Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta intelectual. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta intelectual. Afișați toate postările

luni, 20 aprilie 2015

Modernism versus tradiționalism în literatura română la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
La cafeneaua „Kubler”*, intelectualii sînt împărțiți în două tabere: tradiționaliștii și moderniștii. Tradiționaliștii sînt siniștri. Moderniștii sînt caraghioși. Fiecare tabără își are mesele ei, unde se discută tot așa de zgomotos și se consumă tot așa de timid. Discuțiile și consumațiile lor, însă, au un punct comun. Plictisesc deopotrivă - discuțiile pe clienți serioși, iar consumațiile pe chelnerii zeloși. Majoritate intelectualilor discută în vînt și consumă pe credit. Tradiționaliști, însă, sau moderniști, toți intelectualii de la „Kubler” sînt boemi. Clienții car eobișnuiesc să-și plătească totdeauna consumația se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. În schimb, papa Kubler îi apreciază și îi îi cultivă ca pe niște de buruieni de leac. Pe vremuri, făcuse și el pe intelectualul la Heidelberg**. Astăzi, însă, se ocupă cu lucruri mai serioase. Are o cafenea, un hotel, o colecție de pipe și cîteva icoane vechi, iar în orele libere se duce să pescuiască prin locurile din jurul Bucureștilor. Știe tot felul de lucruri. Știe mai mult ca toți clienții săi la un loc. Știe, bunăoară, că „peștele mare cu rîma mică se prinde”. Și ca dovadă că este așa, majoritatea clienților cu plată nu vin la cafeneaua lui papa Kubler de dragul consumațiilor, ci mai mult de dragul celor cîțiva chibiți intelectuali. Papa Kubler are monopolul chibiților din București. În cafeneaua lui, al anumite ore, te poți distra mai bine și mai ieftin decît la orice alt spectacol.
Tot de dragul  lor am intrat și eu pentru prima dată în cafeneaua „Kubler”. La început, după cum era natural, am văzut pe intelectualii din tabăra tradiționalistă, car enu vorbeau decît despre Creangă, Eminescu și încă alte două mari entități intelectuale contemporane: un profesor de istorie cu barba neagră*** și un poet cu plete blonde****. Mai tîrziu, însă, tabăra tradiționaliștilor s-a împărțit în două. Una a rămas cu istoricul, iar alta numai cu poetul.
În tabăra moderniștilor am fost introdus de un pictor ratat, pe care îl cunoscusem întîmplător la Paris,, unde nimerise probabil din greșeală, după ce fugise din Munchen. Fiindcă n-avea bani ca să se întoarcă în țară, îmi propusese să-mi zugrăvească mobila din odaia de culcare cu chipuri de femei goale - de altfel singura sa lucrare mai serioasă. De atunci și pînă ce l-am întîlnit din nou în București na mai lucrase nimic. Probabil nu fusese un pictor propriu-zis. Dovadă că la București nu mai făcea pictură. Făcea pe intelectualul în tabăra moderniștilor de la „Kubler”. Eu însă, deși trecusem dintr-o tabără în alta, nu-mi puteam totuși da seama dacă sînt sau nu un intelect adevărat.
Într-o zi, moderniștii mă roagă să le împrumut pe Baudelaire*****, pe care nu-l citiseră încă, și pe Rimbaud******, Laforgue*******, Corbiere********, Aloisus Bertrand********* și contele de Lautreamont**********. Din ziua aceea, însă, mi-am căpătat beleaua cu ei. Pînă atunci trăiseră ca niște frați buni și se manifestaseră în devălmășie intelectuală, fără ca vreunul din ei să-și fi bănuit bănuit vreodată confratele că ar putea avea mai mult talent ca el. De data asta, însă, intrase dihonia între ei... Se hotărîseră să-și aleagă și ei, ca la Paris, un șef - un șef de școală, bineînțeles, care să le îndrepte versurile și să-i proclame geniali. Șeful  însă nu se putea alege, fiindcă fiecare din ei vrea să fie el șeful celorlalți. Rezultatul a fost că tabăra moderniștilor s-a împărțit și ea, dar nu în două numai, ca tabăra tradiționaliștilor, ci în vreo douăsprezece grupulețe, unele formate chiar dintr-un singur intelectual numai. 
Nu știu cum s-a făcut, dar cu ocazia asta, eu am rămas pe dinafară. De altfel, de mine nici nu fusese vorba. Eu nu eram încă intelectual. Eram un simplu agent de legătură între intelectualii din București și cei din apusul Europei. După cîteva luni, după ce m-am văzut iar în posesia cărților mele, m-am jurat să nu mai inițiez în secretele bibliotecii mele pe nici unul din intelectualii de la ”Kubler”.
De cînd însă am rămas iar singur, mă simt parcă mai bine ca în mijlocul lor.  Mie, personal, situația aceasta îmi convenea de minune. Dar în cafenea nu poți sta tot timpul numai tu singur la o masă. Cîtva timp, fiecare din ei mă somaseră să mă pronunț categoric. Ce sînt eu? tradiționalist sau modernist?... Trebuia deci să mă alătur numaidecît sau de unii, sau de alții. Dar de cine?... Dacă n-ar fi fost decît două tabere, poate că m-aș fi hotărît imediat. Din douăsprezece, însă, e greu de ales. În asemenea cazuri, cea mai bună soluție este să rămîi independent.
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 205-209.

NOTE M.T.
* „Kubler” = Cafenea la parterul hotelului Imperial, situat lângă Palatul Regal. (http://destinatii.liternet.ro/articol/120/Krikor-H-Zambaccian/Mediul-artistic-si-literar-dintre-cele-doua-razboaie-mondiale.html) (http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2012/02/lunga-poveste-de-dragoste-dintre-bucuresteni-si-cafeaua-4/)
** Heidelberg = Cea mai veche universitate din Germania, fondată în 1386. (http://www.infotour.ro/ghid-turistic/cladiri-si-turnuri/universitatea-veche-din-heidelberg-2355)
*** Nicolae Iorga.
**** George Coșbuc (?)
***** Charles Baudelaire (1821 - 1867) = Poet francez care a revoluționat lirica europeană. (http://www.charlesbaudelaire.co.uk/html/biography.html)
****** Jean Rimbaud (1854 - 1891) = Poet francez precursor al simbolismului. (http://www.mag4.net/Rimbaud/Biography.html)
******* Jules Laforgue (1860-1887) = Poet francez simbolist și impresionist. (http://www.laforgue.org/#vie)
******** Tristan Corbiere (1845-1875) = Poet francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/137210/Tristan-Corbiere)
********* Aloisus Bertrand (1807-1841) = Poet francez pionier al poeziei în proză. Precursor al simboliștilor și suprarealiștilor. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/62865/Aloysius-Bertrand)
********** Isidor Ducasse, conte Lautreamont (1846-1870) = Poet francez precursor al suprarealismului și situaționismului. (http://www.cavi.univ-paris3.fr/phalese/Maldororhtml/documents/Biographie.htm) 

duminică, 19 aprilie 2015

București versus Paris în lumea intelectualilor români de la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
La Paris, românii intelectuali se adunau la cafeneau Vachette. La București, se adună la cafeneaua „Kubler”. În genere, intelectualii sînt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alții, și atîta tot. De obicei, discuțiile astea țin de dimineața pînă seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta și cîteodată continuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecății lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sînt foarte exigenți. La Paris, ca și la București, de îndată ce se strîng doi-trei în jurul unei mese, se și constituie într-un fel de curte supremă, care condamnă fără milă aproape întreaga activitatea omenească. Noroc, însă, că omnipotența lor nu merge decît pînă la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populația planetei noastre ar fi diminuată în mod simțitor. N-ar mai rămînea pe lume decît intelectualii de cafenea.
Mărturisesc, totuși, că pe intelectualii din București îi prefer intelectualilor români de la Paris. În țara ta cel puțin ai dreptul să faci tot ce vrei, chiar cînd n-ai face propriu-zis nimic de seamă. La Paris, însă, cred că este o lipsă de bun-simț să nu faci nimic absolut, ani de-a rîndul, cînd toată lumea se străduiește să facă în fiecare clipă cîte ceva. Poate acesta e și motivul pentru care m-am hotărît și eu să plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama că n-am să pot face și eu nimic.
În țară, însă, e altceva. În țară sînt parcă alt om. Deși la București mă simt tot atît de străin ca și la Paris, faptul, însă, că de data asta mă găsesc în țara mea mă face să-mi afișez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sînt un om voiajat... Cunosc două țări complet, pe dinafară, și alte patru suficient ca să pot face la nevoie pe profesorul de geografie. În liceu, de altfel, la geografie am fost printre cei dintîi în toate clasele... Să nu mai vorbim, însă, de ce a fost. Deocamdată mă interesează cine sînt și poate chiar ceva mai mult... cine am să fiu.
La cafeneaua „Kluber”, bunăoara, am început să fiu și eu cineva. Sînt aproape la fel ca ceilalți. Nu știu încă ce părere au de mine intelectualii din București. Cei mai mulți, însă, par a se interesa de mine mai mult decît intelectualii din Paris. De altfel, aceia mi-e teamă că nici nu erau intelectuali adevărați. Încep să cred că, deși corigent la limba română, dintre toți studenții români de la Paris eu eram singurul intelectual. Restul erau numai studenți eminenți, sau numai stîlpi de cafenea... Teatre, însă, concerte, conferințe, expoziții de artă... i-a ferit Dumnezeu și pe unii, și pe alții...
Bine că am plecat la timp. Față de Paris, Bucureștii sînt un fel de pămînt virgin, pe care îl poți cultiva cum îți place. N-ai decît să arunci în vînt o mînă de semințe selecționate, și recolta e gata... Nu-ți trebuie nici plug, nici greblă, nici sapă... Soarele și ploaia pătrund în pămînt mai adînc decît orice fel de unealtă manuală. Așa e pămîntul țării noastre. Cîteodată îl faci să rodească numai cu gîndul, cu voința, cu entuziasmul... Păcat că intelectualii de la București nu se ocupă și cu agricultura. Țăranii sînt proști - nu știu ce să facă cu rodul pămîntului lor. Mănîncă mămăligă și umblă desculți. Intelectualii, însă, beau capuținere și umblă cu tocurile scîlciate.
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 206-208.

