<
Cel mai mare conducător al Spaniei musulmane (1), Abd ar-Rahman și-a extins stăpînirea, devenind primul calif desemnat în regiune (2).
La moartea bunicului său, Abd Allah, în 912, A. R. a preluat conducerea unei Spanii măcinate de război civil și amenințată de invazia creștină. Cea dintîi prioritate a lui A. R. a constituit-o supunerea rebelilor răspîndiți în regiunile muntoase din sud-est. La zece zile după ce urcat pe tron, el a expus capul retezat al unui conducător rebel, iar în următoarele două decenii a întreprins anual expediții pentru a înăbuși rebeliunile care izbucneau într-un loc sau altul. În 917, cel mai puternic dintre rebeli, Hafsun, a murit, iar prin 928 A. R. a cucerit Bobastro (3), principalul focar al rebeliunii. Fii lui Hafsun au fost executați, iar ultimele scîntei de separatism s-au stins.
După ce și-a extins granițele de sud-est ale regatului, A. R. s-a întors spre nord pentru a stăvili incursiunile creștinilor. Regele din Leon (4), Ordono II, a condus în 913 (?) o expediție în teritoriul musulman, unde a săvîrșit un adevărat măcel. A. R. a inițiat o campanie de răzbunare în finalul căreia a înfrînt armatele unite din Leon și Navarra (5) în bătălia de la Valdejunquera (6) la 26 iulie 920. După ce și-a împlinit răzbunarea, califul a cerut supunere, apoi a făcut o incursiune în Navarra în primăvara lui 924 și a șters de pe fața pămîntului capitala Pamplona.
Noul rege al Navarrei, Ramiro al II lea, s-a dovedit mai puternic decît înaintașii săi, și R. nu a fost în stare să-l domine ca pe Ordono. După ce a suferit o serie de înfrîngeri minore, Ramiro a distrus armata lui A. R. în bătălia de la Simancas (7) în 939. Fericit că a scăpat cu viață, califul a jurat că niciodată nu va mai conduce (...)
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 12-13/ABD AR-RAHMAN AL III LEA (891-961)
NOTE M. T.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
joi, 31 mai 2012
miercuri, 30 mai 2012
Biografia președintelui paraguayan A. Stroessner (1912-2006) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
Alfredo Stroessner, președinte și dictator al Paraguayului timp de 35 de ani pînă la înlăturarea sa, în 1989, continuă să exercite o anumită influență asupra vieții politice din țara lui*.
A. S. s-a născut la 3 noiembrie 1912 ca fiu al unui fabricant german de bere. El a beneficiat de institutori particulari, apoi, la vîrsta de 16 ani, s-a înscris la școala militară națională, unde a atras atenția superiorilor datorită calităților sale ieșite din comun. În 1940 a ajuns la gradul de maior, iar în 1946 a fost coopta în Statul Major General al armatei Paraguayului.
S. a rămas loial președintelui Higinio Morinigo în timpul războiului civil din Paraguay, în 1947, dar mai tîrziu l-a sprijinit pe Felipe Molas Lopez, care a inițiat o lovitură de stat împotriva lui Morinigo. Ulterior, S. l-a trădat pe Lopez pentru a-l susține pe Federico Chaves în campania sa prezidențială. În timpul manadtulu acestuia a deținut funcția de comandant suprem al tuturor forțelor armate paraguayene. El și-a păstrat funcția pînă cînd a completat și pentru înlăturarea lui Chaves la 5 mai 1954, dată la care a devenit președintele țării.
Anticomunist convins, S. a promovat o politică de apropiere de Statele Unite și aliații lor. Deși a tolerat și alte partide politice în afara celui din care făcea parte, oficialitățile au reprimat cu brutalitate orice facțiune ce putea rivaliza serios cu administrația sa.
În 1988, președintele S. a fost ales pentru un mandat de opt ani, lucru fără precedent, obținînd (potrivit cifrelor oficiale ale guvernului) 90 pînă la 98 de procente din totalul voturilor exprimate. Totuși, chiar în același an, el a iscat o controversă internațională prin respingerea doleanței papei Ioan Paul al II lea de a se întîlni cu lideri civili. Mai tîrziu, în timpul unor discuții particulare cu papa, președintele a declarat că Paraguayul ar fi o democrație pașnică. După ce a repetat această declarație în fața Națiunilor Unite, la New York, S. s-a întors acasă unde s-a confruntat cu mișcări de proteste generalizate în toată țara. În februarie 1989, el a fost înlăturat de la putere de o lovitură de stat condusă de puternicul general Andres Rodriguez.
Referințe bibliografice complementare: Paul H. Lewis, Paraguay Under Stroessner (University of Norh Carolina Press 1980).
>
SURSA
A. Axelord & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. ?/ STROESSNER, ALFREDO (n. 1912).
NOTĂ M. T.
* S. a încetat din viață în 2006 în Brazilia. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/4792281.stm)
Alfredo Stroessner, președinte și dictator al Paraguayului timp de 35 de ani pînă la înlăturarea sa, în 1989, continuă să exercite o anumită influență asupra vieții politice din țara lui*.
A. S. s-a născut la 3 noiembrie 1912 ca fiu al unui fabricant german de bere. El a beneficiat de institutori particulari, apoi, la vîrsta de 16 ani, s-a înscris la școala militară națională, unde a atras atenția superiorilor datorită calităților sale ieșite din comun. În 1940 a ajuns la gradul de maior, iar în 1946 a fost coopta în Statul Major General al armatei Paraguayului.
S. a rămas loial președintelui Higinio Morinigo în timpul războiului civil din Paraguay, în 1947, dar mai tîrziu l-a sprijinit pe Felipe Molas Lopez, care a inițiat o lovitură de stat împotriva lui Morinigo. Ulterior, S. l-a trădat pe Lopez pentru a-l susține pe Federico Chaves în campania sa prezidențială. În timpul manadtulu acestuia a deținut funcția de comandant suprem al tuturor forțelor armate paraguayene. El și-a păstrat funcția pînă cînd a completat și pentru înlăturarea lui Chaves la 5 mai 1954, dată la care a devenit președintele țării.
Anticomunist convins, S. a promovat o politică de apropiere de Statele Unite și aliații lor. Deși a tolerat și alte partide politice în afara celui din care făcea parte, oficialitățile au reprimat cu brutalitate orice facțiune ce putea rivaliza serios cu administrația sa.
În 1988, președintele S. a fost ales pentru un mandat de opt ani, lucru fără precedent, obținînd (potrivit cifrelor oficiale ale guvernului) 90 pînă la 98 de procente din totalul voturilor exprimate. Totuși, chiar în același an, el a iscat o controversă internațională prin respingerea doleanței papei Ioan Paul al II lea de a se întîlni cu lideri civili. Mai tîrziu, în timpul unor discuții particulare cu papa, președintele a declarat că Paraguayul ar fi o democrație pașnică. După ce a repetat această declarație în fața Națiunilor Unite, la New York, S. s-a întors acasă unde s-a confruntat cu mișcări de proteste generalizate în toată țara. În februarie 1989, el a fost înlăturat de la putere de o lovitură de stat condusă de puternicul general Andres Rodriguez.
Referințe bibliografice complementare: Paul H. Lewis, Paraguay Under Stroessner (University of Norh Carolina Press 1980).
>
SURSA
A. Axelord & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. ?/ STROESSNER, ALFREDO (n. 1912).
NOTĂ M. T.
* S. a încetat din viață în 2006 în Brazilia. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/4792281.stm)
marți, 29 mai 2012
Biografia sultanului Mahmud din Ghazna (971-1030) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
Mahmud a făcut din sultanatul din Ghazna un vast imperiu, transformîndu-i capitala în centrul cultural al Asie Centrale și răspîndind islamismul în adîncul Indiei pe parcursul celor 17 invazii întreprinse.
M. era fiul lui Amir Sabuktigin, un sclav turc care a devenit conducătorul micului sultanat al Ghaznei în 977. M. avea 27 de ani în 998 cînd i-a succedat tatălui său la domnie. Cu pricepe diplomatică și vitejie militară, M. a extins Ghazna pînă cînd a înglobat Cașmirul, Punjabul și o mare parte din Iran.
El a început prin încheierea unei alianțe cu puternicul calif din Bagdad, din clanul Abasizilor, a cărui recunoaștere avea să valideze multe dintre cuceririle lui. La începutul domniei sale, M. a făgăduit să invadeze anual India, și într-adevăr a întreprins acolo nu mai puțin de 17 expediții între anii 1001 și 1026. La prima invazie, el a mers în fruntea a 15.000 călăreți. La Peshawar a fost înfruntat de 12.000 cavaleriști, 30.000 de ostași de infanterie și 300 de elefanți, sub comanda lui Jaipal, conducătorul Punjabului. Deși forțele lui erau net inferioare numeric, M. l-a înfrînt pe Jaipal, ucigînd vreo 15.000 dintre oamenii lui și capturîndu-l pe însuși rajah, împreună cu 15 dintre rudele și comandanții săi. Deși M. era un cuceritor agresiv și neobosit, el l-a eliberat în cele din urmă pe Jaipal. Însă rajahul a abdicat imediat în favoarea fiului său, Anandpal, apoi s-a urcat pe propriul rug funerar și s-a sinucis.
Între timp, Anandpal a creat o alianță a tuturor rajahilor din India și a alcătuit treptat o armată uriașă pentru a respinge asalturile anuale împotriva subcontinentului. Prin 1008, el a desfășurat o mare forță împotriva lui M. între Und și Peshawar. Timp de 40 de zile și nopți armatele au stat față în față. În sfîrșit, Anandpal a atacat, aruncîndu-i în luptă pe cei 30.000 de crînceni oșteni din tribul Khokar, care s-au năpustit asupra armatei lui M., fiind pe punctul de a cîștiga bătălia. însă în pragul înfrîngerii, sorții s-au schimbat cînd elefantul lui Anandpal s-a speriat și a fugit de pe cîmpul de luptă. Văzîndu-l pe conducătorul lor bătnd în retragere după toate aparențele, forțele indiene au intrat în panică, au rupt rîndurile și au fugit. M., victorios acum, a pătruns adînc în India, anexînd Punjabul și prădîndu-i bogățiile.
Cu banii adunați pe parcursul multiplelor invazii, M. a transformat orașul-capitală al Ghaznei într-o metropolă bogată, cu clădiri mărețe. El a încurajat dezvoltarea artelor și a învățămîntului, astfel că în curînd orașul său avea să rivalizeze cu însuși Bagdadul ca centru cultural.
Deși a anexat o mare parte din India, el a tratat poporul pe care îl cucerise cu un respect considerabil. Este adevărat că în 1024, cînd a jefuit orașul Somnath, el a pîngărit templul hindus de aici, spărgînd sacrul său lingam; în general, însă, era tolerant cu credințele non-islamice. Deși a încercat să răspîndească islamismul în India, el a menținut numeroasele trupe hindu sub comanda indienilor și nu a aplicat persecuția religioasă.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, București, p. 308/MAHMUD DIN GHAZNA (971-1030).
Mahmud a făcut din sultanatul din Ghazna un vast imperiu, transformîndu-i capitala în centrul cultural al Asie Centrale și răspîndind islamismul în adîncul Indiei pe parcursul celor 17 invazii întreprinse.
M. era fiul lui Amir Sabuktigin, un sclav turc care a devenit conducătorul micului sultanat al Ghaznei în 977. M. avea 27 de ani în 998 cînd i-a succedat tatălui său la domnie. Cu pricepe diplomatică și vitejie militară, M. a extins Ghazna pînă cînd a înglobat Cașmirul, Punjabul și o mare parte din Iran.
