartit de la sfârșitul lui 1943 de la Teheran, s-a stabilit chiar ca aliații occidentali să-l recunoască pe comunistul Tito ca lider al rezistenței antigermane, în locul colonelului regalist D. Mihailovici, care uneori coopera cu germanii împotriva comuniștilor).

 

În această situație militară, conform memoriilor sale, nu e de mirare că Churchill a început discuția cu propoziția asumată prin care se recunoștea situația militară din Europa de Sud-Est: „Armatele dv. sunt în România și Bulgaria”. Dictatorul bolșevic știa foarte bine că nu „acordul procentajelor”  îi asigura dominația în Balcani, ci ocuparea acestor teritorii de către Armata Roșie și forța militară a partizanilor comuniști locali. Ca urmare, nu a fost o surpriză faptul că bolșevicul s-a arătat nepăsător față de soarta  „documentului”.

 

Când Churchill a venit la Moscova, Kremlinul știa că Mediterana în ansamblu și Grecia în particular reprezentau interese vitale pentru continuitatea Imperiului Britanic. Premierul britanic reușise să-l influențeze pe Roosevelt în sensul efectuării unor debarcări aliate în Africa de Nord franceză (8 noiembrie 1942), Sicilia (10 iulie 1943) și sudul Italiei (3 septembrie 1943), dar n-a mai reușit să-l determine să accepte și o debarcare în Balcani, deoarece președintele american preconiza o utopică conducere a lumii postbelice în cooperare cu „unchiul Joe”. Ca urmare, bolșevicul știa pe de o parte că îi face o favoare lui Churchill și, pe de alta, că evita astfel o ciocnire deschisă cu aliații occidentali înainte de sfârșitul războiului, ceea ce s-a și întâmplat după terminarea conflictului mondial prin declanșarea de către comuniști greci, sprijiniți de tovarășii albanezi, bulgari și iugoslavi, a războiului civil pierdut împotriva armatei regaliste susținută de britanici și americani (1946-1949).

 

Sau, în exprimarea plastică a lui Sorin Breazu din Giurgiu, din promoția 1996 a Facultății de Istorie a Universității București, „Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja, adică România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania și Ungaria, iar Stalin i-a vândut lui Churchill ceea ce Churchill nu avea, adică Grecia”.

 

„Onoarea” Satanei KGB (MARIUS TEJA)

 Cu mulți ani în urmă am văzut la televizor (pe vremea când mă mai uitam la televizor) un documentar despre Satana KGB.

Mi-au atras secvențele stil docudrama în care Satana KGB prinsese pe unul de-al lor care spiona pentru Occident. Și bineînțeles că l-au omorât. Și bineînțeles că l-au omorât fără judecată.

Dar semnificative au fost metoda de execuție și contextul execuției. Condamnatul a fost închis într-un sicriu pe care l-au băgat într-un cuptor de la un crematoriu și sala cuptorului a fost umplută cu cadeți de la „școala” KGB ca să țină minte ce vor păți dacă vor încălca „onoarea” organizației de gangsteri.

În comparație cu Satana KGB, pedeapsa Mafiei siciliene pentru încălcarea „omertei” pare o școală de corecție.

De la „NATO în moarte cerebrală” la „erbivori versus carnivori” (MARIUS TEJA)

Conceptul „autonomiei strategice a Europei” a fost formulat în „Strategia Globală a UE” din iunie 2016 și în Declarația Comună NATO-UE din iulie 2016, fiind insistent promovat de președintele francez Emmanuel Macron.

Dar, într-un interviu acordat cunoscutei reviste britanice „The Economist”, la 7 noiembrie 2019, în contextul primului mandat Trump, Macron își șoca aliații europeni cu avertismentul „What we are currently experiencing is the brain death of NATO”.

Imediat după câștigarea alegerilor prezidențiale din 5 noiembrie 2024 de către Trump, la summitul Comunității Politice Europene de la Budapesta din 7 noiembrie 2024, același Macron exprima foarte plastic consecința acestei victorii pentru UE: „Le monde est fait d'herbivores et de carnivores, si on décide de rester des herbivores, les carnivores gagneront".

