DOINA JELA/Ancheta T.,
Cine, ce și cum traduce?, răspunde Mircea Ivănescu, „Tomis”, Constanța, XXVI, 10 (260), oct. 1991, p. 1, 7.
Una dintre fețele „democrației noastre originale” în materie de cultură o constituie avalanșa de traduceri proaste. Unele s-au semnalat deja în presă, dar și modul de a le discuta pare să stea sub semnul blestemului național al originalității. Despre romanul lui Camillo Jose Cela, tradus de Ana Vădeanu și apărut la editura particulară „Libra”, Coman Lupu spune în „România Literară” din 25 iulie 1991, că a fost respins de editura „Univers din cauza calității precare a traducerii. Or, la Salonul de carte de la Cluj, versiunea românească a d-nei Vădeanu a fost prezentată elogios de însuși Romul Munteanu, care afirma că doar numele autorului, un... ciudat, a determinat retragerea cărții, chiar dinainte de a o prezenta cenzurii. S-au umplut tarabele cu traducerile din anii 30 ale lui Jul. Giurgea. Pe una dintre ele, pînă și seleca publicație „Universul cărții” - adaptată rapid și tot „original” cerințelor „economiei de piață”, ne-o propune ca pe „o carte bună, cu un aspect grafic deosebit”. Versiunea apare la editura particulară „Venus”. O altă editură particulară, „Eta” Cluj publică unul din textele lui Nietzsche, „Antihristul”, actualizînd în așa fel o verisune din 1920 a lui George Rareș, încît pe fiecare pagină găsim barbarele și exasperantele „vre-un”, „vre-o”, „înși-ne”, cîți-va” și multe altele. Pînă și la ”Dacia” - cu regret o spunem, apare „Spovedanie pentru învinși ” a lui Panait Istrati, într-o variantă românească de tot neromânească. E posibil ca numele traducătorului ( Al. Talex) să le fin inspirat lectorului (Ana Maria Boariu) și corectorului (Felicia Schlezak) atît încredere justificată, încît să nu se mai fi uita pe text.
Pentru a stăvili în măsura posibilului consecințele nefaste ale acestei frenezii, am inițiat prezenta anchetă, propunându-ne să dăm cuvîntul întîi specialiștilor, profesioniștilor adică, și mai apoi nefericiților beneficiari ai acestui nou experiment care se joacă și cu limba noastră și cu buzunarul nostru, deci cititorilor.
Așadar întrebările:
1. Ce este traducerea?
2. Cine poate traduce?
3. Care sînt forurile, instanțele care pot stopa inițiativele amatorilor în materie de traduceri?
1.
Ce este traducerea? Păi... nu știu!... În afară de faptul că la o întrebare de felul acesta nu se poate răspunde, cred... În momentul în care un individ interpelat de cineva cu apelativul „poete” - se vehicula pe vremuri - acceptă acest apelativ, el devine demn de respect. Un individ care spune despre el însuși că e poet, e ca un creștin care afirmă certitudinea că are harul. Sigur că nu e chiar același lucru cu traducerea, dar sună cam la fel... - Ce e traducerea? Eu cred că traducerea bună e un lucru perfect posibil și necesar și, mă rog, dincolo de butada aceasta, traducere - traditore - după felul în care sună probabil că este foarte veche - și care mi se pare un joc de cuvinte de dragul eufoniei, traducerea este perfect posibilă și obligația, ca să spun așa, a traducătorului, este tocmai de a evita trădarea textului. E posibilă chiar o traducere perfectă, da, care înseamnă în același timp fidelitate față de textul inițial și creație.
Chiar cu riscul de apărea cosmopolit, ca pe vremuri, și un tip ostil valorilor autohtone, am să spun că literatura noastră, o literatură încă precară, neconstituită, în coordonatele ei de cultură europeană, care are în cazurile reprezentative, literatura franceză, italiană, o tradiție de multe sute de ani, are argumente care să justifice o evoluție a limbii literare prin cărți, de-a lungul a șapte sute de ani - deci o literatură care a început să funcționeze de 100-150 de ani, are mare nevoie de traduceri, tocmai pentru ca să acomodeze în limba română, în primul rând conținutul unor cărți străine necesare, iar în al doilea rând ca să acomodeze însăși limba română. dacă pentru italieni era foarte important să aibă în jurul anului 1300 Divina Comedie așa cum sună ea, ar fi foarte important să aibă echivalentul unei cărți de mare cultură medievală tocmai pentru ca să dea o tradiție literaturii române, tradiție de care ea este lipsită.
