Castelele vechi de sute de ani sunt salvate de investitori privati

”ȘTIRILE PROTV”, București, 8 mai 2012

„50 de ani de existență a Bibliotecii orășenești Hârșova” (VLAD 2001)

Geo Vlad, Eterna sărbătoare a cărții. 50 de ani de existență a Bibliotecii orășenești Hârșova, „Agora”, Constanța, I, 3, septembrie 2001

Revigorare spirituală la Hârșova? După toate aparențele, da!

Timp de o săptămână, pulsul orașului a cunoscut un ritm mai alert, datorită complexului program de manifestări culturale aflat sub genericul Eterna sărbătoare a cetății, organizate cu prilejul aniversării a a50 de ani de existență a Bibliotecii orășenești. Templu al cărții și oază de desfătare spirituală, Biblioteca din Hârșova a însemnat și înseamnă un loc de reculegere și răspunsuri la întrebări. Amenajată într-un spațiu generos, în condiții de invidiat, dotată cu un fond de carte care răspunde celor mai pretențioase exigențe, actuala instituție datorează mult unui grup de animatori profesioniști, care s-au dăruit exemplar - în 1983 - să ctitorească această bijuterie culturală (Constantin Dumitru Zamfir, Ovidiu Petcu, Ștefan Iordache de la Biblioteca Județeană Constanța), alături de care s-a situat omul - dăruit orașului timp de câteva decenii - Gh. Cabuz (atunci primar, azi consilier).

Programul manifestărilor a cuprins evocări, dezbateri și simpozioane literare, avându-i ca animatori pe profesorii Constantin Nicolae, Ion Roșioru, Alexandra Topor, Teodor Popescu și educatoarele Victoria Bărea, Aneta Popescu.

Ziua de 8 iunie a încununat programul cu dezbaterea Rolul și locul bibliotecii publice în viața spirituală a orașului (moderator prof. Teodor Popescu), în care au fost antrenate Anica Mihai, I. Roșioru, Ovidiu Dunăreanu, Șerban Codrin (Slobozia), C. D. Zamfir, Constantin Antonescu (directorul CJICP), G. Vlad, care au evocat evoluția și destinul bibliotecii hârșovene, efigii de oameni care au trudit printre tomurile ei, figuri de copii care au crescut și au devenit personalități de marcă în viața spirituală a țării, momente de împliniri și perioade dramatice. Am remarcat chipurile profesorilor Ilie Grigore, Alex Dogaru, Constantin Moroianu, Mihai Țugulan, inginerii Cristian Călin (proiectantul spațiului actual), Maria Cârlan (director al Casei de Cultură), Nina Mazilu, economistul Cornel Letca, alți reprezentanți ai școlilor, care au gustat eseurile despre carte, bibliotecă și cultură, urmate de un Florilegiu liric din versurile poeților dobrogeni și ialomițeni, inspirate de realitățile Hârșovei.

Un dialog sincer și autentic, spontan și nesofisticat s-a iscat în sălile Casei de Cultură, unde a fost vernisată o expoziție de artă plastică, opera celor trei plasticieni locali: veteranul Petre Roșca - nume de referință în pictura contemporană (membru al UAP), Mircea Silvestru, - vechi militant pe simezele hârșovene și debutanta Viorica Grigore.

Peisajele inspirate din frumusețile de la poalele Cetății Carsium, ruinele legendare de pe malul fluviului, Dunărea cu pădurile ei, portrete umane, flori, surprinse într-o gamă cromatică diversă și bogată, încântă privirile și sufletele degustătorilor de culori.

Apoi, moderatorul festivalului spiritual - profesorul Dorel Popescu - un intelectual rafinat, dăruit actului de cultură, ne invită în sala amfiteatru a Casei de Cultură, unde, după mulți ani de tăcere, pe scena puțin îmbrăcată și slab luminată, evoluează cel mai tânăr ansamblu folcloric de pe aceste meleaguri - Carsium.

O revărsare de cântec românesc și dansuri populare din variate zone folclorice - ne-a ținut cu sufletul la gură, în aplauzele generoase ale unei săli pline de fani ai folclorului românesc autentic, un spectacol anti-manele.