El a început prin încheierea unei alianțe cu puternicul calif din Bagdad, din clanul Abasizilor, a cărui recunoaștere avea să valideze multe dintre cuceririle lui. La începutul domniei sale, M. a făgăduit să invadeze anual India, și într-adevăr a întreprins acolo nu mai puțin de 17 expediții între anii 1001 și 1026. La prima invazie, el a mers în fruntea a 15.000 călăreți. La Peshawar a fost înfruntat de 12.000 cavaleriști, 30.000 de ostași de infanterie și 300 de elefanți, sub comanda lui Jaipal, conducătorul Punjabului. Deși forțele lui erau net inferioare numeric, M. l-a înfrînt pe Jaipal, ucigînd vreo 15.000 dintre oamenii lui și capturîndu-l pe însuși rajah, împreună cu 15 dintre rudele și comandanții săi. Deși M. era un cuceritor agresiv și neobosit, el l-a eliberat în cele din urmă pe Jaipal. Însă rajahul a abdicat imediat în favoarea fiului său, Anandpal, apoi s-a urcat pe propriul rug funerar și s-a sinucis.
Între timp, Anandpal a creat o alianță a tuturor rajahilor din India și a alcătuit treptat o armată uriașă pentru a respinge asalturile anuale împotriva subcontinentului. Prin 1008, el a desfășurat o mare forță împotriva lui M. între Und și Peshawar. Timp de 40 de zile și nopți armatele au stat față în față. În sfîrșit, Anandpal a atacat, aruncîndu-i în luptă pe cei 30.000 de crînceni oșteni din tribul Khokar, care s-au năpustit asupra armatei lui M., fiind pe punctul de a cîștiga bătălia. însă în pragul înfrîngerii, sorții s-au schimbat cînd elefantul lui Anandpal s-a speriat și a fugit de pe cîmpul de luptă. Văzîndu-l pe conducătorul lor bătnd în retragere după toate aparențele, forțele indiene au intrat în panică, au rupt rîndurile și au fugit. M., victorios acum, a pătruns adînc în India, anexînd Punjabul și prădîndu-i bogățiile.
Cu banii adunați pe parcursul multiplelor invazii, M. a transformat orașul-capitală al Ghaznei într-o metropolă bogată, cu clădiri mărețe. El a încurajat dezvoltarea artelor și a învățămîntului, astfel că în curînd orașul său avea să rivalizeze cu însuși Bagdadul ca centru cultural.
Deși a anexat o mare parte din India, el a tratat poporul pe care îl cucerise cu un respect considerabil. Este adevărat că în 1024, cînd a jefuit orașul Somnath, el a pîngărit templul hindus de aici, spărgînd sacrul său lingam; în general, însă, era tolerant cu credințele non-islamice. Deși a încercat să răspîndească islamismul în India, el a menținut numeroasele trupe hindu sub comanda indienilor și nu a aplicat persecuția religioasă.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, București, p. 308/MAHMUD DIN GHAZNA (971-1030).
luni, 28 mai 2012
Amelie Nothomb - „Uimire și cutremur” / 1999 (BOXHALL 2006)
<
Nimeni nu a spus vreodată că umplerea prăpastiei dintre Est și Vest se va produce pașnic. În acest roman francez despre o angajată belgiană într-o corporație japoneză, care se ocupă cu tot felul de lucruri, pornind de la fibre optice canadiene, la sifon singaporez, problemele adaptării în satul global sunt descrise într-un stil satiric.
Uimire și cutremur descrie experiența lui Amelie, după ce aceasta este angajată cu contract pe un an pe treapta cea mai de jos a unei corporații japoneze. Fiind crescută în Japonia, ea este simultan băștinașă și străină, dar faptul de a fi fost născută acolo servește la ostracizarea sa, tot atît de mult ca și faptul de a fi străină (ea este pedepsită pentru că înțelege limba japoneză). Se vede în situația stupidă de a fi retrogradată, în mod repetat, de la funcția de fotocopistă la aceea de îngrijitoare, cu normă întreagă, a unei toalete folosite numai de ea și de superioara sa imediată, Fabuki Mori, o femeie extrem de frumoasă și periculos de mândră, pentru care Amelie dezvoltă o afecțiune autodistructivă.
Atacul lui Nothomb la ceea ce este prezentat drept relații de muncă ieșite din normal într-o masivă corporație japoneză nu este în întregime injurios - ea arată simpatie pentru oameni atașați sentimentului de datorie și tradiție. În acest roman satiric și meditativ, Estul, ca și Vestul, sînt ridiculizate cu o anumită simpatie pentru neajunsurile fiecărui individ. JuS
n. 1967 (Japonia)
Prima ediție 1999, de A. Michel (Paris)
Limba originală franceză
Titlul original Stupeur et tremblements
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. 893.
Nimeni nu a spus vreodată că umplerea prăpastiei dintre Est și Vest se va produce pașnic. În acest roman francez despre o angajată belgiană într-o corporație japoneză, care se ocupă cu tot felul de lucruri, pornind de la fibre optice canadiene, la sifon singaporez, problemele adaptării în satul global sunt descrise într-un stil satiric.
Uimire și cutremur descrie experiența lui Amelie, după ce aceasta este angajată cu contract pe un an pe treapta cea mai de jos a unei corporații japoneze. Fiind crescută în Japonia, ea este simultan băștinașă și străină, dar faptul de a fi fost născută acolo servește la ostracizarea sa, tot atît de mult ca și faptul de a fi străină (ea este pedepsită pentru că înțelege limba japoneză). Se vede în situația stupidă de a fi retrogradată, în mod repetat, de la funcția de fotocopistă la aceea de îngrijitoare, cu normă întreagă, a unei toalete folosite numai de ea și de superioara sa imediată, Fabuki Mori, o femeie extrem de frumoasă și periculos de mândră, pentru care Amelie dezvoltă o afecțiune autodistructivă.
Atacul lui Nothomb la ceea ce este prezentat drept relații de muncă ieșite din normal într-o masivă corporație japoneză nu este în întregime injurios - ea arată simpatie pentru oameni atașați sentimentului de datorie și tradiție. În acest roman satiric și meditativ, Estul, ca și Vestul, sînt ridiculizate cu o anumită simpatie pentru neajunsurile fiecărui individ. JuS
n. 1967 (Japonia)
Prima ediție 1999, de A. Michel (Paris)
Limba originală franceză
Titlul original Stupeur et tremblements
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. 893.
duminică, 27 mai 2012
Sylvia Plath - „Clopotul de sticlă” / 1963 (BOXHALL 2006)
<
Clopotul de sticlă
Sylvia Plath
n. 1932 (SUA), m. 1963 (Anglia)
Prima ediție 1963 W. Heinemann (Anglia)
Pseudonim Victoria Lucas
Titlul original The Bell Jar
Descrisă întâmplător de Sylvia Plath, într-o scrisoare adresată mamei sale, ca o „oală de fiert”, Clopotul de sticlă a devenit una dintre cele mai notorii descrieri ale unei prăbușiri pe plan mental din literatura americană. Publicat prima dată în 1963, sub pseudonimul Victoria Lucas, romanul este o prezentare autobiografică, transparent deghizată, a adolescenței lui Plath. El descrie viața lui Esther de la un scurt interval ca editor colaborator la o revistă pentru adolescenți, până la tentativa eșuată de sinucidere și brutalul tratament aplicat de medicii psihiatri americani, de la jumătatea secolului XX. Inițial admirat pentru onestitatea stilului său rece și autodisprețuitor, romanul a fost ulterior interpretat ca o aspră critică a politicilor sociale ale anilor 1950. Plath face clare legături între percepția crescândă a lui Esther despre opțiunile limitate, pe care le are la dispoziție ca femeie și senzația ei crescândă de izolare și paranoia. Recuperarea ulterioară a lui Esther se bazează pe capacitatea ei de a respinge versiunile dominante ale feminității, reprezentate de falsele modele care populează romanul. Și totuși, îngrijorarea manifestată față de atmosfera sufocantă a Americi anilor 1950 nu se limitează la examinarea condiției sociale a celor două sexe. Fraza de deschidere - „Era o vară stranie, sufocantă, vara în care au electrocutat familia Rosenberg” - localizează temporal romanul, foarte precis, în mcchartysmul Războiului Rece și face legături implicite între experiențele lui Esther și alte manifestări paranoice și trădări caracteristice acelui deceniu. NM
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
Clopotul de sticlă
Sylvia Plath
n. 1932 (SUA), m. 1963 (Anglia)
Prima ediție 1963 W. Heinemann (Anglia)
Pseudonim Victoria Lucas
Titlul original The Bell Jar
Descrisă întâmplător de Sylvia Plath, într-o scrisoare adresată mamei sale, ca o „oală de fiert”, Clopotul de sticlă a devenit una dintre cele mai notorii descrieri ale unei prăbușiri pe plan mental din literatura americană. Publicat prima dată în 1963, sub pseudonimul Victoria Lucas, romanul este o prezentare autobiografică, transparent deghizată, a adolescenței lui Plath. El descrie viața lui Esther de la un scurt interval ca editor colaborator la o revistă pentru adolescenți, până la tentativa eșuată de sinucidere și brutalul tratament aplicat de medicii psihiatri americani, de la jumătatea secolului XX. Inițial admirat pentru onestitatea stilului său rece și autodisprețuitor, romanul a fost ulterior interpretat ca o aspră critică a politicilor sociale ale anilor 1950. Plath face clare legături între percepția crescândă a lui Esther despre opțiunile limitate, pe care le are la dispoziție ca femeie și senzația ei crescândă de izolare și paranoia. Recuperarea ulterioară a lui Esther se bazează pe capacitatea ei de a respinge versiunile dominante ale feminității, reprezentate de falsele modele care populează romanul. Și totuși, îngrijorarea manifestată față de atmosfera sufocantă a Americi anilor 1950 nu se limitează la examinarea condiției sociale a celor două sexe. Fraza de deschidere - „Era o vară stranie, sufocantă, vara în care au electrocutat familia Rosenberg” - localizează temporal romanul, foarte precis, în mcchartysmul Războiului Rece și face legături implicite între experiențele lui Esther și alte manifestări paranoice și trădări caracteristice acelui deceniu. NM
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
sâmbătă, 26 mai 2012
vineri, 25 mai 2012
joi, 24 mai 2012
Biografia regelui zulu Cetshwayo (1826-1884) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
Ultimul rege al Zululand, Cetshwayo și-a unit poporul împotriva englezilor și afrikaanerilor*.
Născut în jurul anului 1826, lîngă Eshowe, Zululand, C. a fost unul dintre numeroșii fii ai regelui Zulu MPANDE. C. și-a sigurat succesiunea la tron prin asasinarea fratelui său vitreg Mbulazi într-un sîngeros război civil, în 1856. El a petrecut apoi următorii 16 ani consolidîndu-și puterea și epurîndu-i pe alți rivali. La moartea tatălui său, în 1872, C. s-a impus ca rege necontestat.
În fața amenințării reprezentate de englezi și afrikaaneri în Africa de sud, C. și-a sporit forța militară pînă la 40.000 de războinici. Și englezii au perceput în același fel lucrurile, astfel că la începutul anului 1879, au întreprins un atac preventiv. Mai întîi zulușii au ieșit învingători, dar la sosirea întăririlor britanice ei nu au mai reușit să păstreze controlul. C. a fost capturat și întemnițat la Cape Town, iar Zululand a fost împărțit între 13 șefi desemnați de englezi.
În 1882, C. i-a convins pe cei care îl capturaseră să-l elibereze. El a călătorit la Londra, a prezentat cazul său reginei Victoria și a făcut o impresie atît de bună încît regina i-a satisfăcut cererea - întoarcerea la putere ca rege Zulu. Totuși, unitatea poporului zulu se dezintegrase în timpul detenției lui, iar războiul civil izbucnise între diferite grupuri. C. a murit, după toate probabilitățile, ca victimă a unui asasin, la 8 februarie 1884, la Eshowe, Zululand.
Referințe bibliografice complementare: Jeff Guy, The Destruction of teh Zulu KIngdom: The Civil War in Zululand (London: Longman, 1979); Morris D. R., The Washing of the Spears (New York: Simon & Schuster, 1965)
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. ?/CETSHWAYO (cca 1826-1884).
