Admiratori britanici ai împăratului francez Napoleon I (THACKERAY 1848)

<
(...)
În timpul acestei întrevederi, Pitt Crawley dădu o lovitură de maestru care dovedi că, dacă nu și-ar fi distrus cariera diplomatică printr-o delăsare timpurie, ar fi putut atinge un rang înalt în profesiunea lui. Cînd contesa văduvă de Southdown începu să-l împroaște cu noroi pe parvenitul de corsican*, după cum era moda vremii, și să demonstreze că era un monstru pătat de toate crimele care se pot imagina, un poltron și un tiran care nu merita să mai trăiască, unul a cărui cădere a fost prezisă etc, Pitt Crawley a luat numaidecît apărarea acestui om al destinului. El descrise în calitatea lui de prim-consul**, așa cum îl văzuse la Paris, cînd se încheiase Pacea de la Amiens*** și cînd el, Pitt Crawley, avusese onoarea de-a face cunoștință cu marele și bunul domn Fox****, un om de stat care, oricît de mult s-ar deosebi de el, îi era cu neputință să nu-l admire din tot sufletul, un om de stat care avusese întotdeauna cea mai înaltă părere despre împăratul Napoleoni. Și el vorbi în termeni plini de-o violentă indignare despre neleala purtare a aliaților față de monarhul detronat*****, care, după ce s- a pus în mod generos la discreția lor, a fost supus unei josnice și crude exilări, în timp ce o gloată de papistași bogați tiraniza Franța în locul său******.
Această îndreptățită oroare față de superstiția papală îl ridica pe Pitt Crawley în opinia lady*******-ei Southdown, în timp ce admirația lui pentru Fox și Napoleon îl ridica peste măsură de mult în ochii domnișoarei Crawley. Prietenia ei pentru acest defunct om de stat britanic a fost pomenită chiar la începutul acestei povestiri, cînd am făcut cunoștință cu tînărul Pitt. Ca o adevărată liberală ce era, domnișoara Crawley făcuse opoziție tot timpul războiului, și deși sîntem absolut siguri că prăbușirea împăratului n-a zdruncinat-o prea mult pe bătrîna doamnă - și nici îngrozitorul tratament la care fusese supus nu tindea să-i scurteze viața sau somnul ei cel de toate zilele - vorbele lui Pitt îi merseseră drept la inimă cînd îi ridică în slava cerului pe cei doi idoli ai ei;
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 351-352.

NOTE M. T.
* Împăratul Napoleon Bonaparte s-a născut în insula Corsica, într-o familie burgheză. (https://istoriastazi.wordpress.com/2012/09/08/napoleon-bonaparte-pe-scurt-2/)
** Prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte înlocuiește regimul Directoratului cu un triumvirat consular. N. B. păstrează titlul de Prim-Consul al Republicii franceze până la proclamarea Imperiului în 1804.. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
*** Amiens = Localitate în N Franței. La 25 martie 1802, la Amiens s-a semnat pacea între Marea Britanie și Franța, încheindu-se ostilitățile începute în 1793. Deoarece prevederile documentului nu au fost puse în aplicare, războiul va fi reluat în 1803, încheindu-se prin prima bdicare a împăratului Napoleon în 1814. (http://cultural.bzi.ro/pacea-de-la-amiens-si-reluarea-razboiului-franco-britanic-21196)
**** Charles Fox (1749-1806) = Politician liberal (whig) britanic. Ministru de externe în 1782, 1783 și 1786. (https://www.gov.uk/government/history/past-foreign-secretaries/charles-fox)
***** Armatele celei de a șasea coaliții antifranceze au ocupat Parisul în martie 1814, forțându-l pe împăratul Napoleon să abdice la 11 aprilie 1814 și să se exileze în insula mediteraneană Elba. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acum-200-ani-napoleon-e-exilat-insula-elba)
****** După abdicarea lui Napoleon, dinastia regală procatolică Bourbon a revenit pe tronul Franței prin Ludovic XVIII (1814-1815; 1815-1824), fratele lui Ludovic XVI, cel executat de republicani în 1793. (http://cultural.bzi.ro/exilul-lui-ludovic-al-xviii-lea-al-frantei-20837)
******* lady (eng.) = Termen de respect pentru o femeie, corespunzător bărbătescului gentleman sau lord. (http://www.csmonitor.com/2007/0202/p18s02-hfes.html)
******** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

„Politically incorect” (DÂNCU 2015)

Vasile Dâncu, Politically incorect. Scenarii pentru o Românie posibilă, ed. II, Școala Ardeleană/Școala Ardeleană de Sociologie, Cluj-Napoca, 2015, 403 p.

Cuprins

7 România blocată. Paradoxul societății fără însușiri

Politica
23 Războaiele pentru minte, inimă și... politică
35 2014 - O politică paralizată de frică
41 Politica psihedelică
47 Sfârșitul unei civilizații politice? Despre cum mor partidele
57 Proiectul de fericire națională și bâlciul deșertăciunilor
69 România - un caz de miopie strategică
81 Lungul drum al căutării consensului politic
113 Mutații politice, politica-mutant și războiul nesfârșit al politicienilor

Statul
129 Statul român și inamicii săi
133 25 de ani. Ce nu s-a schimbat 
139 România peste 25 de ani. Dileme și ambiții pentru un scenariu noncatastrofic
149 O Românie invizibilă
157 Franzela exilului. Neînțelegerea și visul de a schimba România

Societatea
169 Cum moare Speranța? 
173 Singurătatea Estului și tristețea păpușilor de cârpă
179 Zidul care cade, ziduri care cresc
185 Între Big Brother și Mad Max
195 America din ceruri și de pe pământ. Un refresh pentru american dream?