Iată că prima convorbire telefonică oficială din 12 februarie 2025 dintre Trump și Satana KGB, i-a dat ocazia concretă lui Macron să preia inițiativa și să convoace într-o ședință informală, la 17 februarie 2025, la Paris, pe tema Ucrainei, șefi de guvern din alte șapte țări europene (Germania, Marea Britanie, Olanda, Spania, Italia, Polonia, Danemarca), președintele Comisiei Europene, președintele Consiliului European și secretarul general NATO.

După ședință, Mark Rutte, secretarul general NATO, concluziona: „Europa este pregătită și dispusă să facă un pas înainte. Să conducă în furnizarea de garanții de securitate pentru Ucraina. Gata și dispusă să investească mult mai mult în securitatea noastră. Detaliile vor trebui să fie stabilite, dar angajamentul este clar”.

 

 

Justiție socială versus cazier judiciar (MARIUS TEJA)

 La 27 iunie 2023 o știre din mainstream-ul virtual francez, preluată de mainstreamu-ul virtual românesc anunța că la Paris, un adolescent în vârstă de 17 ani fusese împușcat mortal de un polițist pentru că nu-și oprise mașina la somația omului legii. Mi-a atras atenția tocmai aparenta lipsă de semnificație a știrii.

Și a urmat știrea cu declanșarea justiției sociale pe străzile Parisului, ceea ce mi-a confirmat intuiția.

Apoi, o altă știre spunea că, la Paris, adolescentul „N.” de 17 ani fusese împușcat mortal de un polițist pentru că nu-și oprise mașina la somație.

Și a urmat știrea referitoare la dezlănțuirea justiției sociale în capitala Franței.

Apoi, o altă știre spunea că la Paris, adolescentul „Nahel” de 17 ani fusese împușcat mortal de un polițist pentru că nu-și oprise mașina la somație.

Și a urmat știrea că justiția socială devasta magazinele și mașinile din Paris.

Apoi, o altă știe zicea că la Paris, adolescentul „Nahel M.” de 17 ani fusese împușcat mortal de un polițist pentru că nu-și oprise mașina la somație.

Și a urmat știrea că justiția socială se extindea în Franța.

Apoi, a urmat știrea că în Paris, adolescentul „Nahel Merzouk”, de 17 ani, fusese împușcat mortal de un polițist pentru că nu-și oprise mașina la somație.

Și a urmat știrea că justiția socială distrugea totul în cale.

Apoi, a urmat știrea că în Paris, adolescentul „Nahel Merzouk cu origini algeriene și marocane”, de 17 ani, fusese împușcat mortal de un polițist pentru că nu-și oprise mașina la somație.

Și a urmat știrea că justiția socială se transformase într-o calamitate umană

Apoi, a urmat știrea cu apelul la calm al bunicii adolescentului, care îl lăuda că „el nu omorâse pe nimeni”.

Și știrea de final: omul nostru, care nu omorâse pe nimeni în 17 ani, înregistra în cazierul său judiciar 12 arestări....

Alegeri „corecte” sub semnul continuității (MARIUS TEJA)

În prima zi de mandat a președintelui interimar Ilie Bolojan, la 12 februarie 2025, președintele interimar al Senatului, liberalul Mircea Abrudean, ne asigura la Prima TV, referindu-se la anularea alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024: „Aici cred că e problema şi aici sunt convins că domnul Bolojan, având la dispoziţie mult mai multe informaţii va analiza şi va încerca să facă lumină în acest subiect”.

Dar, chiar a doua zi, în mesajul către țară, președintele interimar nu făcea nici cea mai vagă referire la anularea alegerilor din 2024, asigurându-ne doar că, în mai 2025, vom avea alegeri „corecte”. Nici măcar declarația din 14 februarie 2025 a vicepreședintelui american Vance, la Conferința de securitate de la Munchen, referitoare la presiunea externă pentru anularea alegerilor din România, nu l-a făcut să reacționeze pe Bolojan pe acest subiect.

 Apoi prima decizie luată de președintele interimar Ilie Bolojan, la 13 februarie 2025, a fost numirea în funcția de consilier prezidențial a Luminiței Odobescu. Aceasta deținuse funcția și în  echipa lui Klaus Iohannis (noiembrie 2021-iunie 2023), în ale cărui mandate politica externă românească reactivă s-a remarcat prin pasivitate și votare în rând cu lumea a propunerilor altor parteneri europeni și aliați euroatlantici, în comparație cu politica externă proactivă a Poloniei și a statelor baltice.