joi, 30 octombrie 2014

Profesor de istorie versus moarte în România interbelică (CĂLINESCU 1933)

<
(...)
Obsesia sterilităţii deschise deodată în conştiinţa lui Silivestru o problemă pe care n-o înfruntase niciodată în faţă: moartea. La început îl nelinişti, şi încetul cu încetul îl teroriză sub forma extincţiei. Nu putea pricepe cum el, care trăia şi gîndea, avea să devin nimic. Acest nimic îl îngrozi întîi fiziceşte. Să nu mai simtă, să nu mai respire, să n-audă, să nu vadă, iată lucruri neinteligibile. Oricît somnul şi leşinul i-ar fi demonstrat posibilitatea inexistenţei, trupul, încă zdravăn, se cutremura la gîndul golului etern. Începu să se exerciteze pentru repaosul veşnic, încercînd să se anuleze parţial sau să regăsească în conştiinţa lui un moment de nulitate. Se întindea pe pat cu mîinile pe piept şi-şi încetinea voit pulsaţiile sîngelui, respirînd din ce în ce mai lent. O răceală îi cuprindea vîrfurile membrelor, tîmplele îi zvîcneau şi plămînul comprimat îl înăbuşea aşa de tare, încît, nemaiputînd rezista, respira o dată larg, umflînd tot coşul pieptului. În loc să însă ca această experienţă să facă să-l facă să iubească viaţa, îl umplea şi mai mult de teroare. Se gîndea că timpul alerga vertiginos şi că în curînd nu va mai putea, voind, să reumfle plămînul. Atunci se va petrece acea surpare groaznică în gol, acel înec în nimic pe care nu-l va putea amîna şi care îl va împiedica să ştie măcar că a  murit. A muri! Dar acest cuvînt era înspăimîntător! Niciodată nu meditase bine la soarta umană şi nu înţelesese în moartea altuia destinul irevocabil ce-l pîndea. Moartea fusese pentru el o vorbă goală, amintirea unui om saza a unei ceremonii, şi avusese, ca şi copiii în genere, ca şi surorile lui, sentimentul că e un fenomen fabulos, cu totul îndepărtat. Avea totuşi cincizeci de ani, şi de la această vîrstă oamenii încep să moară. Silivestru deschidea cu febrilitate Universul* la anunţurile mortuare, ca să se convingă că oamenii mor la o sută, două sute şi mai multe de ani. Dar decedaţii aveau 18, 30, 41, 52 de ani, rar mai mult, ceea ce însemna că el ajunsese de mult în raza morţii.
Silivestru se strădui să găsească în conștiință momentul cel mai blînd pentru înțelegerea morții. Încă din copilărie avusese oroarea extincției, și la gîndul de a-și pierde toate simțurile pentru cîteva ore se îndărătnicea să nu doarmă, de teama unui somn fără vise. Acest somn așa de firesc în timpul fuincțiunii lui îl înspăimînta a doua zi la analiză. Silivestru avea oroare de gol, de inexistent, și somnul îi plăcea numai cînd îl fura. În forma stupefiantă a somnului vru să găsească o analogie împăciuitoare a morții. Într-adevăr, după o zi întreagă de alergături în copilărie, de trudă la maturitate, i se întîmpla nu rareori „să pice de somn”, să simtă neputința de a mai suporta imaginea lumii, nevoia de a intra în neant. Acest somn era plăcere, și dacă neființa morții era de natura aceasta, atunci ea era suportabilă. Alteori, în copilărie mai ales, după un somn greu, se simțea cuprins de trîndăvie și de voluptatea de a se întoarce din nou în întuneric, fără nevoia fiziologică a odihnei. Atunci închidea ochii cu putere, se încolăcea, asfixiindu-se, sub plapumă, și luînd instictiv forma atît de recentă a fetusului din uter, trăia din căldură și nimic, pînă ce mamă-sa îi smulgea plapuma de pe el și-l transforma subit în ființă evoluată. Pe atunci Silivestru înțelegea foarte bine existența rîmelor, a cîrtițelor, a peștilor, a animalelor tăcute și aproape inconștiente de sine, și noaptea visa chiar că este una din aceste ființe. Încearcă și acum să-și reducă conștiința pînă la recea stupiditate a unei rîme, dar conștiința era acum un fenomen dureros de acut și ireductibil, și cu cît o analiza mai mult, cu atît ea se umfla cu flăcări mai mari, făcîndu-i cu neputință acceptarea neantului. Cînd un pahar de vin îi încălzea inima și creierul îi dădea acea voluptate panteistică ce face ideea morții dulce, avea un început de înțelegere pentru fenomenul decesului. Extincția i se părea grozavă numai fiindcă era bruscă. Dacă însă fiecare element al conștiinței s-ar fi stins pe rînd, ca lumînările unui mare sfeșnic, atunci intrarea în nimic s-ar fi petrecut cu aceeași bucurie vitală cu care pruncul se desface din viscerele matern. Silivestru începu să moară ipotetic în acest chip: întîi renunța la orice gînd despre lumea înconjurătoare, și, întins în pat, în obscuritatea vesperală a odăii, trăi numai fiziologicește, respirînd și fixînd pe sub pleoape un nucleu negru de neant. Dacă ar fi stat așa multă vreme - fără să știe că moare - orice legături cu lumea înconjurătoare s-ar fi rupt și ar fi rămas ca într-o barcă părăsită pe un ocean de nimic. Atunc somnul l-ar fi cuprins, transformîndu-l într-un vis confuz, asemeni gîndului divin ce plutise peste ape înainte de facerea lumii. Visul s-ar fi subțiat și el ca un fum și dispariția s-ar fi făcut pe nesimțite și pentru totdeauna. Cînd însă gîndul lui Silivestru ajungea la acest punct suprem, conștiința zbucnea brusc înspăimîntată. Pentru ca acest proces de degradare a vieții să se întîmple fără revolte, ar fi trebuit ca conștiința să se prefacă de la sine cu vremea și să se piardă tăria analitică. Așa se întîmplă cu bătrînii care refac invers drumul spre nivelul copilăriei,pierzînd inteligența, afecțiunile, dorințele și rămînînd într-o imbecilitate vecină cu somnul. Dacă oamenii ar fi trecut rînd pe rînd în stadiul animalelor de pe întreaga scară zoologică, scoborîndu-se pînă la amibe și apoi către plante, moartea aceasta prin metamorfoză n=ar fi avut nimic grozav. Dar căderea bruscă din sîmburele de foc al conștiinței în nimicul fizic al pămîntului îl cutremura. Nici măcar speranța morții naturale, prin îmbătrînire, așa de posibilă în familia lui, unde Iaca murise centenară, nu-l mîngîia, fiindcă acum conștiința îi era așa de dureros ascuțită, încît îl treceau sudorile la gîndul că tot ce iubise în viață avea să-l lase indiferent. Chiar regresiunea cu imaginația spre copilărie îl îndurera. Acum n-ar mai fi vrut - fiind ce era - să redevină copil. I se părea absurd să se revadă prunc printre cărțile strînse în rafturi și să nu înțeleagă ce cuprind, tot așa cum i s-ar fi părut curios să devină vrabie și să nu mai știe că există disciplinele istoriei și geografiei. Conștiința e un fenomen ireductibil, și cu cît Silivestru o scruta, cu atît ea durea.
Neputînd să gîndească extincția și nimicul, Silivestru introducea în meditația lui despre moarte elemente fizice externe ce nu-i aparțineau propriu-zis și care presupuneau dăinuirea sub formă latentă a mai tuturor simțurilor. Așa, de pildă, îl făcea să sufere nemișcarea morții, deși, nemaiavînd conștiința mișcării, n-ar mai fi avut-o nici pe aceea relativă a rigidității. Moartea pe ninsoare sau pe ploaie îl cutremura. Simțeaa dinainte degerăturile membrelor, pietrificarea și învinețirea lor la ger, căderea în pămîntul înghețat și împulberat cu zăpadă. Ploaia și umiditatea autumnală îi descompunea trupul, dinainte, în imaginație. Noroiul se întindea pe el, îl pătrundea în gură și în ochi, îl veștejea ca pe o frunză, apoi îl umfla, îl putrezea și-l umplea de viermi. De-ar fi căzut viu într-un canal, într-o hazna de murdării, soarta nu i s-ar fi părut mai grozavă decît această dospire subterană, pe care o vedea cu ochii de dincoace. Incinerația străveche i se înfățișa mai blîndă decît înhumația, dar și acolo oroarea de coacere îl tortura. Se apropia de gura ardentă a sobei spre a înfrunta marile temperaturi, dar se trăgea repede înapoi, doritor de răceală și integritate.
Examinînd mereu și cu febrilitate problema morții, Silivestru izbuti să disocieze oroarea absurdă a simțurilor carnale de simțul dincolo, care fără îndoială era indiferent față de agenții fizici. Acum extincția i se părea un moment secundar și-l chinuia numai forma existenței sau inexistenței după deces. El nu credea în suflet, în viața viitoare și în rai nu fiindcă ar fi ajuns la această concluzie pe cale dialectică, ci fiindcă instinctul îi spunea că moartea însemană anularea oricărei conștiințe de sine. Această presimțire găsea sprijin chiar în meditație. „Este cu neputință ca sufletul să existe, își zicea el. Eu vreau ca spiritul meu să dăinuie mai departe, cu tot ce alcătuiește esența lui: cu dragostea și cu ura, cu foamea și cu setea, cu căldura și cu frigul. Dar fără trup aceste funcțiuni n-au nici o probabilitare de a fi și fiindcă nu mai este aparatul care să le producă, și fiindcă nu mai au un scop. Atunci ar însemna ca țipătul pe care îl scoatem în momentul nașterii durează, independent, în eternitate. Fără organele coporale, sufletul nu este nimic. Dar presupunînd totuși că funcțiunea creierului nostru durează și după uscarea țestei, ar trebui ca și păsările, și peștii, și cîinii, și toate animalele cu o conștiință să aibă o viață viitoare, ceea ce nimeni nu crede. Dacă, prin urmare, pisica această neagră care se freacă de umărul meu, murind, intră în nimic, nimicul este cu putință, și atît e de ajuns ca instinctul nostru să presimtă absurditatea sufletului nefuncțional.”
Silivestru mai avea însă o speranţă, fundată pe nişte speculaţii filozofice originale. El îşi zicea că în univers existenţă permanentă, una şi multiplă în acelaşi timp, adică abstracţia în totalitatea ei, şi individuală în diferite aspecte.Cînd un om moare, piere o conştiinţă individuală, dar în univers rămîne tot atîta conştiinţă, după cum pierind un val, în albia lacului rămîne tot apă. Noi vedem numai cadavrul, dar nimeni nu ştie că a murit,pierind numai unele determinaţiuni istorice şi rămînînd acelaşi suflet, acelaşi sentiment de a exista în cei rămaşi. Cu alte cuvinte, lumea va avea totdeauna atîta suflet cîtă conştiinţă de sine şi moartea nu e decît un fenomen, adică o aparenţă. În momentul chiar în care un om îşi dă duhul, un copil se naşte, şi cele două acte pot fi aşa de bine îmbinate între ele încît între o existenţă şi alta să nu fie nici o clipă de moarte.
Silivestru căzu însă repede la întristare, recunoscînd că omenirea e un fenomen recent şi a fost o eră pur geologico-minerală, în care conştiinţa n-a existat. El speră atunci într-un suflu universal din care omul iese şi în care cade, fără întreruperi de întuneric pur. Bunăoară, îşi închipuia că în momentul morţii, redevenit corp fizic, ar fi intrat în sensibilitatea luminilor siderale şi ar fi simţit zgomotul şi mişcarea stelelor, sau că, putrezit în pămînt, ar fi redevenit ierburile şi scaieţii crescuţi din el şi s-ar fi înfiorat în obscuritate de picurii ploii.
Dar chiar această ipoteză a continuităţii între toate simţurile lumii nu-l satisfăcea. N-ar fi vrut ca murind, de pildă, să rămînă pe lume sub chipul tantei Ghencea, sau pierînd sub chipul omenirii să rămînă în stadiul animalelor inferioare. Silivestru voia să fie el, şi dacă l-ar fi întrebat cineva ce ar fi vrut să fie, de n-ar fi fost el, ar fi răspuns că nu dorea altceva decît să fie ceea ce este. Aşa fiind, orice fel de abstracţiuni filozofice îl lăsau rece, şi presimţind că nici o religie, nici filozofie nu putea să-i promită că va răsmîne neschimbat, aşa cum este, Silivestru fu cuprins de mîhnire şi de silă de viaţă, şi atîta dorinţă de a trăi îl făcu să dorească moartea.
Fiind mai mult istoric decît filozof, Silivestru nu căuta să-şi satisfacă raţiunea şi nu umbla după convingeri. În el sufereau simţurile, inima, sufletul tot de oroarea morţii, şi nu făcea altceva decît să dibuie o stare de conştiinţă prielnică pentru moarte.
Cînd se împăca cu ideea neantului privit ca un somn lung, se răscula de incomensurabilitatea lui. După moartea lui avea să treacă o sută de ani, o mie, un milion, pămîntul avea să se zbîrcească şi să îngheţe, stelele aveau să cadă în haos, ca scînteile unei torţe pe sfîrşit, şi apoi totul s-ar fi stins fără sunet, ca într-o vată, şi apoi tot aşa la infinit; iar el, Silivestru, n-ar mai fi ieşit niciodată din gol. Fără îndoială că intelectualul din el îşi dădea seama de absurditatea şi sterilitatea unor asemenea preocupări, dar omul era obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui.
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Acest vers al lui Vlahuţă impresionă acum pe Silivestru ca o sentinţă de foc, deşi înainte i se păruse o vorbă goală, poetică. El încercă să ucidă spaima eternităţii, analizînd veşnicia prenatală, de care nimeni nu se îngrozea. Dar între aceste două infinituri era o  mare deosebire. Căci una este să te scoli dintr-un somn lung şi odihnitor, şi alta să cazi într-un leşin greu. Prăpastia nu te înspăimîntă văzută de jos, din poale, ci pe vîrf, şi Silivestru înţelegea naşterea din genuni, dar nu suferea gîndul veşnicei nefiinţe.
La început lentă, meditativă, obsesia morţii deveni atît de violentă la Silivestru, încît, ca să nu fie prins de moarte, se gîndi să o preîntîmpine. Şi astfel ideea sinuciderii prinse rădăcini din ce în ce mai puternice în el, pînă ce se prefăcu în hotărîre nestrămutată. Din acel moment orice groază de infinit îi dispăru şi, redevenit calm, sociabil şi chiar viclean, Silivestru nu mai cugetă decît la tehnica morţii.
(...)
>