NOTĂ M. T.
* Afrikaaner = Grup etnic din Africa de Sud, format din urmașii coloniștilor olandezi și francezi protestanți din secolul XVII (buri). Cucerirea statelor create de ei de către britanici s-a încheiat cu războiul din 1899-1902. (http://strategyleader.org/profiles/afrikaner.html)
Ultimul rege al Zululand, Cetshwayo și-a unit poporul împotriva englezilor și afrikaanerilor*.
Născut în jurul anului 1826, lîngă Eshowe, Zululand, C. a fost unul dintre numeroșii fii ai regelui Zulu MPANDE. C. și-a sigurat succesiunea la tron prin asasinarea fratelui său vitreg Mbulazi într-un sîngeros război civil, în 1856. El a petrecut apoi următorii 16 ani consolidîndu-și puterea și epurîndu-i pe alți rivali. La moartea tatălui său, în 1872, C. s-a impus ca rege necontestat.
În fața amenințării reprezentate de englezi și afrikaaneri în Africa de sud, C. și-a sporit forța militară pînă la 40.000 de războinici. Și englezii au perceput în același fel lucrurile, astfel că la începutul anului 1879, au întreprins un atac preventiv. Mai întîi zulușii au ieșit învingători, dar la sosirea întăririlor britanice ei nu au mai reușit să păstreze controlul. C. a fost capturat și întemnițat la Cape Town, iar Zululand a fost împărțit între 13 șefi desemnați de englezi.
În 1882, C. i-a convins pe cei care îl capturaseră să-l elibereze. El a călătorit la Londra, a prezentat cazul său reginei Victoria și a făcut o impresie atît de bună încît regina i-a satisfăcut cererea - întoarcerea la putere ca rege Zulu. Totuși, unitatea poporului zulu se dezintegrase în timpul detenției lui, iar războiul civil izbucnise între diferite grupuri. C. a murit, după toate probabilitățile, ca victimă a unui asasin, la 8 februarie 1884, la Eshowe, Zululand.
Referințe bibliografice complementare: Jeff Guy, The Destruction of teh Zulu KIngdom: The Civil War in Zululand (London: Longman, 1979); Morris D. R., The Washing of the Spears (New York: Simon & Schuster, 1965)
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. ?/CETSHWAYO (cca 1826-1884).
NOTĂ M. T.
* Afrikaaner = Grup etnic din Africa de Sud, format din urmașii coloniștilor olandezi și francezi protestanți din secolul XVII (buri). Cucerirea statelor create de ei de către britanici s-a încheiat cu războiul din 1899-1902. (http://strategyleader.org/profiles/afrikaner.html)
miercuri, 23 mai 2012
Biografia împăratului vietnamez Minh Mang (1792-1841) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
Ming Mang, împăratul Vietnamului, și-a cîștigat o tristă reputație prin persecutarea misionarilor creștini.
Născut Chi Dam în 24 mai 1792, M. M. era al patrulea fiu al împăratului Gia Lang, dar a fost ales ca succesor din cauza antipatiei sale nedisimulate pentru europeni. El a adoptat numele de M. M. la urcarea pe tron, în 1821.
M. M. a fost un confucianist înflăcărat, fapt care a dominat politica sa mai mult ca orice alt aspect. El credea că toate celelalte religii, inclusiv budismul și taoismul, dar mai ales creștinismul, veneau în contradicție cu principiile de bază ale vieții culturale, politice și teologice vietnameze. După părerea lui, credința non-confucianistă reprezinta o amenințare directă la adresa esenței divine a împăratului și a nevoii de supunere absolută față de împărat.
Disprețul lui M. M. față de străini s-a manifestat mai întîi atunci cînd i-a trimis o scrisoare personală lui Ludovic al XVIII lea al Franței, declarînd în termeni lipsiți de echivoc că nu va îngădui nici un comerț între Franța și Vietnam. De asemenea, nu a fost de acord ca în guvern să fie înființat un oficiu care să se ocupe de afacerile externe, numindu-i pe europeni „barbari” și declarîndu-i nedemni de atenția guvernului său. Din dorința de a-i supraveghea pe misionarii francezi aflați în număr mare în sudul Vietnamului, el i-a chemat în capitala Hue, pretinzînd că avea nevoie de interpreți. M. M. a interzis intrarea tuturor misionarilor în 1825. Suspectîndu-i pe catolici de implicare în revolta condusă de Le Van Khoi în 1833 (lucru confirmat ulterior), M. M. a scos în afara legii propovăduirea creștinismului în țară. El i-a închis pe toți preoții, nu numai pe cei francezi, ci pe toți catolicii. Cîțiva misionari au evadat, dar unul dintre ei, reverendul Francois Gagelin, a fost capturat și adus la Hue înlănțuit ca un animal. Judecat pentru „predicarea religiei lui Isus”, el avea să fie executat prin strangulare în octombrie 1833. În următorii șapte ani, M. a mai omorît zece misionari cu o cruzime asemănătoare.
M. M. a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea soartei poporului său. El nu a inițiat nici un program de lucrări publice și nici nu a introdus vreo reformă socială sau agrară. Sprijinul de care se bucura a început să se erodeze pe cînd el continua să-i îndepărteze pe străini, iar în clipa morții, în ianuarie 1841, avea motive întemeiate să se îndoiască de loialitatea propriului popor. Persecutarea creștinilor a reprezentat o cauză directă a invaziei franceze în Vietnam în 1858, ocupația străină prelungindu-se pînă în 1954, cînd francezii au fost învinși la Dien Bien Phu.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, pp. 332-333/MINH MANG [Chi Dam] (1792-1841).
Ming Mang, împăratul Vietnamului, și-a cîștigat o tristă reputație prin persecutarea misionarilor creștini.
Născut Chi Dam în 24 mai 1792, M. M. era al patrulea fiu al împăratului Gia Lang, dar a fost ales ca succesor din cauza antipatiei sale nedisimulate pentru europeni. El a adoptat numele de M. M. la urcarea pe tron, în 1821.
M. M. a fost un confucianist înflăcărat, fapt care a dominat politica sa mai mult ca orice alt aspect. El credea că toate celelalte religii, inclusiv budismul și taoismul, dar mai ales creștinismul, veneau în contradicție cu principiile de bază ale vieții culturale, politice și teologice vietnameze. După părerea lui, credința non-confucianistă reprezinta o amenințare directă la adresa esenței divine a împăratului și a nevoii de supunere absolută față de împărat.
Disprețul lui M. M. față de străini s-a manifestat mai întîi atunci cînd i-a trimis o scrisoare personală lui Ludovic al XVIII lea al Franței, declarînd în termeni lipsiți de echivoc că nu va îngădui nici un comerț între Franța și Vietnam. De asemenea, nu a fost de acord ca în guvern să fie înființat un oficiu care să se ocupe de afacerile externe, numindu-i pe europeni „barbari” și declarîndu-i nedemni de atenția guvernului său. Din dorința de a-i supraveghea pe misionarii francezi aflați în număr mare în sudul Vietnamului, el i-a chemat în capitala Hue, pretinzînd că avea nevoie de interpreți. M. M. a interzis intrarea tuturor misionarilor în 1825. Suspectîndu-i pe catolici de implicare în revolta condusă de Le Van Khoi în 1833 (lucru confirmat ulterior), M. M. a scos în afara legii propovăduirea creștinismului în țară. El i-a închis pe toți preoții, nu numai pe cei francezi, ci pe toți catolicii. Cîțiva misionari au evadat, dar unul dintre ei, reverendul Francois Gagelin, a fost capturat și adus la Hue înlănțuit ca un animal. Judecat pentru „predicarea religiei lui Isus”, el avea să fie executat prin strangulare în octombrie 1833. În următorii șapte ani, M. a mai omorît zece misionari cu o cruzime asemănătoare.
M. M. a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea soartei poporului său. El nu a inițiat nici un program de lucrări publice și nici nu a introdus vreo reformă socială sau agrară. Sprijinul de care se bucura a început să se erodeze pe cînd el continua să-i îndepărteze pe străini, iar în clipa morții, în ianuarie 1841, avea motive întemeiate să se îndoiască de loialitatea propriului popor. Persecutarea creștinilor a reprezentat o cauză directă a invaziei franceze în Vietnam în 1858, ocupația străină prelungindu-se pînă în 1954, cînd francezii au fost învinși la Dien Bien Phu.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, pp. 332-333/MINH MANG [Chi Dam] (1792-1841).
marți, 22 mai 2012
Shusaku Endo (Japonia) - „Tăcere” / 1966 (BOXHALL 2006)
<
Tăcere
Shusaku Endo
n. 1923 (Japonia), m. 1996
Prima ediție: 1966
Primul editor: Kodansha (Tokio)
Titlul original: Chimmoku
Romancierul Shusaku Endo a fost o ciudățenie culturală: un japonez catolic. Influențat de romancieri europeni catolici ca Graham Greene și George Bernanos, opera sa este mărturia unei religiozități chinuite, la limita necredinței, precum și a ororii față de șirul de cruzimi din istoria Japoniei.
Tăcere, a cărui acțiune se desfășoară la începutul secolului al XVII lea, este larg recunoscut drept capodopera lui Endo. Șogunatul japonez se angajase în nimicirea fără milă a creștinismului prin torturi și masacre. La Vatican ajunge știrea că un foarte respectat misionar iezuit, părintele Ferreira, a renunțat la credință din cauza torturii. Preotul portughez Sebastian Rodrigues, care îl socotește pe Ferreira mentorul său spiritual, este trimis în Japonia pentru a-l contacta. Este o misiune riscantă care, în scurt timp, ia o turnură nefavorabilă. Trădat autorităților de Kichijiro, un fel de Iuda, Rodrigues este închis și torturat. pentru a se salva el trebuie să renunțe în mod simbolic la credință prin călcarea în picioare a unei imagini a lui Isus. Cînd refuză, autoritățile încep martirizarea altor creștini în fața lui. Ulterior, Rodrigues se întîlnește cu Ferreira care îi cere să facă un act de aparență renunțare publică la credință.
Narațiunea, frustră și dramatică, descrie cu o deosebită expresivitate ororile persecuțiilor, precum și dilema dureroasă a preoților. În Rodrigues, Endo reușește să facă portretul unui om bun, credibil și agreabil, întruchipînd viziunea autorului despre creștinism centrat mai mult pe suferința lui Isus, decît pe gloria sa. RegG
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
Tăcere
Shusaku Endo
n. 1923 (Japonia), m. 1996
Prima ediție: 1966
Primul editor: Kodansha (Tokio)
Titlul original: Chimmoku
Romancierul Shusaku Endo a fost o ciudățenie culturală: un japonez catolic. Influențat de romancieri europeni catolici ca Graham Greene și George Bernanos, opera sa este mărturia unei religiozități chinuite, la limita necredinței, precum și a ororii față de șirul de cruzimi din istoria Japoniei.
Tăcere, a cărui acțiune se desfășoară la începutul secolului al XVII lea, este larg recunoscut drept capodopera lui Endo. Șogunatul japonez se angajase în nimicirea fără milă a creștinismului prin torturi și masacre. La Vatican ajunge știrea că un foarte respectat misionar iezuit, părintele Ferreira, a renunțat la credință din cauza torturii. Preotul portughez Sebastian Rodrigues, care îl socotește pe Ferreira mentorul său spiritual, este trimis în Japonia pentru a-l contacta. Este o misiune riscantă care, în scurt timp, ia o turnură nefavorabilă. Trădat autorităților de Kichijiro, un fel de Iuda, Rodrigues este închis și torturat. pentru a se salva el trebuie să renunțe în mod simbolic la credință prin călcarea în picioare a unei imagini a lui Isus. Cînd refuză, autoritățile încep martirizarea altor creștini în fața lui. Ulterior, Rodrigues se întîlnește cu Ferreira care îi cere să facă un act de aparență renunțare publică la credință.