201 Ieșirea din neîncredere
217 Salvați România rurală
225 Religie, cotidianitate și politică în România
Cultura
241 Lăsați școala în pace! Preliminarii la modernizarea școlii noastre
251 Arma cultural - nucleul unui soft power românesc
261 Obsesia imaginii frumoase și a brandului luminos
269 Tirania televiziunii
279 Insuportabila ușurătate a lumii kitsch. În apărarea piticilor de grădină
287 Mineriada și banalizarea răului
299 Republica ideilor singure
307 Când artiștii ies în stradă
Noi 
317 Generația înfrântă a României
331 Aceste mașini minunate și sclavii ei imperfecți
339 Societatea lichidă și fuga spre casă
347 Cu regalitatea nu-ți poți face selfie
353 Minerii - copiii orfani ai comunismului
365 În căutarea dușmanului interior
373 România oamenilor singuri

387 Politically incorect (Dincolo de Colectiv)

''Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil'' (STĂNESCU 2004)

<
Crestomaţia ''Mircea Eliade*  în conştiinţa contemporanilor săi din exil'', apărută din iniţiativa şi prin osârdia domnului Gabriel Stănescu**, editorul Revistei ''ORIGINI''***, în Editura ''CRITERION PUBLISHING'' (2004, 375 pagini), reprezintă un veritabil ''MEMENTO!'' închinat celui ce ''s-ar putea înscrie foarte bine în nevoia spiritului uman de a evada din această viaţă, de a trece dincolo de limitele realităţii sensibile, ilustrând acea serie de experienţe nu neapărat mistice, ci mai degrabă general umane de care aminteşte în ''Încercarea labirintului'' însuşi istoricul religiilor'' (Gabriel Stănescu) şi care şi-a înscris, absolut pe drept, numele printre cele mai strălucite personalităţi ale secolului al XX lea.
Crestomaţia ''Mircea Eliade  în conştiinţa contemporanilor săi din exil'', întrunind semnăturile a 64 de personalităţi şi a unui număr mult mai mare de amintiri, studii, reflecţii, aprecieri (Vasile Posteucă**** semnează 7 titluri; Ion Negoiţescu*****, patru; I. [L. - notă M.T.] M. Arcade******, 3 titluri), se citeşte cu cel  mai mare şi suţinut interes, ''coborârea'' în epocă (multe evenimente sunt cunoscute cititorilor şi-i predispun la reflecţii!), cunoaşterea unor taine şi împrejurări relevante, multă vreme necunoscute, reprezentând tot atâtea îndemnuri la riguroasă şi atentă lectură.
Se-nţelege că nimeni, în contextul unei cronici, nu poate prezenta vasta problematică cuprinsă în cele 375 de pagini ale acestui volum apărut în condiţii grafice de excepţie (atât coperta I, având în centru cu totul remarcabilul portret semnat de George Tomaziu*******, cât şi coperta a IV a, reprezentându-l pe Mircea Eliade în lumea cărţilor, subliniază vibraţiile unui spirit universal!), aceasta cu atât mai mult cu cât, în ciuda unor justificate ''apropieri'' prilejuite de dureroasa dispariţie a maestrului (''De ce îmi este atât de greu să scriu la dispariţia lui Mircea? Poate pentru că orice cuvânt trădează, reifică. Prezenţa lui atât de vie îmi pare că se risipeşte la atingerea oricărui cuvânt cu care încer s-o exprim'' - Sorin Alexandrescu********), fiecare autor se poartă în nume şi-n interpretări proprii în alte sfere, momente şi situaţii cu mare încărcătură emoţională.
(...)
>

SURSA
Augustin Macarie*********, Mircea Eliade şi ''Teroarea istoriei'', ''Origini'', VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, p. 86.

NOTE M. T.
* Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA) (http://www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm)
** Gabriel Stănescu (1951 Bucureşti/România - ) (http://www.crispedia.ro/Gabriel_Stanescu)
*** ''Origini'': Romanian Roots - A review of literature, ideas, amd the arts sponsored by ''Literart XXI'' & Criterion Publishing (http://origini.uv.ro/index.html)
**** Vasile Posteucă (1912 Stăneştii de Jos/Rusia - 1972 Chicago/SUA) (http://www.crispedia.ro/Vasile_Posteuca)
***** Ion Negoiţescu (1921 Cluj/România - 1993 Munchen/Germania) (http://dbpedia.org/page/Ion_Negoi%C8%9Bescu)
****** Leonid Mămăligă: pseudonim L. M. Arcade (1921 Vaslui/România - 2001 Paris/Franţa) (http://ilazu.blogspot.ro/2012/07/scriitorul-zilei-lmarcade-poezia-zilei.html)
******* George Tomaziu (1915 Dorohoi/România - 1990 Paris/Franţa) (http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Tomaziu)
******** Sorin Alexandrescu (1937 Bucureşti - ) (http://romania-on-line.net/whoswho/AlexandrescuSorin.htm)
********* Augustin Macarie (http://www.colegiimei.ro/profesor/Macarie_-Augustin-1263.html) (http://viatadepretutindeni.wordpress.com/about/opinii-despre-vdp/augustin-macarie-focul-sacru-al-demnitatii-si-solidaritatii-nationale/)

C. Levi - „Hristos s-a oprit la Eboli” / 1945 (BOXHALL 2006)

<
Hristos s-a oprit la Eboli
Carlo Levi

n. 102 (Italia), m.1975
Prima ediție: 1945
Prima editură: G. Einaudi (Torino)
Titlul original: Cristo si e fermato a Eboli

Hristos s-a oprit la Eboli a fost descris drept jurnal, roman, documentar, studiu sociologic și eseu politic. Autorul este la fel de greu de clasificat. Carlo Levi a făcut studii medicale, dar s-a dedicat mai târziu politicii, literaturii și picturii. Între 1935-1936, în timpul războiului din Abisinia, a fost exilat în Gagliano, un sat izolat de deal din „cizma” italiană, din cauza opoziției față de Mussolini și regimul fascist. Cartea, a doua  lui Levi, povestea exilului său, se referă la Eboli, capitala regiunii, pe care i s- a permis ocazional s-o viziteze.
Titlul este o metaforă a izolării oamenilor din această regiune îndepărtată, a sărăciei și a lipsurilor lor, prea puțin luate în seamă de partidul fascist al clasei mijlocii. Levi își istorisește viața din satul bîntuit de malarie, zugrăvind un portret nesentimental al locuitorilor, de la primarul fascist, la Giulia, o femeie cu peste doisprezece copii făcuți cu peste doisprezece bărbați. pentru această comunitate stoică, Levi este o figură autoritară, către care se îndreaptă pentru sfaturi în lupta zilnică cu boala și sărăcia. Dar într-o lume ce nu a văzut niciodată un stetoscop, cunoștințele și puținele medicamente ale lui Levi le sunt de prea mic ajutor. În schimb, romanul a avut succes internațional, atrăgând atenția publicului larg, în contextul spre realism social al literaturii italiene postbelice, asupra unei regiuni mult timp neglijate. LE
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. .