Artiștii au fost 8 dansatori (coregraf Ion Niță), un grup vocal folcloric feminin și câteva soliste, sub îndrumarea magului Sever Costea - veteran al culturii dobrogene, profesor, compozitor, dirijor, instructor și instrumentist - care din 1952 își dăruiește talentul și pasiunea perpetuării folclorului românesc. Animatorul care, în deceniile 7 și 8 ale secolului trecut, realizase celebrul grup Privighetorile Hârșovei, cu care străbătea meridianele țării și ale Europei, până în Anglia și Franța, revine în actualitate.

Ansamblul folcloric Carsium va evolua la Festivalul Folcloric de la Velico Târnovo (Bulgaria), în perioada 29.06 - 15.07 a.c., având sprijin logistic din partea Centrului Județean al Creației Populare.

(Constantin Antonescu)

*

Spre finalul manifestării a fost întâmpinată soprana Florența Marinescu, proaspăt numită director în Direcția Județeană de Cultură și Culte. Hârșovenii au primit din parte-i... promisiuni (mai ales pentru proiectatul Muzeu Arheologic!).

Și o întrebare retorică: Nimeni, nimeni din mass media constănțeană nu a auzit de aceste evenimente? Condamnabilă nepăsare pentru  cultura din județ!

„Poeți și eseiști sub semnul lui Panait Cerna” (VLADIMIROV)

 Olimpiu Vladimirov, Poeți și eseiști sub semnul lui Panait Cerna, „Tomis”, Constanța, 1999

La Tulcea s-a desfășurat jurizarea celei de a XXV a ediții a Concursului Național de Poezie și Eseu „Panait Cerna”. Juriul, format din scriitori din București, Constanța și Târgu Mureș, având ca președinte pe Constantin Novac, redactor șef al revistei Tomis, a hotărât acordarea următoarelor premii: pentru poezie - premiul I și al revistei „Luceafărul”, Marius Irimia (Botoșani); premiul II și al revistei „Tomis”, Elena Vlădăreanu (Medgidia); premiul III, Sorin Marius Șandor (Târgu Mureș); premiul special al revistei „Vatra”, Bogdan Munteanu (București); premiul special „Caiete Euxine” al Centrului Creației Populare Constanța, Doru Brașoveanu (Slobozia); premiul special „Steaua Dobrogei” Tulcea, Marcela Mihai (Tulcea); mențiuni, Alina Beatrice  Cheșcă (Galați) și Veronica Gavrilă (Tulcea).

La secțiunea de eseu nu s-au acordat premiile I și II. Premiul III a revenit Ilenei Fuiorea din Călărași.

Prin laureații săi, ultimele ediții ale concursului tulcean au adus în lirica tânără nume necunoscute precum Adela Greceanu, Florina Zaharia, Cristinel Nedea, Adina Dabija, Angelica Mihalcea-Stan, Coralia Ghiță.

„Biblioteca Ovidius din Chișinău” (ZAMFIR 1999)

 C. D. Zamfir, Biblioteca „Ovidius” din Chișinău, „Tomis”, Constanța, 1999

Constituită în 1994 ca filială a Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu” din Chișinău și a Bibliotecii Județene Constanța, în baza unui protocol încheiat între Consiliul Județean Constanța și Primăria  orașului Chișinău, Biblioteca „Ovidius” a împlinit șase ani de existență. La inaugurare, fondul ei de publicații cuprindea 8.000 de volume de carte românească, donate de constănțeni. De atunci, biblioteca a fost aprovizionată anual cu 5-6000 de volume, ajungând în acest an la peste 32000 de volume. Totodată, ea a devenit un centru de informare, documentare și lectură pentru aproape 11000 de cititori anual, care solicită peste 300000 de publicații. Cu un indice de circulație a cărții performant - 10 - și cel al frecvenței medii zilnice a cititorilor de 500 - Biblioteca „Ovidius” se dovedește a fi un nucleu activ de popularizare a cărții românești, de învățare și aprofundare a limbii române.