SURSA
George Călinescu, Cartea nunţii, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 45, Bucureşti, 1972, p. 265 - 272.

joi, 11 septembrie 2014

Filosoful grec antic Diogen Laerțiu despre predecesorul său Epicur (IBRĂILEANU 1933)

<
(...)
Dar azi am recetit paginile lui Diogen Laerțiul* despre Epicur**. Ataraxele***. „Apatie”... Frica de acșiune a omului lipsit de energie impulsivă... Teroarea de răspundere a intelectualului prea lucid și prea mult preocupat de urmările faptelor lui. Decadența Greciei****. Antipodul „bestiei blonde”. „L`homme , ivre d`une hombre qui passe, porte toujours le chatiment d`avoir voulu changer le place...” (1). Indulgent cu alții, sever cu el însuși. Inspiratorul tuturor endemonologiilor***** amabil-pesimiste. Neînțelese de proști și de porci, care traduc „plăcerea” lui subtilă și detașată în plăcerea lor trivială și-l stropesc cu noroiul indignării lor ipocrite.
(...)

(1) „Omul amăgit de-o umbră care trece, își poartă necontenit osînda de-a fi voit să-și schimbe locul...” (fr.)
>

SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 9.

NOTE M.T.
* Diogen Laerțiul (sec III d.H.) = Filosof grec din Asia Mică (Turcia) (http://epistematic.blogspot.ro/2012/03/diogenes-laertios-despre-vietile-si.html)
** Epicur (341-270 î.H.) =  Filosof grec din insula Samos. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/epicur-o-filosofie-placerii-supreme)
*** Ataraxie = 1. (Med.) Stare bolnăvicioasă de pasivitate a unui organ sau a unei funcțiuni. 2. Concepție filosofică idealistă din Antichitate care susținea că omul trebuie să tindă spre o stare de perfectă liniște sufletească prin detașarea de frământările lumii. – Din fr. ataraxie. (http://dexonline.ro/definitie/ataraxie)
**** Victoria regelui macedonean Filip II la Cheroneea în 338 î.H. aduce orașele-stat grecești sub hegemonia Macedoniei, iar victoria romană de la Pidna din 168 î. H. împotriva macedonenilor, transformă Grecia antică în provincie romană.
***** Eudemonologie =  (Liv.) Raționament, discuție în jurul problemei fericirii. [Pron. e-u-, gen. -iei. / cf. fr. eudémonologie, it. eudemonologia] (http://dexonline.ro/definitie/eudemonologie/paradigma)

duminică, 10 august 2014

UMOR Ce sunt părinţii voştri?

La şcoală, în prima zi, profesoara întreabă despre meseriile părinţilor.
Gigel:
- Tata e muncitor!
- Atunci stai în prima bancă, Gigel! Aşa spune şi partidul: muncitori, ţărani, intelectuali.
Ionel:
- Tata e măcelar!
- Gigel, treci tu în banca a doua, iar tu, Ionel, în prima bancă!
Faza se repetă cu diverşi copii, cu părinţi cu meserii dintre cele mai interesante. Se ajunge şi la Bulă.
- Tata e la Securitate !
- Atunci, Bulă, tu o să stai în prima bancă! Dar, Bulă, ce face tatăl tău acolo?
- Nu ştiu, aseară l-au luat!


''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 15 iunie 2013

miercuri, 9 iulie 2014

Secretar de ministru în România interbelică (ARGHEZI)