Biografia președintelui ecuadorian J.M. Velasco Ibarra (1893-1979) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
De cinci ori președinte al Ecuadorului, Velasco Ibarra nu a reușit să mențină o organizație politică permanentă, lucru reprezentativ pentru instabilitatea politicii latino-americane.
Născut într-o familie bogată la 19 martie 1893, J. V. I. a primit o educație serioasă, făcînd și studii postdoctorat la Sorbonna. Liberal convins, el a fost preocupat mai mult de reforma morală și eliminarea fraudelor din politică decît de loialitatea față de partid. În 1933 a obținut un mandat în congres, apoi a devenit președinte al Camerei deputaților. În această calitate a condus lupta împotriva președintelui Juan Mera, care fusese ales în mod fraudulos. Congresul a declarat postul vacant în 1934, iar V. I. , sprijinit de o coaliție formată atît din liberali, cît și din conservatori, a devenit președinte.
Coaliția s-a dizolvat însă repede și V. I. a fost înlăturat din funcție după numai unsprezece luni. El a plecat în exil în Columbia, dar curînd poporul i-a cerut să se întoarcă. Președintele din acel moment, Carlos Aroyo, a încercat să înăbușe în sînge demonstrațiile pro-V., dar a fost înlăturat de la putere. V. I. a redevenit președinte în mai 1944, sprijinit de o coaliție, de astă dată fără liberali. După ce a convocat alegeri generale în 1946, V. I. , ales în mod legal, a fost imediat înlăturat de ministrul Apărării. El aplecat în exil în Argentina.
V. I. s-a întors în 1952 pentru a participa din nou la alegeri, pe care le-a cîștigat cu ajutorul liberalilor și al conservatorilor. El a reușit să-și exercite în întregime mandatul de patru ani pe parcursul cărora a înfăptuit cîteva reforme de durată. A reorganizat corpul diplomatic și a redus aparatul administrativ, a instituit controlul prețurilor pentru a stabiliza economia și a subvenționat agricultura și industria, sperînd să obțină o producție internă mai mare. V. I, a instituit de asemena un modest program de lucrări publice.
Legea ecudoriană interzicea mandate consecutive, dar V. I. s-a întors în 1960, cîștigînd alegerile cu o majoritate covîrșitoare. El și-a menținut sprijinul liberalilor, dar cînd s-a îndepărtat de Castro și de Cuba, liberalii și conservatori s-au aliat împotriva lui. Armata l-a înlăturat, ca de altfel și pe succesorul său, la putere instalîndu-se o juntă militară.
V. I.. a revenit în 1968 pentru mandatul său final de președinte. În 1970, cînd Congresul i s-a opus, el l-a dizolvat și a înlocuit constituția aflată în vigoare cu cea din 1946. Armata l-a susținut timp de opt luni, apoi au devenit tot mai insistente cererile militarilor de a li se face concesii speciale. renunțînd să le slujească drept marionetă militarilor, V. I. a demisionat în februarie 1972, cu șase luni înainte de sfîrșitul mandatului.  A murit la 30 martie 1979.
>


SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, p. 501/ VELASCO IBARRA, JOSE MARIA (1893-1979).

Vintilă Horia - scriitor al exilului românesc („Tomis” 1991)