Narațiunea, frustră și dramatică, descrie cu o deosebită expresivitate ororile persecuțiilor, precum și dilema dureroasă a preoților. În Rodrigues, Endo reușește să facă portretul unui om bun, credibil și agreabil, întruchipînd viziunea autorului despre creștinism centrat mai mult pe suferința lui Isus, decît pe gloria sa. RegG
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
luni, 21 mai 2012
duminică, 20 mai 2012
Eurovoc, tezaur multilingv la Biblioteca Parlamentului European („Lectura” 2006)
<
PREZENTARE EUROVOC
Geneză și dezvoltare
Realizat în 1984, tezaurul EUROVOC este fructul unei inițiative comune a Parlamentului European și a Oficiului pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene (OPOCE). pentru Parlamentul European se punea problema indexării documentelor parlamentare și documentelor din bibliotecă, iar pentru OPOCE era nevoie de indexarea textelor publicate în Jurnalul Oficial. Eurovoc răspunde nevoii constante a unui instrument multidisciplinar care, fiind general, poate, în același timp, să acopere toate domeniile tratate de Uniunea Europeană. Accentul este pus pe activitățile parlamentare, ceea ce permite utilizarea sa de către parlamentele naționale. Acest instrument documentar este multilingv de la crearea sa. El includea la început șapte limbi: germană, engleză, daneză, franceză, italiană, greacă și olandeză. Limba folosită pentru conceperea sa e franceza, iar celelalte limbi sunt traduceri. Transformările Uniunii Europene implică noii ediții și noi versiuni lingvistice; în 1987 apare a doua ediție care cuprinde două limbi suplimentare: spaniola și portugheza. A treia ediție, versiunea 3.0, datează din 1995. Acest ediții apar pe suport de hârtie. Din 1999, gestiunea tezaurului este modificată. Două comisii, una de conducere și una tehnică, sunt constituite. O decizie interinstituțională hotărăște o actualizare a tezaurului, fapt ce duce la versiunea 3.1. Ea cuprinde două limbi suplimentare: suedeza și finlandeza. Noua versiune Eurovoc dispune, pentru prima dată, de un site pe Internet și este accesibilă online. Între timp, se decide o modificare totală a tezaurului, care ajunge la varianta 4.0, apărută în noiembrie 2002. Ediția următoare, versiunea 4.1, este online la începutul lui 2004. Numeroase parlamente naționale sunt interesate de Eurovoc prin intermediul CERDP (Centrul European de Cercetare și Documentare Parlamentară). Pentru a-și pregăti integrarea în Uniunea Europeană, mai multe parlamente au tradus tezaurul: Lituania, Slovenia, Polonia, România, Cehia. Alte parlamente au decis să traducă tezaurul în cadrul unei cooperări cu Uniunea: Albania, Croația și Rusia. Din 1995, tezaurul nu mai fost editat în versiunea pe hârtie. Numeroși utilizatori ne-au împărtășit utilitatea sa, astfel încât versiunea 4.1 a fost publicată în două volume: un volum prezentând alfabetică versiunea permutată, iar al doilea versiunea tematică. Această ediție este disponibilă în unsprezece limbi: engleză, germană, daneză, spaniolă, finlandeză, franceză, greacă, italiană, olandeză, portugheză, suedeză. Noile versiuni lingvistice în limbile oficiale ale Uniunii Europene vor fi publicate în același timp cu versiunile următoare ale tezaurului.
Versiunea actuală 4.2
Din august 2005, versiunea 4.2 apare online și limbile noilor țări membre sunt integrate pe măsura traducerii lor. Tezaurul online cuprinde mai multe părți. Pe prima pagină, rubricile principale permit accesul la:
- prezentarea tezaurului;
- navigarea (pe domeniu);
- căutarea unui termen (termen întreg);
- fișa de întreținere (pentru a trimite noi propuneri de descriptori sau modificări ale descriptorilor existenți);
- descărcarea tezaurului în format pdf (versiunea tematică sau alfabetică permutată);
- tranziția între cele două versiuni (modificările și noutățile integrate);
(...)
>
SURSA
Isabelle Gautier, Eurovoc, tezaur multilingv: funcționare și aspecte practice, cu un exemplu concret: Biblioteca Parlamentului European, trad. M. Moldovan, Revista Lectura, Cluj-Napoca, serie nouă, an III, nr. 1, 2006, p. 2?.
PREZENTARE EUROVOC
Geneză și dezvoltare
Realizat în 1984, tezaurul EUROVOC este fructul unei inițiative comune a Parlamentului European și a Oficiului pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene (OPOCE). pentru Parlamentul European se punea problema indexării documentelor parlamentare și documentelor din bibliotecă, iar pentru OPOCE era nevoie de indexarea textelor publicate în Jurnalul Oficial. Eurovoc răspunde nevoii constante a unui instrument multidisciplinar care, fiind general, poate, în același timp, să acopere toate domeniile tratate de Uniunea Europeană. Accentul este pus pe activitățile parlamentare, ceea ce permite utilizarea sa de către parlamentele naționale. Acest instrument documentar este multilingv de la crearea sa. El includea la început șapte limbi: germană, engleză, daneză, franceză, italiană, greacă și olandeză. Limba folosită pentru conceperea sa e franceza, iar celelalte limbi sunt traduceri. Transformările Uniunii Europene implică noii ediții și noi versiuni lingvistice; în 1987 apare a doua ediție care cuprinde două limbi suplimentare: spaniola și portugheza. A treia ediție, versiunea 3.0, datează din 1995. Acest ediții apar pe suport de hârtie. Din 1999, gestiunea tezaurului este modificată. Două comisii, una de conducere și una tehnică, sunt constituite. O decizie interinstituțională hotărăște o actualizare a tezaurului, fapt ce duce la versiunea 3.1. Ea cuprinde două limbi suplimentare: suedeza și finlandeza. Noua versiune Eurovoc dispune, pentru prima dată, de un site pe Internet și este accesibilă online. Între timp, se decide o modificare totală a tezaurului, care ajunge la varianta 4.0, apărută în noiembrie 2002. Ediția următoare, versiunea 4.1, este online la începutul lui 2004. Numeroase parlamente naționale sunt interesate de Eurovoc prin intermediul CERDP (Centrul European de Cercetare și Documentare Parlamentară). Pentru a-și pregăti integrarea în Uniunea Europeană, mai multe parlamente au tradus tezaurul: Lituania, Slovenia, Polonia, România, Cehia. Alte parlamente au decis să traducă tezaurul în cadrul unei cooperări cu Uniunea: Albania, Croația și Rusia. Din 1995, tezaurul nu mai fost editat în versiunea pe hârtie. Numeroși utilizatori ne-au împărtășit utilitatea sa, astfel încât versiunea 4.1 a fost publicată în două volume: un volum prezentând alfabetică versiunea permutată, iar al doilea versiunea tematică. Această ediție este disponibilă în unsprezece limbi: engleză, germană, daneză, spaniolă, finlandeză, franceză, greacă, italiană, olandeză, portugheză, suedeză. Noile versiuni lingvistice în limbile oficiale ale Uniunii Europene vor fi publicate în același timp cu versiunile următoare ale tezaurului.
Versiunea actuală 4.2
Din august 2005, versiunea 4.2 apare online și limbile noilor țări membre sunt integrate pe măsura traducerii lor. Tezaurul online cuprinde mai multe părți. Pe prima pagină, rubricile principale permit accesul la:
- prezentarea tezaurului;
- navigarea (pe domeniu);
- căutarea unui termen (termen întreg);
- fișa de întreținere (pentru a trimite noi propuneri de descriptori sau modificări ale descriptorilor existenți);
- descărcarea tezaurului în format pdf (versiunea tematică sau alfabetică permutată);
- tranziția între cele două versiuni (modificările și noutățile integrate);
(...)
>
SURSA
Isabelle Gautier, Eurovoc, tezaur multilingv: funcționare și aspecte practice, cu un exemplu concret: Biblioteca Parlamentului European, trad. M. Moldovan, Revista Lectura, Cluj-Napoca, serie nouă, an III, nr. 1, 2006, p. 2?.
sâmbătă, 19 mai 2012
A. Moravia (Italia) - „Disprețul” / 1954 (BOXHALL 2006)
<
Disprețul
Alberto Moravia
n. 1907 (Italia), m. 1990
Prima ediție: 1954
Primul editor: Bompiani (Milano)
Titlul original: Il Disprezzo
La fel ca în majoritatea operelor lui Moravia, și acest roman este o acuzație la adresa politicii: cultura capitalistă îl reduce pe intelectual la un simplu producător de bunuri. Protagonistul Ricardo Molteni este un intelectual ratat, care își trădează ambiția de a deveni dramaturg și își vinde sufletul societății de consum pentru a face bani din scrierea scenariilor de film. Nutrește convingerea că face acest lucru pentru a achita apartamentul, achiziționat pentru a o face fericită pe soția sa, Emilia. Treptat, Molteni își pierde tot mai mult simțul realității, devine incapabil să se sesizeze ce se întâmplă în jurul său și nu poate să-și dea seama că soția sa nu-l mai iubește. Plin de nostalgie și regret, el continuă să iubească o formă înșelătoare sau o „fantomă” a ceea ce fusese odată Emilia.
Molteni se refugiează în miturile grecești, ale căror eroi trăiau într-o lume a cărei legătură cu realitatea era directă și nemediată. Atunci când este confruntat cu sarcina de a transpune Odiseea într-un film, Molteni descoperă că un text precum cel al lui Homer deține cheia existenței sale. Odiseu și Molteni sunt uniți printr-un destin similar. Soțiile lor, Penelopa și Emilia, le disprețuiesc pasivitatea și îngâmfarea. Molteni este ferm convins că Emilia îi este credincioasă și nu ia în serios avansurile pe care producătorul filmului le face acesteia. Emilia se simte jignită, considerând că soțul său o vinde ieftin pentru a-și putea păstra slujba. Disprețul față de el crește și ,în final, îi aruncă acest adevăr în față înainte de a-l părăsi pe insula Capri. RPI
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
Disprețul
Alberto Moravia
n. 1907 (Italia), m. 1990
Prima ediție: 1954
Primul editor: Bompiani (Milano)
Titlul original: Il Disprezzo
La fel ca în majoritatea operelor lui Moravia, și acest roman este o acuzație la adresa politicii: cultura capitalistă îl reduce pe intelectual la un simplu producător de bunuri. Protagonistul Ricardo Molteni este un intelectual ratat, care își trădează ambiția de a deveni dramaturg și își vinde sufletul societății de consum pentru a face bani din scrierea scenariilor de film. Nutrește convingerea că face acest lucru pentru a achita apartamentul, achiziționat pentru a o face fericită pe soția sa, Emilia. Treptat, Molteni își pierde tot mai mult simțul realității, devine incapabil să se sesizeze ce se întâmplă în jurul său și nu poate să-și dea seama că soția sa nu-l mai iubește. Plin de nostalgie și regret, el continuă să iubească o formă înșelătoare sau o „fantomă” a ceea ce fusese odată Emilia.