Acest simbol al continuității ne amintește că tot prin alegeri „corecte” a ajuns președinte al României și politrucul kaghebist de 3 (trei) ori: în 1990, 1992 și 2000.

Între NATO și Dumnezeu (MARIUS TEJA)

 

De obicei, în declarațiile sale de politică externă, fostul președinte Klaus Iohannis repeta obsesiv: „România este membru respectat al NATO și al Uniunii Europene, statut care ne oferă garanții de securitate la cel mai înalt nivel, (...)” (10 mai 2024).  

 

Dar la încheierea mandatului a făcut, în mod neobișnuit, de două apel la divinitate pentru securitatea României, respectiv în discursul de anunțare a demisiei din 10 februarie 2025 și la ceremonia predării funcției către președintele interimar Ilie Bolojan din 12 februarie 2025: „Dumnezeu să binecuvânteze România!”.

 

În pofida repetării obsesive, de la aderarea din 2004 încoace, a principiului muschetarilor „Unul pentru toți, toți pentru unul”, simbolizat de fundamentalul articol 5 al Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949, care guvernează NATO, există însă și un prealabil articol 3 care prevede și asumarea apărării individuale: „Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părțile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării și al sprijinului reciproc continue, își vor menține și își vor dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat.”  Cu alte cuvinte, înainte ca să ceri aliaților să moară pentru tine, trebuie să le demonstrezi că, în primul rând, vrei și ești capabil să te aperi și singur.

Muschetarii din Urziceni (MARIUS TEJA)

 Facebook România mi-a șters, din motiv de spam, linkul știrii „Aktual 24” cu titlul Răfuiala din Urziceni, polițiștii au găsit arsenalul folosit. Perpejan, Aramis, Raimond sunt răniți, iar Said și Izvor au murit – VIDEO, din 9 februarie 2025.

 

Conflictul – în care au fost trase și focuri de armă – a izbucnit intre membrii a două familii din Urziceni și Prahova, cauza fiind relația dintre un băiat și o fată. Potrivit Inspectoratului de Politie Ialomița, în incident au fost implicate peste 25 de persoane, cinci dintre ele ajungând la spitale din Urziceni și București pentru îngrijiri medicale, dintre care două au decedat.

 

Cei doi morți sunt Said și Izvor din clanul Ministru, iar printre răniți s-au aflat porecliții Perpejan, Aramis, Raimond. Polițiștii au constituit filtre in trafic în căutarea suspecților de crimă din clanul Katana: Vica, Vintilica și Milian.

 

Surse judiciare dezvăluiau că în Urziceni, pe strada Rozelor, a fost descoperit, îngropat în curte, următorul arsenal: armă de vânătoare cu alice, cu lungimea de 63 de cm, cu cartușe; pistol neletal Grand Power T 12 M, cu încărcător cu cartușe, dar supus autorizării; o borsetă cu 5 cartușe Gamebore 12 Regal1 32.

Încălzirea globală în epoca de piatră (MARIUS TEJA)

Propaganda comunismului soft occidental, care a confiscat ecologismul (dacă nu l-a inventat chiar de la începuturile sale în anii 1970), ne bombardează zilnic cu ideea încălzirii globale provocate de activitatea omului. Dacă ținem cont că industrializarea a început în Marea Britanie în a doua jumătate a  secolului XVIII, putem aprecia că în secolele XVIII și XIX impactul acestui proces asupra climei, ca parte a modernizării Occidentului, a fost nesemnificativ atât din punct de vedere cantitativ, adică raportat la geografia planetei, dar și calitativ, adică raportat la folosirea combustibililor fosili, adică cărbunele, petrolul și gazul.

 

Ca experiență personală academică, mi-a duc aminte de anul I la Facultatea de Istorie a Universității București, în anul universitar 1992-1993. În semestrul I, cursul de „Preistorie și Orient antic” era ținut de domnișoara Ligia Bârzu (1930-2003), care avea atunci 62 de ani și se afla aproape de pensie, adică la apogeul experienței sale științifice. În toamna anului 1992, la primele prelegeri, cele consacrate secțiunii „Preistorie”, a susținut, în mod banal, că, în Europa, în a doua parte a paleoliticului (epoca veche a pietrei 1.000.000 î. H – 10.000 î. H), clima a cunoscut patru perioade glaciare și trei perioade interglaciare. Cele patru perioade răcire a climei au durat zeci de mii de ani și sunt cunoscute de specialiști cu numele Gunz, Mindel, Riss și Wurm (râuri în Munții Alpi), iar cele trei perioade de încălzire a climei au durat mii de ani și sunt cunoscute sub denumirile Gunz-Mindel, Mindel-Riss și Riss-Wurm.