<
După cum se mărturisește într-o pagină de jurnal cu pronunțat caracter metatextual, două sînt temele din care se nutrește opera lui Vintilă Horia (1): exilul, cu al său rol formativ, atît pe plan omenesc cît și, cu atît mai fecund cu cît durerea dezrădăcinării e mai mare și mai plină de semnificații revelatoare, pe plan literar, precum și iubirea, în dubla sa ipostază, profană și sacră, prima fiind necesara treaptă inițiatică a celei de a doua. Evoluția personajelor sale predilecte, mari exilați ai culturii cum sînt Ovidiu, Platon, Boetius sau Dante, se circumscrie acestor două mari teme într-un ritual repetat la infinit, jalonînd căutarea absolutului în feluritele ipostaze ce pregătesc revelația ultimă, esențială.
În A șaptea scrisoare, Persecutați-l pe Boetius! sau Dumnezeu s-a născut în exil  însuși scriitorul pare a se sacrifica exponențial pe altarul unei mistice superioare, aceea a căutării drumului ascuns către perfecțiunea morală a eternității, tot așa cum în cel mai frumos roman al său, Ovidiu tinde spre intangibilul Kogaionon (2), intersecție magică a tuturor punctelor cardinale, locul de unde ar putea descinde, din  nou, izbăvitor, Mesia. Această localizare a Fiului în sanctuarele dacice plutind vag în necunoscut nu este una extravagantă căci, în concepția lui Vintilă Horia, calendarul creștin oficial este devansat de monoteismul dacilor, de credința acestora în în Dumnezeul unic, Zamolxe (3). Influența lui Pîrvan și a Geticii (4) sale este evidentă aici. martor al miracolului christic, după cum povestește - într-un episod absolut remarcabil, (?) Teodor, preotul dac apare ca un inițiat în soteriologie. El va oficia, de altfel, noul rit în sanctuarul dela Poiana Mărului (5), spațiul matricial în care muritorilor le este permisă revelația divină. Muntele magic, Kogaionon, rămîne însă o himeră a absolutului pe care cei aflați pe drumul către noua credință nu și-o pot materializa. Acesta este punctul critic al așteptării lui Ovidiu, limita sa omenească pe care nu și-o poate transgresa. Întors la Tomis din drumurile sale spirituale prin Dacia mesianică, el se redescoperă pe sine, iluminat de promisiunea revelației supreme, chiar dacă, datorită imposibilității actualizării ei, el este înfrînt pe linie strict umană; Învingător este doar artistul ce află, astfel, un nou sens al destinului său. Această conversiune a umanului în artistic, în condițiile revelației spirituale a divinului, constituie, cred, cheia misticei profesate de scriitor.
Așa cum s-a remarcat deja, în Dumnezeu s-a născut în exil protagonistul se află într-un grafic al incidenței regresive a umanului (Ovidiu ca exilat la Tomis, așteptînd un semn de îndurare de la Roma) în fața spiritului (inițierea în profunzimile noii credințe și întîlnirea părelnică, practic neactualizată la nivel epidermic, cu Dumnezeu). Dacă, în ordinea contactului mereu refuzat cu divinitatea, drama este aceea universală a căutătorilor de absolut, în ordine pur umană asistăm la reiterarea tragediei exilului.Ceea ce, pentru simplul cetățean, constituie o pedeapsă dezumanizantă, pentru artist devine „o ruptură tragică ce-l face pe exilat capabil să iasă din el însuși și să se poată cunoaște cu ajutorul uneia din suferințele cele mai lucide și mai nemiloase” (conf. Jurnalul-ui unui țăran de la Dunăre, oglinda cea mai autorizată a frămîntărilor scriitorului și omului Horia Vintilă). Ovidiu și tragedia sa reprezintă proiecția situației biografice a autorului, transfigurată de multiplele conexiuni cu destinul prototipului asumat. Fractura existențială este una similară și, în incipit-ul romanului, întrezărim confesiunea auctorială de sorginte autobiografică: „Ceea ce e curios , în mijlocul deznădejdii mele, e că nu mă pot obișnui cu schimbările petrecute. Mă aflu aici de zece zile; am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma și-mi pare că mi-ar fi de ajuns să-mi concentrez puțin gîndul sau atenția pentru  mă integra din nou în ritmul și spațiul meu obișnuit. Dar în clipa asta, cînd scriu acest rînduri, mă simt cuprins de o îndoială îngrozitoare. Roma e departe, la celălalt capăt al pămîntului, desprinsă de mine ca un fapt bizar, pe care îl pot reconstitui cu imaginația, niciodată aievea. Trecutul meu are un nume, dar la ce bun?”
Tragismul romanului se înscrie, prin asimilarea experienței personale a autorului, în zodia firescului, a autenticului neostentativ. Este și aceasta una din explicațiile succesului de care s-a bucurat romanul, ajungîndu-se, în noiembrie 1960, la atribuirea de către Academia Goncourt a premiului său anual (6) acestei cărți scrise direct în franceză de un român, fapt unic în analele prestigioasei instituții. Totoodată, triumful literar s-a contopit - deloc întîmplător pentru un scriitor din Est autoexilat - cu scandalul politic. Drama exilului își confirma, pe această cale, „reputația”, transformând romanul într-o parabolă la puterea a doua. De curînd, în paginile revistei Phoenix (7), Vintilă Horia vine cu completări inedite la această punere în scenă a situație sale de exilat prin biografie și... prin operă. Refuzînd colaborarea la circul propagandistic plănuit, „În cinstea evenimentului”, de ambasada R. P. R. la Paris, el s-a văzut dintr-o dată angrenat într-o infernală cabală a dogmaticilor comuniști, dințară și de aiurea, care-i reproșau trecutul său de „nazist”. Din arsenalul defăimării n-a lipsit nimic (afirmații false, fotografii trucate etc), acțiunea fiind dirijată personal de Mihai Ralea (8), deplasat special în acest scop în capitala Franței. Premiul a rămas atribuit, nu și decernat, iar caducitatea acuzațiilor infamante va fi demonstrată nu doar cu argumente biografice (destituirea lui Vintilă Horia din postul diplomatic de la Roma de către guvernul Gărzii de Fier, în octombrie 1940), ci și, indirect, prin revelare de către ziare (întîi „Corriere della sera”, la Milano) al propriului trecut fascist al trimisului comunist de la București...
Prin credință și iubire, valori fundamentale ale „țăranului de la Dunăre”, acesta accede la mîntuirea parțială a sufletului atins de cancerul metafizic al dorului de țară. Reformulîndu-și drama în termeni artistici, scriitorul nu face decît să atribuie suferinței chipul său esențializat al imanenței contacului cu diavolul, din care se naște o profunzime de noi sensuri. Intangibilul Kogaionon, emblemă a unei așteptări cutremurătoare, redă exilatului demnitatea pierdută prin carmen et error.
>

SURSA
Dan Silviu Boerescu, Cartea străină: Intangibilul Kogaionon, „Tomis”, Constanța, ?.03.1991, p. ?.

NOTE M. T.
(1) Vintilă Caftangioglu (1915 Segarcea - 1992 Madrid) = Horia - pseudonim literar. (https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/08/03/vintila-horia-%E2%80%93-libertate-si-exil/)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)

„Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală” (ASTALOȘ 1999)

 A treia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume

George Astaloș, Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală, Revista Asociațiunii Transilvania ASTRA, 1999

(190)Recent, la inițiativa Academiei Române, a avut loc o dezbatere asupra viabilității literaturii noastre din anii hegemoniei roșii - reuniune la care au fost luate în discuție toate genurile literare și cu deosebire romanul. Este știut: o literatură nu se recomandă prin poezia ei, cum lăsau să se înțeleagă analiștii de ocazie din anii șaizeci, nici prin dramaturgia ei, teatrul fiind, prin excelență, genul cel mai perisabil dintre toate expresiile creației literare. O literatură se recomandă prin proza ei - „proză” neînsemnând neapărat roman, ci „nuvelistică”, în sensul larg al noțiunii. Vezi semnificația inițialelor PEN Clubul „Poezie, Estetică și Nuvelistică”. Printre cei care cauționau dezbaterile asupra trecutului imediat făceau parte academicienii Gabriel Țepelea și Eugen Simion - ultimul având o remarcabilă inițiativă în acest sens încă din toamna anului 1996, când a oferit paginile „Caietelor Critice” ale Academie unei ample anchete asupra subiectului evocat, la care au răspuns circa patruzeci de scriitori, poeți, critici și universitari angajați direct în procesul creației literare.

Recenta confruntare a fost actul doi al inițiativei lui E. S., al cărei succes putem spune că a fost covârșitor atât prin calitatea semnatarilor acelor considerații, cât și prin diversitatea contribuțiilor publicate. „Selon les bruits qui courent”, în curând vom asista la cel de-al treilea act al decorticării retrospective a creației literare românești din perioada derutei cenzoriale - act ce se va juca tot în dispozitivul „Caietelor Critice”. Este vorba de o anchetă întreprinsă în profunzime asupra romanului nostru din cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.