Biblioteca „Ovidius”, cu sprijinul Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, organizează anual „Zilele bibliotecii, prilej de a face cunoscut fondul de carte printr-o gamă diversă de manifestări: întâlniri ale cititorilor cu scriitori, editori, personalități din diverse domenii de activitate, la care au fost invitați și reprezentanți ai Bibliotecii Județene Constanța. 

Anul acesta, „Zilele Bibliotecii Ovidius”, ediția a VI a, s-au desfășurat între 15-19 mai sun genericul „Sub raza geniului eminescian”. La manifestările incluse în Program au participat: poetul Iulian Filip - șeful Departamentului de Cultură Chișinău, Lidia Kulikovski, directorul Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, poetul Ianoș Țurcanu - din cadrul Departamentului de Cultură, pictorul Andrei Mudrea, prof. univ. Pavel Balmuș, președintele Societății Bibliofililor „Paul Mihai”, poetul Leo Bordeianu, editori și reprezentanți ai cenaclurilor „Ovidius”, „Mugurel”, „2000”. Biblioteca Județeană Constanța a fost reprezentată de Ștefan Iordache, Ionel Alexe și Dumitru Constantin Zamfir. Directoarea Bibliotecii „Ovidius”, Elena Butucel, împreună cu celelalte colege au asigurat activităților o ținută elevată și s-au dovedit a fi, ca de fiecare dată, gazde de o ospitalitate excepțională. 

„Români la Hitler, la Stalin și la Truman” (BUZATU 1999)

Gheorghe Buzatu, Români la Hitler, la Stalin și la Truman, „Tomis”, Constanța, iul. 1999

Ion Calafeteanu a editat recent volumul de documente Români la Hitler (București, Univers enciclopedic, 1999, 290 p.). Răspunzând o vreme de destinul arhivelor diplomatice din București, istoricul a avut timpul și inspirația de a-i urmări pe aceia dintre români care (diplomați, istorici și militari, șefi de stat și de guverne), trecând pe la Berlin în cursul celor 12 ani (1933-1945) ai Reichului nazist menit să dureze... o mie de ani, n-au pierdut prilejul de a-i face una sau mai multe vizite lui A. Hitler. Printre cei cunoscuți cititorului s-a aflat: Gh. Brătianu (1936), Regele Carol II ( 1938), premierul I. Gigurtu (1940), miniștrii de externe Grigore Gafencu (1938), Mihail Manoilescu (1940), M. Sturza (1940) și M. Antonescu (1941-1943), dar îndeosebi generalul, apoi mareșalul Ion Antonescu. Acesta din urmă a fost primit de Hitler, între noiembrie 1940 și august 1944, de 20 de ori și, cum am subliniat nu demult (cf. Diplomați români pentru asigurarea spațiului geopolitic românesc. Un studiu de caz: Dictatul de la Viena, 1998) n-a ezitat vreodată să-i prezinte lui Hitler care-l preocupau sau care interesau România aflată în război. Pe la Berlin au trecut, în sfîrșit, Regele Mihai și Regina Mamă Elena, care au fost primiți de Hitler la 28 noiembrie 1941, dar, întrucât minuta întrevederii nu s-a păstrat, documentul nu se află în culegerea lui Calafeteanu, nici în volumele tipărite anterior de istorici români și străini (Andreas Hillgruber, Vasile Arimia, Ion Ardeleanu ș. a.). După război, interpretul lui Hitler, Paul Schmidt, interogat de americani, și-a reamintit de primirile Conducătorului Statului Român la Cancelaria Reichului ori la Cartierul General al armatei germane: „În special Mareșalul Antonescu nu obosea niciodată afirmând că românii erau de origine romană. că România era o țară europeană, o insulă europeană în marea slavă și că Transilvania era stânca cea mare a insulei”. Nu o singură dată convorbirile Hitler-Antonescu au fost tensionate, cu totul neobișnuit pentru doi „aliați” angajați pentru o cauză comună - războiul antisovietic. De exemplu, Gh. Barbul, interpretul lui Antonescu, a surprins atmosfera la Cartierul General al lui Hitler în aprilie 1943: „Am găsit pe Hitler aruncând flăcări. El striga: trădare...” Este lipsit de îndoială că dezbaterile la nivel înalt și-au avut rostul lor, atât înaintea, cât mai cu seamă în vremea ostilităților din 1939-1945. Deși trebuie să admitem că, adesea, ceea ce Hitler nu socotea convenabil să transmită personal interlocutorilor străini, lăsa pe seama locotenenților săi. Așa a fost cazul, în primăvara anului 1939, atunci când Grigore Gafencu, în cursul unui turneu diplomatic vest-european, s-a oprit firește la Berlin. Atunci, nici Joachim Ribbentrop, șeful diplomației Reichului, nici Hitler (I. Calafeteanu, Români la Hitler, pp. 25-37) nu i-au transmis esențialul diplomatului român, ci Hermann Goering, mareșalul celui de-al Treilea Reich. Gafencu a descris cu alt prilej scena primirii sale la Ministerul Aerului la 18 aprilie 1939 de către Goering, care l-a chestionat:
-Ați chemat englezii și francezii în ajutor. Vreți să se bată pentru dvs.?
-Pentru independența noastră și pentru frontierele noastre suntem deciși să ne batem noi înșine, domnule mareșal.
-De când sunteți diplomat, domnule ministru?
-Abia de câteva luni. În schimb, de 25 de ani sunt soldat.
... [Goering] continuă, vorbindu-mi pe un ton grav despre politica de încercuire [a Germaniei]:
-Această politică dirijată de Londra este periculoasă; ea este periculoasă în special pentru dv. ... Dacă România este prietena noastră, noi vrem ca ea să fie mare și puternică. Dacă participă la politica de încercuire, o vom abandona poftelor vecinilor ei unguri și bulgari (Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, București, Editura Militară, 1992, p.72-73)

