Nietzsche, moartea lui Dumnezeu și istoria religiilor în societatea occidentală modernă (ELIADE 1969)

<
(...)
- Pentru că asta corespunde adevărului istoric! strigă Melania, nemaiizbutind să-și ascundă exasperarea. Vi s-a spus de atîtea ori că Adio! este o piesă istorică, adică rezumă întreaga istorie a religiilor.
- Gîndiți-vă la Nietzsche*! strigă directorul din mijlocul sălii. Cînd a proclamat el pentru prima oară moartea lui Dumnezeu? Pe la 1880-1882. Faceți socoteala...
- Asta înseamnă? întrebă o doamnă, încă tînără, distinsă, ridicîndu-se în picioare.
- Asta înseamnă, continuă directorul, că pentru dumneavoastră, care faceți parte din elita societății occidentale moderne, Dumnezeu a murit de mai bine de optzeci de ani. În concepția autorului, cortina se lasă o singură dată, ați înțeles cînd. Nu cînd moare un om, căci nu oamenii constituie obiectul istoriei religiilor. Ci cînd moare Dumnezeu, sau un dumnezeu, cum vreți s-o luați, În orice caz, în ce privește dumnezeul dumneavoastră, moartea lui a fost deja proclamată, de aceea cortina a fost lăsată înainte ca dumneavoastră să fi pătruns în sală...
(...)
- Trebuie să recunosc că aceasta este singurul amănunt care nu corespunde adevărului istoric, interveni directorul. Pentru că nu avem absolut nici o dovadă că, înainte de a muri, Dumnezeu și-a luat rămas bun de la oameni. Nici unul dintre toți cei care au proclamat și demonstrat moartea lui Dumnezeu n-a pretins că l-a auzit spunîndu-i Adio! În fond, asta face parte din destinul civilizației occidentale, că Dumnezeu, fie că a murit de moarte bună, fie că l-am omorît noi, nu ne-a spus nimic cînd a murit, nici măcat un singur cuvînt. Ca și cum noi, oamenii, făpturile lui, nici nu am fi existat! Și poate asta explică amărăciunea și resentimentele omului occidental modern. Căci, orice s-ar spune, e trist ca cineva în care ai crezut, la care te-ai rugat, pe care contai, să moară fără să-ți adreseze măcar un cuvînt. Chiar dacă explicația lui Nietzsche e justă, chiar dacă noi, oamenii, am ucis, pe Dumnezeu, e totuși trist că nu ne-a spus nimic înainte de a se despărți de noi...
- Asta e foarte adevărat, se auzi din mai mult părți.
- Dar autorul e de altă părere, reluă directorul. El crede că anumiți oameni, îndeosebi copii, dar și cîteva femei, l-au auzit cînd le-a șoptit: Adio! Și cum cu acest cuvînt se încheie istoria religiilor, cel puțin pentru noi, aici, în Occident, Adio! a  devenit și titlu piesei. Piesă în care, vă repet, e rezumată întreaga istorie a religiilor...
>

SURSA
Mircea Eliade, Adio!...: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. III - Pe strada Mîntuleasa..., ed. de S. Eugen, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 71-72.

NOTĂ M.T.
* Friederich Nietzsche (1844 Germania -1900 Germania) = Important filozof al secolului XIX. Pionierul curentului existențialist. Volumul „Știința veselă”, publicat în 1881, conține celebra exclamație „Dumnezeu a murit!” (https://socioumane.wordpress.com/2013/09/01/nietzsche-critic-al-crestinismului-semnificatia-sintagmei-dumnezeu-a-murit-supraomul-der-ubermensch-liliana-cantemir/)