Majoritatea protagoniștilor anchetei din 1996 au scos în evidență condiționarea literaturii de către factorul politic, al cărui absolutism doctrinar le-a impus oamenilor de litere o stare de manifestare subalternă. Or, este de notorietate deontologică: practica literaturii își are proiecția împlinirii ei tocmai în cultivarea unei absolute libertăți de expresie. În ce privește concluziile recentei confruntări, tinerii scriitori prezenți la dezbateri au avansat ireversibila idee potrivit căreia nimic din ceea ce s-a scris între 1948 și 1989 nu va rezista exigențelor unei istorii literare științific întocmite. Așteptăm parametrii estimativi ai literaților incluși în sumarul anchetei despre roman. În așteptarea acestor parametri analitici, preocuparea creatorilor pare să își aibă vectorul îndreptat către literatura viitorului, ceea ce ni se pare mult mai remarcabil și în orice caz mai pasionant, tocmai pentru că scrutarea viitorului invită la investigarea unui trecut ce anunță potențialitatea, dar și virtualitatea noii generații.

S-a bătut monedă pe ideea existenței sau inexistenței unui „sertar” fermecat al literaturii noastre, din care, după 1989, ar fi putut țâșni capodoperele unei literaturi oprimate de cerberii totalitarismului. Concluzia: nu a existat nici un „sertar” cu opere prohibite - adevăratul sertar al literaturii române din anii incriminați fiind în realitate creația literară, poetică și lingvistică a exilului.

Nici nu putea fi altfel: în țară, libertatea de expresie nu a avut drept de cetate timp de peste patruzeci de ani. Dacă însă a existat un sertar (și sertarul a existat într-adevăr), atunci el se află în arhivele securității! În Biblioteca Națională a Franței există o scrisoare a lui Blaga, adresată în anii cincizeci lui Bazil Munteanu la Paris, în care clasicul nostru îi scrie prietenului din exil: „Am manuscrisele a douăsprezece cărți, gata de predat editorilor”. Unde sunt aceste manuscrise și când vom vedea cărțile anunțate de Blaga în galantarele librăriilor și în rafturile bibliotecilor? Poate niciodată. Vom afla însă cu siguranță mai mult despre aceste „sertare” ferecate de poliția politică a comunismului atunci când Ecaterina Țarălungă, terminându-și cercetarea în care s-a angajat, va scoate pe piața literară monografia „Bazil Munteanu”.

Până atunci, însă, rămâne pe rol sertarul exilului - sertar ale cărui piese au dat strălucire universală literelor românești. Ancheta revistei „Luceafărul”, de la începutul anului 1988, lăsa să se înțeleagă că sertarele scriitorilor noștri din țară ar fi fost doldora de manuscrise „nepublicate” în timpul regimului trecut. Și pe bună dreptate propaganda incomunicabilă a fostului ordin politic interzicea publicarea textelor ce contraveneau dogmelor (...).

„Revista Observator” (DUNĂREANU 1998)

 Ovidiu Dunăreanu, Revista „Observator”, „Tomis”, Constanța, 1998, iulie

Figură marcantă a exilului românesc din Munchen, scriitorul, editură, jurnalistul și traducătorul Radu Bărbulescu - însoțind pe litoral o delegație de scriitori germani formată din Robert Stauffer și Ursula Haas - îmi mărturisea, în vara acestui an, pe terasa Casei Scriitorilor de la Neptun, „că îl leagă de Dobrogea fire indestructibile, unul din părinții lui fiind originar din această parte de țară”, iar de mare și câțiva scriitori din Constanța „un dor arzător”. Vizita sa a coincis cu împlinirea, în acest an, a unui deceniu de la apariția revistei „Observator - Munchen” (primul număr a văzut lumina tiparului în decembrie 1988), al cărei editor și redactor este, dar și cu acordarea de către această publicație a două premii literare scriitorilor din țară Alexandru Ecovoiu și Gheorghe Istrate.

Pornind la drum, ca publicație în exil, să înfrunte cu hotărâre și cu puținele mijloace avute la îndemână sistemul politic utopic și inuman din țară, iar după 1989 dedicându-se mai mult unor preocupări de literatură, artă, cultură, pe care le vedea reocupându-și un loc de cinste în țara nouă pe care românii păreau a voi să o construiască, în cei zece ani de existență, „Observator”, prin cele patruzeci de numere până acum, s-a impus în conștiința publică din exil și din țară ca o revistă substanțială și de mare audiență.

Inițial, înainte de 1988, Radu Bărbulescu împreună cu Ion Dumitru (în calitate de editor) au scos timp de trei ani publicația „Săptămâna muncheneză”. 

În acea vreme, la Munchen existau alte două publicații în limba română: „Stindardul românilor” și „Curentul” de orientare proantonesciană, care nu era orientarea tuturor românilor din exil. După dispariția „Săptămânii muncheneze” se impunea ca o necesitate înființarea unei reviste care să continue linia democratică, deschiderea ei, o revistă pentru toată lumea, fără o orientare extremă de dreapta sau de stânga. Iar acesta a fost „Observatorul”. De la apariție și până azi a parcurs un drum ascendent, menținându-și linia independentă, devenind o publicație de ținută, care continuă să observe cu obiectivitate fenomenele politice și culturale din țară. Ea a adunat și continuă să adune în paginile ei nume importante ale exilului, dar și colaboratorii de reală vocație din Constanța, București, Timișoara, Arad, Iași etc.

Pe lângă revistă a luat ființă și editura cu același nume, editură care își înscrie în palmares o activitate laborioasă. Prin intermediul ei, pentru o mai bună cunoaștere a scriitorilor români în spațiul german, Radu Bărbulescu a scos revista în limba germană „Archenoach” (din 1984), a tradus și a alcătuit câteva antologii de mare acuratețe și valoare: Plecați înapoi unde și-a înțărcat mutul iapa (poezie), Musafiri nepoftiți (proză scurtă),  Cititorul în inimi (bilingvă de poezie), Călătorie spațială (bilingvă de proză), a scos o serie de traduceri din scriitori români din Munchen și din țară.

Prețuim sincer și urmărim cu mare interes, de aici de la țărmul Pontului Euxin, efortul și realizările lui Radu Bărbulescu, puse în slujba culturii românești, ale scriitorilor ei, iar acum, la ceas aniversar, îi urăm multă sănătate și putere creatoare pentru ducerea la capăt a gândurilor sale generoase, a programelor și cărților sale, la care știm că trudește cu pasiune, tenacitate și talent.