În etapa finală acelui de-al doilea război mondial, România schimbat tabăra. După 23 august 1944, Berlinul a încetat brusc să mai fie loc de pelerinaj pentru politicienii și diplomații români, care s-au orientat într-o primă fază spre alte direcții: unii spre Moscova, alții spre Washington și Londra, Parisul fiind cu totul neglijat. Liderii PCR și premierul P. Groza au ales nu întâmplător drumul Moscovei, unde au fost primiți uneori și de Stalin, conducătorul URSS și părintele popoarelor. La 18 ianuarie 1945, revenit din URSS, Gh. Gheorghiu-Dej a declarat ziariștilor în Gara de Nord direcția noii orientări externe a Bucureștilor: „Viitorul țării noastre depinde de hotărârea de a urma linia unei sincere prietenii față de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1945, o delegație guvernamentală în frunte cu premierul Groza, Gh. Tătărescu și Gh. Gheorhiu-Dej s-a deplasat la Moscova. În 1945-1947, după propulsarea lui Dej ca secretar general al PCR  la propunerea Anei Pauker (octombrie 1945), conflictul dintre cei doi lideri comuniști s-a amplificat, astfel că ambii ajunseseră să apeleze la intermedierea lui Stalin. Era în februarie 1947, iar în ședința Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961, Dej avea să relateze cu amănunte: „Într-o noapte [la Moscova] sună telefonul. La capătul firului era Șkoda, [translatorul delegației române]. Zice:

-Tovarășul Dej?

-Da, eu.

-Ce faceți?

-Uite, m-am culcat. Zice:

-Parcă nu vă simțiți bine. Zic:

-N-am nici un motiv să mă simt prost. Ca omul sculat din somn. Zice:

-Gheorghe Afanaievici, îmbrăcați-vă. În câteva minute sunt la dv. Într-adevăr, mă îmbrac, vine Șkoda și pornim la Kremlin. Acolo era Stalin, Susaikov și Șkoda. Am dat mâna cu ei. Stalin spune:

-Stați.

M-am așezat pe un scaun și aștept. Zice:

-Te găsești în fața CC al PCUS. Ai ridicat problema scoaterii [din PCR] a Anei Pauker și a lui Vasile Luca.