<
Devenisem în tinerețe secretarul de încredere al unui ministru. Eram destul de inteligent, elastic și activ și mă pricepeam să scap insensibil pe patron de relațiile inutile. Numesc relații inutile toate aceel contacte și încercări de care niciun om de guvern nu este scutit, interpretate la rubrica intereselor noastre politice cu o cifră de neant. Zic intereselor noastre, pentru că activitatea mi se identificase cu necesitățile marelui bărbat, pe care îl serveam, și în inima mea vibrau, ca într-o centrală cu numere infinite, toate soneriile partidului respectiv.
Buna mea creștere constituie un tampon între plictiselile, cîteodată violent erupte, ale ministrului și vizitatorul eliminat. Învățasem prudența de a îndulci, în ceea ce privea pe solicitator, rigorile provizorii. Mi s-au întîmplat să fiu brusc delegat să caut pe un cetățean, care, după hotărîrea momentană a ministrului, trebuia înlăturat cu doi ani mai înainte, și de mai multe ori patronul s-a văzut întemeiat să mulțumească succeselor mele de tact. După observații la sursă, politica nu consistă în a emite și a respecta idei, principii și programe, ci în a cultiva un echilibru. Uneori cel din urmă dintre proști se transformă, în mîinile bărbatului politic, în calitate concretă.
Așa de pildă, la fereastra ministerelor gravitează pîlcuri de sateliți, de-o formație, într-altfel inexplicabilă, tineri precoci, personalități de berărie, similirevoluționari, intelectuali. Să nu-i supărărm niciodată! Politica păstrează oamenii de tot calibrul, ca bunul gospodar cuiele ruginite și sfoara. În politică există meșteșugul bucătarului de a întrebuința pentru o trufanda recentă rămășițele și curățiturile de pe zgîrciuri și unelte, și numai în dependințele teatrului se mai văd personagiile stranii și complicate din subsolul cîrmuitorului de oameni. Insul, asemănător cîinelui pribeag, evoluează, prin labirintul Statului, cu chelie și chică de jurîmprejur, și cu ghiozdan, alături de tinerețea guturală și sclipitoare, sosită din Paris. Costumul de import, cu umerii perpendiculari pe guler și de trei ori mai lați decît șoldul, încheiat în triunghi, ca un zmeu, stă de vorbă cu pantalonul fără nasturi, cu blana jerpelită, cu pardesiul bolnav, schimbînd opinii, impresii și fumuri de țigare.
De altfel, panașul țigării este emblematic și ține de psihologie. Un solicitator care vine să ceară parale pentru o lucrare politică, socială, națională, de cea mai mare însemnătate, apare încălțat într-o copită scîlcie nămoloasă și își golește accelerat nasul sau tamponează laptele ochilor, covăsit în colțuri, cu o batistă de contraste, cocoloșită ghem, ca un sfert de ziar. Dacă aprinde o țigare, luată de la un vecin, în anticamera ministrului, populată cu provincie și capitală, el arborează un prestigiu compatibil cu conștiința de sineș integrală, și pe făptura lui insignifiantă și orgolioasă lipește un afiș, un prospect, o declarație de superioare egalități. Pe mine, care nu am fumat niciodată, acest fum ieftin și al solicitatorilor conștienți și valoroși m-a sufocat, însă am surîs întotdeauna, ca și cum păstram exclusiv plăcerea, pentru mine, de a fuma din nou și colectiv vapoarea de nicotină trecută prin gîtlejul lor puturos. Mai mult, vizitatorilor noștri le distribuiam cadouri indirecte, cutii de chibrituri, presărate, în dezordine printre hîrtii pe biurouri. Ei aprindeau, șterpelind cîte o cutie. Astfel, în buzunarul audienților noștri, noi introduceam un obiect care nu le aparținea, plătit de noi, căpătînd, în baza rezervei mintale și a speculațiunii asupra lucrului în sine, noțiunea compensativă că dacă nu vom izbuti să-i satisfacem - regulă aproape generală - le-am dat în schimb ceva, un motiv, o cutie de chibrituri nu mai multe. Unii solicitatori ne vizitau, cu asiduitate și fără să dezarmeze, cîte nouăzeci de zile în șir, luîndu-ne, prin urmare, cîte nouăzeci de cutii de chibrirturi, cel puțin. Față de aceștia regretul nostru nu mai putea să funcționeze: cererea lor rămînea satisfăcută mental, pentru noi, printr-o echivalență, măcar în număr dacă nu în volum.
Dar miniștri sînt uneori abuzivi. Politețea mea îl îndreptățise pe al meu să-mi impuie servicii neconforme. Le-am executat totuș cu aceeași neutralitate și decență cu care îl obișnuisem în chestiunile de Stat. (...) Drept vorbind, omul politic și secretarii acționează complect, ca o mașină de cusut, și în vreme ce acul fin parcurge muselina nouă, cureaua și angrenajul sînt năclăite de unsoare: una fără alta nu poate să meargă.
(...)
>

SURSA
Tudor Arghezi, <<Domnule ministru!...>>: Tudor Arhezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 62-64.

vineri, 27 iunie 2014

Tânăr intelectual autodidact versus clasa muncitoare în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
Într-o zi Martin* se întîlni la Oakland**, pe stradă, cu Gertrude și află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume că Bernard Higginbotham*** era furios pe el fiindcă-l făcuse de rîsul lumii și interzisese să le mai calce vreodată pragul.
- De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. Du-te undeva mai departe, găsește-ți o slujbă și apucă-te serios de treabă. Mai tîrziu cînd o trece toată zarva, ai să poți veni înapoi.
Martin clătină din cap, dar nu-i dădu nici o explicație. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimînta adînca prăpastie intelectuală ce se căscase între el și ai lui. Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană**** - față de socialism*****. Nu existau destule cuvinte în limba engleză și în nici o altă limbă, cu ajutorul căreia să-i poată face pe oamenii aceștia să înțeleagă atitudinea și purtarea lui. Cea mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-și găsi o slujbă. Acesta era primul și ultimul lor cuvînt. La asta se reducea bagajul lor intelectual. Ia-ți o slujbă! Apucă-te de muncă! Sclavi, sărmani și mărginiți, se gîndea el în vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea aparține celor puternici. Sclavii sînt obsedați de propria lor servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în fața căruia se prosternau și se închinau.
Clătină din nou din cap cînd Gertrude îi oferi niște bani, deși știa bine că în aceeași zi trebuia să facă un drum pînă la muntele de pietate******.
(...)
Gertrude plecă plîngînd zgomotos, iar Martin simți cum durerea i se revarsă în toată ființa, la vederea trupului mătăhălos și dizgrațios al surorii lui. Pe cînd o priveacum se îndepărtează, i se păru că edificiul nietzscheean se clatină și troznește din încheieturi. Luată în abstract, noțiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona de loc, dar cînd era vorba de propria lui familie lucrurile nu mai stăteau chiar așa. Și cu toate astea, dacă a existat vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, Gertrude. În fața acestui paradox zîmbi cu amărăciune. Teribil nietzscheean mai era și el, dacă îngăduia ca concepțiile intelectuale fundmentale să-i fie zdruncinate de cel dintîi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în suflet - ba mai mult decît atît, să fie zdruncinate de însăși concepțiile morale ale sclavilor, căci mila lui față de sora lui nu era decît un sentimentalism de sclav. Adevărații oameni aleși sînt mai presus de milă și sentimentalisme. Mila și compasiunea s-au zămislit în bordeiele subpămîntene ale sclavilor și nu erau nimic altceva decît rezultatul spaimei și sudorii nenorociților, slăbănogilor și neputincioșilor.

>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 418-419.

NOTE M.T.
* Martin Eden = Tânăr marinar care, stimulat de dragostea pentru o studentă la literatură din burghezia urbană americană, se transformă într-un intelectual autodidact, marcat însă de faptul că scrierile sale literare nu erau încă publicate de presă și edituri și recunoscute de critică. La o reuniune publică a socialiștilor combate ideile acestora de pe pozițiile filozofilor F. Nietzsche și H. Spencer, dar un reporter lipsit de evenimente și cultură politică denaturează în articolul său discursul lui Martin, prezentîndu-l ca un socialist, fapt ce-i va aduce oprobiul social.
** Oakland = Oakland și Berkeley sînt două orașe astăzi aproape contopite, separate de San Francisco doar prin golful cu același nume, pe țărmul căruia sunt  așezate toate trei. (n.1 / p. 38)
*** Soțul surorii lui Martin.
**** Friederich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german care a opus creștinismului ideea „afirmării vieții” (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/).
***** Socialism = Doctrină politică de stînga din secolul XIX (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551569/socialism).
****** Casă de amanet.

luni, 27 ianuarie 2014

Societatea franceză postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar al unei mici firme pariziene, care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând apoi asupra vechii şi noii lui vieţi.

<(...)
Am aruncat o privire rapidă peste articolele de politică internă şi  internaţională. Am aflat, încă o dată, că în ţară oamenii nu se înţelegeau, că nemulţumirea ţăranilor creştea, a muncitorilor de asemenea, la fel ca a personalului, a meşteşugarilor şi negustorilor. Se putea observa că poliţia se săturase şi ea, agenţii ameninţând că vor ocupa ministerele. Intelectualii erau înfuriaţi. Studenţii, de asemenea, pentru că nu voiau să lucreze sau pentru că nu era de lucru  pentru ei şi pentru că era posibil să nu-ţi găsească serviciu după terminarea studiilor grele, plicticoase, inutile sau dimpotrivă, atât de interesante şi indispensabile progresului umanităţii, încât trebuiau remunerate cu mult mai bine. Ei n-ar avea deci recunoaşterea pe care o meritau în această societate care nu valora, totuşi, nimic. În legătură cu acest subiect gândeam la fel, dar motivele mele nu erau aceleaşi cu ale lor: societatea nu poate fi fondată pe nici o morală, pe nici o religie, condiţia existenţială a omului este, în sine, social şi extrasocial, inadmisibilă. Nu citesc niciodată articolele teoretice pînă la capăt.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 52.

sâmbătă, 19 mai 2012

A. Moravia (Italia) - „Disprețul” / 1954 (BOXHALL 2006)

<
Disprețul
Alberto Moravia

n. 1907 (Italia), m. 1990
Prima ediție: 1954
Primul editor: Bompiani (Milano)
Titlul original: Il Disprezzo

La fel ca în majoritatea operelor lui Moravia, și acest roman este o acuzație la adresa politicii: cultura capitalistă îl reduce pe intelectual la un simplu producător de bunuri. Protagonistul Ricardo Molteni este un intelectual ratat, care își trădează ambiția de a deveni dramaturg și își vinde sufletul societății de consum pentru a face bani din scrierea scenariilor de film. Nutrește convingerea că face acest lucru pentru a achita apartamentul, achiziționat pentru a o face fericită pe soția sa, Emilia. Treptat, Molteni își pierde tot mai mult simțul realității, devine incapabil să se sesizeze ce se întâmplă în jurul său și nu poate să-și dea seama că soția sa nu-l mai iubește. Plin de nostalgie și regret, el continuă să iubească o formă înșelătoare sau o „fantomă” a ceea ce fusese odată Emilia.
Molteni se refugiează în miturile grecești, ale căror eroi trăiau într-o lume a cărei legătură cu realitatea era directă și nemediată. Atunci când este confruntat cu sarcina de a transpune Odiseea într-un film, Molteni descoperă că un text precum cel al lui Homer deține cheia existenței sale. Odiseu și Molteni sunt uniți printr-un destin similar. Soțiile lor, Penelopa și Emilia, le disprețuiesc pasivitatea și îngâmfarea. Molteni este ferm convins că Emilia îi este credincioasă și nu ia în serios avansurile pe care producătorul filmului le face acesteia. Emilia se simte jignită, considerând că soțul său o vinde ieftin pentru a-și putea păstra slujba. Disprețul față de el crește și ,în final, îi aruncă acest adevăr în față înainte de a-l părăsi pe insula Capri. RPI
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.