Molteni se refugiează în miturile grecești, ale căror eroi trăiau într-o lume a cărei legătură cu realitatea era directă și nemediată. Atunci când este confruntat cu sarcina de a transpune Odiseea într-un film, Molteni descoperă că un text precum cel al lui Homer deține cheia existenței sale. Odiseu și Molteni sunt uniți printr-un destin similar. Soțiile lor, Penelopa și Emilia, le disprețuiesc pasivitatea și îngâmfarea. Molteni este ferm convins că Emilia îi este credincioasă și nu ia în serios avansurile pe care producătorul filmului le face acesteia. Emilia se simte jignită, considerând că soțul său o vinde ieftin pentru a-și putea păstra slujba. Disprețul față de el crește și ,în final, îi aruncă acest adevăr în față înainte de a-l părăsi pe insula Capri. RPI
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
vineri, 18 mai 2012
E. Waugh - „Întoarcerea la Brideshead” / 1945 (BOXHALL 2006)
<
Întoarcerea la Brideshead
Evelyn Waugh
n. 1903 (Anglia), m. 1966
Prima ediție: 1945
Titlul original: Brideshead revisited
Întoarcerea la Brideshead, probabil cel mai bun, dar în mod cert cel mai cunoscut roman al lui Evelyn Waugh, urmărește destinul familiei aristocratice catolice Flyte în anii 1920, până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Subtitlul lucrării este „Memoriile sacre și profane ale căpitanului Charles Ryder”. Naratorul îl cunoaște și leagă o prietenie strânsă cu estetul Sebastian Flyte la Universitatea Oxford. Charles este un student serios și conștiincios, dar între scolasticismul cursurilor de la facultate și ambițiile sale artistice exisă o contradicție. prietenia cu Sebastian îl ajută să depășească multe din convențiile rigide ce îi dominaseră până atunci existența, iar stilul lor de viață decadent îi încurajează dezvoltarea artistică. Cei doi își petrec vacanțele studențești la castelul Brideshead, casa familiei Flyte, unde Charles își dă seama că nu va reuși niciodată să înțeleagă unele aspecte din credința lui Sebastian, care i se pare naivă și lipsită de consistență.
Cei doi se îndepărtează treptat din cauza pasiunii pentru băutură a lui Sebastian, dar Charles rămâne profund atașat de restul familiei. Ambii au căsnicii nefericite și după mulți ani Charles se îndrăgostește de sora lui Sebastian, Julia. Catolică ferventă, Julia nu poate însă conmtinua relația cu Sebastian.
Waugh s-a convertit la catolicism în 1930 și Întoarcerea la Brideshead poate fi considerat, în multe privințe, o expresie a credinței sale, ca și o ilustrare a grație divine. El examinează în acest roman complexitatea relațiilor de interdependență și, în special, importanța credinței, care, chiar dacă nu întotdeauna aparent predominantă, iese mereu învingătoare. JW
>
SURSA
Petre Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, 2010, p. 434.
Întoarcerea la Brideshead
Evelyn Waugh
n. 1903 (Anglia), m. 1966
Prima ediție: 1945
Titlul original: Brideshead revisited
Întoarcerea la Brideshead, probabil cel mai bun, dar în mod cert cel mai cunoscut roman al lui Evelyn Waugh, urmărește destinul familiei aristocratice catolice Flyte în anii 1920, până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Subtitlul lucrării este „Memoriile sacre și profane ale căpitanului Charles Ryder”. Naratorul îl cunoaște și leagă o prietenie strânsă cu estetul Sebastian Flyte la Universitatea Oxford. Charles este un student serios și conștiincios, dar între scolasticismul cursurilor de la facultate și ambițiile sale artistice exisă o contradicție. prietenia cu Sebastian îl ajută să depășească multe din convențiile rigide ce îi dominaseră până atunci existența, iar stilul lor de viață decadent îi încurajează dezvoltarea artistică. Cei doi își petrec vacanțele studențești la castelul Brideshead, casa familiei Flyte, unde Charles își dă seama că nu va reuși niciodată să înțeleagă unele aspecte din credința lui Sebastian, care i se pare naivă și lipsită de consistență.
Cei doi se îndepărtează treptat din cauza pasiunii pentru băutură a lui Sebastian, dar Charles rămâne profund atașat de restul familiei. Ambii au căsnicii nefericite și după mulți ani Charles se îndrăgostește de sora lui Sebastian, Julia. Catolică ferventă, Julia nu poate însă conmtinua relația cu Sebastian.
Waugh s-a convertit la catolicism în 1930 și Întoarcerea la Brideshead poate fi considerat, în multe privințe, o expresie a credinței sale, ca și o ilustrare a grație divine. El examinează în acest roman complexitatea relațiilor de interdependență și, în special, importanța credinței, care, chiar dacă nu întotdeauna aparent predominantă, iese mereu învingătoare. JW
>
SURSA
Petre Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, 2010, p. 434.
joi, 17 mai 2012
Durata medie de viață în 1992 („Telegraf” 1994)
<
România se numără printre țările cu cea mai mică durată medie de viață, relevă statisticile date publicității de Organizația Mondială a Sănătății. În 1992, durata medie de viață la români a fost de 69,9 (73,2 la femei și 66,6 la bărbați), ceea ce înseamnă că românii trăiesc, în medie, cu 10 ani mai puțin decît japonezii, la care durata medie de viață este de 79,3 ani în 1992. Un indicator ridicat la durata medie a vieții înregistrează și Elveția - 77,5 ani și Canada - 77,1 ani. Cele mai reduse cote ale duratei medii ale vieții semnalate în Etiopia - 44 ani și India - 55,5 ani. La același nivel cu România în clasificările întocmite de OMS se situează o serie de state subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, dintre care menționăm: Egipt - 59 ani, Mongolia - 61,2 ani, China - 69,5, Turcia - 66,4 ani.
>
SURSA
N. E. P., Românii trăiesc cu zece ani mai puțin decît japonezii, „Telegraf”, Constanța, 9 aprilie 1994.
România se numără printre țările cu cea mai mică durată medie de viață, relevă statisticile date publicității de Organizația Mondială a Sănătății. În 1992, durata medie de viață la români a fost de 69,9 (73,2 la femei și 66,6 la bărbați), ceea ce înseamnă că românii trăiesc, în medie, cu 10 ani mai puțin decît japonezii, la care durata medie de viață este de 79,3 ani în 1992. Un indicator ridicat la durata medie a vieții înregistrează și Elveția - 77,5 ani și Canada - 77,1 ani. Cele mai reduse cote ale duratei medii ale vieții semnalate în Etiopia - 44 ani și India - 55,5 ani. La același nivel cu România în clasificările întocmite de OMS se situează o serie de state subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, dintre care menționăm: Egipt - 59 ani, Mongolia - 61,2 ani, China - 69,5, Turcia - 66,4 ani.
>
SURSA
N. E. P., Românii trăiesc cu zece ani mai puțin decît japonezii, „Telegraf”, Constanța, 9 aprilie 1994.
miercuri, 16 mai 2012
marți, 15 mai 2012
luni, 14 mai 2012
duminică, 13 mai 2012
A. Breton - „Arcana 17” / 1945 (BOXHALL 2006)
<
Arcana 17
Andre Breton
n. 1896 (Franța), m. 1966
Prima ediție: 1945
Primul editor: Brentano (New York)
Titlu original Arcane 17
Apogeul mișcării suprarealiste, pe care Breton o condusese în Franța, trecuse în 1944, iar Europa era în toiul unui război istovitor. Scris în Quebec, în lunile de după Ziua Debarcării*, Arcana 17 examinează rolul artistului în timpul războiului și rolul războiului în viața artistică de după război. Textul lui Breton nu este însă de un pesimism sumbru sau nostalgic, ci denotă un optimism liniștit, reținut, privind viitorul Europei, fapt reflectat de titlu. Arcana 17 este principala carte de tarot, Steaua, ce înfățișează o femeie tânără și frumoasă, ce varsă pe pământ două urne, a iubirii și inteligenței.
Arcana 17 nu este nici eseu, nici narațiune, deși combină reflecții și opinii despre artă și război cu diverse teme literare. Printre acestea se numără relatări despre viața autorului și a iubitei sale din acea perioadă, ca și descrieri evocative și poetice ale spectaculosului peisaj canadian. Principalul laitmotiv literar este legenda Melusinei, pe care A. S. Byatt o va prelua în romanul său Pasiune (1990). Melusina rămâne fidelă bărbatului a cărui fidelitate a izgonit-o de pe tărâmul oamenilor; de aici derivă îndemnul lui Breton ca femeile să preia din mâinile bărbaților frâile puterii. Arcana 17 este o explorare a pierderii suferite de autor, dar și de Europa, ca și mărturie a fascinantei maturizări a unui gânditor a cărui operă de tinerețe fusese în avangarda schimbărilor artistice din Franța. JC
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, 2010, p. 433.
Arcana 17
Andre Breton
n. 1896 (Franța), m. 1966
Prima ediție: 1945
Primul editor: Brentano (New York)
Titlu original Arcane 17
Apogeul mișcării suprarealiste, pe care Breton o condusese în Franța, trecuse în 1944, iar Europa era în toiul unui război istovitor. Scris în Quebec, în lunile de după Ziua Debarcării*, Arcana 17 examinează rolul artistului în timpul războiului și rolul războiului în viața artistică de după război. Textul lui Breton nu este însă de un pesimism sumbru sau nostalgic, ci denotă un optimism liniștit, reținut, privind viitorul Europei, fapt reflectat de titlu. Arcana 17 este principala carte de tarot, Steaua, ce înfățișează o femeie tânără și frumoasă, ce varsă pe pământ două urne, a iubirii și inteligenței.
Arcana 17 nu este nici eseu, nici narațiune, deși combină reflecții și opinii despre artă și război cu diverse teme literare. Printre acestea se numără relatări despre viața autorului și a iubitei sale din acea perioadă, ca și descrieri evocative și poetice ale spectaculosului peisaj canadian. Principalul laitmotiv literar este legenda Melusinei, pe care A. S. Byatt o va prelua în romanul său Pasiune (1990). Melusina rămâne fidelă bărbatului a cărui fidelitate a izgonit-o de pe tărâmul oamenilor; de aici derivă îndemnul lui Breton ca femeile să preia din mâinile bărbaților frâile puterii. Arcana 17 este o explorare a pierderii suferite de autor, dar și de Europa, ca și mărturie a fascinantei maturizări a unui gânditor a cărui operă de tinerețe fusese în avangarda schimbărilor artistice din Franța. JC
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, 2010, p. 433.
sâmbătă, 12 mai 2012
C. Levi - „Hristos s-a oprit la Eboli” / 1945 (BOXHALL 2006)
<
Hristos s-a oprit la Eboli
Carlo Levi
n. 102 (Italia), m.1975
Prima ediție: 1945
Prima editură: G. Einaudi (Torino)
Titlul original: Cristo si e fermato a Eboli
Hristos s-a oprit la Eboli a fost descris drept jurnal, roman, documentar, studiu sociologic și eseu politic. Autorul este la fel de greu de clasificat. Carlo Levi a făcut studii medicale, dar s-a dedicat mai târziu politicii, literaturii și picturii. Între 1935-1936, în timpul războiului din Abisinia, a fost exilat în Gagliano, un sat izolat de deal din „cizma” italiană, din cauza opoziției față de Mussolini și regimul fascist. Cartea, a doua lui Levi, povestea exilului său, se referă la Eboli, capitala regiunii, pe care i s- a permis ocazional s-o viziteze.
Titlul este o metaforă a izolării oamenilor din această regiune îndepărtată, a sărăciei și a lipsurilor lor, prea puțin luate în seamă de partidul fascist al clasei mijlocii. Levi își istorisește viața din satul bîntuit de malarie, zugrăvind un portret nesentimental al locuitorilor, de la primarul fascist, la Giulia, o femeie cu peste doisprezece copii făcuți cu peste doisprezece bărbați. pentru această comunitate stoică, Levi este o figură autoritară, către care se îndreaptă pentru sfaturi în lupta zilnică cu boala și sărăcia. Dar într-o lume ce nu a văzut niciodată un stetoscop, cunoștințele și puținele medicamente ale lui Levi le sunt de prea mic ajutor. În schimb, romanul a avut succes internațional, atrăgând atenția publicului larg, în contextul spre realism social al literaturii italiene postbelice, asupra unei regiuni mult timp neglijate. LE
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. .