„Prizonier în propria țară” (MARINESCU1997)

 Alexandru Mihalcea, O carte pentru demistificarea istoriei, „Tomis”, Constanța, septembrie 1997

Dl. Aurel Sergiu Marinescu, personalitate a exilului românesc, promotor de frunte al lobby-ului din Statele Unite în favoarea integrării țării noastre în structurile euroatlantice, a lansat la librăria „Mihai Eminescu” din Constanța, ultimul volum al trilogiei Prizonier în propria țară. I-a revenit semnatarului acestor rânduri, și el fost deținut politic și autor al unei cărți despre Gulagul din România bolșevizată, onoarea de a prezenta cartea, comparabilă, în opinia noastră, cu excepționala lucrare a dlui Ion Ioanid Închisoarea noastră cea de toate zilele. Ca și Închisoarea..., opera dlui Marinescu depășește sfera memorialisticii, reconstituind, de fapt, istoria celei mai întunecate perioade din viața poporului român. Cărți precum Prizonier în propria țară înfățișează - așa cum încă ezită s-o facă istoricii de profesie - adevărata istorie a perioadei 1945-1964. Se cuvine să subliniem un aspect de o importanță aparte: autorul demitizează mult trâmbițata afirmație a lui Nicolae Ceaușescu și a cântăreților regimului, gen Adrian Păunescu, care proslăvea „Conducătorul”, care știa că „țării îi trebuie fabrici și școli, nu pușcării”, cum că, după decretul din 1964, nu au mai existat deținuți politici în România. Au existat, în număr mic, e drept, și A. S. Marinescu eliberat de-abia în 1969 și amenințat până în 1974 cu rearestarea - după 14 ani de pușcărie - este unul dintre aceștia.
L-am rugat pe distinsul oaspete al Constanței să ne vorbească despre carte și motivația scrierii ei. „Am scris-o din obligația morală de a restitui adevărul - ne-a spus autorul. Arhivele se îngroapă la Berevoiești sau dispar, oamenii mor și, peste ani, cercetătorului care ar încerca să reconstituie tragedia românilor trecuți prin malaxorul Securității i-ar fi imposibil. Enorm de multe probe au fost distruse. Am scris-o și cu gândul la tineret, cei care trebuie să înlăture orice i-ar putea primejdui viitorul. Am scris-o pentru încă un motiv: au apărut „scriitorii securiști” sau „securiștii scriitori” care mint de îngheață apele, producând o maculatură conform căreia, dacă ai sta să-i asculți, nu s-a întâmplat nimic tragic în România, nici măcar n-a existat Gulag, cu atât mai puțin sute de mii de deținuți politici”. În legătură cu situația actuală a foștilor deținuți politici, dl. Marinescu ne-a spus: „Sunt îndurerat de faptul că, atâta timp cât mai sunt în viață, sunt marginalizați și batjocoriți. Nu au fost repuși în drepturi, locuințele și alte lucruri confiscate în urma condamnărilor politice nu li se restituie. Ar fi trebuit să fie primii chemați la reconstrucția morală a societății românești. Personal, cred că în România este o schimbare în bine, dar nu adevărată democrație. Va fi doar când instalațiile de ascultare vor fi expuse în muzee, ca și aparatele de desfăcut scrisorile de către cenzură, alături de instrumentele de tortură ale Securității. Nu poate fi democrație adevărată câtă vreme torționarii nu-și cer iertare de la victime. Nu poate exista <reconciliere> între cel care  aridicat diguri la Salcia și a găsit schelete cu lanțuri la picioare și cătușe la mâni și prosperul om de afaceri al tranziției, fost călău al Securității, cu pensie grasă și pe care nimeni nu-l deranjează! <Reconciliere> poat efi între dl. Roman, cu studii la Toulouse, și col. Crăciun de la Aiud. Între torționari și foști deținuți politici, nu!”

În ce privește impresia pe care i-a făcut-o societatea românească, după 22 de ani de absență, interlocutorul niostru ne-a declarat: „Mă impresionează neplăcut urmele lăsate de comunism în <opera de creare a omului nou>. Românii nu mai sunt ce au fost înainte, pe vremea modelelor care au dispărut în închisori sau în mormânt. Le-au înlocuit nomenclaturiștii, activiștii de partid și, în plus, este extrem de supărătoare infuzia de țigănisme în limba noastră, extinsă, din nefericire, la mai toate nivelele: <mișto>, <parai>, <gagică> etc. La fel ca lenevia, muzica țigănească de pe străzi, faptul că au venit aici, să facă pâine, turcii și libanezii!”
Dl. Marinescu este membru al AFDPR Geneva, afiliată la AFDPR condusă de dl. Ticu Dumitrescu. Prima este condusă de dl. Dumitru Ionescu, iar reprezentantul ei pentru românii din SUA este dl. Grigore Caraza (23 de ani de închisoare), bucovinean din Vatra Dornei. Există strânse legături între membrii AFDPR, în ciuda celor 3.500 km care despart Coasta de Est de Coasta de Vest. L-am întrebat pe dl. Marinescu cum se explică toleranța americanilor față de securiștii aciuați acolo. Nu se știe cine sunt? „Ba da, dar nu interesează pe nimeni. Când au fost arestați, cu ani în urmă, câțiva comuniști, dovediți ca autori de acte de subversiune într-o țară sud-americană, presa a făcut mare tam-tam sub influența stângii, iar dacă zece mii de oameni au fost trimiși în Siberia, nimeni n-a scos o vorbă! Periodic apar filme despre crimele naziste, dardespre crimele de o sută de ori mai numeroase  săvârșite de comuniști nu se zice nimic”, ne-a spus dl. Marinescu.

„Riscul în cultură” (BREBAN 1997)

 Nicolae Breban, Riscul în cultură, Polirom/Plural, București, 1997, 300 p.

5 Cuvânt înainte

9 Riscul în cultură

17 Necesitatea opoziției

27 Provocarea estetică

51 Din nou despre riscul în cultură

56 Caragiale contra lui Mitică

69 Mediocritatea ca boală

100 O cultură uitată

108 Stafiile și farmecul exilului

155 Exilul intern

163 Exilul (luptele intestine)

178 Resentimentul

209 Fețele autorității

217 Autoritatea maestrului
217 Utopia praxisului
219 Iisus - primul personaj modern

235 Forța exemplului 
 245 Instituțiile
249 Un autor modern: Friedrich Nietzsche
257 Necesitatea opoziției
265 Das eine Europa 
270 Cazul Lucian Blaga

283 Addenda: Discurs la ținut la redacția revistei „Orizont”, în decembrie 1996. 

Cartea IV: Fantasmele sfârșitului de mileniu, poate la fel de terifiante precum ale celui anterior își fac simțită prezența pentru cel care, având drept mod de a fi cultura, meditează asupra semnificațiilor acestora. Valoarea - categorie esențială în orizontul culturii și al creației - nu se supune doar criteriilor utilității și plăcerii, ci stă mai degrabă sub semnul riscului, cu toate ipostazele pe care le poartă cu sine: ratare, boală, ridicol, îndoială, singurătate, suferință, destin. Toate acestea rămân a fi mărci ale autenticității și, de ce nu, ale unui nou umanism.