marți, 10 aprilie 2012

Park Kyong-ni / Coreea: „Pământ” / 1969 (BOXALL 2006)

<
Pământ
Park Kyong-ni

n. 1926 (Coreea de Sud)
Prima ediție 1969-1994
Prima ediție din Anglia 2002, de Kegan Paul (Londra)
Titlul original Toji

Această saga în cinci părți relatează istoria tragică a patru generații de bogați deținători de pământ din familia Choi - din 1897 - până la eliberarea Coreeii de sub japonezi, în 1945 - dezvăluind în acest proces multe din puțin cunoscutele aspecte al vieții și istoriei coreene.
În partea întâi (1897-1908), Park descrie prăbușirea familiei Choi și acapararea proprietății sale de către Cho Joon-ku, o rudă îndepărtată. Este, de asemenea, descrisă copilăria lui Seo-hee, una din fiice care, ulterior, pleacă la Jendao, în provincia Jilin din China, împreună cu cîțiva țărani care îl urăsc pe Cho Joon-ku. Partea a II a (1911-1917) descrie viața și succesele lui Seo-hee la Jendao. Seo-hee se căsătorește cu Jilsang, un fost servitor al familiei Choi, înaintea de întoarcerea acasă. Cititorului i se prezintă mișcarea de independență coreeană, precum și conflictele din comunitatea coreeană de expatriați. În partea a III a (1919-1929), Seo-hee reușește să-l alunge pe Cho Joon-ku. Între timp, narațiunea descrie problemele predominante și dificultățile intelectualilor coreeni, aflați sub dominația colonială japoneză.
În partea a IV a (1930-1939), pe când fiii lui Seo-hee, Hwan-kuk și Yoon-kuk, cresc, Park abordează mai profund istoria, cultura și arta coreeană. Ea explorează cum a evoluat Coreea spre o mai bună cunoaștere de sine, în timp ce ocupația japoneză a dus la creșterea dezordinii din societatea coreeană. Partea a V a (1940-1945) este concentrată pe lupta coreenilor pentru libertate. Ea atinge punctul culminat cu știrile despre capitularea Japoniei, când Seo-hee se simte ca și cum a fost descătușată de un lanț greu de oțel. Hoy
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. 856.

luni, 2 aprilie 2007

România în viziunea lui E. Cioran (? 2007)

?, ?,  „Tomis”, Constanța, XLII, 445, aprilie 2007, p. 79-80.

(...)
Ceea ce au făcut Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul nu este lipsit de importanță sau de dramatism, dar ei nu au reușit să depășească „caracterul unei reacțiuni de existență”, nu au trecut de „limitele defensivei”, nu au servit o idee, așa încât nu pot fi un model, ci „un îndreptar steril”. „Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric și este servită de o forță echivalentă valorii ei.” (14)
România a reprezentat mai mult o „potențialitate” decât o „actualitate” și astfel nu și-a putut contura o fizionomie. Țara noastră nu are un stil al său, nu există un singur oraș românesc cu o marcă arhitecturală proprie. Suntem un popor de țărani, iar satul nu a intrat niciodată în istorie: „Românii au intrat o mie de  ani ca plantele. Creșterea vegetală le-a determinat ritmul vieții lor. Precum pentru o plantă, totul se face peste ea, așa și românul; totul s-a făcut peste el: biologia ca și istoria. Unui popor de țărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii.” (15)
Suntem cel mai sceptic popor din Europa. Nota esențială a românului, scrie Cioran în Maglavitul și cealaltă Românie (16), este „îndoiala vulgară, îndoiala de lucrurile care trec și îndoiala de lucrurile eterne.” Scepticismul este lipsa instinctului libertății, iar un popor care a trăit „o mie de ani de sclavaj și întuneric constituie o ereditate monstruoasă și, când te gândești bine, halucinantă.” Împăcarea cu destinul, lăudată de toți istoricii noștri ca find o salvare a poporului român, este „o rușine, pe care trebuie să o trecem sub tăcere.”
România suferă tragedia dezbinării în două categorii: de o parte, țărănimea reacționară și pasivă, iar de cealaltă parte, o pătură superficial-cultă, dar nerevoluționară. Blestemul nostru, sursa paraliziei ar fi statul țărănesc și agrar. Mișcarea politică, a cărei ideologie purcede din sămănătorism nu este pentru viitorul românilor decât „cea mai oribilă înfundătură”.
Intelectualul nostru n-are simț și spirit politic. Ruina românilor pleacă din faptul că nu sunt excesivi,„cumpătarea rațională” este un viciu național: „imposibilitatea de a te hotârî categoric pentru o mișcare, pentru n stil, menține întreaga țară într-o neutralitate scârboasă, reprobabilă, rușinoasă.”
România nu poate fi o forță din cauza viciului democrației, un sistem iremediabil compromis. Ea este o țară „fără capacitate politică” și fără organizații puternice. Defectul democrației la noi a fost că ne-a obișnuit cu „un om politic decolorat, fad, orator, conciliant. În democrație sângele este diluat, pasiunile minore, febra măsurată, ritmul încetinit.” Prin urmare, românului i-ar trebui nu idealuri, programe sau ideologii, ci tensiunea, focul și răsturnarea.
Românii nu sunt capabili să înțeleagă istoria, căreia îi substituie conceptul de destin și au reprezentat de-a lungul timpului mai degrabă un popor decât o națiune, o societate decât un stat.
În concluzie, cazul României ar putea fi parafrazat astfel: „la evenimente mici, oameni mici.” Deși recunoaște că au existat câteva nume importante la noi, Eminescu, Pârvan, Iorga, Cioran nu le acordă totuși un vot important. El e sigur de faptul că țara sa nu se va putea ridica la nivelul și semnificația culturilor mari, deși i-ar fi plăcut să creadă că ar putea atinge un sens istoric analog Spaniei sau Italiei. A aștepta mare lucru de la România  înseamnă să te autocondamni la decepții fără sfârșit. Culturile mici nu pot cunoaște o logică stringentă a evoluției, deoarece ele nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecțiunea istorică a marilor culturi. De asemenea: „Ele nu sunt capabile să producă o serie de conținuturi unice și universale, încât bat șontorog urmele celor mari. Dau naștere și ele, din când dîn când la câte o revoluție locală, fac gesturi fără ecou, cresc și se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva. ”(17) România se va salva de la această „mizerie”, dar locul său va fi în zona de mijloc, între culturile mari și cele mici, neputînd scăpa niciodată de „echivocul culturilor intermediare”. Cum o vede Cioran? „O Spanie a Sud-estului Europei fără ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric. Și fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijotte al amărăciunilor noastre...” (18).

14 Ibidem, p. 78.
15 Ibidem, p. 85.
16 „Vremea”, VIII, 408, 6 oct. 1935; Singurătate și destin, Humanitas, București, 1991, p. 284.
17 Schimbarea la față a României, p. 100.

sâmbătă, 7 ianuarie 2006

„Înaintea căderii nopții - Reinaldo Arenas” (BOXALL 2006)

 Peter Boxall, 1001 de cărți de citit într-o viață - Reinaldo Arenas, 2006, 

n. 1943 (Cuba), m. 1990 (SUA)
Prima ediție: 1992
Primul editor: Tusquets (Barcelona)
Titlu original: Antes que anocheza

Scrisă contracronometru și publicată postum, autobiografia lui Arenas este o denunțare plină de furie a regimului lui Castro, dar, mai ales, o relatare a circumstanțelor unui intelectual homosexual, într-o lume marcată de oprimare. Sex, politică și scris sunt legate într-o poveste lineară, spusă cu o franchețe răsunătoare și un dinamism uimitor. De la copilăria petrecută în Cuba până la refugierea sa la New York, unde știe că este pe cale să moară, homosexualitatea stă la baza tuturor experiențelor sale. Recunoașterea ei este aproape simultană cu pierderea iluziilor create de revoluție; ea relevă perversitatea morală sistemului politic; este văzută ca un mecanism de rebeliune colectivă; este pretextul care face ca protagonistul să fie aruncat în închisoare; și, ca o ironie, îi deschide calea spre libertate (ca unul dintre „indezirabili”), autorul numărându-se printre cei care au plecat în exod din portul Mariel.

Arenas relatează detenția sa, fuga, timpul petrecut ascuns într-un parc, aproape ca într-un vis, teribila încarcerare, înfrângerea sa, criticile aduse în public operelor sale, viața sub supraveghere care a urmat și fuga sa, în final. Totul a mers din rău în mai rău, din cauză că scrisul a fost viața lui Arenas. Această călătorie secretă îl duce de la copilărie, în care are contact cu literatura, fără a ști să citească, la conferințe internaționale, primele triumfuri înregistrate într-o atmosferă revoluționară, relația sa cu Virgilio Pinera, Lezama Lima și tovarășii săi din „generația pierdută”, până la efortul său permanent de a-și salva textele, înainte de a-și trăi sfârșitul.


sâmbătă, 1 februarie 2003

Extrema dreaptă versus extrema stângă în secolul XX (CHIOVEANU 2003)

Mihai Chioveanu, Secolul XX - secolul extremelor?, „Sfera Politicii”, București, nr. 102-103, 2003, p. 67-

Puși în situația de a da un prim verdict asupra naturii secolului XX, nu puțini intelectuali au spus că acesta reprezintă, în primul rând, „o epocă a extremelor” (1). Alții au optat pentru formula „secolul totalitarismelor” (2) sau pentru cea a „secolului lagărelor” (3). Ironie a sorții, secolul abia încheiat riscă să rămână în istorie drept secolul comunismului și fascismului. Spun ironie a sorții pentru că astfel de judecăți de valoare din final par o încununare a eforturilor subtanțiale făcute atât de comuniști, cât și de fasciști, pentru a-și lăsa amprenta asupra acestui secol.

Desigur, atât comuniștii, cât și fasciștii, și-au dorit și imaginat o valoare pozitivă a sistemului și ideologiei lor „victorioase”, pe care au încercat să o universalizeze și să o impună în detrimentul celeilalte ideologii. Cu toate acestea, atât unii, cât și ceilalți, au reușit doar performanța de a rămâne în istorie și în memoria oamenilor, mai ales în cea a victimelor lor, drept cele mai traumatizante experiențe istorice ale modernității.