Hristos s-a oprit la Eboli
Carlo Levi
n. 102 (Italia), m.1975
Prima ediție: 1945
Prima editură: G. Einaudi (Torino)
Titlul original: Cristo si e fermato a Eboli
Hristos s-a oprit la Eboli a fost descris drept jurnal, roman, documentar, studiu sociologic și eseu politic. Autorul este la fel de greu de clasificat. Carlo Levi a făcut studii medicale, dar s-a dedicat mai târziu politicii, literaturii și picturii. Între 1935-1936, în timpul războiului din Abisinia, a fost exilat în Gagliano, un sat izolat de deal din „cizma” italiană, din cauza opoziției față de Mussolini și regimul fascist. Cartea, a doua lui Levi, povestea exilului său, se referă la Eboli, capitala regiunii, pe care i s- a permis ocazional s-o viziteze.
Titlul este o metaforă a izolării oamenilor din această regiune îndepărtată, a sărăciei și a lipsurilor lor, prea puțin luate în seamă de partidul fascist al clasei mijlocii. Levi își istorisește viața din satul bîntuit de malarie, zugrăvind un portret nesentimental al locuitorilor, de la primarul fascist, la Giulia, o femeie cu peste doisprezece copii făcuți cu peste doisprezece bărbați. pentru această comunitate stoică, Levi este o figură autoritară, către care se îndreaptă pentru sfaturi în lupta zilnică cu boala și sărăcia. Dar într-o lume ce nu a văzut niciodată un stetoscop, cunoștințele și puținele medicamente ale lui Levi le sunt de prea mic ajutor. În schimb, romanul a avut succes internațional, atrăgând atenția publicului larg, în contextul spre realism social al literaturii italiene postbelice, asupra unei regiuni mult timp neglijate. LE
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. .
vineri, 11 mai 2012
joi, 10 mai 2012
miercuri, 9 mai 2012
marți, 8 mai 2012
luni, 7 mai 2012
Biografia președintelui ecuadorian J.M. Velasco Ibarra (1893-1979) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
De cinci ori președinte al Ecuadorului, Velasco Ibarra nu a reușit să mențină o organizație politică permanentă, lucru reprezentativ pentru instabilitatea politicii latino-americane.
Născut într-o familie bogată la 19 martie 1893, J. V. I. a primit o educație serioasă, făcînd și studii postdoctorat la Sorbonna. Liberal convins, el a fost preocupat mai mult de reforma morală și eliminarea fraudelor din politică decît de loialitatea față de partid. În 1933 a obținut un mandat în congres, apoi a devenit președinte al Camerei deputaților. În această calitate a condus lupta împotriva președintelui Juan Mera, care fusese ales în mod fraudulos. Congresul a declarat postul vacant în 1934, iar V. I. , sprijinit de o coaliție formată atît din liberali, cît și din conservatori, a devenit președinte.
Coaliția s-a dizolvat însă repede și V. I. a fost înlăturat din funcție după numai unsprezece luni. El a plecat în exil în Columbia, dar curînd poporul i-a cerut să se întoarcă. Președintele din acel moment, Carlos Aroyo, a încercat să înăbușe în sînge demonstrațiile pro-V., dar a fost înlăturat de la putere. V. I. a redevenit președinte în mai 1944, sprijinit de o coaliție, de astă dată fără liberali. După ce a convocat alegeri generale în 1946, V. I. , ales în mod legal, a fost imediat înlăturat de ministrul Apărării. El aplecat în exil în Argentina.
V. I. s-a întors în 1952 pentru a participa din nou la alegeri, pe care le-a cîștigat cu ajutorul liberalilor și al conservatorilor. El a reușit să-și exercite în întregime mandatul de patru ani pe parcursul cărora a înfăptuit cîteva reforme de durată. A reorganizat corpul diplomatic și a redus aparatul administrativ, a instituit controlul prețurilor pentru a stabiliza economia și a subvenționat agricultura și industria, sperînd să obțină o producție internă mai mare. V. I, a instituit de asemena un modest program de lucrări publice.
Legea ecudoriană interzicea mandate consecutive, dar V. I. s-a întors în 1960, cîștigînd alegerile cu o majoritate covîrșitoare. El și-a menținut sprijinul liberalilor, dar cînd s-a îndepărtat de Castro și de Cuba, liberalii și conservatori s-au aliat împotriva lui. Armata l-a înlăturat, ca de altfel și pe succesorul său, la putere instalîndu-se o juntă militară.
V. I.. a revenit în 1968 pentru mandatul său final de președinte. În 1970, cînd Congresul i s-a opus, el l-a dizolvat și a înlocuit constituția aflată în vigoare cu cea din 1946. Armata l-a susținut timp de opt luni, apoi au devenit tot mai insistente cererile militarilor de a li se face concesii speciale. renunțînd să le slujească drept marionetă militarilor, V. I. a demisionat în februarie 1972, cu șase luni înainte de sfîrșitul mandatului. A murit la 30 martie 1979.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, p. 501/ VELASCO IBARRA, JOSE MARIA (1893-1979).
De cinci ori președinte al Ecuadorului, Velasco Ibarra nu a reușit să mențină o organizație politică permanentă, lucru reprezentativ pentru instabilitatea politicii latino-americane.
Născut într-o familie bogată la 19 martie 1893, J. V. I. a primit o educație serioasă, făcînd și studii postdoctorat la Sorbonna. Liberal convins, el a fost preocupat mai mult de reforma morală și eliminarea fraudelor din politică decît de loialitatea față de partid. În 1933 a obținut un mandat în congres, apoi a devenit președinte al Camerei deputaților. În această calitate a condus lupta împotriva președintelui Juan Mera, care fusese ales în mod fraudulos. Congresul a declarat postul vacant în 1934, iar V. I. , sprijinit de o coaliție formată atît din liberali, cît și din conservatori, a devenit președinte.
Coaliția s-a dizolvat însă repede și V. I. a fost înlăturat din funcție după numai unsprezece luni. El a plecat în exil în Columbia, dar curînd poporul i-a cerut să se întoarcă. Președintele din acel moment, Carlos Aroyo, a încercat să înăbușe în sînge demonstrațiile pro-V., dar a fost înlăturat de la putere. V. I. a redevenit președinte în mai 1944, sprijinit de o coaliție, de astă dată fără liberali. După ce a convocat alegeri generale în 1946, V. I. , ales în mod legal, a fost imediat înlăturat de ministrul Apărării. El aplecat în exil în Argentina.
V. I. s-a întors în 1952 pentru a participa din nou la alegeri, pe care le-a cîștigat cu ajutorul liberalilor și al conservatorilor. El a reușit să-și exercite în întregime mandatul de patru ani pe parcursul cărora a înfăptuit cîteva reforme de durată. A reorganizat corpul diplomatic și a redus aparatul administrativ, a instituit controlul prețurilor pentru a stabiliza economia și a subvenționat agricultura și industria, sperînd să obțină o producție internă mai mare. V. I, a instituit de asemena un modest program de lucrări publice.
Legea ecudoriană interzicea mandate consecutive, dar V. I. s-a întors în 1960, cîștigînd alegerile cu o majoritate covîrșitoare. El și-a menținut sprijinul liberalilor, dar cînd s-a îndepărtat de Castro și de Cuba, liberalii și conservatori s-au aliat împotriva lui. Armata l-a înlăturat, ca de altfel și pe succesorul său, la putere instalîndu-se o juntă militară.
V. I.. a revenit în 1968 pentru mandatul său final de președinte. În 1970, cînd Congresul i s-a opus, el l-a dizolvat și a înlocuit constituția aflată în vigoare cu cea din 1946. Armata l-a susținut timp de opt luni, apoi au devenit tot mai insistente cererile militarilor de a li se face concesii speciale. renunțînd să le slujească drept marionetă militarilor, V. I. a demisionat în februarie 1972, cu șase luni înainte de sfîrșitul mandatului. A murit la 30 martie 1979.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, p. 501/ VELASCO IBARRA, JOSE MARIA (1893-1979).
duminică, 6 mai 2012
A. Michnik, K. Karol și V. Tănase despre Europa postcomunistă în 1990 („Tomis” 1990)
<
(...)
ADAM MICHNIK*:
- Sursa diviziunilor ideologice într-o țară post-totalitară rezidă, după părerea mea, în conflictul dintre două mari viziuni ideologice: o viziune europeană, democratică, liberală, pluralistă pe de o parte, iar pe de alta, viziunea unui stat puternic, independent, național autoritar, cu o ideologie naționalistă șovină.
Caricatura viziunii europene e reprezentată azi de modelul francez în Polonia, în vreme ce caricatura statului puternic e lepenismul** din Europa centrală: Rusia rușilor, Polonia polonezilor, Bulgaria bulgarilor...
În ceea ce mă privește, cred că evoluția va fi foarte violentă. Azerbaidjanul e Afganistanul intern al Uniunii Sovietice, conflictele din Bulgaria reprezintă primi pași spre un mare conflict etnic în Balcani.
K. S. KAROL***:
- Văzînd violența urii dintre armeni și azeri, mulți își închipuie că e vorba de un conflict arhaic, ținînd de Evul Mediu. În realitate, e vorba de popoare moderne, cu tineri școlarizați și elite cultivate. Și cu toate astea, pentru un petic de pămînt acești oameni descoperă că sînt gata să sacrifice totul. Alt exemplu: Georgia era un tărîm binecuvîntat, o Mediterană Sovietică, o țară a bunăstării. Și cu toate acestea, georgienii refuză să-i accepte pe meșkeți care sînt tot georgieni, frați de același sînge cu ei, dar de religie musulmană. Ei vor să-i alunge și pe oseți care sînt creștini ca și ei dar de alt neam. Acestea sînt niște lucruri îngrozitoare. Se mai pot da și alte exemple: în Lituania există un conflict feroce între lituanieni și minoritatea poloneză cu toate că și unii și alții sînt catolici. Și să nu se uite că e vorba de oameni civilizați, printre care nu se află un singur analfabet. Neputînd găsi idei care să-i unească, cad pradă cu toții unor nebunii. Aceste lucruri de vor repeta în întreaga Europă de Est dacă se va încerca să se vîndă acestor popoare un proiect politic care seamănă cu ceea ce la noi se numește austeritate și dacă întreagă povară a crizei va fi aruncată pe umerii celor defavorizați. Trebuie să căutăm împreună un tip de societate efectiv democratică, un stat de drept întemeiat pe libertate, egalitate, fraternitate. Libertatea și egalitatea trebuie să ducă la fraternitate, căci dacă se elimină ultima parte a devizei riscăm ca faimoasa lozincă „Proletari din toate țările, uniți-vă!” să fie înlocuită cu „Triburi din lumea întreagă, masacrați-vă!”
VIRGIL TĂNASE****:
- Au existat perioade în care relațiile dintre români și comunitatea maghiară din România au fost foarte conflictuale. Mentalitățile s-au schimbat și la tineri se observă o atenuare a sentimentului naționalist. Probleme naționale dispar pe măsură ce cultura democratică cîștigă spiritele. Îndrăznesc să cred că în țările din Est, și chiar și în Uniunea Sovietică, tradiția democrației va dezamorsa problema națională. Democrit***** spunea că nefericirea înțelepțește popoarele: în răstimpul celor cîteva zile pe care le-am petrecut în România am simțit, în mijlocul tuturor acelor oameni care au trăit cincizeci de ani de nefericire, o reală putere de regenerare.
>
SURSA
***, Cinci capcane pentru cealaltă Europa, „Tomis”, Constanța, ?.06.1990, pp. 1,8, ?.
NOTE
*
**
***
****
*****
(...)
ADAM MICHNIK*:
- Sursa diviziunilor ideologice într-o țară post-totalitară rezidă, după părerea mea, în conflictul dintre două mari viziuni ideologice: o viziune europeană, democratică, liberală, pluralistă pe de o parte, iar pe de alta, viziunea unui stat puternic, independent, național autoritar, cu o ideologie naționalistă șovină.