„Să spunem da vieții, să ne reîntoarcem la valorile prezentului, aici și acum, obosiți de atâtea utopii ce săvârșesc violențe inimaginabile în numele unei vieți de dincolo de moarte sau de dincolo de prezent. Să redescoperim bucuria de a trăi, să redăm individului întreaga sa valoare, scoțându-l din turma aceea indistinctă, din massă, conceput demagogic și comod instrument în mâna oricărui profitor social, a oricărui tiran.” (Nicolae Breban)    

Dialogul generațiilor literare postcomuniste („TOMIS” 1996)

 C. O., Dialogul între generații, „Tomis”, Constanța, XXXI, 3(316), nov. 1996, p. 1, 3

Un semn sigur că o cultură este vie în actualitate, este cel al dialogului între generații, indiferent de aspectele pe care le îmbracă acestea. Sunt anemice la noi polemicile, confruntările de idei, iar asupra cauzelor ce țin de climatul pre sau post-totalitar nu e de insistat... Mi se pare însă evident că o dispută, dacă nu în planul culturii, cel puțin în cel al literaturii, nu va fi aprobată de scriitori bine așezați în lojele lor literare. Tinerii scriitori sunt obligați să fie „agresivi” și atunci confrații lor mai vârstnici vor fi nevoiți să răspundă la provocare. Desigur, când mă gândesc la agresivitate, nu mă gândesc la a-i invita pe vechii scriitori să părăsească scena pentru a lăsa loc liber în edituri celor tineri. O confruntare în plan literar nădăjduiesc că nu poate trece dincolo de opoziția pe care o stabilește divergența de idei, de idealuri, de sensibilitate - adică antagonismul dintre subiectivități. Fiecare generație, sunt convins, dorește să-și impună propria sensibilitate. Și cum mai multe generații trăiesc alături, polarizarea sensibilității este inevitabilă... Pot fi luate în considerare două ipoteze privind sărăcia discuțiilor provocate de idealuri antietice sau doar deosebite: anemia sensibilității tinerilor, dar aș prefera ca a doua variantă să fie cauza reală: apatia vechilor scriitori. Pe o cale ocolită însă, ambele ipoteze par a fi valabile. Nu pot da decât un singur exemplu de excepție: disputa dintre Corin Braga și Dumitru Țepeneag, provocată de tânăr, care însă nu a găsit resurse (sau drăcească dorință) de a continua, după răspunsul prompt al „oniricului” de la Paris.

„Revizuirea valorilor” sau „reașezarea valorilor” sunt sintagmele sfrijite care arată lipsa dinamismului în planul ideilor culturale - ceea ce, privind literatura, demonstrează o slăbiciune a sensibilității sau extenuarea dorinței uneia sau alteia dintre generații de a se impune. „Reașezarea valorilor” nu poate veni în mod direct de la judecata critică, deoarece aceasta este imparțială utopic vorbind. Altfel, ca tot ce ține de oameni, și judecata critică este tranzitorie și imanentă. Scara valorilor ține de un anumit moment al istoriei literare, pentru că treptele ei sunt susținute uneori nu doar de valoarea estetică a unei opere, ci și de circumstanțele valorizări ei culturale, ori, cum s-a întâmplat, doborâte de suflul unei ideologii factioase. O așezare a valorilor, strict temporară pentru contemporaneitate, nu e posibilă decât atunci când efervescența creatoare și curajul de a afirma idei și sensibilitate, duce la cristalizarea unui Centru, a unei Idei, a unui ideal (cultural, estetic, artistic)  de pe poziția căruia să fie văzute prezentul, valoarea. Trăim în contingent și lipsa unui miez ideatic taie respirația, dispersează energiile. Recuperarea ideilor și a sensibilității interbelice, a valorilor expresiei literare românești a exilului, ori a ideilor europene din ultimul veac nu sunt de ajuns. În jurul a ce se organizează ele, ca să ofere forță creativității și originalitate?... Dacă pare că acest mod de a pune problema înseamnă a așeza carul înaintea boilor, e doar pentru că ne aflăm într-un cerc vicios (desigur aparent și vom vedea de ce). Creativitatea duce la acumularea forței creativității. Când creativitatea lipsește, nici asimilarea culturii nu se face profund și corect,și nici creativitatea nu sporește. A „așeza” negând sau afirmând o ierarhie, nu se poate decât în numele unei credințe, a unei alte axiologii. Comunismul a avut  drept principiu „aplanarea conflictelor”. Pentru că orice divergență sau confruntare este o întâlnire, un. Un dialog al oamenilor din aceeași generație, sau a generațiilor între ele. O întâlnire care face să scapere idei, sensibilitate și creativitate.

Cum am spus, provocare nu poate aparține decât tinerilor. Dar pentru cristalizarea unui „Centru de idei” în cultură, e nevoie ca acel centru să existe deja ca interioritate. Disputa-dialog este cea care-i poate da o formă, o „structură” în contingent... Și astfel viciosul cerc e tăiat.

Ar mai fi în final, de extras o morală, pentru că eseul nu a fost conceput ca o stare de spirit. Cred însă că „morala” nu poate aparține decât fiecărui actor al scenei literare în parte - conform propriei lui subiectivități.

„TOMIS” 1994

 Sorin Roșca, „Tomis”, Constanța, decembrie 1994

*

În cocheta sală de conferințe a hotelului „Parc” din Mamaia s-au desfășurat lucrările simpozionului internațional cu tema „Etica magistraților - etica avocaților”. Au avut loc aprinse și interesante discuții pe marginea proiectului codului deontologic al magistraților.

*

Editura Institutului European din Iași a scos recent de sub tipar volumul „Mărturisiri din exil” al scriitorului Pavel Chihaia. Noua apariție culturală a fost lansată în eleganta librărie constănțeană „Sophia”, în prezența autorului.

* 

Un nou moment de mare satisfacție pentru constructorii de nave constănțeni: giganticul vrachier de 170.000 tdw „Saldanha” a fost lansat la apă și a primit botezul din partea doamnei Gudrun Grapow, soția părintelui vicar cpt. Okie Grapow, director al firmei beneficiare din Africa de Sud.