Tânăr intelectual autodidact versus clasa muncitoare în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
Într-o zi Martin* se întîlni la Oakland**, pe stradă, cu Gertrude și află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume că Bernard Higginbotham*** era furios pe el fiindcă-l făcuse de rîsul lumii și interzisese să le mai calce vreodată pragul.
- De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. Du-te undeva mai departe, găsește-ți o slujbă și apucă-te serios de treabă. Mai tîrziu cînd o trece toată zarva, ai să poți veni înapoi.
Martin clătină din cap, dar nu-i dădu nici o explicație. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimînta adînca prăpastie intelectuală ce se căscase între el și ai lui. Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană**** - față de socialism*****. Nu existau destule cuvinte în limba engleză și în nici o altă limbă, cu ajutorul căreia să-i poată face pe oamenii aceștia să înțeleagă atitudinea și purtarea lui. Cea mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-și găsi o slujbă. Acesta era primul și ultimul lor cuvînt. La asta se reducea bagajul lor intelectual. Ia-ți o slujbă! Apucă-te de muncă! Sclavi, sărmani și mărginiți, se gîndea el în vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea aparține celor puternici. Sclavii sînt obsedați de propria lor servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în fața căruia se prosternau și se închinau.
Clătină din nou din cap cînd Gertrude îi oferi niște bani, deși știa bine că în aceeași zi trebuia să facă un drum pînă la muntele de pietate******.
(...)
Gertrude plecă plîngînd zgomotos, iar Martin simți cum durerea i se revarsă în toată ființa, la vederea trupului mătăhălos și dizgrațios al surorii lui. Pe cînd o priveacum se îndepărtează, i se păru că edificiul nietzscheean se clatină și troznește din încheieturi. Luată în abstract, noțiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona de loc, dar cînd era vorba de propria lui familie lucrurile nu mai stăteau chiar așa. Și cu toate astea, dacă a existat vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, Gertrude. În fața acestui paradox zîmbi cu amărăciune. Teribil nietzscheean mai era și el, dacă îngăduia ca concepțiile intelectuale fundmentale să-i fie zdruncinate de cel dintîi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în suflet - ba mai mult decît atît, să fie zdruncinate de însăși concepțiile morale ale sclavilor, căci mila lui față de sora lui nu era decît un sentimentalism de sclav. Adevărații oameni aleși sînt mai presus de milă și sentimentalisme. Mila și compasiunea s-au zămislit în bordeiele subpămîntene ale sclavilor și nu erau nimic altceva decît rezultatul spaimei și sudorii nenorociților, slăbănogilor și neputincioșilor.

>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 418-419.

NOTE M.T.
* Martin Eden = Tânăr marinar care, stimulat de dragostea pentru o studentă la literatură din burghezia urbană americană, se transformă într-un intelectual autodidact, marcat însă de faptul că scrierile sale literare nu erau încă publicate de presă și edituri și recunoscute de critică. La o reuniune publică a socialiștilor combate ideile acestora de pe pozițiile filozofilor F. Nietzsche și H. Spencer, dar un reporter lipsit de evenimente și cultură politică denaturează în articolul său discursul lui Martin, prezentîndu-l ca un socialist, fapt ce-i va aduce oprobiul social.
** Oakland = Oakland și Berkeley sînt două orașe astăzi aproape contopite, separate de San Francisco doar prin golful cu același nume, pe țărmul căruia sunt  așezate toate trei. (n.1 / p. 38)
*** Soțul surorii lui Martin.
**** Friederich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german care a opus creștinismului ideea „afirmării vieții” (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/).
***** Socialism = Doctrină politică de stînga din secolul XIX (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551569/socialism).
****** Casă de amanet.

„Riscul în cultură” (BREBAN 1997)

 Nicolae Breban, Riscul în cultură, Polirom/Plural, București, 1997, 300 p.

5 Cuvânt înainte

9 Riscul în cultură

17 Necesitatea opoziției

27 Provocarea estetică

51 Din nou despre riscul în cultură

56 Caragiale contra lui Mitică

69 Mediocritatea ca boală

100 O cultură uitată

108 Stafiile și farmecul exilului

155 Exilul intern

163 Exilul (luptele intestine)

178 Resentimentul

209 Fețele autorității

217 Autoritatea maestrului
217 Utopia praxisului
219 Iisus - primul personaj modern

235 Forța exemplului 
 245 Instituțiile
249 Un autor modern: Friedrich Nietzsche
257 Necesitatea opoziției
265 Das eine Europa 
270 Cazul Lucian Blaga

283 Addenda: Discurs la ținut la redacția revistei „Orizont”, în decembrie 1996. 

Cartea IV: Fantasmele sfârșitului de mileniu, poate la fel de terifiante precum ale celui anterior își fac simțită prezența pentru cel care, având drept mod de a fi cultura, meditează asupra semnificațiilor acestora. Valoarea - categorie esențială în orizontul culturii și al creației - nu se supune doar criteriilor utilității și plăcerii, ci stă mai degrabă sub semnul riscului, cu toate ipostazele pe care le poartă cu sine: ratare, boală, ridicol, îndoială, singurătate, suferință, destin. Toate acestea rămân a fi mărci ale autenticității și, de ce nu, ale unui nou umanism.

„Să spunem da vieții, să ne reîntoarcem la valorile prezentului, aici și acum, obosiți de atâtea utopii ce săvârșesc violențe inimaginabile în numele unei vieți de dincolo de moarte sau de dincolo de prezent. Să redescoperim bucuria de a trăi, să redăm individului întreaga sa valoare, scoțându-l din turma aceea indistinctă, din massă, conceput demagogic și comod instrument în mâna oricărui profitor social, a oricărui tiran.” (Nicolae Breban)