Am spus:

- Eu mă mir că se pune problema lui Vasile Luca. Eu n-am ridicat chestiunea cu dânsul, eu am ridicat chestiunea cu Ana Pauker și am început să arăt cum și ce...

[Stalin] era foarte intrigat și devenise nervos.. La un moment dat spune:

-... Și dacă te împiedică, izgonește-i!”

Relatarea lui Dej este confirmată de nota originală a conversației din 2 februarie 1947, descoperită nu demult în arhivele secrete foste sovietice. Transcriu din document: „Stalin l-a întrebat pe Dej dacă există și alte divergențe în conducerea PCR și dacă sunt adevărate zvonurile care i-au parvenit că în PCR există un curent care ar dori ca în partid să fie numai români, adică, vorbind concret, că Ana Pauker și Vasile Luca, care nu sunt români de naționalitate, nu ar putea ocupa funcții de conducere în partid. Tovarășul Stalin a subliniat că, în acest caz, partidul, din social, de clasă, ar deveni un partid de rasă. Dacă partidul își păstrează caracterul social, de clasă, atunci se va dezvolta și se va întări, dacă va căpăta caracter de rasă, va pieri inevitabil”.

Fiind încurajat de „țarul roșu” de la Kremlin, Dej a acționat în consecință. El a pregătit cu meticulozitate izolarea grupului Pauker - Luca - Teohari Georgescu, iar în 1952 a procedat la excluderea lor din partid. Izgonirea sugerată de Părintele popoarelor se înfăptuise și, mai mult de cât atât, în „interesul construirii socialismului”, celor trei deviaționiști li se rezervase inițial și un tratament de carceră, deși numai Luca avea să moară în închisoare.

Pe când Dej căpăt amână liberă de la Stalin, în 1947, un alt trimis al Bucureștiului era primit de președintele SUA, Harry Truman. Mihail Ralea venise la Casa Albă să-și prezinte scrisorile de acreditare ca ministru al României la Washington. În cursul discuției protocolare nu mică a fost mirarea proaspătului diplomat să constate că președintele SUA se interesa dacă nu cumva pe meleagurile românești continua ... războiul dintre daci și romani?! Episodul hazliu își afla explicația în faptul că Truman nu citise cu atenție nota pregătită pentru audiență de Departamentul de Stat și care plasase războaiele daco-romane atunci când ele realmente avuseseră loc, adică cu .. 1800 de ani mai devreme. Este cazul să ne întrebăm dacă, actualizând bătăliile dintre Decebal și Traian, șeful executivului american se gândise, de fapt, la luptele de clasă angajate de comuniștii locali la inspirația și sub protecția Kremlinului? Ceea ce știm însă cu precizie că Truman n-a avut în vedere.

Ce încheiere se poate desprinde? Este sigur că reprezentanții Bucureștiului au oscilat între Berlin, Moscova, Washington etc. Problema care interesează este dacă, după atâția ani, lucrurile s-au schimbat cumva? Ne întrebăm de ce? Ne interesează numai dacă reprezentanții noștri de azi se deplasează unde ne spun, sunt în măsură să apere interesele României? Ori se mulțumesc cu un turneu al capitalelor și care, separat sau laolaltă, poartă, de fapt, un singur nume: CANOSSA?

„Două procese ale mareșalului Antonescu” (BUZATU 1998)

 Gheorghe Buzatu, Două procese ale mareșalului Antonescu, „Tomis”, Constanța, 1998