Eu sînt un individ cu prea puține înclinații teoretice, așa că aș prefera să vorbesc din experiență proprie. Joyce? Nu știu, ideal ar fi fost ca eu să lucrez la cartea aceea ani sau zeci de ani, cum a lucrat și autorul. Eu nu sînt un tip cu efort susținut. Am început-o în 1971 și am continuat-o sporadic, gîndindu-mă firește la ea, dar neputînd spune că am lucrat efectiv la ea, în afară de o anumită perioadă, în jurul anilor ?. Cînd un domn, cu care eram prieten și care avea o anumită notorietate în cultura română, Andrei Brezianu era redactor la „Secolul XX” și autor al unor cărți, a și tradus mult din literatura anglo-saxonă - a venit la mine, dacă vreți, cu o comandă din partea lui Hăulică, un capitol din Joyce. Știind că eu mă jucasem înainte cu ideea de a-l traduce (și nici aici meritul nu e al meu, ci al unui prieten, Mihai Spăriosu, în momentul de față profesor la Universitatea din Georgia - Statele Unite) Brezianu a venit la mine într-o împrejurare foarte precisă, și anume ei pregăteau un număr special cu livrescul, și mi-a zis: tradu-mi acest capitol. Era vorba de Boii Soarelui, Boii lui Hellios și e tocmai capitolul pe care mă bazez eu cînd vă spun că traducerea nu e bună. Cunoașteți cartea, fără îndoială, e vorba de viziunea tipului, care pe un număr de pagini reproduce evoluția limbii literare engleze de la origini, adică de la textele premedievale, cronici scrise în sintaxa și cu vocabularul latin, pînă la slangul anului 20.
Din texte și din cărțile pe care le citeam noi, eu și Spăriosu, cînd ne pregăîeam pentru a-l traduce, din discuții și cu Brezianu, am văzut că în engleză se puteau stabili exact 18 etape, pornind de la cronicile latine, trecînd prin proza medievală, renascentistă ș.a. m.d., pînă la contemporani. Am căutat să fac asta. Împreună cu Brezianu am stabilit chiar și corespondențele. Pentru ce reprezenta la un moment dat Dickens, în engleză, noi ne-am oprit la proza lui Bolintineanu. Mai departe, o altă etapă ar fi fost proza lui Eminescu. Evoluția asta, foarte vizibilă în original, ideal ar fi fost să se vadă și în versiunea mea, și din nenorocire nu se vede. Mă rog, să zicem că nu se pot vedea 18 etape, pentru că nu există, deși s-ar putea inventa, chiar dacă nu există, plecînd de la, să zicem, Scrisoarea lui Neacșu, trecînd prin cronici și ajungînd la contemporani. Eu am făcut chiar și o aventură, am delimitat paragrafe pe care le-am tradus cu ortografia lui Eliade Rădulescu, latinismele, „qu” n-a ieșit și sigur nu putea să iasă. Deci, din acest punct de vedere, aș spune că traducerea unei cărți nu e posibilă, sau nu mi-a fost mie posibilă. În lipsa aparatului de interpretare și cu atît mai mult de localizare, pe care nu-l dețineam în momentul în care am abordat cartea - care plină de aluzii, de trimiteri, citate, ininteligibile pentru un român, dar vă spun că eu n-am citit niciodată cartea în întregime, pentru că m-a plictisit. Așa că lucram în permanență pe baza comenzilor lui A. Brezianu care mă obliga să traduc cînd un capitol, cînd altul, de exemplu era la un moment dat interesat de corpul omenesc și mi-a cerut un capitol despre înmormîntare, despre cum se descompune el. Pînă la un moment dat, Romul Munteanu, care era director la Univers, mi-a trimis vorbă foarte peremptoriu, dacă nu-mi dai cartea pînă la sfîrșitul anului, nu mai apare niciodată, eu mai devreme sau mai tîrziu o să plec de la editură, ambiția mea e să scot această carte, te avertizez că n-o vei mai putea publica niciodată. Atunci am stat și am terminat-o, circa 300 de pagini, mai puțin capitolul ultim, cel fără punctuație, pe acela îl terminasem cu puțin înainte, pentru că eram foarte bun prieten cu Sorin Titel, care era foarte atent la cartea asta, o citise în franțuzește și nu era mulțumit și-mi spusese că vrea neapărat s-o aibă în românește.