*

Cu prilejul inaugurării noului post de radio constănțean „Contact”, care emite pe lungimea de undă 91,1 MF, a fost lansat volumul de versuri „Angel radios” al cunoscutului poet și publicist George Stanca. Să fie de două ori într-un ceas bun!

*

O adevărată lecție au dat cei peste 2000 de membri ai societății handicapaților „Caritatea” din Constanța Guvernului României, în ceea ce privește ajutorarea sinistraților din localitățile Albești, Vârtop și Cotul Văii. Guvernul a promis, handicapații au trecut la fapte! Din puținul lor, au oferit articole de îmbrăcăminte celor mai afectate 15 familii rămase sub cerul liber, acum, în prag de iarnă.

„Moartea citește ziarul” (DINESCU 1990)

Mircea Dinescu, Moartea citește ziarul, Cartea Românească, 1990, 109 p.

5 Sorin Alexandrescu - Poezia refuzului (Prefață la vol. „Moartea citește ziarului” tipărit în română la editura Rodopi din Amsterdam, în vara anului 1989)

13 Dodeskaden
16 Nașterea unei definiții
17 Ușă cu mort
19 Dați-i și mesei de bucătărie o șansă
20 Ex rerum naturae
21 *** Moartea s-a suit...
22 Apelul de seară
23 Scrisoare către domnul Mihail Bulgakov
25 Salonul de toamnă
26 Recurs la Geneză
27 Doamne-ferește
28 Soră și frate
29 Mortul fățarnic
30 Ai grijă
31 Lîna de aur
33 Mici exerciții pentru desființarea timpurilor la verb
34 Cîntec de Doamne-iartă
36 Convalescență
37 Haplea
38 Seară muzicală
40 Convertirea nebunului
42 Urma călătoriei
43 Sentiment măsurat cu o riglă
44 Țăranii
46 Rendez-vous
47 Cina cea de taină
48 Joc de noroc
49 Sfatul medicului
50 Miraj postum
51 Sîrma de aur
52 Fiți liniștiți
54 Ruguri
55 Exil
56 Elegia butoiului
57 Luceafăr corupt
58 Obrazul general
59 Mai arați
60 Valsul Ierihonului
61 Revelația evadatului
63 Dans
64 Munci și zile
65 Ușa
67 Crăciun

Addenda

71 Pîinea și circul (Discurs la Academia de Arte din Berlinul de Vest, 14-18 sept. 1988)

76 Interviu acordat ziarului Liberation (Gilles Schiller, 17 mar. 1989)

89 Scrisoare deschisă către președintele Uniunii Scriitorilor ( București, 21 mar. 1988)

97 A doua scrisoare deschisă (București, 22 iun. 1989)

101 Mamutul și literatura (Frankfurter Allgemeine Zeitung; 11 nov. 1989)

„România de astăzi” (RAȚIU 1975)

Ion Rațiu, România  de astăzi. Comunism sau independență?, ediția 2, Expres, 1991, 196 p.

Cuprins

V Prefață la ediția 2
VI Explicație
VIII Cuvântul autorului
IX Prefața ediției românești

Partea întâi - Comunismul la putere

1 I. PCR - o notă falsă a „Rapsodiei române”

4 II. Un mit  - trecutul de luptă al comuniștilor români

9 III. Gheorghe Gheorghiu Dej

13 IV. Canalul morții

17 V. În vârful piramidei

21 VI. Și a fost ziua a doua : industrializarea

24 VII. Lumina vine de la răsărit

Partea a doua: Pe panta naționalismului

29 I. Gura păcătosului adevăr grăiește

33 II. Prima confruntare

36 III. Duelul

40 IV. Șansă și abilitate

48 V. Naționalismul - aliatul uitat

56 VI. Chinezerii

60 VII. Incidentul Valev

64 VIII. Reconcilierea

67 IX. Ruptura

Partea a treia: Ceaușescu

75 I. Regele a murit! Trăiască regele!

77 II. Hai să dăm mînă cu mînă

81 III. Toate drumurile duc spre Vest

91 IV. Minirevoluția culturală

97 V. O atmosferă apăsătoare

103 VI. Cultul personalității

107 VII. Recuperări istorice

111 VIII. Exilații - o primejdie

119 IX. Misionarii partidului

122 X. Tribuna ipocriziei

124 XI. Reevaluări reciproce

130 XII. Întoarcerea fiului rătăcitor

136 XIII. Comis-voiajorul comunismului mondial

141 XIV. „Independența”: o afacere profitabilă

147 XV. Lozinci și spionaj

Partea a patra: Un stat totalitar

151 I. Vasalitate

156 II. Cezarul

164 III. Noua oligarhie: ștabii

169 IV. Tehnocrații

175 V. Supușii

181 VI. Geniul românesc

185 VII. Concluzii

coperta 4: I. R. aparține unei familii care a dat diplomați, oameni politici, prelați și cărturari. 

S-a născut la Turda în 1917 și a studiat la universitățile din Cluj, Munchen și Cambridge, dobândind două licențe, în drept și științe economice, precum și un doctorat în științe politice.

Diplomat, gazetar, activ în transporturi maritime și constrcuții imobiliare, președinte al Asociației Culturale a Românilor din Anglia ( 1965-1985), președinte al Uniuni Mondiale a Românilor Liberi de la înființare în 1984, I. R. este și autorul unor lucrări cu caracter juridic, politic și literar.

„România de astăzi”, apărută în engleză, franceză și poloneză în 1975, este o analiză obiectivă a regimului comunist instaurat în România după al doilea război mondial, până la data publicării cărții.

Nici o etapă sau fapt semnificativ din istoria acelor trei decenii - industrializarea, lupta pentru putere în sânul conducerii PCR, aservirea rusească, minirevoluția culturală, cultul personalității lui Ceaușescu - nici un aspect pregnant al politicii externe a guvernului dela București nu este neglijat.

Problema principală în dezbatere este „independența” României comuniste. A existat ea cu adevărat?  Dacă da, cum s-a explicat reintegrarea progresivă a țării în CAER și în Pactul de la  Varșovia din acei ani? Și dacă nu a existat, cum a fost posibil ca România să întrețină strînse relații economice și chiar politice cu Occidentul? Este tocmai ce încearcă să explice volumul de față.