După colapsul în 1945, respectiv în 1989, al fascismului și nazismului, respectiv marxism-leninismului, a  celor mai de succes și reprezentative încarnări politice ale acestora, tot ce a mai rămas viu din trecutul fascist - atât în Vest cât și în Est, dar mai ales în Vest - și din cel comunist în Est, mai ales în Est, pentru că acest „rău  al secolului” își găsește cu greu locul în memoria Occidentului - este catastrofa umană absolută. Uciderea, în urma deciziei luate de oameni, a zeci de milioane de semeni pare a șterge cu buretele restul achizițiilor acestui secol al revoluțiilor științifice și tehnologice, al progresului material, al emancipării femeilor și al segregrării rasiale, al sfârșitului colonialismului etc. privită „dinspre partea omului”, sărbătoarea din final este încă umbrită de spectrele trecutului. Rămâne speranța într-un secol XXI mai bun, alimentată permanent de o doză în continuă creștere de wishful thinking, care nu poate elimina scepticismul, starea de neliniște, temerile generate de evenimentele recente, prea recente încă, ale secolului abia încheiat.

Nu știm cum va arăta în final secolul abia început. Astfel încât, singura comparație pe care o putem face pentru a caracteriza la scara istoriei secolul XX, este cea cu veacul anterior. Or, din această perspectivă, rezultatul este catastrofic. Masacrarea sistematică a omului de către om, ingineria sufletelor și trupurilor, negarea condiției umane și colapsul moral înspăimântă și adesea fac extrem de dificilă orientarea individului în istorie și confruntarea cu propria conștiință istorică.

Secolul abia încheiat reprezintă în bună măsură o perioadă de continuă regresie și o negare a standardelor finalului de secol XIX. Parțial, această bulversare a sistemului de valori ar putea explica faptul că nu puțini au fost aceia care au ajuns în diferite momente să „justifice” poziția și politica criminală a fasciștilor prin intermediul repulsiei acestora față de bolșevism. Sau, la polul opus, pe cea a comuniștilor prin repulsia față de fascism. Poate că tot această bulversare ar putea explica și de ce, deși ambele interpretări sunt extrem de eronate și nocive, de ce numai prima dintre ele este respinsă constant, cu argumente sau, unoeri, prin „reacții pavloviene” (4). Asta în timp ce cea de a doua pare a beneficia în continuare, chiar și după 1989, de o surprinzătoare credibilitate (5). Mai mult șio mai tragic, această din urmă „orbire”, caracteristică a stângii academice occidentale, motivată prin intermediul obsesiei față de nazism și al temerii că fascismul ar putea fi disculpat prin intermediul comunismului, maschează o problemă fundamentală ce ține de tarele unei părți a intelectualității secolului XX, dispusă judece totul doar pe baza vechilor loialități politice și axei stânga (bun) - dreapta (rău). Atât de impregnată în gândirea unora este această axă încât, odată prăbușit în 1989 comunismul, „speranța umanității”, unii reprezentanți ai stângii, pentru a se putea totuși orienta în politică și menține un oarecare echilibru, (...)

sâmbătă, 2 noiembrie 2002

„Observație și realism” (APOSTOLEANU 2002)

 Corina Apostoleanu, Scriitori la Tomis. Observație și realism, „Tomis”, Constanța, nov. 2002, p. 32


Victor Loghin, medic și scriitor constănțean, aduce în atenția iubitorilor de lectură volumul de proze scurte Puzzle, mult diferit de ceea ce scrisese anterior, romanul Dedublarea de exemplu. Cartea se află în zona filosofiei Zen și aceasta cere lectorului să se familiarizeze cu un mod de gândire mai puțin cunoscut și exersat la noi.

Existența umană se dovedește a fi ea însăși un puzzle (o povestire chiar așa se numește), pe care fiecare individ reușește mai mult sau mai puțin să-l descifreze sau să-l „rezolve”, operație nu tocmai lesne de îndeplinit.

Cele peste douăzeci de proze scurte - având ca subtitluri concepte Zen - caută un posibil răspuns la tot atâtea situații și o ierarhizare a lor este foarte dificilă.

La prima vedere, V. Loghin este un anticalofil; cititorul atent descoperă cu totul altceva: tonul frust este adesea îmblânzit de un vocabular bine temperat și abil mânuit scriitoricește. Proza are o curgere intrinsecă, o mixtură de stil oral și discurs intelectual.

Multe dintre personaje se află în momente de cumpănă, de bilanț, de conștientizare a parcurgerii vieții în mod mecanic, practic trecând pe lângă, și nu trăind-o în toate fibrele sale. Extincția, neantul, ca o amenințare clipă de clipă obligă la o trezire bruscă a individului. Așa se întâmplă în Etajul de sus.

Tulburătoarea opunere între viața care își cere vehement dreptul și moartea care, la rându-i, își ia nemilosul  tain o întâlnim și în Trecerea, Theo și Tea, legendarii Philemon și Baucis sau Parastasul, aceasta din urmă proză o foarte expresivă „punere în scenă” amintind sofisticatele descrieri călinesciene.

O altă categorie accentuează ironic neplăcerile vieții cotidiene. Gelozie este cea care animă povestirile Buchetul de flori și Paftaua. Dizidentul este reconstituirea unei existențe, pornind de la momentele politice tulburi ale anilor de după cel de al doilea război mondial și instalarea comunismului la noi.

În Cantonul, Marea Monotonie devine lege într-o existență dominată de nimicul absolut și anularea speranței.

În Finit coronat opus, K., proaspăt pensionat de banca la care a lucrat o viață întreagă, ține să-și organizeze permanenta duminică a existenței după aceleași legi de fier care i-au guvernat timpul lucrativ. Singura abatere de la regulă: relația amoroasă cu d-ra R., o funcționară a băncii; evenimentele se petrec după ce încetaseră a mai fi colegi. Singură, d-ra R. îl susține continuu, îi reorganizează existența, îl îndeamnă să-și abandoneze fixismele. Plecarea la munte este mai mult decât un concediu banal: înseamnă o libertate care îi permite ca după un număr incredibil de ani să trăiască adevărat.

Cu Puzzle, V. Loghin demonstrează o forță a observației și realism benefic  prozei scurte, mai cu seamă când acesta explorează viața în fibrele sale intime. P. este ridicat în miez de noapte, anchetat și bătut, cerându-i-se detalii despre manifestele pe care se presupune că le ascunde. Într-o bună zi se recunoaște eroarea și P. este eliberat. El își urmează cursul vieții cât se poate de normal. Revoluția din 1989 l-a găsit „într-o funcție bine plătită și nu lipsită de poziție socială rezonabilă”. Zilele petrecute mai demult în arest i-au „folosit” în a-și construi o aură de „dizident” unanim recunoscut și cu apariții în media foarte numeroase. Zvonul că ar fi colaborat la un moment dat cu cei care i-au fost cândva torționari nu mai poate dărâma piedestalul pe care P. este deja solid instalat.

vineri, 15 februarie 2002

Scriitorul N. Breban despre voința de putere în ideologia comunistă („TOMIS” 2002)


<... falsificată și manipulată, descoperă Nicolae Breban în ideologia echității sociale a comuniștilor, ideea dominării, ideea ultimă a filosofului, ideea voinței de putere. „Voința de putere... a cui?! Nu cumva voința de putere, de dominare a unei națiuni, în fapt a unei rase-națiuni?! Cea rusă?! Nu cumva leninismul și apoi stalinismul nu au făcut altceva decât să aplice în practică, ideologizând, vechiul panslavism rus, oferind veliko-rușilor un sistem de idei, o ideologie, mascată (mai abil decât o făcuseră naziștii) într-o ideologie a dreptății sociale?
O dreptate socială - noi, am văzut-o, mai mult: am trăit-o pe pielea noastră, noi cei care, după al doilea război, am fost prizonierul imperiului ruso-sovietic; noi, sute de milioane care am fost obligați, închiși, torturați, și pervertiți, în conștiințe în numele celei mai colosale minciuni propagandistice, minciună, vai, căreia, contemporanii noștri din Europa și din alte țări i-au dat crezare, mai mult sute de intelectuali de vârf din țările cele mai civilizate și bogate ale Europei s-au înrolat ei înșiși în luptele staliniste și maoiste pentru eliberarea clasei muncitoare, în numele altei morale, cea proletară!” (...) Morala ca acțiune a celor puternici, morala nu ca un principiu al bunei-stări umane și sociale, ca principiu al supraviețuirii individuale și colective, ci ca un semn al puterii, un semn al unei pături ce se naște deasupra celorlalte și trebuie să rămână astfel într-o ordine socială înghețată.” („Contemporanul”, 6, 14 februarie 2002).
Mai multe întrebări pentru care nu există decât un singur răspuns: da, dle. N. Breban, aveți dreptate. Dar, nu ne-am lăsat chiar toți, cu milioanele, păcăliți. Au fost și mulți care au tăcut, de frică. Au fost și mulți care nu au tăcut și din această cauză, cum spuneți, au fost „târâți în pușcării, excluși din posturi și din case, umiliți, mii de inși capabili, cinstiți.”>


ACUL DE BUSOLĂ, O idee nietzscheniană, „Tomis”, Constanța”, februarie 2002, p. 15.

duminică, 30 decembrie 2001

„Marele falanster” („TOMIS” 2001)

 ?, Marele falanster, „Tomis”, Constanța, 2001

Arheolog de meserie, aflat departe de lumea,  ce e drept nu foarte dezlănțuită a vieții literare românești, Liviu Lungu este mai puțin cunoscut decât confrații din țară, deși cota sa la bursa valorilor literare ar trebui să fie foarte ridicată. Liviu Lungu este un prozator cu talent și inteligență artistică, bun stilist și, dacă e să acceptăm una din „categoriile” filozofice ale lui Noica, cu „organ” pentru proză. A început să-și publice cărțile începând din anul 1996 și se află acum la al patrulea roman ce poartă titlul „Marele falanster / Le grand phalanstere”, ediție bilingvă româno-franceză. Romanul este editat de „La Maison d` edition AMB” și traducerea în franceză aparține Denisei Rotaru.