S-au împlinit în aceste zile 52 de ani de la consumarea uneia dintre marile farse din analele judiciare române și europene: judecarea și condamnarea la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului român din perioada 1940-1944. Nu revin asupra condițiilor în car e s-a pregătit și s-a desfășurat „procesul” din 6-17 mai același an. Autoritățile comuniste de la București, îndeplinind voința Moscovei și, nu mai puțin, a Washingtonului, au organizat și condus derularea faptelor astfel încât sfârșitul să fie ce previzibil: „Tribunalul Poporului” din București trebuia să pronunțe sentințe exemplare, „criminalii de război” și „rasistii” antonescieni, „fasciștii” și „vânzătorii de țară” urmând să fie asasinați. Ceea ce s-a și întâmplat în după amiaza de 1 iunie 1946. Dintre factorii de răspundere, din țară sau străinătate, nu a intervenit nimeni pentru preîntâmpinarea asasinatului. Regele Mihai I nu a insistat pentru execuție, dar nici nu a acționat contra. De-abia după execuție, ținând seama de reacția unor largi cercuri oficiale și neoficiale, de starea de spirit a poporului român (inclusiv a armatei aflată în plin proces de democratizare - a se citi de dezorganizare), autoritățile s-au grăbit să inventeze justificări. presa și radioul au fost antrenate, din inițiativa grupului Pauker, Brucan et Co. S-a procedat în mare viteză la editarea unui volum cuprinzând piesele esențiale ale falsului Proces al marii trădări naționale. Documentele în baza cărora s-au dictat sentințele au fost imediat clasate, astfel că nici până în prezent nu au fost încredințate liberului acces al istoricilor. (Singurul care  a avut posibilitatea să le cerceteze a fost generalul Ioan Dan, autorul monografiei la care a făcut adesea trimiteri: „Procesul”  Mareșalului Ion Antonescu, 1993). Comuniști și democrați, deopotrivă,au fost și sunt interesați, se vede, ca adevărul să nu iasă la lumină, brutal... Volumul Procesul marii trădări naționale, apărut, culmea, sub egida... Editurii Eminescu (București, 1946; reeditare - București, Editura Eminescu, 1995), a reprezentat, decenii la rând, unica sursă de documentare pentru specialiști. Cu alt prilej, am examinat și am dovedit că ediția 1946 a Procesului... a fost contrafăcută. Stenograma ședințelor „Tribunalului Poporului” a fost ciuntită ori, pur și simplu denaturată, astfel că orice cititor, prototip al „omului  nou” pe cale de afirmare, urma să înțeleagă numai ceea ce trebuia, anume că judecații și condamnații ar fi fost niște monștri (cf. Gh. Buzatu și colab., Ultimele zile al Mareșalului Antonescu, col. „Caietele magazin istoric”, 1/1993). Se află în curs de definitivare ediția Marcel Dumitru Ciucă a Procesului... (trei volume, deocamdată) și care ne îngăduie, în sfârșit, să cunoaștem direct de la sursă, nealterate, actele anchetei și ale farsei patronată de numitul „Tribunal al Poporului”. Un exemplu se impune, mai ales că unul din capetele de acuzare l-a constituit pregătirea și declanșarea „războiului criminal” pentru eliberarea teritoriilor străvechi românești din Răsărit la 22 iunie 1941 împotriva URSS. Astfel, după ediția 1946 a Procesului..., președintele „Tribunalului”, cu gândul la comuniști, a imputat mareșalului cum că ar fi ignorat protestele scrise contra războiului cu Rusia, acuzatul ar fi declarat: „Nu le-am văzut și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane calificate (cf. Procesul marii trădări naționale, p. 52).

Numai în ediția Ciucă întâlnim textul complet al declarației mareșalului: „Nu-mi amintesc (protestele scrise - G. B.). Și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane care se cade să vorbească în numele poporului român, acelea care aveau adeziunea maselor. Dacă sunt aceste persoane și le-am văzut și nu le-am luat în considerare, sigur că răspund. Dar nu există proteste și indicațiuni de la persoane care erau obligate să vorbească în numele neamului românesc” (cf. Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I, 1995, p. 199).

Din comparația textelor, se desprinde că Antonescu a fost dispus să-i asculte pe cei care vorbeau în numele poporului român... Ceea ce, evident, nu a fost cazul comuniștilor și al acoliților lor!

Farsa judiciară patronată de autoritățile comunicante de la București a constitui ceea ce s-ar putea denumi Procesul oficial al Mareșalului Antonescu. A fost, revenim asupra acestui lucru, un simulacru de proces, care a precedat și condus la un asasinat politic.