 

La începutul anilor 90, propaganda comunismului soft occidental era la începuturile sale în România, așa că a fost normal ca domnișoara Ligia Bârzu să nu simtă nevoia de a detalia aceste afirmații firești. Dar pe măsură ce propaganda comunismului soft avansa, o banală întrebare îmi revenea obsesiv: care au fost cauzele încălzirii vremii în perioadele interglaciare din moment ce populația planetei era, probabil, de ordinul a sute de mii de locuitori și nu existau industrie și transporturi poluatoare, consumatoare pe scară largă de cărbune, petrol și gaz?   

 

Răspunsul ni-l dă chiar Wikipedia, enciclopedie cu autori colectivi anonimi devenită unul din oficioasele comunismului soft, în articolul „Glaciațiune” la adresa https://ro.wikipedia.org/wiki/Glacia%C8%9Biune . Cauzele ar fi: variația ciclică a parametrilor orbitei Pământului, mișcarea plăcilor tectonice și deschiderea și închiderea strâmtorilor maritime. Ni se spune că variația ciclică a parametrilor orbitei terestre a fost studiată în anii 1920 de astronomul iugoslav Milutin Milankovici, care a stabilit că era vorba de trei factori: forma eliptică a mișcării Pământului în jurul Soarelui, înclinația axei terestre față planul elipticii și schimbarea poziției axei terestre în spațiu. Ca urmare, era vorba despre variația acțiunii Soarelui asupra Pământului.

 

Or, acest subiect este tratat și de Cristian Omăt, inginer electronist și doctorand în astronomie și astrofizică  la Facultatea de Fizică a Universității București, în articolul Cum influențează activitatea Soarelui clima Pământului?, postat la 3 octombrie 2024 pe website-ul „Infoclima. Știința din spatele schimbărilor climatice”, la adresa https://www.infoclima.ro/preview/cum-influenteaza-activitatea-soarelui-clima-pamantului  El concluzionează, în mod evident, cu prudență, pentru a nu fi penalizat de Poliția Iubirii pentru „negaționism climatic” și „discurs de ură împotriva Mediului, Naturii și Planetei”: „Încălzirea globală nu are o legătură directă cu activitatea actuală a Soarelui, ci mai degrabă este o consecință a unor cicluri solare mai vechi. Este o reacție în lanț, deoarece de-a lungul anilor ghețarii au început să se topească ceea ce a generat modificarea albedo-ului planetei, permafrostul s-a topit și acum vorbim despre emisii de metan în atmosfera, activitatea vulcanică s-a intensificat în ultimii ani, plus mulți alți factori interconectați. Toți aceștia sunt câțiva dintre factorii principali, dar nu și singurii, care conduc la modificarea temperaturii planetei Pământ.” Sublinierea boldată îi aparține lui C. Omăt.

 

Tot Wikipedia recunoaște existența în Occident, mai aproape de zilele noastre, a  unei „Perioade calde medievale” în anii 950-1250 (secolele X-XIII) la adresa https://ro.wikipedia.org/wiki/Perioada_cald%C4%83_medieval%C4%83 Se concluzionează comparativ cu mult curaj, dar și cu prudență totuși: „Nivelul temperaturilor din timpul optimului climatic medieval a fost semnificativ mai ridicat decât cel din timpul Micii Glaciațiuni care a urmat. Mai exact, a fost echivalent cu cel din anii '90, dar nu ar fi atins nivelul „global” al temperaturilor de la începutul secolului al XXI-lea.” Sublinierile boldate îmi aparțin.

 

Atunci, apare ca legitimă întrebarea: de ce propaganda comunismului soft ne amenință zilnic cu o apocalipsă climatică cauzată de activitatea omului și cu necesitatea absolută a unor schimbări globale revoluționare, dacă se poate aplicate chiar de ieri? Răspuns: deoarece pentru comunismul soft occidental inamicul este același capitalism imperfect care trebuie înlocuit forțat cu o utopie autodistructivă.