E dificil pentru comentatorul literar să dea seama de acele „imponderabile” ale prozei, ce fac frumusețea unei cărți, despre acele calități care includ lectorului și îi încântă spiritul. Probabil că în cazul romanului de față e vorba de o foarte reușită îmbinare între stil (menită aici să marcheze distanța unu narator indiferent față de evenimente) și subiectul pasionant, între provocarea adresată intelectului (un falanster dobrogean?) și bunul simț artistic, ce spune că „poveștile” au întâietate. Dar și modul în care e condusă narațiunea este la fel de reușit, cu o bine dozată tensiune ce incită permanent curiozitatea. Liniile de forță ale romanului acum și se poate spune că ele converg spre o semantică, una ce îl arată pe Liviu Lungu preocupat de omenescul existent în oameni. Incitarea intelectuală vine din aceea că prozatorul pune de la început problema existenței unui falanster sau a unei falange fourieriste în Dobrogea, deși naratorul av nega în mai multe rânduri această posibilitate. Treptat, faptele duc spre o situație total neașteptată și plină de înțelesuri. Nu a existat un falanster, dar a existat o comunitate umană, una multietnică. Motivul nașterii ei a fost de a se da un răspuns vicisitudinilor vieții de pe meleagurile dobrogene. Câțiva oameni se adună pentru a planta în încinsa stepă dobrogeană o pădure de salcâmi. Ultimul capitol al cărții, al VII lea, chiar se intitulează „despre un anumit tip de obiectivitate” și, într-adevăr, romanul „Marele falanster” reprezintă una din cărțile cele mai reușite dedicate Dobrogei. „Tipul de comunitate” pe care îl prezintă Liviu Lungu duce cu gândul la un întreg cortegiu problematic. Duce cu gândul la „modelul interetnic dobrogean”, căruia îi relevă dimensiunea ascunsă. Un mod de conviețuire pașnic, deoarece aici lupta nu se duce între oameni, ci împotriva ostilității naturii, a unei naturi prea aspre și prea puțin generoase spre a oferi oamenilor bogăție și un trai opulent. Duce cu gândul și la „epoca postmodernă”, a civilizației tehnologice ce dezumanizează. Două comunități sunt puse astfel în mod tulburător față în față, stimulându-ne să medităm asupra sensului existenței și a modului în care ne trăim viața, tot mai departe de natură, într-o societate în care  adversitățile naturii au fost cu totul învinse și singurele conflicte ce se exacerbează sunt acelea dintre oameni, dintre națiuni. Duce cu gândul la utopiile și distopiile teoretice sau practic scrise ori înfăptuite de-a lungul vremii. Incitarea intelectuală se naște deci dintr-un profund sentiment uman, ce duce la meditație asupra condiției umane și a umanității omului. Un alt plan al romanului, strâns legat de acesta, este cel al „poveștii” în sine, al poveștilor despre viața unor oameni. În contextul romanului, poveștilor, cărora li se dă o mare importanță, reprezintă un model de manevre tactice romanești purtate în scopul de a realiza obiectivul final, cel despre care am vorbit (...).

sâmbătă, 1 decembrie 2001

„Ignorarea sistematică și premeditată a culturii” (DUNĂREANU 2001)

 Ovidiu Dunăreanu, Ignorarea sistematică și premeditată a culturii, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pentru a deveni un moment de autentică revelație intelectuală, sufletească și estetică, actul de cultură trebuie făcut temeinic și nu lăsat la îndemâna oricui. Ocazionalul, precaritatea, improvizația, amatorismul, lipsa de vocație se abat, încă, asemenea unor boli molipsitoare asupra lui. Iar aceste ... sunt cu asupra de măsură când un asemenea demers se întâmplă în provincie. Multe dintre proiectele, temele și programele realizate în spațiul amintit suferă de „inflație”, sunt lipsite de amplitudine, de miză.

Aruncând o privire în „ograda” noastră euxină, suntem obligați să recunoaștem că nici ea nu face excepție de la regulă. Cu toată țâfna cosmopolită pe care și-o revendica, în momentul de față, în Constanța - al doilea mare oraș al țării, principalul ei port la mare, cu deschidere universală, zonă industrială cu serios potențial economic și financiar, capitala estivală, centru universitar - ignorarea culturii și a instituțiilor care o profesează, este sistematică și premeditată. Puterea locală nu-i consideră pe oamenii din aceste domenii  parteneri de dialog. Accesul lor în organismele județene și locale este limitat. Iar dacă au șansa să se strecoare acolo unul sau doi, împinși în față de interesele și anafoarele tulburi ale eșichierului politic, cei în cauză, de regulă, nu provin dintre vârfuri, ci din spatele plutonului, competența și prestația lor fiind, deseori, îndoielnice.

Cu excepția câtorva oameni e bine din comisiile pentru cultură, învățământ și culte, aleșii noștri sunt robii unei mentalități incompatibile cu gândirea acestui început de secol și de mileniu, într-o țară care face disperate eforturi să intre în rândul statelor civilizate. Chiar dacă nu o spun direct, ei lasă să se înțeleagă, o vădită lipsă de responsabilitate, că în cultură se poate construi, evolua și trăi, cu bugete derizorii, altele sunt prioritățile pentru că trebuie alocate miliarde, că de ea nu e nevoie, pentru că nu produce, în schimb mănânc banii contribuabililor degeaba. Nimic mai grav, nimic mai dezarmant, decât o astfel de optică.

Supusă continuu unei asemenea prese demolatoare, lipsită de mijloacele de existență necesare, contaminată de confuzie, de ambiții deșarte, anacronism, fanfaronadă, de pitoresc al nivel de kitsch, căzută într-un locaș meschin, infatuat, în închistare  și opacitate, fandoseală vulgară, snobism grețos, lipsit de valori puternice, îndrăznețe, capabile să producă mutații fundamentale în imaginea și substanța ei (cele care există, puține la număr, șicanate, hulite, contestate și alungate, condamnată la uitare, asaltată de conservatorismul pervers al mediocrității, nelăsată și neajutată să se dezvolte normal, să se sedimenteze în straturi rezistente , să creeze tradiție, emulație, identitate incontestabilă pentru siguranța în istoria acestui spațiu și a generațiilor ce vor veni, punând în primejdie însăți existența acestui țărm, veche vatră de civilizație și de sinteză românească.

Numai respectând tradiția, moștenirea lăsată de înaintași în domeniu, evitând ce ține de efemer, de regionalismul ...promovând specificitatea locului, investind teamă, energie, pasiune și... bani, manifestările din sfera culturii o pot apuca pe linia de bătaie lungă, a reușitei, pot căpăta deschis înălțime și anvergură națională.

marți, 1 august 2000

23 aprilie - Ziua bibliotecii - Ziua bibliotecarului („Pro Unione” 2000)

MARIA GÂRBE, 23 aprilie, Ziua bibliotecii și a bibliotecarului, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 201-3.