În același timp însă s-a desfășurat un alt proces al Mareșalului. În fapt, de la 1948 și până astăzi, acest proces este în curs de desfășurare. El este, cu adevărat, al poporului român, singurul în măsură să-l judece pe Mareșal. Iar nu prin interpuși sau „reprezentanți” adunați din toate zările... Strălucitul diplomat care a fost Grigore Gafencu, aflat în emigrație în Elveția și receptând la radio știrea despre execuția Mareșalului și a unora din colaboratorii săi, a consemnat în amplul său Jurnal: „Radio București anunță că azi (1 iunie 1946), la orele șase seara, Mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu și alți patru (doi) demnitari au fost <executați>. Grația regală nu a putut, deci, interveni. Rușii a cerut moartea lor (...). Păcatele mareșalului au fost spălate prin abuzurile regimului de azi și prin primejdia de moartea pe care sovieticii o țin întinsă deasupra țării. Întâmplările care au urmat prăbușirii sale au așternut uitarea peste campania nenorocită ce el a purtat-o în Rusia, ca și peste oarba înverșunare cu care s- aruncat în brațele lui Hitler. ieri încă vinovat, Mareșalul cade ca un martir al cauzei românești, pentru că România nu mai cunoaște decât o singură amenințare: Rusia. În jurul lui se va naște o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, amenințat de acea împărăție” (vezi G. Buzatu, ed. „România cu și fără Antonescu”, Iași, 1991, p. 33).

Gafencu nu s-a înșelat: Moartea, la comanda altora, l-a apropiat pe Mareșal de sufletul poporului român. El a devenit un martir al cauzei românești pentru acest popor. Care, atunci ca și acum, cu gândul la Ion Antonescu nu înțelege să se abțină de la creștinescul  Dumnezeu să-l ierte!

„Periscop” (ROȘCA 1994)

Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1994

*

Prestigiul Universității constănțene „Ovidius” este în continuă creștere. În cursul lunii decembrie 1993, profesorul universitar doctor Silviu Sburlan a  devenit membru de onoare al prestigioasei universității Granada din Spania.

*

În organizarea Centrului Tradiției și Creației Populare Județene Constanța a avut loc a VI a ediție a Festivalului „Datini de iarnă” A fost vernisată la Galeriile „Amfora” expoziția taberei de cercetare etnografică Izvoarele, comuna Lipnița, precum și spectacolul de teatru popular „Crăciunul” în regia lui Costin Antonescu și C. Mazilu.

*

La Muzeul de Artă Constanța a avut loc lansarea volumului „Amurgul” purtând semnătura prozatoarei Cristina Tamaș. Romanul a văzut lumina tiparului la cunoscuta editură constănțeană „Muntenia”.

*

Sfârșitul anului 1993 a fost marcat printr-un moment deosebit pentru viața economică a orașului: deschiderea Bursei Maritime și de Mărfuri Constanța.

*

În sala de festivități a Consiliului Județean a avut loc un emoționant spectacol oferit de elevii școlii generale nr. 8 a copiilor handicapați din Constanța. Cu sprijinul nemijlocit al domnilor Emil Trandaș, Romeo Popescu, Viorel Borună, Dumitru Rădulescu și Nicolae Moroianu, cu aportul substanțial al firmelor Coca Cola, Apă Canal, SNC, Dobrogea, Romcereal, Goliat, Doi Dibaci, Comtexin, Columbia, Ovidius, Comtext, Traian, Malbera, Socep, Romtrans, Oil Terminal,  și al fundației Phoenix Caritas, copiilor le-au fost înmânate tradiționalele daruri de Crăciun. Un gest deosebit care merită cu prisosință semnalat.

*

Serbarea pomului de Crăciun organizat de filiala PDAR Constanța și SC Toplacer SA Topraisar în saloanele restaurantului „Continental” din Constanța s-a bucurat de prezența senatorilor Ioan Coja și Sabin Ivan, a domnului Dumitru Florea, președintele PDAR Constanța, Stela Palay, Viorel Delcă, Pafani Iancu, vicepreședinți, a domnilor Adrian Bavaru, Dumitru Manole și Constantin Trandafir. Ansamblul artistic al copiilor din Topraisar, condus de ec. Marinela Guțu, a oferit un excelent recital de colinde românești.