Caricatura viziunii europene e reprezentată azi de modelul francez în Polonia, în vreme ce caricatura statului puternic e lepenismul** din Europa centrală: Rusia rușilor, Polonia polonezilor, Bulgaria bulgarilor...
În ceea ce mă privește, cred că evoluția va fi foarte violentă. Azerbaidjanul e Afganistanul intern al Uniunii Sovietice, conflictele din Bulgaria reprezintă primi pași spre un mare conflict etnic în Balcani.
K. S. KAROL***:
- Văzînd violența urii dintre armeni și azeri, mulți își închipuie că e vorba de un conflict arhaic, ținînd de Evul Mediu. În realitate, e vorba de popoare moderne, cu tineri școlarizați și elite cultivate. Și cu toate astea, pentru un petic de pămînt acești oameni descoperă că sînt gata să sacrifice totul. Alt exemplu: Georgia era un tărîm binecuvîntat, o Mediterană Sovietică, o țară a bunăstării. Și cu toate acestea, georgienii refuză să-i accepte pe meșkeți care sînt tot georgieni, frați de același sînge cu ei, dar de religie musulmană. Ei vor să-i alunge și pe oseți care sînt creștini ca și ei dar de alt neam. Acestea sînt niște lucruri îngrozitoare. Se mai pot da și alte exemple: în Lituania există un conflict feroce între lituanieni și minoritatea poloneză cu toate că și unii și alții sînt catolici. Și să nu se uite că e vorba de oameni civilizați, printre care nu se află un singur analfabet. Neputînd găsi idei care să-i unească, cad pradă cu toții unor nebunii. Aceste lucruri de vor repeta în întreaga Europă de Est dacă se va încerca să se vîndă acestor popoare un proiect politic care seamănă cu ceea ce la noi se numește austeritate și dacă întreagă povară a crizei va fi aruncată pe umerii celor defavorizați. Trebuie să căutăm împreună un tip de societate efectiv democratică, un stat de drept întemeiat pe libertate, egalitate, fraternitate. Libertatea și egalitatea trebuie să ducă la fraternitate, căci dacă se elimină ultima parte a devizei riscăm ca faimoasa lozincă „Proletari din toate țările, uniți-vă!” să fie înlocuită cu „Triburi din lumea întreagă, masacrați-vă!”
VIRGIL TĂNASE****:
- Au existat perioade în care relațiile dintre români și comunitatea maghiară din România au fost foarte conflictuale. Mentalitățile s-au schimbat și la tineri se observă o atenuare a sentimentului naționalist. Probleme naționale dispar pe măsură ce cultura democratică cîștigă spiritele. Îndrăznesc să cred că în țările din Est, și chiar și în Uniunea Sovietică, tradiția democrației va dezamorsa problema națională. Democrit***** spunea că nefericirea înțelepțește popoarele: în răstimpul celor cîteva zile pe care le-am petrecut în România am simțit, în mijlocul tuturor acelor oameni care au trăit cincizeci de ani de nefericire, o reală putere de regenerare.
>
SURSA
***, Cinci capcane pentru cealaltă Europa, „Tomis”, Constanța, ?.06.1990, pp. 1,8, ?.
NOTE
*
**
***
****
*****
sâmbătă, 5 mai 2012
vineri, 4 mai 2012
Trezirea demonilor Rusiei („Tomis” 1990)
<
2. Trezirea demonilor Rusiei
Va merge Gorbaciov până la capăt? Moștenitorii țarilor vor fi oare tentați să salveze imperiul cu orice preț, chiar întorcînd spatele Europei și frîngînd elanul democratic?
LESZEK KOLAKOWSKI:
- Asistăm la cea de a patra tentativă de modernizare a Rusiei. Prima a fost cea a lui Petru cel Mare. A doua, cea a lui Alexandru al II lea, iar a treia, cea lui Lenin și Stalin. Încercarea de modernizare prin comunism s-a făcut cu mijloace barbare, fapt pe care însuși Lenin l-a recunoscut în mod expres: trebuie să ne modernizăm, să ne civilizăm, prin metode la fel de barbare ca cele ale lui Petru cel Mare, spunea el. Modernizarea întreprinsă de Alexandru al II lea a fost o modernizare de tip occidental: o mișcare lentă care s-a accelerat sub Nicolae al II lea și care, dacă n-ar fi fost revoluția, ar fi dus la un fel de monarhie constituțională. În schimb comunismul, într-un anumit sens, a reintrodus sclavia și șerbia, procedînd la o modernizare de tip barbar. Astăzi, acest proces a ajuns la un impas, iar conducătorii se străduie să salveze comunismul, sau cel puțin instituțiile sale de bază, să păstreze statutul mondial de mare putere al Uniunii Sovietice încercînd în același timp să modernizeze țara. E ceva ce seamănă cu cuadratura cercului. Imperiul se năruie dar nimeni nu știe ce va ieși de aici. Va fi Rusia europeană?
CORNELIUS CASTORIADIS:
- În Uniunea Sovietică se poate vedea că, în afară de transparență, glasnost nimic nu merge. Nu există perestroika, restructurare. Regimul nu e în stare să se reformeze, situația rămîne aceeași. Nu apare nici o idee nouă, nici un proiect, ci doar încercări de a inocula doze homeopatice de capitalism într-o economie și o societate incapabile să le asimileze. Gorbaciov și grupul său au pierdut inițiativa: ei aleargă în urma evenimentelor cu care sînt siliți să se acomodeze. Naționalitățile se trezesc, ceea ce e foarte normal pentru că U.R.S.S. a fost o închisoare a popoarelor și aceste popoare au dreptul să fie libere. În același timp, naționalismul se dezlănțuie în șovinism, ură etnică, rasială, religioasă fără ca regimul să poată găsi o soluție acestei probleme. Ce se petrece în Rusia însăși, în chiar ochiul ciclonului? Ce se va întîmpla dacă poporul va începe să miște? Aceasta e marea necunoscută.
BERNARD HENRI LEVY:
- Una din mizele partidei care se joacă în Uniunea Sovietică e legată de problema Europei.
În această dezbatere care scindează intelectualitatea rusă de azi, în polemicile purtate în marile ziare ale perestroicii, disputa politică izbucnită în jurul mișcării Pamiat și a straniilor sale apariții, ideea Europei, reintegrarea Rusiei în spațiul cultural european sau refuzul ei reprezintă o problemă majoră.
Numeroși intelectuali pe care i-am întîlnit Uniunea Sovietică mi-au spus că problema comunismului era desigur esențială, dar că problema de a ști cine va cîștiga, moștenirea lui Pușkin sau cea lui Dostoievski era cel puțin la fel de importantă. Așadar Rusia aparține Europei sau nu? Într-un text în care își punea această întrebare, Milan Kundera era mai degrabă înclinat să răspundă negativ. El prevedea izbucnirea unei explozii antitotalitare în toate țările din Est cu excepția, spunea el, a Bulgariei și a Rusiei. Parțial, el s-a înșelat. Problema însă rămîne. Cît din Rusia aparține Europei? Acesta e subiectul unei dezbateri care se poartă la Moscova în legătură cu Soljenițîn: ce va spune acesta cînd se va întoarce în Rusia, care va fi părerea lui despre ideea europeană și în ce măsură se cuvin făcute referiri la aceasta. Dacă noi, occidentul, considerăm că avem de jucat un rol în această dezbatere. Noi trebuie să-i ajutăm pe moștenitorii lui Pușkin împotriva moștenitorilor lui Dostoievski.
WILLIAM PFAFF:
- În trecut, toate încercările de reformă în Rusia au eșuat sistematic ori s-au arătat a fi puțin concludente. „Occidentaliștii” au fost întotdeauna înfrînți. Gorbaciov se așează pe linia intelectualilor occidentali și țarilor reformatori, dar nici unul dintre predecesorii lui nu a putut da Rusiei acel guvern democratic, legal, deschis, pe care spune că-l dorește.
Ceea ce el intenționează să facă azi nu are nici un precedent în istoria Rusiei. Schimbarea pe care Gorbaciov și partizanii o propun are la bază un sistem care s-a soldat cu un eșec și s-a discreditat pe plan intelectual. Rupînd însă cu acest sistem, Gorbaciov și reformatorii s-ar trezi fără nici un punct de sprijin. Gorbaciov e pe cale de a desprinde Uniunea Sovietică de vechile puncte de sprijin. În istoria ei nu există nici un model de ordine socială bazată pe principii constituționale. Avem totuși temeiuri să credem că pînă la urmă în Rusia sovietică se va produce o ruptură a continuității istorice, asemănătoare cu cea pe care Rusia imperială a cunoscut-o în 1917.
>
SURSA
***, Cinci capcane pentru cealaltă Europa, „Tomis”, Constanța, ?.06.1990, p.?.
2. Trezirea demonilor Rusiei
Va merge Gorbaciov până la capăt? Moștenitorii țarilor vor fi oare tentați să salveze imperiul cu orice preț, chiar întorcînd spatele Europei și frîngînd elanul democratic?
LESZEK KOLAKOWSKI:
- Asistăm la cea de a patra tentativă de modernizare a Rusiei. Prima a fost cea a lui Petru cel Mare. A doua, cea a lui Alexandru al II lea, iar a treia, cea lui Lenin și Stalin. Încercarea de modernizare prin comunism s-a făcut cu mijloace barbare, fapt pe care însuși Lenin l-a recunoscut în mod expres: trebuie să ne modernizăm, să ne civilizăm, prin metode la fel de barbare ca cele ale lui Petru cel Mare, spunea el. Modernizarea întreprinsă de Alexandru al II lea a fost o modernizare de tip occidental: o mișcare lentă care s-a accelerat sub Nicolae al II lea și care, dacă n-ar fi fost revoluția, ar fi dus la un fel de monarhie constituțională. În schimb comunismul, într-un anumit sens, a reintrodus sclavia și șerbia, procedînd la o modernizare de tip barbar. Astăzi, acest proces a ajuns la un impas, iar conducătorii se străduie să salveze comunismul, sau cel puțin instituțiile sale de bază, să păstreze statutul mondial de mare putere al Uniunii Sovietice încercînd în același timp să modernizeze țara. E ceva ce seamănă cu cuadratura cercului. Imperiul se năruie dar nimeni nu știe ce va ieși de aici. Va fi Rusia europeană?
CORNELIUS CASTORIADIS:
- În Uniunea Sovietică se poate vedea că, în afară de transparență, glasnost nimic nu merge. Nu există perestroika, restructurare. Regimul nu e în stare să se reformeze, situația rămîne aceeași. Nu apare nici o idee nouă, nici un proiect, ci doar încercări de a inocula doze homeopatice de capitalism într-o economie și o societate incapabile să le asimileze. Gorbaciov și grupul său au pierdut inițiativa: ei aleargă în urma evenimentelor cu care sînt siliți să se acomodeze. Naționalitățile se trezesc, ceea ce e foarte normal pentru că U.R.S.S. a fost o închisoare a popoarelor și aceste popoare au dreptul să fie libere. În același timp, naționalismul se dezlănțuie în șovinism, ură etnică, rasială, religioasă fără ca regimul să poată găsi o soluție acestei probleme. Ce se petrece în Rusia însăși, în chiar ochiul ciclonului? Ce se va întîmpla dacă poporul va începe să miște? Aceasta e marea necunoscută.
BERNARD HENRI LEVY:
- Una din mizele partidei care se joacă în Uniunea Sovietică e legată de problema Europei.
În această dezbatere care scindează intelectualitatea rusă de azi, în polemicile purtate în marile ziare ale perestroicii, disputa politică izbucnită în jurul mișcării Pamiat și a straniilor sale apariții, ideea Europei, reintegrarea Rusiei în spațiul cultural european sau refuzul ei reprezintă o problemă majoră.