Noi, bibliotecarii, avem puține evenimente care să fie numai ale noastre. De cele mai multe ori suntem creatori și participăm la evenimentele altora, suntem colecționari și furnizori de informații pentru micile sau marile întâmplări intelectuale din jurul nostru. De aceea, la Conferința Asociației Naționale a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România (ANBPR) din 24-26 septembrie 1998 la Piatra Neamț, Filiala ANBPR Maramureș a propus ZIUA BIBLIOTECII și A BIBLIOTECARULUI la 23 aprilie. Nu chiar întâmplător a fost aleasă această zi. Din 1995, prin rezoluție UNESCO - 23 aprilie este ZIUA MONDIALĂ A CĂRȚII ȘI A DREPTULUI DE AUTOR. Sunt sărbători a căror semnificații e greu să fie cuprinse în vorbe puține și separate.
Gândirea materializată, mesajul scris au avut suporturi diferite și forme de prezentare în funcție de nivelul tehnic al societăților: tăblițe de lut, lemn, gresie, fildeș sau metal (acoperite uneori cu ceară), coji de ou, carapace de raci, de stridii, de scoici, piei și intestine de animale, pergament (piele de oaie, măgar sau vițel preparate), frunze de palmier sau măslin, scoarță de copac, pânză, papirus, hârtie, dischete și microfilme.
Cele mai vechi cărți sunt considerate tabletele cuneiforme din Mesopotamia și sulurile de papirus din Egipt. Scrierea cuneiformă este scrierea prin semne imprimate în plăci de argilă și cuprinde anii 3500-100 î. Ch.
Indiferent de înfățișare, conținut material, tehnologie de confecționare și multiplicare, felul alfabetului folosit, CARTEA este o formă de transmitere a tezaurului de cunoștințe generațiilor următoare. Cartea conține informație, iar informația este putere.
BIBLIOTECILE s-au născut odată cu cărțile, fie că erau codexuri și tipărituri, fie că erau colecții de tăblițe și suluri. De exemplu, tăblițele de lut erau păstrate pe polițe în adâncituri de ziduri sau atârnate pe pereți asemenea tablourilor. Romanii își depozitau manuscrisele rulate în cutii cilindrice, librarii englezi aveau să transporte tipăriturile în butoaie de lemn. În unele biblioteci volumele erau prinse în lanțuri de pupitru pentru a le feri de răufăcători.
La această sărbătoare se cade pomenit cel care a inventat în Europa tiparul cu litere mobile din plumb, germanul Johann Gutenberg (1400-1468), de la a cărui naștere sărbătorim 600 de ani.prima lui carte, faimoasa lui „Biblie cu 42 de rânduri” tipărită în latină. a fost redată în 200 de exemplare, dintre care 35 pe pergament, iar restul pe hârtie.
Mult timp bibliotecile erau numai proprietăți private sau mănăstirești, cu circuit închis. Medicul parizian Gabriel Naude (1600-1653) este printre primii care au oprit embargoul din biblioteci, deschizându-le și pentru alți oameni în afară de regi, principi și cardinali. Așa s-a ajuns în zilele noastre la biblioteci cu pereți de sticlă, în aer liber sau pe calculator, constituind adevărate bănci de date.
Cu gândul la cele mai vechi biblioteci am reținut pentru dv. că faraonul Ramses II (1290-1224 î. ch.) a organizat la palatul din Teba o bibliotecă, iar pe frontispiciul clădirii stătea scris LEAC PENTRU SUFLET, ceea ce ne lasă să înțelegem prețuirea de care se bucura lectura cărților încă de pe atunci. Nu este mai puțin adevărat că în lietura de specialitate întâlnim „biblioterapie” (Biblion= carte+terapie), adică tratarea anumitor boli cu ajutorul unor lecturi adecvate.
Un motiv în plus de a-l numi pe BIBLIOTECAR medic de suflet.
Activitatea într- bibliotecă înseamnă colectare, conservare, organizare și difuzare de carte și informații. Iată ce se întâmplă într-o bibliotecă în spatele ușilor închise. După înregistratrea în scriptele contabile, se face clasificarea cărții pe baza conținutului ei, ceea ce presupune o citire „în diagonală”,  sau mai insistentă uneori. urmează întocmirea fișelor pentru cataloagele de lucru ale bibliotecarilor și altele pentru cititori. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” are următoarele cataloage: alfabetic/pe autori, alfabetic/pe titluri, sistematic/pe domenii. Aceste fișe dau posibilitatea beneficiarilor să găsească informațiile de care au nevoie.
Exemplific cu volumul Convorbiri cu Ion Săcăleanu sau O viață pentru muzică a scriitorului V. R. Ghenceanu, ed. Proema, 1999 și redau un minimum de fișe care se întocmesc pentru acest exemplar:1 fișă la Ghenceanu V. R. (autor), 1 fișă la Săcăleanu N. (despre) (apare în carte), 1 fișă la Băințan Valentin (despre) (apare în carte), 1 fișă la Convorbiri cu Ion Săcăleanu... (titlu), 1 fișă la O viață pentru muzică (titlu).
Cartea are un singur titlu, dar pentru că pare fragmentat și cititorul poate să rețină în grabă numai o parte, facem 2 fișe pentru a facilita găsirea informației: 1 fișă la Istoria muzicii, 1 fișă la Biografii/personalități MM.
Introducerea în baza de date pe calculator a tuturor volumelor existente în bibliotecă ne va permite și alte chei de regăsire a informației: pe subiecte, la cuvinte cheie etc.
Urmează apoi acțiunile de valorificare a fondului acumulat. Iar bibliotecarul de la relații cu publicul trebuie să aibă solide cunoștințe în toate domeniile, intuiție, perspicacitate pentru a răspunde prompt că , de exemplu, despre Big Ben-ul Londrei sunt cărțile „cutare”, iar despre Bing Bang (Marea Explozie Inițială) sunt cărțile „cutare”.
Ducându-și fără paradă, în demnitate, destinul, slujitorii cărții au făcut din biblioteci un spațiu al încrederii în cultură, ca liant vital pentu ziua ce vine. Beneficiarii serviciilor de la bibliotecă trec pragul acestor instituții pentru informare, documentare, cercetare, petrecerea timpului liber. Bibliotecarii sunt cei care îi ajută să găsească răspunsurile căutate. Iar dacă cineva i-a numit pe aceștia (pe ele bibliotecarele, penelopele): profesori de fericire - n-a greșit. Multe pagini ar putea consuma cu scrisul fără a epuiza relatarea activității dintr-o bibliotecă și profilul unui bibliotecar. Am convingerea că vor încerca să-și păstreze „titlurile” primite și în biblioteca electronică respectând legile lui S. Ranganathan: 1.Cărțile sunt destinate utilizatorilor, 2.Fiecărui cititor, propria carte, 3.Fiecărei cărți, propriul cititor., 4.Să economisim timpul cititorului, 5.Biblioteca este un organism care crește și evoluează.
Iar sărbătorile primăverii continuă cu ZIUA MONDIALĂ A DEZVOLTĂRII CULTURALE la 31 mai. Fiecare eveniment va fi marcat de colectivul B. J. „P. D.” Maramureș, dar și de alți colegi și colaboratori prin vitrine și expoziții de cărți sau alte întâlniri specifice.

vineri, 31 martie 1995

„O carte document” (CUCU 1995)

 Ștefan Cucu, O carte document, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

Un fervent justițiar dobrogean, un Don Quijote modern, luptându-se de-o viață cu morile de vânt, este Gheorghe Bărbatu. Venit spre literatură din lumea științei, având un doctorat în domeniul gazelor și petrolului, Bărbatu nu are nici pe departe morgă academică, aulică. Pare, mai degrabă, un sublim „farceur”, un Nechifor Coțcariul de pe țărmul Mării Negre.

Având onoarea de a-i fi, înainte de Revoluție, coleg de catedră la un „celebru” liceu constănțean și mergând cu elevii pe tarla, la „muncă patriotică”, am asistat la niște scene absurde, care stârneau „râsu-plânsu”. Văzând că nu mai e nimic de făcut cu trepădușii Puterii, cu cei care controlau ca în sacoșele copiilor să nu se strecoare vreun ciorchine de strugure, vreun cartof sau vreun știulete de porumb, Bărbatu a rostit cu emfază și cu indignare, această frază memorabilă: „O să vă fac personaje negative în romanul la care lucrez, asta va fi răzbunarea mea!” De atunci și până la sfârșitul campaniei agricole, Bărbatu a împărțit în stânga și în dreapta, cu generozitate - neomițându-le nici pe îngrijitoarele de la ferma zootehnică - roluri pozitive și negative în acțiunea viitoarei sale cărți, care se afla în statu nascendi.

Rodul acestui travaliu îl constituie cartea document - impropriu numită „roman” - Memorii la morile de vânt, apărută în 1993 la Editura Gândirea Românească. Este, de fapt, un „fel de curriculum vitae”, dar scris nu pentru serviciul de „Cadre”, ci pentru posteritate.

Ca într-un „Cine-verita”, Bărbatu înfățișează tale-quale „felia de viață”, realitatea dură, needulcorată, lăsată în starea ei brută, fără să fie decât foarte puțin transfigurată artistic. Acest lucru este precizat în „Cuvântul către cititor”: „Acțiunea din Memorii la morile de vânt este inspirată din (...). Orice asemănare a personajelor cu persoane existente în viață sau care au trecut prin viață nu  este deloc <cu totul întâmplătoare>. Romanul se constituie într-un <remember> privind viața unui intelectual cu rădăcini adânc înfipte în pământul românesc. 45 de ani masacrat intelectualicește de teroarea ignoranților, a impostorilor și a timocraților, personificată generic prin „morile de vânt”, împotriva cărora a luptat cu o biată suliță: memoriile de protest!”

Stilul cărții se bazează pe oralitate, pe spontaneitate, căci Bărbatu scrie așa cum vorbește, fără să aibă exercițiul scripturalității, al scriiturii artistice. Dar, dacă lipsește acea techne aristotelică, acea ars pe care o recomanda Horațiu - prezentul volum creând impresia unui fermecător amatorism literar - în schimb, autorul se remarcă prin inteligență, umor și ironie amară. Este grăitoare această frază cu care se deschide primul capitol al cărții:

„Ca și ceilalți muritori, am fost născut în mod nedemocratic, deci a fi consultat dacă sunt sau nu de acord. Din spusele mamei reiese că la 20 noiembrie 1932, un imens glob de aramă a salutat, cu razele sale de solzi și lumini, primul meu strigăt de protest înregistrat pe malul Mării Negre, la Constanța, pe strada Ion Lahovary, la numărul 41.”

Volumul dă impresia strictei autenticități, autorul dând date reale din viața sa, extrase din „buletinul de identitate”. Urmărim cu interes firul unei existențe derulate în spațiul dobrogean și nu numai, etapele formării unui intelectual autentic, supus permanent servituților, umilințelor erei comuniste. Se află aici elemente, fișe de lucru ale unui „Bildungsroman”, lăsat în stadiu de embrion.

Dar cartea nu investighează numai spațiul dintre Dunăre și Mare, acțiunea ei derulându-se pe întregul  mapamond, în America de Sud și în Extremul Orient, Columbia, Japonia, Hong Kong, Viena, Passau, Paderborn. Bărbatu creează impresia unui picaro modern, hoinărind prin toată lumea, trecând prin numeroase peripeții, pe care le povestește cu mult umor, cu o anumită detașare, fără să „dramatizeze” prea mult lucrurile. Putem menționa acest pasaj în care autorul narează o scenă trăită la Bangkok, când, în timpul nopții, a zărit cu groază cum pe tavan se aflau o mulțime de șopârle, atârnând, precum sabia lui Damocles, deasupra capului său:

„Întors la hotel, m-am învelit etanș în cearceaf, după care am dat drumul la maximum aerului condiționat. Afară era o căldură marcată de termometru la 29 de grade Celsius. Privind tavanul, m-am înfiorat de spaimă. Zeci de șopârle dispuse pe tavan aveau ochii ațintiți asupra mea, astfel încât, în momentul în care un țânțar se așeza pe corpul meu, acestea să se arunce din înalturi, căzând apoi pe podea cu țânțarul în gură”.

Autorul reproduce în carte tot felul de documente: o scrisoare primită de la poetul Grigore Sălceanu și datată 24 februarie 1979 - deci, cu un an și ceva înainte de trecerea acestuia în neființă -,  câteva pasaje din revistele „Veac nou” (2/1982) și „Rumania de hoy” (11/1981), în care este comentată activitatea sa din Columbia. În volum sunt incluse și câteva cântece revenite din adâncurile memoriei autorului și din negurile istoriei: „Zece Mai va fi de-a pururi / Sfânta zi, căci ea ne-a dat /  Domn puternic țării noastre / Libertate și un regat”, „Trăiască Regele în pace și onor / De țară iubitor / Și apărător de țară!”, „A plecat la vânătoare Agarici / A plecat să vâneze bolșevici”.

Fără să aparțină unui profesionist, unui virtuoz al scrisului, ci unui om de știință, care, aflat spre sfârșitul carierei sale, vrea să lase o modestă, dar vibrantă mărturie urmașilor, cartea Memorii la morile de vânt poate fi considerată o fotografie neretușată  a unei epoci, a unor destine individuale.