*

Două debuturi editoriale la început de an: „Drum de ape și cer”, sub semnătura lui Ion Drăgănescu, și „Dans”, purtând semnătura Mihaelei Mihai. Anul 1994 se anunță deosebit de bogat în astfel de evenimente, chiar dacă vom ajunge să cumpărăm cărțile în rate...

*

Editat sub auspiciile Societății de Poezie a Noii Zeelande, în îngrijirea lui Iona Woodward, volumul „Black before the Sun” include, alături de texte ale unor poeți din întreaga lume, o poezie a discretei și sensibilei noastre concitadine Stela Șlapac. Antologia este editată de renumitul critic literar William Higginson, care consideră că multe dintre textele publicate sunt de o excepțională valoare artistică.

„Bucureștii în legende și povestiri” (MITRU 1975)

 Alexandru Mitru, Bucureștii în legende și povestiri, Ed. Sport-Turism/Locuri și legende, București, 1975, 188 p.

4 Cuvînt înainte

9 București
12 Dîmbovița
20 Temnița
34 Ali-beg
49 Pedeapsa
55 Clopotele bat
71 Mihai -Vodă
77 Nunta
86 Sarea pămîntului
96 La Radu Vodă
103 Clucerul
114 Dascălul Florea
123 Datoria
130 Mugur, Mugurel
140 Fulgere îndepărtate
146 Soarele dimineții
153 Răsplata
163 Oborul
172 Libertate! ... Dreptate! ...

„Scrieri literare” (HASDEU 1897)

 B. P. Hasdeu, Scrieri literare, Minerva/Arcade (P. Cornea), București, 1989, 360 p.

Poezii (1873)
5 Frunzele („Columna lui Traian”, 15 feb. 1871)
6 Craniul lui Mihai cel Viteaz („Columna lui Traian”, 23 aug. 1871)
7 Viersul („Columna lui Traian”, 11 apr. 1872)

8 La România („Columna lui Traian”, 13 mai 1871)
11 Complotul bubei („Traian”, 31 dec 1879)
16 Dorul („Columna lui Traian”, 19 oct. 1870)
18 Sărăcia („Columna lui Traian”, 20 apr. 1870)
20 Vornicul Iancu Moțoc („Columna lui Traian”, 30 apr. 1870)
22 Ovidiu la Gurile Dunării („Columna lui Traian”, 15 aug. 1872)
25 Bradul („Lumina”, 1863)
26 Femeia înecată („Din Moldova”, 1862)
27 Ionașcu-Vodă („Din Moldova”, 1862)
28 Ciocârlia
29 Magda lui Arbore („Ateneul român, mai -iunie 1862)
30 Lui N. Nicoleanu („Satyrul”, 6 martie 1866)

Sarcasm și ideal (1897)
33 Alb și negru („Revista nouă”, 15 feb. 1888)
34 Mater Dolorosa („Revista nouă”, 15 ian. 1888)
39 Ștefan și Radul („Columna lui Traian”, 23 aug. 1870)
41 Gaudeamus („Revista nouă”, 15 sep. 1889)
41 La casa de nebuni („Revista nouă”, aug-sep. 1889)
47 „Cântecul de leagăn” de Iulia Hasdeu („Revista nouă”, 15 feb. - 15 mar. 1892)
50 Dumnezeu („Revista nouă”, 15 dec. 1894)

Din periodice
59 Adevăratul poet („Din Moldova”, 1863)
60 O doină postumă („Aghiuță”, 20 feb. 1864)

Addenda
61 Sunt român 
61 [Domnița Voichița]

Proză
75 Micuța [Trei zile și trei nopți din viața unui student] („Lumina (Din Moldova)”, 1862) („Aghiuță”, 1864)
116 Ursita. Nuvelă istorică („Buciumul”, 1864) („Revista literară și științifică”, 1876)

Teatru 
193 Răzvan și Vidra. Poemă dramatică în cinci cânturi

333 Paul Cornea, Postfață

358 Bibliografie selectivă