Și a mai fost o dificultate, dacă vreți v-o spun, dacă nu vreți, nu v-o spun, în momentul în care Romul Munteanu s-a decis s-o publice, a constatat că pe vremea predecesorului exista un contract încheiat cu Barbu. Barbu semnase contractul, împreun cu omul cu care traducea el - el neștiind limbi străine pe vremea aceea, poate că a învățat, traducea deci cu Andrei Deleanu, cu care a semnat și Faulkner și Thomas Mann (Trilogia și Doctor Faustus). Un erudit, A. Deleanu, un tip foarte aplicat.
M-am dus la redacția Săptămîna, erau într-o ședință de sumar, m-a primit, am intrat acolo, era un număr de domni și de doamne și el zis, a venit domnul Ivănescu și s-a îndreptat către o doamnă care stătea pe un scaun și i-a zis„ ia scoală-te tu de acolo, ca să stea domnul Ivănescu, eu am protestat, am zis păi de ce să sculați o doamnă că eu și așa plec repede... Las-o... pe românește, așa cum spune de obicei un bărbat despre alt bărbat, la noi, las-o că toată ziua stă și poate să și iasă afară, că n-avem nevoie de ea. Am înțeles de la început că întrevederea noastră este falsă. Da, sigur, a zis, eu am încheiat acest contract, dar am și spus editurii că de fapt, era o chestie de finețe, așa că discutasem să mi se plătească drept poezie. Adică în loc de 1200-1400 coala, cît era maximum la proză, el cerea 12 mii de coală, spunea că e poezie și că e poezie de mare valoare. Dar pe urmă, zice, m-am convins că nu merită osteneala, eu cunosc foarte bine această carte, am fumat-o, pentru mine nu mai reprezintă nimic, sigur că e importantă pentru public, și mi-a semnat o renunțare în care spunea că subsemnatul renunță la această chestie și că e fericit că un scriitor de valoarea lui M. Ivănescu pe care-l recomandă foarte călduros editurii..
Așa că, dacă vreți, așa a fost posibilă această traducere. Pînă în momentul în care am făcut legăturile între capitole, nu pot spune, cum n-o pot spune nici acum, că am citi cartea de la un capăt la altul. Și, în general, eu sînt de părere că atunci cînd traduc o carte, nu e bine s-o cunosc dinainte, ci pe măsură ce o traduc.
2.
Sigur că ideal ar fi ca traducătorul de poezie să fi măcar virtual un poet și traducătorul de proză măcar virtual un prozator, dar eu sînt de părere că atunci cînd se lucrează o carte de proză, cea mai elementară carte de proză, sau cea mai densă carte de proză, activitatea intelectuală este aceeași ca și în poezie. Proza valabilă are aceleași legi de compoziție ca și poezia valabilă, nu? (D-na Ivănescu: părerea mea este că un poet poate să traducă proză, dar un prozator nu poate să traducă poezie.) Pot să vă dau exemple de traducători eminenți, care s-au dovedit eminenți și în poezie și în proză: Doinaș. Foarte bun este, de asemenea, Aurel Covaci, în poezie, dar traduce și proză (Byron, Tasso) și l-aș mai lăuda, deși știu că la un moment dat avut dificultăți, s-a vorbit adică despre calitatea traducerilor lui, pe Kirițescu, un om extrem de serios.
