„O carte document” (CUCU 1995)

 Ștefan Cucu, O carte document, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

Un fervent justițiar dobrogean, un Don Quijote modern, luptându-se de-o viață cu morile de vânt, este Gheorghe Bărbatu. Venit spre literatură din lumea științei, având un doctorat în domeniul gazelor și petrolului, Bărbatu nu are nici pe departe morgă academică, aulică. Pare, mai degrabă, un sublim „farceur”, un Nechifor Coțcariul de pe țărmul Mării Negre.

Având onoarea de a-i fi, înainte de Revoluție, coleg de catedră la un „celebru” liceu constănțean și mergând cu elevii pe tarla, la „muncă patriotică”, am asistat la niște scene absurde, care stârneau „râsu-plânsu”. Văzând că nu mai e nimic de făcut cu trepădușii Puterii, cu cei care controlau ca în sacoșele copiilor să nu se strecoare vreun ciorchine de strugure, vreun cartof sau vreun știulete de porumb, Bărbatu a rostit cu emfază și cu indignare, această frază memorabilă: „O să vă fac personaje negative în romanul la care lucrez, asta va fi răzbunarea mea!” De atunci și până la sfârșitul campaniei agricole, Bărbatu a împărțit în stânga și în dreapta, cu generozitate - neomițându-le nici pe îngrijitoarele de la ferma zootehnică - roluri pozitive și negative în acțiunea viitoarei sale cărți, care se afla în statu nascendi.

Rodul acestui travaliu îl constituie cartea document - impropriu numită „roman” - Memorii la morile de vânt, apărută în 1993 la Editura Gândirea Românească. Este, de fapt, un „fel de curriculum vitae”, dar scris nu pentru serviciul de „Cadre”, ci pentru posteritate.

Ca într-un „Cine-verita”, Bărbatu înfățișează tale-quale „felia de viață”, realitatea dură, needulcorată, lăsată în starea ei brută, fără să fie decât foarte puțin transfigurată artistic. Acest lucru este precizat în „Cuvântul către cititor”: „Acțiunea din Memorii la morile de vânt este inspirată din (...). Orice asemănare a personajelor cu persoane existente în viață sau care au trecut prin viață nu  este deloc <cu totul întâmplătoare>. Romanul se constituie într-un <remember> privind viața unui intelectual cu rădăcini adânc înfipte în pământul românesc. 45 de ani masacrat intelectualicește de teroarea ignoranților, a impostorilor și a timocraților, personificată generic prin „morile de vânt”, împotriva cărora a luptat cu o biată suliță: memoriile de protest!”

Stilul cărții se bazează pe oralitate, pe spontaneitate, căci Bărbatu scrie așa cum vorbește, fără să aibă exercițiul scripturalității, al scriiturii artistice. Dar, dacă lipsește acea techne aristotelică, acea ars pe care o recomanda Horațiu - prezentul volum creând impresia unui fermecător amatorism literar - în schimb, autorul se remarcă prin inteligență, umor și ironie amară. Este grăitoare această frază cu care se deschide primul capitol al cărții:

„Ca și ceilalți muritori, am fost născut în mod nedemocratic, deci a fi consultat dacă sunt sau nu de acord. Din spusele mamei reiese că la 20 noiembrie 1932, un imens glob de aramă a salutat, cu razele sale de solzi și lumini, primul meu strigăt de protest înregistrat pe malul Mării Negre, la Constanța, pe strada Ion Lahovary, la numărul 41.”

Volumul dă impresia strictei autenticități, autorul dând date reale din viața sa, extrase din „buletinul de identitate”. Urmărim cu interes firul unei existențe derulate în spațiul dobrogean și nu numai, etapele formării unui intelectual autentic, supus permanent servituților, umilințelor erei comuniste. Se află aici elemente, fișe de lucru ale unui „Bildungsroman”, lăsat în stadiu de embrion.

Dar cartea nu investighează numai spațiul dintre Dunăre și Mare, acțiunea ei derulându-se pe întregul  mapamond, în America de Sud și în Extremul Orient, Columbia, Japonia, Hong Kong, Viena, Passau, Paderborn. Bărbatu creează impresia unui picaro modern, hoinărind prin toată lumea, trecând prin numeroase peripeții, pe care le povestește cu mult umor, cu o anumită detașare, fără să „dramatizeze” prea mult lucrurile. Putem menționa acest pasaj în care autorul narează o scenă trăită la Bangkok, când, în timpul nopții, a zărit cu groază cum pe tavan se aflau o mulțime de șopârle, atârnând, precum sabia lui Damocles, deasupra capului său:

„Întors la hotel, m-am învelit etanș în cearceaf, după care am dat drumul la maximum aerului condiționat. Afară era o căldură marcată de termometru la 29 de grade Celsius. Privind tavanul, m-am înfiorat de spaimă. Zeci de șopârle dispuse pe tavan aveau ochii ațintiți asupra mea, astfel încât, în momentul în care un țânțar se așeza pe corpul meu, acestea să se arunce din înalturi, căzând apoi pe podea cu țânțarul în gură”.

Autorul reproduce în carte tot felul de documente: o scrisoare primită de la poetul Grigore Sălceanu și datată 24 februarie 1979 - deci, cu un an și ceva înainte de trecerea acestuia în neființă -,  câteva pasaje din revistele „Veac nou” (2/1982) și „Rumania de hoy” (11/1981), în care este comentată activitatea sa din Columbia. În volum sunt incluse și câteva cântece revenite din adâncurile memoriei autorului și din negurile istoriei: „Zece Mai va fi de-a pururi / Sfânta zi, căci ea ne-a dat /  Domn puternic țării noastre / Libertate și un regat”, „Trăiască Regele în pace și onor / De țară iubitor / Și apărător de țară!”, „A plecat la vânătoare Agarici / A plecat să vâneze bolșevici”.

Fără să aparțină unui profesionist, unui virtuoz al scrisului, ci unui om de știință, care, aflat spre sfârșitul carierei sale, vrea să lase o modestă, dar vibrantă mărturie urmașilor, cartea Memorii la morile de vânt poate fi considerată o fotografie neretușată  a unei epoci, a unor destine individuale.