Numeroși intelectuali pe care i-am întîlnit Uniunea Sovietică mi-au spus că problema comunismului era desigur esențială, dar că problema de a ști cine va cîștiga, moștenirea lui Pușkin sau cea lui Dostoievski era cel puțin la fel de importantă. Așadar Rusia aparține Europei sau nu? Într-un text în care își punea această întrebare, Milan Kundera era mai degrabă înclinat să răspundă negativ. El prevedea izbucnirea unei explozii antitotalitare în toate țările din Est cu excepția, spunea el, a Bulgariei și a Rusiei. Parțial, el s-a înșelat. Problema însă rămîne. Cît din Rusia aparține Europei? Acesta e subiectul unei dezbateri care se poartă la Moscova în legătură cu Soljenițîn: ce va spune acesta cînd se va întoarce în Rusia, care va fi părerea lui despre ideea europeană și în ce măsură se cuvin făcute referiri la aceasta. Dacă noi, occidentul, considerăm că avem de jucat un rol în această dezbatere. Noi trebuie să-i ajutăm pe moștenitorii lui Pușkin împotriva moștenitorilor lui Dostoievski.
WILLIAM PFAFF:
- În trecut, toate încercările de reformă în Rusia au eșuat sistematic ori s-au arătat a fi puțin concludente. „Occidentaliștii” au fost întotdeauna înfrînți. Gorbaciov se așează pe linia intelectualilor occidentali și țarilor reformatori, dar nici unul dintre predecesorii lui nu a putut da Rusiei acel guvern democratic, legal, deschis, pe care spune că-l dorește.
Ceea ce el intenționează să facă azi nu are nici un precedent în istoria Rusiei. Schimbarea pe care Gorbaciov și partizanii o propun are la bază un sistem care s-a soldat cu un eșec și s-a discreditat pe plan intelectual. Rupînd însă cu acest sistem, Gorbaciov și reformatorii s-ar trezi fără nici un punct de sprijin. Gorbaciov e pe cale de a desprinde Uniunea Sovietică de vechile puncte de sprijin. În istoria ei nu există nici un model de ordine socială bazată pe principii constituționale. Avem totuși temeiuri să credem că pînă la urmă în Rusia sovietică se va produce o ruptură a continuității istorice, asemănătoare cu cea pe care Rusia imperială a cunoscut-o în 1917.
>
SURSA
***, Cinci capcane pentru cealaltă Europa, „Tomis”, Constanța, ?.06.1990, p.?.
joi, 3 mai 2012
miercuri, 2 mai 2012
J. Volpi - „În căutarea lui Klingsor” / 1999 (BOXHALL 2006)
<
În căutarea lui Klingsor
Jorge Volpi
n. 1968 (Mexico)
Prima ediție: 1999
Primul editor: Seix Barral (Barcelona)
Titlul original En busca de Klingsor
Al Doilea Război Mondial tocmai s-a terminat și fizicianul american, transformat în soldat-spion, Francis Bacon, primește însărcinarea de a descoperi identitatea lui Klingsor, omul care se presupune că a coordonat cercetarea științifică din Germania nazistă. Bacon îi angajează pe matematicianul german Gustav Links și pe misterioasa Irene, de care se îndrăgostește imediat, să-l ajute în această misiune. Links este naratorul acțiunii, iar aceasta se bazează atît pe viața sa, cât și pe cea alui Bacon, dinainte și din timpul războiului.
Volpi folosește aceste premise pentru a-l lua pe cititor într-o călătorie în climatul social și politic al anilor 1930-1940. În urmărirea lui Klingsor, Bacon și Links se întîlnesc cu unii dintre cei mai mari fizicieni ai epocii: Schrodinger*, Bohr** și primul suspect, Werner Heisenberg***. Volpi împinge intriga acestui roman de spionaj spre punctul lui culminant în timp ce, concomitent, se ocupă de probleme mai grele ale relativității, certitudinii și șansei, reimaginând personajele și strădaniile fizicienilor care s-au luptat să construiască prima bombă atomică.
Spre deosebire de alte romane cu un subiect atât de complex, În căutarea lui Klingsor nu este niciodată excesiv de serios sau ipocrit. Mai degrabă el avansează într-un ritm care permite dezvoltarea intrigii polițiste, în timp ce prezintă cititorului cercetarea științifică a acelor timpuri. Volpi a declarat că scrie romane polițiste pentru a se relaxa, dar din modul cum explorează jocurile care se fac, șansele pe care le oferă personajelor și sentimentul de furie, este clar că ambiția sa trece dincolo de simpla relaxare. OR
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
NOTE M. T.
* Erwin Schrodinger (-)
** Niels Bohr (-)
*** Werner Heisenberg (-)
În căutarea lui Klingsor
Jorge Volpi
n. 1968 (Mexico)
Prima ediție: 1999
Primul editor: Seix Barral (Barcelona)
Titlul original En busca de Klingsor
Al Doilea Război Mondial tocmai s-a terminat și fizicianul american, transformat în soldat-spion, Francis Bacon, primește însărcinarea de a descoperi identitatea lui Klingsor, omul care se presupune că a coordonat cercetarea științifică din Germania nazistă. Bacon îi angajează pe matematicianul german Gustav Links și pe misterioasa Irene, de care se îndrăgostește imediat, să-l ajute în această misiune. Links este naratorul acțiunii, iar aceasta se bazează atît pe viața sa, cât și pe cea alui Bacon, dinainte și din timpul războiului.
Volpi folosește aceste premise pentru a-l lua pe cititor într-o călătorie în climatul social și politic al anilor 1930-1940. În urmărirea lui Klingsor, Bacon și Links se întîlnesc cu unii dintre cei mai mari fizicieni ai epocii: Schrodinger*, Bohr** și primul suspect, Werner Heisenberg***. Volpi împinge intriga acestui roman de spionaj spre punctul lui culminant în timp ce, concomitent, se ocupă de probleme mai grele ale relativității, certitudinii și șansei, reimaginând personajele și strădaniile fizicienilor care s-au luptat să construiască prima bombă atomică.
Spre deosebire de alte romane cu un subiect atât de complex, În căutarea lui Klingsor nu este niciodată excesiv de serios sau ipocrit. Mai degrabă el avansează într-un ritm care permite dezvoltarea intrigii polițiste, în timp ce prezintă cititorului cercetarea științifică a acelor timpuri. Volpi a declarat că scrie romane polițiste pentru a se relaxa, dar din modul cum explorează jocurile care se fac, șansele pe care le oferă personajelor și sentimentul de furie, este clar că ambiția sa trece dincolo de simpla relaxare. OR
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
NOTE M. T.
* Erwin Schrodinger (-)
** Niels Bohr (-)
*** Werner Heisenberg (-)
marți, 1 mai 2012
Medicina în Persia antică („Enciclopedia...” 2009)
<
Istoriografi avizați asupra migrației civilizațiilor primitive recunosc două perioade semnificative: între anii 3000 și 1000 înainte de Hristos în bazinul mediteranean și o alta după anul 1000, datorită expedițiilor navigatorilor fenicieni spre India și de acolo spre Malaezia și Polinezia în drum spre litoralul american. Câteva elemente distinctive ale acestei culturi: cultură heliolitică în care elementul esențial era adorarea soarelui și simbolurilor sale, monumente megalitice, mumificarea și îmbălsămarea cadavrelor, tatuajele, circumcizia. În această ipoteză, cea mai veche civilizație persană și indiană au fost în relație directă cu civilizația babiloniană.
Dacă despre religia Iranului antic se știe că era esențial dualistă, recunoscând existența a doi creatori și a două creații, despre medicina persană se știe foarte puțin deoarece lipsesc documentele edificatoare. De la un popor cu un trecut atât de glorios, cu un nivel de civilizație atât de înalt, cu șefi care și au lăsat numele gravat pe pietrele istoriei, nu au rămas informații despre pratica medicală. Zeul-Luminii, de fapt, o trinitate divină alcătuită din Ahura, Mazda și Ormuzd, împreună cu cei șase sfinți slujitori, reprezentau mila, bunătatea și dreptatea; cealaltă față a religiei persane era reprezentată de forțele răului, ignoranței și tenebrelor, întruchipate de doi zei, Angramayniu și Ahriman, însoțiți de șase spirite malefice și diabolice; în această constelație divină era plasată zeița Ameretap, zeița vieții lungi, care avea în grădină mii de plante vindecătoare, arborele miraculos Gaokarena care vindeca toate bolile și doi zei vindecători, Thrita și Ayriaman. Un cult deosebit, materializat printr-o bogată simbolistică, era pentru Mithra, zeul soarelui, cult derivat din miturile preistorice în care soarele era dătătorul de sănătate.
Referiri despre pratica medicală se găsesc în literatura cuprinsă în Avesta (ansamblul textelor mazdeene), cărți sacre ale vechilor perși, atribuite lui Zaratusthra sau Zoroastru, reformatorul al religiei iraniene antice, trăitor în sec. VIII sau sec. VII î. Hr.; el a instituit casta magilor și o doctrină care a influențat profund religia Persiei în timpul lui Achemenides (dinastie persană fondată de Cyrus în anul 550 î. Hr. căruia i se datorează unitatea Orientului și terminată prin Darius III) în timpul căruia arta va atinge un nivel a cărei splendoare va străbate mileniile, demonstrată de ruinele de la Persepolis și Susa.
>
SURSA
N. Ursea (coord.), ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol I, ed. universitară „Carol Davila”, București, 2009, p. 42.
Istoriografi avizați asupra migrației civilizațiilor primitive recunosc două perioade semnificative: între anii 3000 și 1000 înainte de Hristos în bazinul mediteranean și o alta după anul 1000, datorită expedițiilor navigatorilor fenicieni spre India și de acolo spre Malaezia și Polinezia în drum spre litoralul american. Câteva elemente distinctive ale acestei culturi: cultură heliolitică în care elementul esențial era adorarea soarelui și simbolurilor sale, monumente megalitice, mumificarea și îmbălsămarea cadavrelor, tatuajele, circumcizia. În această ipoteză, cea mai veche civilizație persană și indiană au fost în relație directă cu civilizația babiloniană.
Dacă despre religia Iranului antic se știe că era esențial dualistă, recunoscând existența a doi creatori și a două creații, despre medicina persană se știe foarte puțin deoarece lipsesc documentele edificatoare. De la un popor cu un trecut atât de glorios, cu un nivel de civilizație atât de înalt, cu șefi care și au lăsat numele gravat pe pietrele istoriei, nu au rămas informații despre pratica medicală. Zeul-Luminii, de fapt, o trinitate divină alcătuită din Ahura, Mazda și Ormuzd, împreună cu cei șase sfinți slujitori, reprezentau mila, bunătatea și dreptatea; cealaltă față a religiei persane era reprezentată de forțele răului, ignoranței și tenebrelor, întruchipate de doi zei, Angramayniu și Ahriman, însoțiți de șase spirite malefice și diabolice; în această constelație divină era plasată zeița Ameretap, zeița vieții lungi, care avea în grădină mii de plante vindecătoare, arborele miraculos Gaokarena care vindeca toate bolile și doi zei vindecători, Thrita și Ayriaman. Un cult deosebit, materializat printr-o bogată simbolistică, era pentru Mithra, zeul soarelui, cult derivat din miturile preistorice în care soarele era dătătorul de sănătate.
Referiri despre pratica medicală se găsesc în literatura cuprinsă în Avesta (ansamblul textelor mazdeene), cărți sacre ale vechilor perși, atribuite lui Zaratusthra sau Zoroastru, reformatorul al religiei iraniene antice, trăitor în sec. VIII sau sec. VII î. Hr.; el a instituit casta magilor și o doctrină care a influențat profund religia Persiei în timpul lui Achemenides (dinastie persană fondată de Cyrus în anul 550 î. Hr. căruia i se datorează unitatea Orientului și terminată prin Darius III) în timpul căruia arta va atinge un nivel a cărei splendoare va străbate mileniile, demonstrată de ruinele de la Persepolis și Susa.
>
SURSA
N. Ursea (coord.), ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol I, ed. universitară „Carol Davila”, București, 2009, p. 42.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)