Cine poate traduce? Aș spune mai degrabă ce poți traduce? Cred că-i vorba în primul rînd de interes și participare. Truman Capote este, de exemplu, mult mai ușor de tradus decît Faulkner. Eu am tradus prima lui carte și am muncit la ea ca un cîine și am refăcut-o de două ori și a ieșit proastă. Nu știu de ce, nu m-a interesat, n-am intrat în mecanismul frazei respective, Hemingway pare foarte ușor de tradus și pentru mine a fost extrem de greu. Adică sintaxa aia excesiv de simplă, laconismul replicilor... Probabil că mi se potrivește fraza contorsionată, peste care suflă un duh al alcoolului. Spun asta pentru că Faulkner în
Zgomotul și furia și mai ales în
Absalom, are o frază teribil de contorsionată, în așa fel încît eu păstrez asta ca un memento, am văzut o afirmație a unui critic, mare dușman al lui Faulkner, care spunea că este evident efectul alcoolului asupra frazei lui Faulkner. Cea mai are bucurie și plăcere pe care am avut-o în viața mea într-o activitate, am avut-o traducînd acest roman, Z
gomotul și furia. Am făcut-o cu o dorință febrilă și totală de a o face în românește,
contactul meu cu cartea asta fiind, dacă vreți, nașterea mea în cultura articulată. Eu am avut, am citit și în Gide, o adolescență foarte tîrzie, foarte prelungită, și pînă la vîrsta de 21 de ani eram foarte confuz, nu mă puteam nici exprima, nici scrie, nici mișca într-o atmosferă culturală și primul meu contact cu această carte mi-a deschis ochii în sensul că se poate face ceva cu vorbele, cu dezorganizarea vorbelor și atunci visul meu a fost s-o traduc. Am făcut-o cu dinții strînși, a apărut în trei sau patru numere consecutive în ”Secolul XX”, D-na Vonghiz, care era redactor de carte a și pus-o la maximum. Cînd te apuci de o carte trebuie în primul rînd să-ți placă și să vrei s-o faci, să te intereseze... Pare să mă contrazic, dar nu, și la Joyce m-a interesat mecanismul de sensibilitate și exprimare. Într-un anume fel, corespundea cu un ideal al meu pe vremea aia... Eram, am spus, un tip confuz și care nu se putea putea exprima organizat și mai ales teoretic și aspiram să pot invoca mereu un precedent de natură livrescă, din atmosfera culturală, să mă exprim prin referiri exclusiv livrești...
... Ba da, am fost tentat să traduc Lowry, dar editura a refuzat propunerea mea și pînă la urmă a apărut într-o versiune care nu m-a mulțumit, a lui Caraion, da, am să vă spun de ce. Am să vă dau doar două exemple, întîi titlul, nu se cheamă la
La poalele vulcanului și e important, și pe urmă un pasaj, iată-l, este vorba de spre o scrisoare a consulului către Yvonne, n-o expediase, o avea într-o carte pe care o uitase într-un cinema și mai tîrziu patronul i-o restituise: „Să-ți povestesc, Yvonne, de călătoria aceea teribilă prin deșert, prin trenul cu linie îngustă, într-un vagon de clasa a treia, pe bancheta de lemn, de copilul a cărui viață, maică-sa și cu mine am salvat-o frecîndu-i pîntecele cu tequila din sticla mea, sau cum, m-am urcat în camera mea, la hotelul unde odinioară am fost atît de fericiți, zgomotul de măcel din bucătărie m-a scos din nou în lumina violentă a străzii și mai tîrziu, în noapte aceea, era un vultur așezat în chiuvetă. Orori proporționate cu nervul meu pulsând. Nu, secretele sînt ale mormîntului și ele trebuie păstrate. Și în felul acesta mă gîndesc uneori la mine însumi, ca la un mare explorator, care a descoperit o țară nemaipomenită din care nu se mai poate întoarce niciodată ca să comunice lumii ce aflat, dar numele acestei țări este Iadul.” Mie mi se pare ăsta un amănunt extrem de important „dar ” nu „și”, iar dacă el, Caraion, nu și-a dat seama de importanța amănuntului, asupra înțeluesului întregii cărți,
Sub vulcan nu
La poalele vulcanului - „sub” vulcan, sub Etna credeau anticii că se află Infernul, iar cartea este experiența din Infern a personajului, nu e un roman social, unde important ar fi ce se petrece într-un oraș situat „la poalele” vulcanului. Sigur, Caraion este un traducător important, a tradus multe cărți, și poezie în primul rînd, fiindcă era un poet extraordinar de bun, așa că n-ar trebui să-l hulim pentru faptul că nu știa limba și lucra tot cu colaboratori, cu „negri”.
Deci, n-am putut să traduc Lowry, dar aș avrea acum să-i traduc o altă carte a lui, care-i un fel de urmare, se numește
Întunecat ca mormîntul în care este prietenul meu - el a avut mania titlurilor lungi - și care relatează drumul autorului cărții
Sub vulcan în Mexic, în locul în care se petrecuse acțiunea cărții, felul în care vede el și a doua lui soție ce s-a petrecut cu versiunea romanului... Care-i o carte scrisă de trei ori, el a pierdut-o la beție și rescris-o...
3.
Teoretic ar trebui să se fac ceva. În practică nu cred că ar fi bine să se facă, pentru că după toată mizeria asta de 50 de ani, în care nu s-a făcut traduceri aproape de nici un fel... Eu cred că e bine să se traducă mult și cît mai multe prostii, deși sigur că o traducere rea aduce prejudicii, pentru că-l deprinde pe individ cu automatisme și cu incorectitudini, și de gîndire și de gust și gramaticale și de civilizație... E adevărat și că gustul publicului de o anumită categorie este deja la un nivel destul de scăzut, dacă-l mai deteriorezi și cu traduceri proaste... Dar pe de altă parte, e frumos sau onest să intervină acum o autoritate care să interzică, iar să interzică? Destul am trăit din interdicții, nu? Eu cred că ar trebui să se facă selecția asta și natural, nu numai prin intermediul unei autorități. Sigur că și pe mine mă deranjează că editurile ca lumea nu pot tipări cărți ca lumea, fiindcă n-au hîrtie și spațiu... Dar poate că-i totuși preferabil să văd oameni de o anumită categorie mai mult sau mai puțin îndoielnică oprindu-se la tarabă, cumpărînd chiar și Crimele familiei Borgia, decît necumpărînd nimic, sau citind Scînteia. Eu nu sînt în orice caz de părere că în momentul de față cenzura mai este justificată. Nu.
Sau poate mai e și ceva personal, am să vă spun, unii au nostalgia copilăriei, eu a unei copilării culturale. Au fost câteva cărți, una dintre ele a fost un roman polițist, care mi-au dat mie impulsul spre activitatea de literator, să zicem. Erau în colecția „Romane captivante” la editura Ignat Hertz. Marele fapt de cultură se chema „Nepoata regelui” de E. Ph. Oppenheim și traducerea a apărut semnată de un personaj A. Nora. Nu îndrăznesc să spun că sub numele ăsta se ascundea Noica. Noica însuși și-a început activitatea publicistică traducînd romane polițiste la editura Ignat Hertz. El a declarat asta, spunea la un moment dat, că ar fi fost 9, pe urmă că ar fi fost 7. I-am întrebat și pe discipolii lui, pe care-i cunoșteam. Unul din romane era„Misterul din trăsură” sau „O moarte în trăsură”. probabil că mai sînt 5, sau 7, sau 8, ar trebui văzut pe cataloagele editurii Hertz. Eu vorbeam despre această „Nepoată a regelui”, la care mă gîndesc și acum cu un fior, ca în prezența artei adevărate. Banală, dacă vreți și care era scrisă la perfectul simplu. De exemplu „Te întorseși, cavalerule rătăcitor? Avuși vreun succes?” „Îmi făcui datoria” suna altă replică. Îmi aduc aminte din ea multe detalii și multe scene și mă întreb dacă recitind-o acum, aș considera-o o traducere reușită. Dar atunci a avut asupra mea un efect dezinhibitor, dacă vreți. Ar fi cazul să reiau, la fel, și o traducere a lui Jul. Giurgea, dar eu am să susțin totuși că Jul. Giurgea a fost un mare focar de cultură. Știu că a fost înjurat. Arghezi a scris și un pamflet, bănuiesc că dacă aș relua în momentul de față o traducere a lui m-ar oripila, însă la momentul respectiv, cînd eu eram un adolescent întârziat, faptul că exista Giurgea reprezentat un beneficiu cultural imens. În primul rînd că în perioada războiului foarte puțini oameni traduceau, în al doilea rînd că nu traducea literatură de mîna a doua, ci literatură care se cerea, de consum, Cronin, Maugham, Mazzo de la Roche (Jalna, care e o carte genială, eu aș preconiza-o). Asta se cerea, iar cine era interesat de Joyce, de exemplu, putea să-l citească în franceză, deși traducerea în franceză este... misleading.
Sînt, cum vedeți, impresii personale și nu soluții, dar cenzură, vreun fel de cenzură, nu. Mai bine nu...
(transcriere de pe bandă)
